Este cel mai înalt lucru care poate fi dorit Hristos

Sa-L iubim pe Hristos și singura noastră nădejde și grijă să fie El. Să-L iubim pe Hristos numai pentru El. Niciodată pentru noi. Să ne așeze unde voiește. Să ne dea orice voiește. Să nu-L iubim pentru darurile Lui. Este egoism să spunem: „O să mă așeze Hristos într-un locaș frumos, pe care mi l-a făcut, mi l-a pregătit El Însuși, precum spune Evanghelia: În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt… ca să fiți și voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3). Corect este să spunem: „Hristoase al meu, ce voiește iubirea Ta îmi ajunge ca să trăiesc în dragostea Ta”.
Eu, Sărmanul, ce să vă spun… sunt foarte neputincios. N-am izbutit să-L iubesc atât de mult pe Hristos, să-L dorească fierbinte sufletul meu. Simt că sunt mult în urmă. Așa simt. Nu am ajuns acolo unde vreau, nu trăiesc această iubire. Dar nu deznădăjduiesc. Mă încredințez iubirii lui Dumnezeu. Îi zic lui Hristos: „Știu, nu sunt vrednic. Trimite-mă unde voiește iubirea Ta. Asta vreau, asta doresc. Ți-am slujit toată viața mea”.
Când am fost grav bolnav și era să plec spre ceruri, nu voiam să mă gândesc la păcatele mele. Voiam să mă gândesc la iubirea Domnului meu, a Hristosului meu, și la viața veșnică. Nu voiam să am frică. Voiam să merg la Domnul și să mă gândesc la bunătatea Lui, la iubirea Lui. Iar acum, când se apropie sfârșitul vieții mele, nu am frământări, nici chinuri, dar mă gândesc că, atunci. când mă voi înfățișa la A Doua Venire și Domnul îmi va spune: „Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?” (Matei 22, 12), îmi voi pleca îndată capul și voi zice: „Ce vrei Tu, Doamne, ce voiește iubirea Ta; sunt vrednic de iad. Și în iad dacă mă așezi, mi-ajunge să fiu împreună cu Tine. Eu una vreau, una îmi doresc, una cer: să fiu împreună cu Tine, unde și cum voiești Tu”.
Mă străduiesc să mă dăruiesc iubirii și slujirii lui Dumnezeu. Am simțământul păcătoșeniei, dar trăiesc cu nădejdea. Este rău să deznădăjduiești, fiindcă cel deznădăjduit se amărăște și își pierde bunăvoirea și puterea, în vreme ce acela care nădăjduiește înaintează mereu. Întrucât simte că este sărac, se străduiește să se îmbogățească. Ce face, săracul? Dacă este grijuliu, se străduiește să găsească un chip de a se îmbogăți.
Deși mă simt atât de neputincios și n-am izbândit ceea ce-mi doresc, totuși nu deznădăjduiesc. Ceea ce mă mângâie este că nu contenesc a mă strădui. Însă nu fac ceea ce voiesc. Să faceți rugăciune pentru mine. Problema este că nu-L pot iubi deplin pe Hristos fără harul Lui. Hristos nu-Și lasă vădită iubirea, dacă sufletul meu nu are ceva care să-L atragă.
Și s-ar putea ca tocmai acest „ceva” să-mi lipsească, de aceea mă rog lui Dumnezeu și zic: „Sunt foarte slab, Hristoase al meu. Numai Tu vei izbândi, prin harul Tău, să mă învrednicești așa, ca pe Apostolul Pavel care se bucura și se mândrea, să pot zice și eu împreună cu el: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2, 20)”.
Cu acestea mă îndeletnicesc. Mă străduiesc să aflu chipuri de a-L iubi pe Hristos. Această iubire nu se satură vreodată. Cu cât Îl iubești pe Hristos, cu atât ți se pare că nu-L iubești și tânjești în întregime, tot mai mult, să-L iubești. Însă, fără să-ți dai seama, urci tot mai sus, tot mai sus!

Când vine Hristos în inimă, viața se schimbă

Când Îl afli pe Hristos, este de-ajuns, nu vrei nimic altceva, te liniștești. Devii alt om. Trăiești pretutindeni unde este Hristos. Trăiești în stele, în nemărginire, în cer împreună cu îngerii, cu sfinții, pe pământ împreună cu oamenii, cu animalele, cu toți și cu toate. Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipește. Ești liniștit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristețe, nici iad.
Hristos este în toate gândurile tale, in toate faptele tale. Ai harul și poți suferi toate pentru Hristos. Poți chiar să și pătimești pe nedrept. Să rabzi nedreptăți pentru Hristos, ba chiar cu bucurie. Precum El a pătimit, tot așa poți și tu poți să pătimești pe nedrept. L-ai ales pe Hristos ca să nu pătimești? Ce zice Apostolul Pavel? Mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24). Aceasta este religia noastră. Să se deștepte sufletul și să-L iubească pe Hristos, să devină sfânt. Să se predea numai dragostei dumnezeiești. Așa și El îl va iubi.
Când vine Hristos în inimă, viața se schimbă. Hristos este totul. Cel ce trăiește în Hristos, trăiește lucruri despre care nu se vorbește, lucruri sfinte. Trăiește în bucurie. Ele sunt adevărul. Le-au trăit oameni, asceți din Sfântul Munte. Fără încetare, cu dor fierbinte șopteau rugăciunea: „Doamne lisuse…”.
Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni, nici, nici… Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stăpânește Hristos și dorul fierbinte după lumina cea neînserată. Acest dor te face să simți că moartea este numai puntea pe care o vei trece cândva pentru a continua viața cu Hristos. Aici pe pământ ai de înfruntat o piedică, de aceea este nevoie de credință. Această piedică este trupul. În vreme ce după moarte credința dispare și Îl vezi pe Hristos așa precum vezi soarele. În veșnicie, firește, le vei trăi pe toate mai intens.
Însă atunci când nu trăiești cu Hristos, trăiești în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Este influențat trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. Ti se spune: „Ca să fii sănătos ia de dimineață lapte, un oușor, unt și doi-trei pesmeți”. Însă, dacă trăiești corect, dacă-L iubești pe Hristos, cu o portocală sau cu un măr ești foarte bine. Marele medicament este ca omul să se dăruiască slujirii lui Hristos. Toate se tămăduiesc. Toate lucrează după rânduială, Iubirea lui Dumnezeu le preface pe toate, le sfințește, le îndreaptă, le schimbă.
Mult se va mângâia suflețelul nostru când vom dori fierbinte după Domnul. Atunci nu ne vom mai îngriji de cele zilnice și ticăloase, ci de cele duhovnicești și de sus, vom trăi în lumea cea duhovnicească. Când trăiești în lumea duhovnicească, trăiești într-o altă lume, în aceea după care tânjește sufletul tău și care îi place sufletului tău. Nu ești însă nepăsător față de om; vrei să-și afle și el mântuirea, lumina, sfințirea. Să intre toți în Biserică.

Iubirea lui Hristos nu se satură niciodată

Hristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Ceva mai înalt nu există. Toate cele simțite duc la o săturare, numai Dumnezeu nu. El este totul. Dumnezeu este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Nici o altă bucurie, nici o altă frumusețe nu se poate compara cu El. Ce altceva ar putea sta alături de lucrul cel mai înalt? Dragostea pentru Hristos este altceva. Ea nu are sfârșit, este nesăturată. Dă viață, dă putere, dă sănătate, dă, dă… Și cu cât dă, cu atât mai mult omul vrea să se îndrăgostească. În vreme ce dragostea omenească îl poate strica pe om, îl poate înnebuni.
Când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri rămân în umbră. Celelalte iubiri au o săturare, numai iubirea lui Hristos nu are. Iubirea trupească ajunge la acest sațiu. Apoi poate începe gelozia, nemulțumirea, până și crima. Se poate preface în ură. Iubirea în Hristos nu se schimbă. Iubirea lumească durează puțin și încet-încet se stinge, în vreme ce iubirea dumnezeiască se mărește și se adâncește. Orice altă dragoste poate să-l aducă pe om la deznădejde. Dragostea dumnezeiască însă ne înalță către tărâmul lui Dumnezeu, ne dăruiește liniște, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri istovesc, în vreme ce aceasta nu se satură niciodată. Este o plăcere fără de sațiu, de care omul nu se îngreuiază vreodată. Este cel mai înalt lucru care poate fi dorit.
Doar într-un singur punct încetează dorirea: când omul se unește cu Hristos. Iubește, iubește, iubește, și cu cât iubește, cu atât vrea mai mult să iubească. Vede că încă nu s-a unit, nu s-a predat iubirii lui Dumnezeu. Are mereu imboldul, dorința, bucuria, spre a izbuti să ajungă la cel mai înalt lucru care poate fi dorit, la Hristos. Tot postește, tot face metanii, tot se roagă, și totuși nu află mulțumire. Nu-și dă seama că a ajuns deja la această iubire. Nu simte că ceea ce dorește l-a umplut, a primit-o deja, o trăiește. După această dragoste dumnezeiască, după această iubire dumnezeiască tânjesc fierbinte toți asceții. Ei se îmbată cu o beție dumnezeiască. În această beție trupul poate îmbătrâni, poate trece, însă duhul întinerește și înflorește.

Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița

1

Reclame

Dovedire către iudei şi eleni că Hristos este Dumnezeu

Catre iudei

Dovedire către iudei şi eleni că Hristos este Dumnezeu.
Dovedire din cele spuse despre El de către profeţi
în multe locuri

1. Mulţi oameni nu ascultă cu uşurinţă cuvântările lungi, unii din pricină că sunt trândavi din fire, alţii din pricină că se dedică întru totul grijilor lumeşti, iar alţii din pricină că sunt stăpâniţi de multă neştiinţă. De aceea, am socotit că trebuie neapărat să curm oboseala pricinuită de o cuvântare lungă, pentru ca prin scurtimea cuvântului să înlătur şovăiala celor trândavi, iar pe cei ce au groază de citit să-i fac să asculte cu multă tragere de inimă lucrarea aceasta.
De aceea, nici n-am căutat să-mi împodobesc prin cuvinte alese şi cu nume lucrarea aceasta, ci am spus lucrurilor pe numele lor, aşa, ca să fie uşor, lesne de înţeles şi de slugă, şi de slujnică, şi de văduvă, şi de negustor, şi de corăbier, şi de plugar. Voi încerca, de asemenea, pe cât îmi va fi cu putinţă, să micşorez mereu lungimea spuselor, ca să dau învăţătura în puţine cuvinte. Aceasta, pentru ca şi prin uşurinţa de înţelegere şi prin puţinătatea cuvintelor să stârnesc pofta ascultătorilor trândavi, să-i fac să-mi urmărească spusele cu uşurinţă şi fără vreo oboseală şi să aibă câştig sufletesc ţinându-le aminte.
Mai întâi voi începe lupta cu elenii. Dacă mă va întreba elenul: „ De unde se vede că Hristos este Dumnezeu?” (trebuie să ne închipuim că aceasta ne va întreba mai întâi, căci toate celelalte decurg din aceasta), nu-i voi aduce dovada din cer, nici din altele ca acestea. Într-adevăr, dacă îi voi spune că Hristos a zidit cerul, pământul, marea, n-are să primească spusa mea. Dacă îi voi spune că a înviat morţi, că a vindecat orbi, că a izgonit demoni, nici pe asta n-are s-o primească. Dacă îi voi spune că a făgăduit Împărăţia cerurilor şi bunătăţi negrăite, dacă îi voi vorbi despre Înviere, nu numai că nu-mi va asculta cuvintele, ci va râde de mine. De unde dar să-l îndrumez, mai ales dacă este un om fără carte şi neînvăţat? De unde din altă parte dacă nu din cele recunoscute îndeobşte şi fără împotrivire şi de mine, şi de el, din acelea despre care n-are nici cea mai mică îndoială. Căci, după cum am spus, nu are să se lase uşor convins dacă îi voi pune ca temei al dumnezeirii Sale facerea cerului şi celelalte.
Care este dar lucrul despre care mărturiseşte şi elenul că l-a făcut Hristos şi pe care nu-l poate tăgădui deloc? Care? Că Hristos a sădit neamul creştinilor! Într-adevăr, nu va tăgădui că Hristos a întemeiat Bisericile de pe toată faţa pământului. Pe temeiul acestora vom face dovada puterii Lui şi vom arăta că El este Dumnezeu; vom spune că nu stă în firea unui simplu om să cucerească într-un timp scurt atât de multă omenire, să cuprindă pământul şi marea şi să cheme pe oameni la astfel de lucruri, mai ales că ei erau stăpâniţi de datini şi obişnuinţe nesocotite, dar, mai bine spus, stăpâniţi de o răutate atât de mare. Şi totuşi, a avut tăria să elibereze neamul omenesc de toate acestea; nu numai pe romani, ci şi pe perşi, şi, într-un cuvânt, toate neamurile barbare. A săvârşit acestea fără să Se folosească de arme, fără să cheltuiască bani, fără să pornească oştiri, fără să dezlănţuie războaie, ci numai cu unsprezece oameni la început, oameni fără vază, de jos, neînvăţaţi, de rând, săraci, goi, flămânzi, neîncălţaţi, cu o singură haină.
Dar pentru ce spun eu: a săvârşit? A putut să convingă atâtea seminţii de oameni să cugete nu numai la cele din lumea aceasta, ci şi la cele viitoare, să rupă legile strămoşeşti, să smulgă din rădăcină datinile cele vechi, înrădăcinate de atâta amar de vreme, şi să sădească în locul lor altele, să-i abată de la nişte reguli uşoare şi să-i îndrepte spre nişte dreptare grele, cele ale Lui; şi să facă acestea, cu toate că toţi Îi declarau război, cu toate că a fost batjocorit să sufere crucea şi o moarte plină de ocară. Nu va putea tăgădui elenul că n-a fost răstignit de iudei, că n-a îndurat de la ei nenumărate patimi, dar că în fiecare zi s-a răspândit tot mai mult predica. Şi minunea stă nu numai aici, ci şi acolo că Hristos înfloreşte până şi la perşi, cu toate că încă şi acum perşii Îi poartă război. Şi sunt printre perşi şi azi popoare multe de mucenici; iar cei ce erau mai sălbatici chiar decât lupii, când au primit predica, au ajuns mai blânzi decât oile şi cugetă la cele înalte despre nemurire, despre Înviere şi despre bunătăţile cele negrăite.

2. Aceste fapte mari s-au săvârşit nu numai în oraşe, ci şi în pustie, în sate, la ţară, în porturi şi limanuri. S-au supus Celui răstignit cu multă credinţă nu numai oameni de rând, sau numai căpeteniile, ci chiar cei ce au fruntea încununată cu coroană. Şi voi căuta să dovedesc acum că toate acestea nu s-au făcut aşa, la întâmplare, că au fost prezise cu multă vreme înainte; dar, mai bine spus, ca să nu fie bănuit cuvântul meu, trebuie neapărat să aduc de faţă cărţile iudeilor care L-au răstignit şi, să desfăşor înaintea ochilor celor necredincioşi, din cărţile păstrate de iudei, mărturiile despre Hristos!
Aşadar, că Dumnezeu va fi om, Dumnezeu fiind, o spune cel dintâi Ieremia (în cartea lui Baruh): „ Acesta este Dumnezeul nostru; şi nimeni altul nu va fi asemenea Lui. A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de el. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit” . Ai văzut cum, în puţine cuvinte, a lăsat să se înţeleagă totul: că Dumnezeu fiind, S-a făcut om; că a locuit împreună cu oamenii; că El a dat Legea cea veche. Că spune Proorocul: „A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de Dânsul” . Se arată în acest loc că, şi înainte de venirea Lui în trup, El pe toate le rânduia, El pe toate le făcea, legiuind, purtând de grijă, îngrijind, binefăcând. Ascultă cum spune un alt profet că va fi nu doar om, ci şi că Se va naşte din Fecioară: „ Iată. Fecioara în pântece va purta şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel” , care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu.
Apoi, pentru ca să arate că nu era o nălucire ceea ce s-a arătat, ci cu adevărat om, a adăugat, zicând: „ Că înainte de a cunoaşte Pruncul să cheme pe tatăl bun sau rău va lepăda răul ca să aleagă binele” . Că Acesta va fi nu numai om, nici numai din Fecioară, ci şi din casa lui David, ascultă că şi pe aceasta o prezice de demult Isaia; foloseşte cuvintele în chip figurat şi se foloseşte de asemănări, dar totuşi o prezice: „ Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcină se va înălţa; şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al bunei-credinţe; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple pe El”. Acest Iesei a fost tatăl lui David. Se vede dar de aici că a fost din seminţia aceea. Iar că a fost nu numai din seminţia aceea, ci că va ieşi chiar din casa lui Iesei, a spus-o mai dinainte şi pe aceasta, zicând: „ Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei” . Nu vorbeşte la întâmplare de un toiag oarecare, ci vorbeşte de Hristos şi de Împărăţia Lui. Şi că n-a spus aceasta despre un toiag, a arătat-o prin cuvintele următoare. Într-adevăr, după ce a spus: „ Va ieşi toiag” , a adăugat: „Şi Se va odihni peste El Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii” .
Nici un om, oricât de nepriceput ar fi, nu va putea spune că harul Duhului are să vină peste un lemn, ci este evident că peste templul acela fără de prihană. De aceea nici n-a spus: „va veni”, ci „Se va odihni” ; pentru că atunci când a venit a rămas peste El şi nu S-a depărtat. Acest lucru arătându-l şi evanghelistul Ioan, spunea: „Am văzut Duhul pogorându-Se ca un porumbel şi rămânând peste El” , n-au trecut sub tăcere nici părerea iudeilor, pe care au arătat-o odată cu naşterea Lui. Matei zice: „Auzind Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” . Ascultă însă că şi Isaia vestise mai dinainte aceasta, spunând: „ Şi ar fi voit să fi fost arse în foc, căci Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi S-a dat nouă, şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat Dumnezeu tare, puternic. Domn al păcii. Părinte al veacului ce va să fie”.
Este evident chiar celor mai cârcotaşi oameni că astfel de cuvinte nu se pot spune despre un simplu om. Nici un om, de când e lumea, n-a fost numit Dumnezeu tare, nici Domn al unei astfel de păci. Căci „ păcii Lui nu-i va fi hotar” , spune Profetul. Şi lucrurile arată că pacea Lui s-a răspândit peste tot pământul, peste toată marea, peste toată lumea, locuită şi nelocuită, peste munţi, câmpii şi păduri, din ziua aceea în care având să Se înalte, a spus ucenicilor:
„Pacea Mea v-o dau vouă, nu precum dă lumea v-o dau Eu”.

– Dar oare pentru ce a grăit Hristos aşa?
– Pentru că pacea pe care o dă omenirii este uşor de stricat şi mult schimbătoare, pe când pacea Lui este trainică, statornică, tare, neschimbătoare, nemuritoare şi fără de sfârşit, cu toate că s-au dezlănţuit mii şi mii de războaie împotrivă-i, cu toate că s-a uneltit în fiecare zi de mii şi mii de ori. Dar cuvântul Său, care săvârşeşte totul, a săvârşit-o şi pe aceasta împreună cu celelalte.

3. Profeţii n-au profeţit numai că va fi om, ci au profeţit şi despre chipul venirii Lui. Că nu avea să vină slobozind de sus fulgere şi trăsnete, cutremurând pământul, clătinând cerul şi înspăimântând, ci avea să Se nască fără de zgomot şi neştiut de nimeni, în casa unui dulgher, într-o casă fără de vază şi umilă, ascultă că nici pe aceasta n-a trecut-o sub tăcere David.
Când a spus: „ Se va pogori ca ploaia pe lână” , a arătat prin aceste cuvinte că Se va naşte fără zgomot, în linişte.
Dar nu numai aceasta au profeţit. Iată ce spune un alt prooroc voind să arate blândeţea şi bunătatea purtării lui Hristos faţă de toţi oamenii.
Hristos a fost ocărât, scuipat, batjocorit, necinstit, biciuit, şi în urmă chiar răstignit; cu ,toate acestea, nu S-a răzbunat pe niciunul dintre cei ce au făcut aceasta, ci le-a suferit cu îndelungă-răbdare şi blândeţe pe toate: necinstirile, vicleniile, nebunia şi furia cea deşartă a acelui popor. Arătându-le pe toate acestea, proorocul spunea: „Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge, …până ce nu va pune pe pământ judecata şi întru numele Său neamurile vor nădăjdui”.

Un alt profet, iarăşi, vrând să arate şi locul în care avea să Se nască, spunea: „ Şi tu, Betleeme, pământul lui luda, cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii; căci din tine va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel, şi obârşia Lui, din început, din zilele veacului”. Acest profet arată şi dumnezeirea lui Hristos, şi omenitatea Lui. Prin cuvintele: „ Obârşia Lui, din început, din zilele veacului” a arătat existenţa Lui cea mai înainte de tot veacul; iar prin cuvintele: „Va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel” I-a arătat naşterea după trup. Şi iată că din aceste cuvinte ale profetului mai iese la lumină şi o altă profeţie. N-a spus numai că Se va naşte, ci că va fi vestit şi locul naşterii Sale, deşi este neînsemnat şi mic: „Cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii”, zice profetul. Acum toată lumea aleargă să vadă Betleemul, unde a fost pus când S-a născut; nu pentru altă pricină decât pentru aceasta.

Alt profet, iarăşi, a arătat şi timpul în care avea să vină Hristos, grăind aşa: „ Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit lui. Şi El va fi aşteptarea neamurilor, legând de viţă asinul Lui şi de coardă mânzul asinei Lui. Va spăla în vin haina Lui şi în sânge de strugure veşmântul Său. Mai frumoşi sunt ochii Lui decât vinul şi dinţii Lui, mai albi decât laptele” . Uită-te şi la această profeţie strălucitoare! Atunci a venit Hristos, când în ludeea n-au mai fost domni iudei, când iudeii au ajuns sub stăpânirea romanilor. Şi astfel s-a împlinit şi profeţia care zice: „ Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit Iui”, adică până ce va veni Hristos. Când S-a născut Hristos şi s-a făcut înscrierea cea dintâi, romanii stăpâneau poporul evreu şi-i supuseseră pe iudei sub jugul stăpânirii lor. Apoi, prin cuvintele: „Şi EI va fi aşteptarea neamurilor” a mai lăsat să se înţeleagă şi altceva: când va veni Hristos, va chema la El
toate neamurile.
Irod, căutându-L pe Cel născut, avea să-i ucidă pe toţi pruncii din Betleem. nici acest fapt nu l-au ascuns profeţii, ci l-au vestit cu mulţi ani înainte, zicând:
„Glas din Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi jale multă: Rahila plângându-şi fiii, şi nu voia să se mângâie, că nu mai sunt” .
Avea să Se suie în Egipt. Şi aceasta au arătat-o profeţii, zicând: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
Venind în locuri cunoscute, Hristos avea să facă îndată minuni şi să înveţe. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte. Ascultă pe Isaia, care spune: „Ţară a Zabulonului şi pământ al Meftalimului, poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit”.

Prin aceste cuvinte profetul arată venirea lui Hristos în acele locuri şi cunoştinţa dată lor prin minunile săvârşite de Dânsul. Profetul, vorbind apoi şi despre alte minuni, arată că (Acesta) a tămăduit şchiopi, a vindecat orbi, i-a făcut pe alţii să vorbească:
„Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor auzi”. Şi după altele: „Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor” , lucru ce nu s-a întâmplat niciodată decât la venirea Lui.
Profeţii au făcut pomenire în chip deosebit de unele minuni. A intrat odată Hristos în templu, iar pruncii de lapte, care nu puteau vorbi, I-au cântat Lui cântări sfinte, grăind aşa: „ Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”.
Aceasta a spus-o mai dinainte profetul zicând: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, ca să sfărâmi pe vrăjmaş şi pe răzbunător”. Ai văzut că firea se luptă cu ea însăşi, că vârsta aceea care n-a cunoscut răul îl vesteşte pe Creator, iar vocea care nu putea i- vorbi a luat asupră-şi sarcina predicării apostolice?

4. Din pricina nerecunoştinţei lor, Hristos avea să le vorbească uneori iudeilor despre multe în mod umbrit, ca în ghicitură şi în pilde. Şi a fost prezis acest lucru mai de mult: „ Voi rosti pilde de la întemeierea lumii voi striga cele ascunse dintru început”. Dar şi înţelepciunea cea creatoare a Lui vestind-o mai dinainte şi de demult, Proorocul spunea:
„Revărsatu-s-a harul pe buzele Tale”. Iar alt profet spune: „ lată, va cunoaşte Fiul Meu şi Se va înălţa şi Se va slăvi şi Se va ridica foarte” . Vorbind pe scurt despre faptele mari ale venirii Sale săvârşite împreună cu minunile. El însuşi grăia aşa: „Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns, M-a trimis să binevestesc săracilor, să propovăduiesc robilor iertare şi orbilor vedere” .
Profeţii au vestit mai dinainte şi faptul că iudeii au să-I întoarcă fără pricină şi în zadar spatele lui Hristos, Care le-a făcut atâta bine, şi au să-L învinuiască fără temei. Ascultă-l pe David, care vesteşte aceasta mai dinainte şi grăieşte aşa:
„Cu cei ce urau pacea eram făcător de pace; când le grăiam, se luptau cu mine în zadar” .
Hristos avea să intre în Ierusalim purtat de o asină. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte şi de demult de Zaharia, care grăieşte aşa: „ Bucură-te foarte, fiica Sionului! Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine blând, călare pe asin, pe mânz tânăr” .
I-a izgonit din templu pe vanzătorii de porumbei si pe schimbătorii de bani. A făcut aceasta din ravnă pentru casa lui Dumnezeu; dar, totodată, a arătat ca nu-I este potrivnic lui Dumnezeu, ci, dimpotriva, intr-un gând cu Tatăl. De aceea a şi răzbunat templul; căci ajunsese loc de neguţătorie.
Nici acest fapt n-a fost lăsat neînsemnat de profeţi, ci profetul David, făcându-l cunoscut mai dinainte şi vestind mai dinainte gândul cu care Hristos a răzbunat casa lui Dumnezeu, zice: „ Râvna casei Tale M-a mâncat” . Ce poate fi mai lămurit decât această profeţie?
Avea să fie vândut, iar vânzarea avea s-o facă cel ce lua parte cu El la masă. Iată că şi aceasta a vestit-o mai dinainte acelaşi profet, spunând: „Cel ce mănâncă pâinile Mele, chiar el şi-a ridicat împotriva Mea călcâiul” .
Uită-te acum că şi Evanghelistul grăieşte la fel: „Cel ce şi-a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” .
Cel ce L-a vândut nu avea numai să-L vândă ci să vândă Sângele cel scump şi să ia bani pentru El. Nici asta n-a ascuns-o Profetul, ci, arătând sfaturile cele neruşinate şi cuvintele ce le-au grăit unii cu alţii, spunea: „ Dumnezeule, lauda Mea să nu o ţii sub tăcere, căci gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra Mea”.
Vânzătorul, căindu-se mai târziu de cele ce-a îndrăznit, a aruncat arginţii lăsându-şi femeia văduvă, copiii orfani şi casa pustie. Iată că si această nenorocire o jeluieşte Profetul, grăind aşa: „Să ajungă fiii lui orfani şi femeia lui văduvă! Clătinându-se să se mute fiii lui şi să fie izgoniţi din casele lor.”
În locul vânzătorului şi după el a ajuns apostol un altul, Matia. Acelaşi profet vesteşte şi aceasta mai dinainte, spunând: „Episcopia lui să o ia altul”.
Când a fost vândut şi prins de buna Sa voie, s-a intocmit tribunal, plin de multă fărădelege, şi din iudei şi din păgâni. Iată că şi aceasta o face cunoscută mai dinainte Profetul, zicând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte ?”.
Au vestit profeţii mai dinainte nu numai asta, ci si tăcera Lui; stătea în mijlocul lor şi tăcea, în timp ce ei grăiau multe cuvinte şi multe învinuiri. Arătând aceasta Isaia spunea: “Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschide gura Lui.
Apoi Profetul ca să dovedească nedreptatea hotărârii, a adăugat: „Întru smerenia Lui I s-a răpit dreptatea” adică nimeni nu L-a judecat drept.
Apoi spune şi pricina junghierii. Hristos n-a pătimit cele ce-a pătimit din pricina păcatelor Sale, căci era curat şi fără de prihană, ci S-a dat pe Sineşi pentru păcatele lumii.
Uită-te cum Profetul le-a arătat pe amândouă acestea, spunând: „ Păcat n-a făcut, nici nu s-a găsit vicleşug în gura Lui” . Prin aceste cuvinte a arătat pentru ce a fost ucis. Apoi spune şi altă pricină: „ Din pricina păcatelor poporului Meu a fost dus la moarte” .
Voind să arate nu doar pricina junghierii, ci şi câştigul care a venit de pe urma crucii şi a acelei junghieri, iată cum vesteşte aceasta mai dinainte, spunând:
„Toţi ca nişte oi am rătăcit; fiecare în calea lui s-a rătăcit. Pedeapsa păcii noastre peste El; cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat”.
Acelaşi profet a arătat apoi şi pedeapsa ce o vor primi iudeii pentru cele îndrăznite de ei, când zice: „Voi da pe cei răi în locul îngropării Sale şi pe cei bogaţi în locul morţii Lui” . Iar David, după ce a spus: „Să lepădăm de la noi jugul lor” , a adăugat: „ Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii; atunci va grăi către dânşii întru urgia Lui şi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei” .
Vorbeşte aici de împrăştierea iudeilor pe toată faţa pământului. Însuşi Hristos a arătat în Evanghelii acelaşi lucru, spunând: „ Iar pe cei care n-au voit să împărătesc peste ei aduceţi-i aici şi-i tăiaţi pe ei”. Şi, iarăşi, când au vorbit de junghiere, profeţii n-au trecut sub tăcere nici chipul junghierii; şi pe acesta l-a dat de înţeles David, grăind aşa: „ Găurit-au mâinile Mele şi picioarele Mele; numărat-au toate oasele Mele” . N-a ascuns nici nelegiuirea cea de după răstignire, ci a grăit iarăşi: „ Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” .
Hristos apoi avea să fie îngropat. Şi asta a arătat-o spunând: „Pusu-M-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii”.
Avea să învieze. Iată că şi aceasta a fost vestită mai dinainte, spunându-se: „ Nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”
Isaia arată iarăşi acelaşi lucru în alt chip, zicând: „ Domnul va vrea să-L cureţe pe El de rană, … să-l arate Lui lumină, să-L îndreptăţească pe Cel drept. Care bine slujeşte multora” Moartea Lui a însemnat dezlegarea păcatelor oamenilor. Şi asta a înfăţişat-o Profetul, când a spus: „Şi El păcatele multora a purtat”.
I-a eliberat pe oameni de demoni. A spus-o şi pe asta: „Va împărţi prăzile celor puternici”
Că asta a făcut-o prin moartea Lui, nici pe aceasta nu a tăcut-o, ci a spus:

„Pentru că s-a dat la moarte sufletul Lui”

Avea să atragă la Sine întreaga lume. Şi asta a arătat-o prin cele ce a spus:
„Şi El va moşteni pe mulţi”

5. Apoi profeţii n-au tăcut nici asupra pogorârii Sale la iad; că are să tulbure totul, că are să umple totul de zgomot şi de tulburare, că are să doboare cetatea. O strigă asta când David, grăind aşa: „ Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţi veşnice, şi va intra împăratul slavei”, când Isaia, în alt chip:
„Porţi de aramă voi zdrobi şi zăvoare de fier voi sfărâma şi-ţi voi deschide vistierii întunecoase, pe cele ascunse, nevăzute ţi le voi arăta ţie”, numind aşa iadul. Era iad, dar avea în stăpânirea lui suflete sfinte şi vase cinstite, pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov. De aceea I-a numit: „ vistierii”; a numit însă aceste vistierii „ întunecoase” pentru că Soarele dreptăţii încă nu strălucise acolo, nici nu propovăduise cuvintele despre înviere.
După înviere nu avea să stea cu îngerii, nici cu arhanghelii, nici cu altă putere slujitoare, ci avea să stea pe tronul cel împărătesc. Ascultă ce spune tot David: „Zis-a Domnul Domnului Meu: „Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. După acestea avea să-i trimită pe Apostoli. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte Isaia, spunând:
„Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea, ale celor ce bine-vestesc cele bune”. Uită-te ce parte a trupului o laudă! Picioarele, care-i poartă pe Apostoli pretutindeni!
David arată apoi şi chipul puterii lor, zicând: „ Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc”. Apostolii n-au biruit învârtind arme, nici cheltuind bani; n-au biruit nici prin tăria trupului, nici prin mulţimea oştirilor şi nici prin altceva asemănător, ci numai prin cuvânt; prin cuvântul acela ce are putere multă, facerea de minuni. Aşa au biruit lumea! Predicând pe Cel răstignit şi făcând minuni. De aceea zice Profetul: „Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc” . Prin aceste cuvinte vorbeşte despre minuni. Putere negrăită a fost ca pescarul, vameşul şi făcătorul de corturi, printr-o simplă poruncă, să învie morţii, să izgonească demoni, să alunge moartea, să pună frâu limbii filosofilor, să coasă gurile retorilor, să-i biruie pe împăraţi, pe domnitori, pe barbari, pe eleni, să pună stăpânire pe tot neamul omenesc. Şi bine a grăit Profetul! Căci pe toate acestea le-au săvârşit cu acel cuvânt şi cu multă putere au schimbat pe morţi în vii, pe păcătoşi în drepţi, pe orbi în oameni cu vedere, izgonind bolile din trup şi răutăţile din suflet.
De unde le-a venit lor puterea aceasta? De la Duhul Sfânt! Iar aceasta se vede din următoarele: „Erau plini de Duhul” , spune Scriptura; prooroceau şi bărbaţii, şi femeile. „Limbi în chip de foc li s-au arătat şi au şezut peste fiecare din ei” . Şi acest lucru l-a vestit mai dinainte şi de demult Ioil, grăind aşa:
„Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi vor profeţi fiii voştri şi fiicele voastre, bătrânii voştri vedenii vor vedea, şi tinerii voştri visuri vor visa. Şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna… înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi năprasnică” , numeşte zi mare şi năprasnică şi ziua aceasta a venirii Duhului, dar şi pe aceea ce se va arăta la sfârşitul lumii. Acelaşi profet a vestit mai dinainte şi mântuirea prin credinţă – căci nici aceasta na fost trecută sub tăcere : „Şi va fi, spune el, că oricine va chema numele Domnului se va mântui”.

6. Va trimite propovăduitori pe toată faţa pământului şi nu va fi nimeni care să nu audă predica. Şi aceasta a fost vestită mai dinainte. Ascultă-l pe David, care o spune şi o profeţeşte: „ în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” . Arată apoi că propovăduiau cu putere şi că erau mai puternici decât cei cu coroană pe cap; aceasta o spune în alt loc: „ Îi vei pune pe ei căpetenii peste tot pământul” . Înseşi lucrurile arată că Petru şi Pavel au fost mai mari şi decât împăraţii şi decât domnitorii. Legile date de împăraţi îşi pierd puterea cât ei sunt încă în viaţă, pe când legile date de acei pescari rămân în picioare şi sunt trainice şi după moartea lor, cu toate că şi demonii şi obiceiul cel de multă vreme, şi răutatea, şi plăcerea, şi alte mii şi mii de pricini au încercat să le înlăture cu forţa. Şi iarăşi, ca să arate că după ce-i va pune căpetenii, vor fi iubiţi şi doriţi de toţi, a adăugat, zicând: „ Pentru aceasta popoarele se vor mărturisi Ţie în veac” , adică îţi vor mulţumi că le-ai dat astfel de căpetenii.
S-a vestit mai dinainte şi că predica va stăpâni pretutindeni. Iată că David îţi înfăţişează asta prin cuvintele: „ Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi Stăpânirea Ta, marginile pământului” . Şi iarăşi, în altă parte, un alt profet arată acelaşi lucru spunând: „ Se va umple tot pământul de cunoaşterea Domnului, ca apa multă care acoperă mările”.
Uită-te şi cu câtă uşurinţă vor asculta! „ Nu-l va mai învăţa fiecare pe aproapele său şi fiecare pe fratele lui, zicând: „ Cunoaşte pe Domnul” , căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor”.
Tăria Bisericii este arătată în aceste cuvinte: „Fi-va în zilele cele de apoi arătat muntele Domnului şi se va înălţa mai presus de dealuri şi vor veni la el popoare multe şi neamuri multe”. Biserica nu va fi numai trainică, de nemişcat şi de nesfărâmat, ci va şi rândui multă pace în lume; conducerile cele multe şi domniile din cetăţi vor fi desfiinţate şi va fi înălţată în toate o singură împărăţie; peste cea mai mare parte a acestei împărăţii va fi pace, nu ca mai înainte. În vremurile de mai înainte toţi meşteşugarii şi retorii aveau în mâini arme şi stăteau pe câmpul de bătaie; dar, odată cu venirea lui Hristos, toate armele s-au desfăcut, iar războaiele s-au mărginit numai la anumite locuri.
Arătând acest lucru, un profet spunea: „Şi vor preface săbiile lor în pluguri şi suliţele lor în seceri; şi nu va ridica sabie neam împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa să se războiască” . Mai înainte toţi trăiau în războaie; acum însă au uitat oamenii până şi meşteşugul războiului; dar, mai bine spus, cei mai mulţi nici nu l-au gustat – dintru început. Iar dacă mai sunt unii care cunosc meşteşugul armelor, apoi aceştia sunt puţini şi nu-s nici deşi, nici mulţi, ca la început, când aveau loc mii şi mii de răzvrătiri în fiecare neam.
Profetul a prezis apoi şi din cine-i alcătuită Biserica. Aveau să trăiască împreună nu numai oameni blânzi, nici numai oameni potoliţi, nici numai oameni buni, ci, împreună cu aceştia, şi oameni sălbatici şi neomenoşi, nişte lupi şi lei şi tauri după purtările lor; toţi aceştia aveau să facă o singură Biserică. Ascultă dar că Profetul a arătat şi învârstarea acestei turme prin cuvintele: „ Atunci vor paşte împreună lupul cu mielul” . Prin aceste cuvinte Profetul a vrut să arate viaţa cumpătată a împăraţilor. Că nu despre animale este vorba aici, să spună iudeul când s-a întâmplat asta. Căci niciodată n-a păscut lupul împreună cu mielul. Şi chiar dacă ar fi păscut, ce folos ar fi avut de aici neamul omenesc? Nu, în acest loc e vorba de purtările oamenilor sălbatici, e vorba de sciţi, de traci, de mauri, de indieni, de sarmaţi, de perşi. Că toate aceste neamuri vor fi puse sub un singur jug, a arătat-o şi un alt profet, spunând: „Şi-l vor sluji Lui sub un singur jug … şi să se închine Lui fiecare de la locul lui”. Nu numai în Ierusalim, spune Profetul, ci pe toată faţa pământului. Oamenii nu mai primesc poruncă să se ducă la Ierusalim, ci să se închine lui Dumnezeu rămânând fiecare în casa lui.

7. N-a fost trecut sub tăcere nici faptul că iudeii vor fi scoşi. Iată că şi pe aceasta a prezis-o Profetul: „ Iată, vouă vi se vor închide uşile şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar” . A fost vestit mai dinainte şi cine are să I se închine Lui. „Şi de la răsăritul soarelui până la apus, spune Profetul, numele Meu va fi slăvit între neamuri” ; şi iarăşi: „ în orice loc Mi se va aduce tămâie şi jertfă curată” . Ai văzut că a lăsat să se înţeleagă că e vorba de o slujire mai bună a lui Dumnezeu? Că e vorba de o slujire aleasă şi cu totul deosebită faţă de cea de mai înainte? Nu mai e vorba acum de locul în care îi slujeşti lui Dumnezeu, ci de chipul slujirii. Slujirea lui Dumnezeu nu mai stă în miros de jertfe şi fum, ci în alt fel de închinăciune.

– Dar cum i-au atras Apostolii pe toţi aceştia?, m-ar putea întreba cineva. Cum i-au convins pe scit, pe indian, pe sarmat şi pe trac, când nu ştiau decât o singură limbă, pe cea iudaică?
– Au luat din darul Duhului harul grăirii în multe limbi. Şi aceasta în ceea ce priveşte neamurile; cât despre Israel, darul limbilor. Şi că nici darul acesta nu i-a atras pe iudei, ascultă că o arată Profetul, zicând: „în alte limbi şi cu alte buze voi grăi poporului acestuia, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul” . Poţi găsi cuvinte mai lămurite decât acestea?
Iudeii nu aveau să creadă, pe când neamurile aveau să alerge.

Şi acest lucru s-a spus mai dinainte. Ascultă-l pe Isaia, care o arată şi spune:
„ Găsit am fost de cei ce nu Mă căutau; arătat M-am făcut celor ce nu întrebau de Mine. Am zis: Iată, sunt la un neam ce n-a chemat numele Meu” . Iar despre Israel spune: „ Toată ziua am întins mâinile Mele către poporul acesta neascultător şi împotrivă grăitor” ; şi Iarăşi: „ Vestitu-i-am ca unui copil, ca o rădăcină în pământ însetoşat” ; şi iarăşi: „ Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?”. Profetul n-a spus „învăţăturii noastre”, pentru a arăta aici că nu grăieşte de la sine, ci le-a vestit pe acelea pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Cele ale noastre, ale creştinilor, vor fi puse mai presus de cele ale iudeilor şi vor ajunge cu mult mai cinstite. Moise a lăsat să se înţeleagă aşa când a spus: „ Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam; vă voi face să vă mâniaţi pe un neam neînţelegător”.
Prin cuvintele: „pe cel ce nu este neam” Moise a vorbit de nimicnicia de mai înainte a poporului nostru, înainte de a fi creştin. Din pricina marii sale nimicnicii, din pricina nebuniei şi din pricina prostiei sale nici nu era socotit popor; prin credinţă însă s-a petrecut o atât de mare schimbare, că s-a arătat cu mult mai cinstit decât poporul iudeu. Că aceasta avea să-i usture pe iudei şi că din pricina aceasta aveau să ajungă şi ei mai buni, o arată Moise tot în aceste cuvinte. Moise n-a spus numai: „ Voi pune mai presus” , ci a spus: „ Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam” , pentru ca să arate şi una, şi alta: şi superioritatea poporului creştin, şi oarecarea îndreptare a iudeilor săvârşită de invidie.
Cu alte cuvinte, Moise le spune aşa: „ Le voi da lor atâtea bunătăţi, că vă voi face geloşi, că vă va ustura” . Acest lucru i-a făcut într-adevăr şi pe iudei mai buni. Cei ce au văzut marea despicată, piatra desfăcută, văzduhul schimbat şi atâtea minuni mari, dar, mai bine spus, cei ce şi-au jertfit copiii lor, cei ce au slujit lui Belfegor şi au făcut multe vrăjitorii, aceştia, când am venit noi, când ale noastre au ajuns cu mult mai presus decât cele ale iudeilor, au fost atât de muşcaţi de invidie, încât au ajuns mai buni şi s-au smerit, şi astfel acelea pe care nu le-au putut săvârşi profeţii, pe care i-au auzit, şi minunile pe care le-au văzut, pe acelea le-a săvârşit invidia ce ne-au purtat-o.
Nimeni dintre ei nu-şi mai jertfeşte acum copiii, nu mai aleargă la idoli, nu se mai închină viţelului.
Cinstea fecioriei nu era cunoscută nici din nume pe vremea Vechiului Testament. Dar pentru că avea să strălucească pe vremea noului Testament, iată că şi pe aceasta o prezice David, grăind aşa: „Vor fi aduse împăratului fecioare în urma ei …vor fi aduse în biserica împăratului” . Dar n-a fost trecut sub tăcere nici chiar numele preoţilor, adică al episcopilor. „Voi pune pe domnii tăi în pace, spune Profetul, şi pe episcopii tăi întru dreptate”.

8. Hristos avea să vină să ceară socoteală neamului omenesc şi, totodată, şi iudeilor. Iată că şi pe aceasta o prezic şi David, şi Maleahi. Unul grăieşte aşa:

„Şi a intrat ca focul din topitoare, ca iarba nălbitorilor… şi va curaţi ca argintul şi aurul” . Înrudite sunt cuvintele acestea cu ale lui Pavel, care scrie aşa: „ Că ziua (Domnului) îl va arăta, pentru că în foc se descoperă” . Iar David zice: „ Dumnezeu arătat va veni” , predicând tot cea de a doua venire a Lui. Venirea Lui cea dintâi a fost cu mult pogorământ; a doua venire nu va mai fi aşa, ci plină de frică şi de spaimă, din pricina îngerilor care vor alerga înainte şi în timpul venirii Lui, (venire) care va cuprinde totul ca fulgerul. „ După cum fulgerul, spune Domnul, iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului”.

Prin aceste cuvinte arată că venirea Lui este strălucită şi că se vesteşte singură. Nu are nevoie de propovăduitor, ci ea se arată pe sine. Acest lucru vrând să-l arate, David spunea: „Dumnezeu arătat va veni”. Apoi, pentru ca să pună sub ochi şi chipul scaunului de judecată ce va să fie, a adăugat, spunând:

„Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui, vifor mare”. A vorbit de pedepse, dar vorbeşte şi de slavă: „Va chema cerul de sus şi pământul ca să-l judece pe poporul Lui”; pământul, adică neamul omenesc. Apoi, după ce-l numără şi pe poporul iudaic împreună cu tot neamul – (căci către iudei se şi adresează) -, iarăşi adaugă, zicând: „Adunaţi-l Lui pe cuvioşii Lui pe cei ce au rânduit legământul Lui pentru jertfe. Şi vor vesti cerurile dreptatea Lui că Dumnezeu judecător este”.

Când va veni Hristos, va înlătura slujirea lui Dumnezeu cu jertfe; o astfel de slujire nu va mai fi bine-plăcută, ci va fi primită a noastră. Ascultă că şi despre asta s-a vorbit mai dinainte: „ Jertfă şi prinos n-ai voit dar mi-ai întocmit trup” . Acelaşi lucru l-a arătat şi în altă parte, spunând: „ Un popor pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit; întru auzul urechii M-a auzit” , adică n-a văzut marea despicată, n-a văzut piatra desfăcută, ci i-a auzit pe Apostolii Mei. Şi dincolo, iarăşi: „ Trup mi-ai întocmit” . Iar după ce a spus aşa, adaugă încă şi zice:

„Atunci am spus: Iată, vin! în fruntea cărţii este scris despre Mine” .

Două lucruri sunt arătate aici: unul, că va veni; al doilea, că atunci va veni, când vor fi înlăturate jertfele. Acest lucru s-a şi întâmplat când a trecut puterea din mâna iudeilor în mâna romanilor. Vom găsi că şi Baruh vorbeşte despre venirea Lui aşa: „ Pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit” . Dar şi Moise spune: „ Prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri, ca mine; de El să ascultaţi întru toate. Şi va fi, că va fi nimicit din poporul lui tot sufletul care nu va asculta de Proorocul acela”.
Vezi că asta nu s-a întâmplat cu nimeni altul decât numai cu Hristos? într-adevăr, s-au sculat mulţi profeţi; de nici unul n-au ascultat şi nimic n-au pătimit. Dar când iudeii n-au ascultat de Hristos, au început să colinde pretutindeni ca nişte hoinari, ca nişte rătăciţi, ca nişte fugari, ca nişte pribegi. Iată! Au pierdut statul lor, au fost înstrăinaţi de datinile şi legile strămoşeşti; trăiesc cu necinste şi cu ruşine, osândiţi şi pedepsiţi. Iar cele ce-au pătimit pe timpul lui Vespasian şi Tit, (acestea) nici nu se pot spune. Astfel, nenorocirea aceea a depăşit orice nenorocire şi s-a împlinit cuvântul cel proorocesc, care zice: „ Va fi nimicit tot cel ce nu va asculta de Profetul acela” . Pentru aceea au rămas pustii cele ale iudeilor, pentru că n-au ascultat de Profetul acela.

Hristos îi va învia pe toţi. Şi asta a arătat-o Isaia, spunând: „ Vor învia morţii şi se vor scula cei din morminte… Căci rouă cea de la Tine le este vindecare”.
Dar n-au fost profeţite numai acestea. După cruce, după răstignire, după junghiere, Hristos va fi şi mai strălucit, pentru că după înviere se va răspândi şi mai mult predica. După ce a fost legat, după ce a fost vândut de ucenicul Lui, după ce a fost scuipat, după ce a fost ocărât, după ce a fost biciuit, după ce a fost răstignit, nici în groapă n-ar fi fost învrednicit să fie pus dacă ar fi stat în puterea iudeilor, după ce ostaşii i-au împărţit hainele, Şi-a sfârşit viaţa sub bănuiala că a vrut să pună mâna pe putere, ca un hulitor, ca un tiran: „ Tot cel ce se face pe sine împărat se împotriveşte cezarului” , şi iarăşi: „ Iată, voi aţi auzit hula Lui!” . Aşadar, după ce aveau să se întâmple toate acestea. Profetul îl înalţă pe ascultător, îl face să prindă curaj şi-i spune: „ Nu te teme din pricina acestora! Căci după răstignirea Lui, după biciuirea Lui, după ocărârea Lui de către tâlhari, după uciderea Lui sub bănuiala de hulă, deci după moartea Lui şi după învierea
Lui, astfel vor fi lucrurile, încât nimeni n-are să mai spună nici un cuvânt împotrivă, nimeni n-are să mai spună că nu este plin de multă cinste” . Aşa s-a şi întâmplat. Acest lucru l-a vestit cu mult timp înainte profetul prin cuvintele:

„Va fi rădăcina lui Iesei, iar Cel ce a înviat va domni peste neamuri; în El neamurile vor nădăjdui şi va fi odihna Lui, cinste”. Ca şi cum ar fi spus:

„Chipul acesta de moarte este mai de preţ decât coroana împărătească. Împăraţii vor da jos de pe capetele lor coroanele şi vor lua crucea, semnul morţii Lui. Pe porfirele împărăteşti, crucea; pe coroanele împăraţilor, crucea; în timpul rugăciunilor, crucea; pe arme, crucea; pe Sfânta Masă, crucea; pretutindeni, pe toată faţa pământului, crucea străluceşte mai mult decât soarele. Şi va fi odihna Lui, cinste”.

9. Astfel de fapte nu sunt fapte omeneşti. Faptele omeneşti au cu totul alt sfârşit. Atâta vreme cât oamenii mai trăiesc, sunt în floare şi faptele lor; dar dacă mor, pier şi ele odată cu ei. Asta se întâmplă nu numai cu cei bogaţi, nu numai cu nobilii, ci chiar şi cu împăraţii. Legile împăraţilor îşi pierd puterea, icoanele lor se înnegresc, amintirea lor se stinge, numele le cade în uitare, deşi mânuiau armele, deşi la un semn al lor mutau popoare şi cetăţi, deşi schimbau stările de lucruri; deşi puteau ucide pe cine voiau şi îi puteau slobozi pe cei osândiţi la moarte! Şi totuşi, toate acestea se duc, pier, chiar dacă au fost în floare mai înainte.
Cu Hristos, însă, cu totul dimpotrivă. înainte de cruce, de răstignire, numai lucruri pline de tristeţe, Iuda L-a vândut. Petru s-a lepădat de El, ceilalţi apostoli au fugit, mulţi credincioşi s-au dat în urmă, şi a rămas numai El singur în mijlocul duşmanilor. Dar, după ce a fost junghiat, după ce a murit, toate au ajuns mai strălucite, mai pline de lumină, cu mult mai înalte, ca să cunoşti că Cel răstignit n-a fost un simplu om. Verhovnicului Apostolilor înainte de cruce i-a fost teamă şi de ameninţarea slujnicei, a spus că nu-L cunoaste, deşi cunoscuse atâtea taine; dar după cruce a străbătut lumea. Din pricina aceasta mii şi mii de popoare de mucenici s-au lăsat înjunghiaţi; au voit mai degrabă să moară decât să rostească ceea ce rostise verhovnicul Apostolilor de teama ameninţării unei slujnice.
Astfel, din această pricină, propovăduim pe Cel răstignit, cu toţii, toate satele, toate oraşele, pustia, pământul locuit şi cel nelocuit! împăraţi şi generali, domnitori şi voievozi, robi şi liberi, oameni de rând, înţelepţi şi neînţelepţi, barbari şi felurite neamuri de oameni, în sfârşit, tot pământul pe care-l priveşte soarele, pe acesta în întregime, cât este el de întins, l-a străbătut numele Lui şi închinarea la El, ca să cunoşti ce înseamnă: „ Va fi odihna Lui, cinste” . Iar locul care a primit Trupul acela înjunghiat, deşi e mic şi foarte îngust, este mai de cinste decât mii şi mii de curţi împărăteşti şi, chiar pentru împăraţi, mai de preţ: „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .
Şi lucru minunat este că nu s-a întâmplat asta numai cu El, ci şi cu ucenicii Lui. Cei duşi şi purtaţi de colo-colo, cei dispreţuiţi, cei înlănţuiţi, cei ce-au suferit nenumărate chinuri au ajuns după moartea lor mai cinstiţi decât împăraţii. Şi ca să afli cum, uită-te la cele ce-am să spun. în Roma, cetatea cea prea împărătească, împăraţii, voievozii şi generalii părăsesc totul şi aleargă la mormintele pescarului şi făcătorului de corturi; iar în Constantinopole cei cu coroane pe cap au socotit că este o fericire să le Fie îngropate trupurile lor nu alături de apostoli, ci afară, în pridvoarele bisericii lor. Împăraţii au ajuns deci portari la pescari; nu le este ruşine cu moartea lor; dimpotrivă, se împodobesc cu ea; şi nu numai ei, ci şi urmaşii lor. „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .
Atunci vei vedea măreţia cinstei, când vei cunoaşte bine semnul morţii Lui, al morţii Lui celei blestemate, cea mai ruşinoasă moarte dintre toate morţile. Căci numai acest fel de moarte era sub blestem. De pildă, în vechime, unii din cei ce greşeau erau arşi, alţii, omorâţi cu pietre, alţii îşi sfârşeau viaţa cu un alt fel de pedeapsă, pe când Cel răstignit, Cel spânzurat pe lemn nu a îndurat numai grozăvia aceasta, că era osândit la o astfel de osândă, dar mai era şi blestemat, căci spune Scriptura: „ Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” .
Cu toate acestea, semnul acesta blestemat, semnul acesta de care fug ei cu groază, semnul acesta al celei mai cumplite osânde, semnul acesta a ajuns acum dorit şi prea iubit. Coroana împărătească nu împodobeşte atât de frumos capul precum crucea, care este mai de preţ decât toată lumea. Şi semnul acesta, de care mai înainte toţi se cutremurau, a ajuns acum atât de râvnit de toţi, că se găseşte pretutindeni, la căpetenii, la supuşi, la femei, la bărbaţi, la fecioare, la căsătorite, la robi, la slobozi. Şi toţi, necontenit, îl înseamnă pe cel mai de seamă mădular din mădularele noastre şi-l poartă în fiecare zi întipărit pe frunte ca pe un stâlp.
Crucea pe Sfânta Masă, crucea la hirotoniile preoţilor, crucea străluceşte iarăşi alături de Trupul lui Hristos la Cina cea de Taină. O vezi pretutindeni dănţuind: în case, în pieţe, în pustietăţi, pe drumuri, pe munţi, pe câmpii, pe dealuri, pe mare, în corăbii, în insule, pe paturi, pe haine, pe arme, în cămări, la banchete, pe vase ţărăneşti, pe vase de aur, pe mărgăritare, în picturile de pe ziduri, pe trupurile dobitoacelor greu bolnave, pe trupurile celor chinuiţi de demoni, în războaie, în timp de pace, ziua, noaptea, în cetele celor ce se desfătează şi în frăţiile celor care duc viaţă aspră. Astfel, acest dar minunat, acest dar negrăit a ajuns râvnit de toţi. nimeni nu se ruşinează, nici nu-şi acoperă faţa când se gândeşte că acesta este semnul unei morţi blestemate, ci, dimpotrivă, toţi se împodobesc cu crucea mai mult decât cu o cunună, decât cu covoare împărăteşti, decât cu mulţime de coliere de mărgăritare. Astfel, nu numai că nu fuge nimeni de semnul acesta, ci, dimpotrivă, este dorit şi iubit şi prea râvnit de toţi. Străluceşte pretutindeni şi este răspândit pretutindeni: şi pe zidurile caselor, şi pe acoperişuri, şi pe cărţi, şi în oraşe şi în sate, şi în ţinuturile locuite şi în cele nelocuite. Cu plăcere l-aş întreba acum pe elen: semnul acestei morţi blestemate şl al acestei osânde ar fi ajuns el dorit şi prea râvnit de toţi dacă n-ar fi fost mare puterea Celui răstignit?

10. Iar dacă socoti că asta nu-i nimic şi încă te mai porţi cu neruşinare, dacă întorci încă faţa de la adevăr şi eşti orb în faţa luminii, vino să-ţi arăt cât de mare este crucea şi din altă privinţă.

– Din care?
– Pentru osândirea oamenilor sunt o mulţime de unelte de chinuire: butucul, biciul de curele, unghiile, plumbii, cu care se scrijelesc trupurile, se sfâşie mădularele şi se spânzură. Care om ar vrea să aducă aceste unelte de chin în casa lui? Care om ar primi să atingă cu mâna pe călăii care lucrează cu ele sau să se apropie să le vadă? Oare nu le este groază de ele celor mai mulţi oameni? Unii le socotesc semne aducătoare de nenorocire, aşa că nu suferă nici să le atingă, nici să le vadă. Nu fug departe de ele? Nu-şi întorc privirile de la ele? O astfel de unealtă de chin era în vremea veche crucea, dar, mai bine spus, cu mult mai groaznică decât aceste unelte. Căci, după cum am spus, crucea nu era numai semn de moarte, ci semn de moarte blestemată.

Te întreb: din ce pricină a ajuns acum crucea atât de râvnită de toţi, din ce pricină a ajuns atât de dorită de toţi, din ce pricină este mai de preţ decât orice pe lume? Pentru ce se dau în vânt toţi după lemnul acela pe care a fost pus şi a fost răstignit Trupul cel Sfânt? Pentru ce mulţi iau o bucăţică din lemnul acela, o ferecă în aur, şi bărbaţi şi femei, şi-o atârnă de gât, împodobindu-se cu ea, deşi lemnul acela a fost semn de osândă, deşi lemnul acela a fost semn de pedeapsă? Dar Cel ce face totul. Cel ce le schimbă pe toate acestea. Cel ce a mutat lumea din atâta răutate şi a făcut din pământ cer. Acesta a urcat mai presus de ceruri crucea, care era plină de ocară şi era semnul celei mai ruşinoase morţi. Pe toate acestea, dar, văzându-le mai dinainte Profetul, a zis: „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .
Acest semn de moarte – căci nu voi conteni de a spune mereu asta – a ajuns pricină de binecuvântare multă, zid de tărie şi de linişte de tot felul, lovitură de moarte diavolului, frâu demonilor, botniţă puterii celor potrivnici. Crucea a surpat moartea, crucea a doborât porţile cele de aramă ale iadului, crucea a sfărâmat zăvoarele cele de fier, a dărâmat cetăţuia diavolului, a curmat tăria păcatului, a smuls toată lumea care zăcea sub osândă, a îndepărtat bătaia lui Dumnezeu cea pornită împotriva firii noastre. Ce spun? Ceea ce n-a putut marea despicată în două, pietrele desfăcute, văzduhul schimbat, mana împărţită la atâtea mii de oameni vreme de patruzeci de ani, legea şi alte minuni săvârşite şi în pustie, în Palestina, aceea a putut crucea, nu într-un singur neam, ci în toată lumea, aceea a putut crucea, semnul cel blestemat, semnul cel de care fugeau toţi, semnul cel urât, semnul cel ocărât! Crucea a putut să le săvârşească pe toate cu uşurinţă după ce a murit Cel răstignit.
Dar nu numai acestea, ci şi cele de mai târziu arată puterea lui Hristos. Lumea care nu aducea nici un rod de virtute, care nu stătea cu nimic mai bine decât un pământ pustiu, care nici nu se aştepta să zămislească ceva bun, ei bine, lumea aceasta a făcut-o dintr-odată rai şi mamă cu mulţi copii. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte şi de demult Profetul, grăind aşa: „ Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai ! Dă drumul la glas şi strigă, ceea ce nu aveai dureri de naştere, că mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei ce are bărbat” . Profeţii n-au tăcut nici despre aceea că a făcut lumea aşa de roditoare, că i-a dat o lege cu mult mai bună decât cea dintâi. Şi iată ce au grăit, vestind de mai înainte: „ Voi face cu ei legământ nou, nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua în care i-am luat de mână şi i-am scos pe ei din pământul Egiptului; pentru că aceia n-au rămas în legământul Meu, deşi Eu M-am îngrijit de ei, zice Domnul. Că acesta este legământul pe care-l voi , face cu ei, dându-le legile Mele în cugetul lor şi le voi scrie pe inima lor” .
Apoi, pentru ca să arate repedea schimbare şi uşurinţa învăţăturii, Profetul a spus: „ Şi nu va mai învăţa fiecare pe semenul său şi fiecare pe fratele său zicând: Cunoaşte pe Domnul!, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor” .
La venirea Lui avea să dea iertare păcatelor. Profetul a vestit-o mai dinainte şi pe aceasta, grăind aşa: „ Acesta va fi legământul Meu cu ei, când le voi ierta nedreptăţile, şi păcatele lor nu le voi mai pomeni” . Poate fi ceva mai lămurit decât asta? Prin aceste vestiri de mai înainte a arătat chemarea neamurilor, superioritatea legii noi faţă de cea veche, uşurinţa apropierii de noua lege, harul credincioşilor, darul dat prin botez.

11. Cel care le-a săvârşit pe acestea, tot Acela va fi mai târziu şi judecător, iată că profeţii o vestesc mai dinainte şi pe aceasta! N-au trecut sub tăcere nici acest lucru. Unii profeţi L-au văzut sub chipul în care are să vină; alţii au vestit acest lucru mai dinainte prin cuvintele lor. Daniel, deşi era în mijlocul barbarilor, L-a văzut pe Hristos venind pe nori. Ascultă înseşi cuvintele profetului: „ Văzut-am, spune el, şi, iată, ca Fiu al Omului venind (Cineva) pe nori şi a ajuns până la Cel vechi de zile şi înaintea Lui S-a adus. Şi Lui I s-au dat domnia şi împărăţia; şi toate popoarele, seminţiile şi limbile, Lui vor sluji” . Profetul pune sub ochi şi scaunul de judecată, zicând: „ Văzut-am până ce s-au pus scaunele şi s-au deschis cărţile şi râu de foc curgea înaintea Lui; mii de mii îi slujeau Lui şi zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui” .
Dar nu numai atât! A arătat şi cinstea ce-o vor avea drepţii, zicând: „ Şi judecata a dat-o sfinţilor Celui Preaînalt şi sfinţii au luat împărăţia” .
Maleahi arată că judecata aceea va fi prin foc: „ Iată, El intră ca focul topitorului şi ca iarba înălbitorilor” .
Ai văzut cu câtă precizie grăiesc profeţii? Ai văzut cum au propovăduit toate cele ce aveau să se întâmple?
Cum dar mai îndrăzneşti să nu crezi când primeşti astfel de dovezi ale puterii lui Hristos, cuvinte grăite înainte cu atâta amar de vreme, când vezi că faptele urmează cuvintelor şi nici un fapt nu le dezminte? Că aceste cuvinte nu sunt plăsmuiri de ale noastre o mărturisesc cei dintâi iudeii, cei ce au primit aceste cărţi, cei care le stăpânesc şi acum, cei care ne sunt duşmani, strănepoţii celor ce L-au răstignit pe Hristos. Ei au şi acum aceste cărţi şi le păstrează.
Dar poate că mă vei întreba:

– Dar dacă iudeii au aceste cărţi, pentru ce nu cred ei în Hristos?
– Pentru că n-au crezut în El nici atunci când L-au văzut făcând minuni! Dar pentru asta nu-i de vină Hristos, în Care nu cred, ci sunt de vină ei, că nu văd deşi e ziua în amiaza mare. Căci Dumnezeu a pus lumea aceasta înaintea ochilor noştri; operă nespus de bine întocmită, care sloboade din toate părţile glasuri ca să-L vestească pe Făcătorul ei. Cu toate acestea, sunt unii oameni care spun că tot universul s-a făcut de la sine; alţii, că toate pe care le vedem sunt nenăscute, veşnice; alţii atribuie demonilor facerea lumii şi purtarea de grijă asupra lumii; alţii, întâmplării, soartei, naşterii sau mersului stelelor. Pentru asta nu-i de vină Creatorul lumii! De vină sunt cei care zac cuprinşi de cele mai cumplite boli după ce au primit atât de multe leacuri.
Precum un om priceput, care vede dintr-odată tot ce trebuie şi nu are nevoie de ajutoare, tot astfel unul nepriceput şi nesimţitor, de-ar avea mii şi mii de povăţuitori, rămâne tot orb odată ce patimile au pus stăpânire pe el. Aşa se întâmplă pretutindeni, nu numai cu facerea lumii, ci şi cu altele. (Câţi oameni care n-au auzit în viaţa lor de legi n-au dus o viaţă cu totul potrivită legilor? Iar alţii, dimpotrivă, deşi au fost crescuţi în legi din copilărie şi până la adânci bătrâneţi au încetat de a le călca. Asta se întâmpla şi în vremea lor vechi. Iar iudeii, cu toate că s-au bucurat de mii şi mii de semne şi minuni, totuşi n-au ajuns mai buni. Ninivitenii însă au auzit numai un singur glas, şi s-au schimbat, au părăsit răutăţile. Aceasta o poţi vedea întâmplându-se şi cu oamenii de jos, nu numai cu cei cu vază. De câtă învăţătură nu s-a bucurat Iuda! Şi totuşi a ajuns vânzător! De câtă povaţă s-a bucurat tâlharul? Cu toate acestea, pe cruce L-a mărturisit pe Hristos şi I-a propovăduit împărăţia! Nu judeca dar lucrurile după părerile oamenilor stricaţi, ci, pe temeiul adevărului lucrurilor, dă hotărârea cuvenită despre cei ce gândesc drept.

Iudeii n-au crezut, dar au crezut neamurile. Profeţii n-au trecut sub tăcere nici faptul acesta. David, pe de o parte. Striga profeţind: „ Fiii străini M-au minţit fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat în cărările lor” ; Isaia, pe de altă parte, zice: „ Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui i s-a descoperit?”. Şi iarăşi: „ Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau, arătat M-am făcut celor ce n-au întrebat de Mine” .
Chiar când a venit El, canaaneanca şi samariteanca au crezut, pe când preoţii şi căpeteniile îi purtau război, unelteau împotriva Lui, îi împiedicau pe cei ce voiau să creadă în El şi-i dădeau afară din sinagogi. Să nu te miri deloc de asta! Viaţa e plină de astfel de pilde! Şi în vremea noastră, şi înainte de noi. De altfel, dacă n-au crezut toţi iudeii, totuşi mulţi din ci au crezut în Hristos şi atunci, şi acum! Şi nu-i un lucru nou, nici un lucru ciudat ca n-au crezut toţi! Aşa e nerecunoştinţa! Aşa e mintea îngustă. Aşa e sufletul stăpânit de patimi!
Dar pentru că am vorbit de profeţiile grăite de profeţi despre Hristos, vestite înainte cu atâţia şi atâţia ani, haide să aducem în mijloc şi cele grăite de Hristos despre cele viitoare, pe când umbla pe pământ şi locuia împreună cu oamenii, ca să afli şi de aici puterea Lui. Venind Hristos pe pământ şi lucrând mântuirea oamenilor, a lucrat în felurite chipuri şi mântuirea acelora care trăiau pe vremea aceea, şi a acelora de mai târziu. Şi iată ce face! Face minuni şi prezice unele lucruri ce aveau să se înfăptuiască mai târziu, după îndelungată vreme. Prin minunile săvârşite atunci, Hristos dă ascultătorilor Săi garanţie că într-adevăr au să se înfăptuiască şi prezicerile Lui; prin înfăptuirea celor prezise dă dovadă celor de mai târziu că sunt vrednice de credinţa şi minunile săvârşite de El pe când era pe pământ; iar prin aceste două dovezi face vrednice de credinţă şi spusele Sale despre împărăţia cerurilor.

12. Prezicerile lui Hristos au fost de două feluri: unele aveau să se înfăptuiască în viaţa aceasta, altele, după sfârşitul lumii. Cele dintâi le întăresc pe celelalte şi arată cu multă prisosinţă adevărul lor. Iată ce vreau să spun. Dar, pentru că nu este destul de lămurit cuvântul meu, voi încerca să-l fac mai clar. Doisprezece au fost ucenicii care au mers după El. Nici prin minte nu le-a trecut atunci de Bise rică; n-o ştiau nici după nume. Sinagoga înflorea încă. Ce a spus Hristos şi ce a prezis când aproape toată lumea era stăpânită de păgânătate? „ Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” .
Cercetează cuvintele acestea cum vrei, şi vei vedea strălucind adevărul lor. Lucru minunat nu-i numai acela că a zidit Biserica în toată lumea, ci că a făcut-o de nebiruit; de nebiruit, deşi s-au pornit împotriva ei atâtea şi atâtea războaie; căci cuvintele „ porţile iadului nu o vor birui” arată primejdiile care au încercat să o pogoare la iad. Ai văzut adevărul prezicerii? Ai văzut tăria înfăptuirii? Ai văzut cuvinte ce strălucesc în fapte? Ai văzut putere de nebiruit, care face totul cu uşurinţă? Să nu treci repede pe deasupra : cuvintelor acestora: „ Voi zidi Biserica Mea” , pentru că sunt scurte! Cercetează-le adânc cu mintea! Gândeşte-te ce lucru mare este ca într-un timp atât de scurt să umple tot pământul de sub soare cu atâtea Biserici, să întoarcă la credinţă atâtea neamuri, să înduplece popoare, să pună capăt datinilor strămoşeşti; să smulgă obiceiuri înrădăcinate, să izgonească tirania plăcerii şi tăria păcatului ca pe un colb. Să ducă la pieire temple, idoli, slujbe, sărbători blestemate şi jertfele cele necurate ca pe un fum, şi, pretutindeni, să ridice altare, în ţara romanilor, în ţara perşilor, în ţara sciţilor, în ţara maurilor, în ţara indienilor! Ce spun? Pe toată faţa pământului nostru! Căci şi insulele britanice şi insulele de dincolo de marea aceasta, chiar şi insulele din ocean, au simţit puterea cuvântului acestuia. Căci şi acolo s-au întemeiat Biserici şi altare.
Cuvântul acesta, pe care l-a rostit Hristos atunci, este sădit în sufletele tuturor, stă pe buzele tuturor. Şi, după cum am spus, tot pământul, plin de spini fiind, a fost curăţat, a ajuns o ţarină curată, care a primit seminţele credinţei. Mare lucru, cu adevărat mare lucru ar fi fost, dar, mai bine spus, covârşitoare măreţie şi dovadă de putere dumnezeiască, dacă ar fi putut cuvântul acesta slobozi dintr-odată atâta lume, când un fel de viaţă rău o stăpânea de atâta vreme, şi să o mute la un alt fel de viaţă, cu mult mai anevoios, chiar dacă n-ar fi fost supărat de nimeni, ci ar fi fost pace, mulţi sprijinitori, şi nici un potrivnic!
Cuvântul acesta al lui Hristos avea potrivnic nu numai vechiul fel de viaţă ajuns obicei, ci era împiedicat şi de plăcere, două lucruri tiranice. Au fost însă înduplecaţi oamenii să scuipe ceea ce primiseră de atâţia ani de la părinţi, de
la bunici, de la străbuni, de la strămoşii de mai înainte, de la filosofi şi de la ritori, cu toate că era foarte anevoios lucru să începi să duci o altă viaţă, şi cu totul nouă; şi grozăvia era mare, plină de multe necazuri şi oboseli. A îndepărtat traiul bun şi a îndrumat la post! A îndepărtat dragostea de averi şi a îndrumat la sărăcie! A îndepărtat desfrâul şi a îndrumat spre curăţenie trupească şi sufletească! A îndepărtat mânia şi a îndrumat spre blândeţe! A îndepărtat invidia şi a îndrumat spre mulţumire! A îndepărtat drumul cel larg şi deschis şi a îndrumat spre cel strâmt, anevoios şi prăpăstios, şi i-a îndrumat pe nişte oameni obişnuiţi cu drumul cel larg. N-a luat alţi oameni străini de lumea aceasta şi de felul cel vechi de viaţă! Nu, ci tocmai pe aceştia care putreziseră în acest fel de vieţuire, care ajunseseră mai moi decât lutul, pe aceştia i-a luat şi acestora le-a poruncit să meargă pe calea cea strâmtă şi anevoioasă, pe calea cea aspră şi grea! Şi i-a înduplecat! Şi pe câţi a înduplecat? N-a înduplecat doi, sau zece, sau douăzeci, sau o sută, ci aproape pe toţi oamenii de sub soare. Şi prin cine i-a înduplecat? Prin unsprezece oameni, neînvăţaţi, de rând, nedestoinici la vorbă, fără vază, săraci, fără patrie, fără belşug de bani, fără putere trupească, fără lustrul slavei, fără strălucirea strămoşilor, fără tăria cuvintelor, fără darul vorbirii, fără sprijinul cunoştinţelor, prin pescari, prin făcători de corturi, prin oameni care vorbeau altă limbă. Nu erau de aceeaşi limbă cu cei pe care i-au înduplecat; nu, aveau o altă limbă, străină şi deosebită de toate limbile, limba ebraică; şi prin ei Hristos a zidit Biserica aceasta întinsă de la o margine la altă margine a lumii.

13. Şi nu numai acesta e lucru minunat, ci şi aceea că oamenii aceştia de rând, săraci, puţini, neînsemnaţi, necărturari, de jos, de altă limbă şi uşor de dispreţuit, cărora li s-a încredinţat îndreptarea întregii lumi, cărora li s-a poruncit să ducă omenirea spre o vieţuire cu mult mai anevoioasă, n-au săvârşit acest lucru în vreme de pace, ci asaltaţi din toate părţile de mii şi mii de războaie, în fiecare neam şi în fiecare oraş. Dar pentru ce spun eu în fiecare neam şi în fiecare oraş? S-a dezlănţuit război împotriva lor în fiecare casă. Când a venit învăţătura şi a despărţit adeseori pe fiu de tată, pe noră de soacră, pe frate de frate, pe rob de stăpân, pe supus de conducător, pe soţ de soţie, pe soţie de soţ, pe tată de copii, căci n-au ascultat toţi dintr-odată, învăţătura a adus asupra lor ură în fiecare zi, războaie necontenite, mii şi mii de primejdii de moarte şi a făcut să fie urâţi ca nişte duşmani şi vrăjmaşi ai întregii lumi.
Toţi îi prigoneau: împăraţi, voievozi, oameni de rând, liberi, robi, popoare, cetăţi. Şi nu-i prigoneau numai pe ei, ci – ceea ce era mai grozav – şi pe cei de curând întăriţi în credinţă, pe cei catehizaţi de ei. Era un război de obşte, şi împotriva ucenicilor, şi împotriva dascălilor, pentru că învăţătura părea potrivnică şi poruncilor împărăteşti, şi obiceiului şi datinilor strămoşeşti. într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să se depărteze de idoli, să dispreţuiască altarele idoleşti, la care s-au închinat părinţii lor şi toţi strămoşii, să se depărteze de învăţăturile cele spurcate, să râdă de sărbătorile păgâneşti, să scuipe slujbele idoleşti – lucruri ce li se păreau a fi prea cutremurătoare şi prea înfricoşătoare, şi ar fi voit mai bine să-şi dea viaţa decât să primească cele spuse de Apostoli; într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să creadă în Cel născut din Maria, Care a fost dus înaintea scaunului domnesc de judecată. Care a pătimit mii şi mii de chinuri. Care a îndurat moarte blestemată, Care a fost îngropat. Care a înviat.
Lucru ciudat era acela că patimile Lui erau cunoscute tuturor: biciuirile, lovirile peste cap, ocările cu scuipat în obraz, palmele, crucea, batjocura cea multă, bătaia de joc din partea tuturor, înmormântarea, care a fost (considerată) în parte un hatâr, pe când învierea Lui, nu. După înviere S-a arătat numai Apostolilor. Şi totuşi, deşi vorbeau despre toate acestea. Apostolii îi înduplecau şi zideau astfel Biserica. – Cum, în ce chip?

– Prin puterea lui Hristos, Care a poruncit acestea. El a deschis calea; El le-a făcut pe toate, pe cele grele uşoare. Dacă n-ar fi fost putere dumnezeiască puterea care le-a săvârşit pe acestea, atunci ele nici n-ar fi avut început.
– Cum aşa?
– Cel Care a spus: „ Să se facă cerul” , şi s-a făcut. Cel care a spus: „ Să se întemeieze pământul” , şi a adus pământul la fiinţă. Cel care a spus: „ Să lumineze soarele” , şi a apărut astrul acesta, Cel care le-a făcut pe toate cu cuvântul, Acela a sădit şi Bisericile acestea. Cuvântul acela: „ Voi zidi Biserica Mea” , acela le-a săvârşit pe toate. Aşa sunt cuvintele Iui Dumnezeu, creatoare de fapte, de fapte mari şi minunate. După cum, atunci când a spus: „ Să răsară pământul iarbă verde” , totul a ajuns dintr-odată o grădină şi toate, livezi, iar pământul care a primit porunca s-a acoperit cu mii şi mii de ierburi şi de copaci, tot aşa şi acum, când a spus: „Voi zidi Biserici Mea” , cu multă uşurinţă s-a zidit Biserica.

Cu toate că împotriva Bisericii tiranii s-au înarmat, oştiri s-au pornit cu armele, popoare s-au ridicat cu mai marc furie decât focul, obiceiuri i-au declarat război, cu toate ca s-au sculat împotriva ei retori, sofişti, bogaţi, oameni de rând şi căpetenii, totuşi cuvântul lui Hristos, venind mai puternic decât focul, a mistuit spinii, a curăţat ţarina şi a semânat învăţătura predicii. În timp ce unii dintre credincioşi zăceau în închisoare, alţii erau surghiuniţi peste graniţă, altora li se luau averile, alţii erau ucişi şi tăiaţi în bucăţi, alţii daţi focului, alţii înecaţi, în timp ce credincioşii îndurau tot felul de pedepse, fiind batjocoriţi, izgoniţi şi alungaţi din toate părţile ca duşmani de obşte ai neamului omenesc, alţii, mai mulţi decât cei prigoniţi, veneau la credinţă; nu numai că nu pregetau să creadă din pricina suferinţelor îndurate de ceilalţi, ci ajungeau şi mai râvnitori şi săreau cu mai mult foc în această frumoasă hăituială. Aşa erau prinşi! Nu-i silea nimeni, nu-i forţa nimeni; alergau de bună voie şi mulţumeau celor ce-i duceau sa fie prinşi. Vedeau curgând râuri de sânge din trupurile credincioşilor, şi ajungeau şi mai aprinşi pentru credinţă şi mai îndrăzneţi. Creştea şi mai mult numărul creştinilor şi ajungeau şi mai înfocaţi credincioşi nu numai când fraţii în credinţă sufereau aceste chinuri, ci şi când dascălii lor pătimeau la fel, unii fiind izgoniţi, alţii biciuiţi, alţii îndurând alte nenumărate chinuri. Pavel strigă, spunând: „ încât cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul încredinţaţi prin lanţurile mele, îndrăznesc să grăiască şi mai mult, fără teamă, cuvântul” .
Iar în altă parte, Iarăşi: „ Că voi v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea, fiindcă aceleaşi aţi pătimit şi voi de la cei de un neam cu voi, ca şi ei de la iudei, cei care L-au omorât şi pe Domnul şi care ne împiedică şi pe noi să grăim neamurilor ca să se mântuiască” . Altora scriindu-le, grăia aşa: „ Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă de suferinţe, …ştiind că aveţi în ceruri o bogăţie mai bună şi netrecătoare”.
Ai văzut covârşirea puterii Celui ce a săvârşit acestea? Nu numai că nu se întristau, nu numai că nu se necăjeau când sufereau chinuri, ci, dimpotrivă, se bucurau, săltau, săreau. Despre credincioşi Pavel a spus că primeau cu bucurie luarea averilor ; despre dascălii credincioşilor o spune Luca în Cartea Faptelor, că Apostolii se întorceau din faţa sinedriului bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele lui Hristos .
Despre el însuşi Pavel spune: „ Mă bucur de suferinţele mele şi împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu” . Pentru ce te minunezi că Pavel se bucura de suferinţele lui, când el nu numai că se bucura că avea să sufere moartea, ci chema să ia parte la această bucurie şi pe ucenicii lui, seninul celei mai înalte bucurii sufleteşti, grăind aşa: „ Mă bucur şi mă fericesc împreună cu voi toţi; tot aşa şi voi bucuraţi-vă, fericiţi-vă împreună cu mine” . Spune-mi, Pavele, ce sa întâmplat că eşti plin de o atât de mare bucurie?
„Eu, spune Pavel, mă jertfesc şi vremea plecării mele s-a apropiat” .

14. Aşa zideau ei Biserica cea de pretutindeni. Cu toate că nimeni nu poate zidi un zid, făcut din pietre şi var, când este izgonit şi împiedicat. Apostolii au zidit totuşi atâtea Biserici pe tot întinsul lumii, deşi erau tăiaţi în bucăţi, înlănţuiţi, prigoniţi, fugăriţi, lipsiţi de averi, biciuiţi, junghiaţi, arşi, înecaţi, şi ei şi ucenicii lor. Şi n-au zidit aceste Biserici din pietre, ci din suflete şi din voinţe, lucru cu mult mai anevoios decât zidirea din pietre. Nu-i acelaşi lucru să întocmeşti un zid şi să îndupleci un suflet să se schimbe, după ce atâta vreme a fost înnebunit de diavoli, să se îndepărteze de nebunia aceea şi să vină la o atât de mare curăţie sufletească şi trupească. Cu toate acestea, goi fiind, neîncălţaţi şi cu o singură haină pe ei, au putut să străbată întreaga lume; au putut, căci aveau împreună-luptător şi ajutor puterea cea nebiruită a Celui ce a spus: „ Pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” .
Numără câţi tirani s-au pornit cu război împotriva Bisericii de când Hristos a rostit aceste cuvinte, câţi au dezlănţuit împotriva ei prigoane prea cumplite! Qândeşte-te în ce stare se afla Biserica în tot acel timp de mai înainte, când credinţa era de curând sădită, când minţile oamenilor erau încă fragede!

15. Păgâni erau împăraţii August, Tiberiu, Gaius, Nerva, Vespasian, Tit şi toţi cei de după aceia, până în vremurile fericitului Constantin împăratul! Toţi aceştia au purtat război Bisericii, unii mai puţin, alţii mai mult; dar toţi i-au purtat. Iar dacă unii dintre împăraţi au părut că au dat pace Bisericii, chiar faptul că împăraţii aceştia erau pe faţă păgâni a ajuns pricină de război împotriva Bisericii, căci ceilalţi păgâni, prin războiul dus de ei Bisericii, căutau să-i linguşească şi să le facă plăcere. Cu toate acestea, toate uneltirile şi atacurile s-au destrămat mai uşor decât pânza de păianjen, au dispărut mai repede ca fumul, au trecut mai repede ca praful ce se ridică de pe pământ. Prin uneltirile şi atacurile lor au dat naştere la o mare ceată de mucenici, au lăsat Bisericii acele nemuritoare vistierii, stâlpii, turnurile acelea care, nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moartea lor, au ajuns pricină de mare folos pentru cei de mai târziu. Ai văzut tăria prezicerii: „ Şi porţile iadului nu o vor birui” ?
Din cele trecute ai deplină încredere în cele viitoare, căci nimeni nu va putea birui Biserica lui Hristos! Dacă atunci când Biserica era alcătuită din puţini oameni, când credinţa părea o noutate, când învăţătura era de puţin timp sădită, când erau atâtea războaie, când atâtea lupte se porneau din toate părţile, dacă atunci n-au putut face nimic, dacă atunci n-au biruit, cu mult mai mult acum, când Biserica a cuprins toată lumea, toate locurile, şi munţii, şi vâlcelele, şi dealurile. Biserica a cuprins şi marea şi toate neamurile cele de sub soare, pe când păgânătatea a mai rămas doar cu câţiva închinători; au dispărut capiştile, templele, idolii, toate: şi sărbătorile, şi slujbele păgâneşti, şi fumul şi mirosurile jertfelor, şi praznicele cele blestemate. Cum ar fi fost cu putinţă ca, după atâtea piedici. Biserica să aibă un sfârşit aşa de strălucit şi o împlinire mărturisită de fapte, dacă n-ar fi fost la mijloc o putere dumnezeiască, o putere nebiruită, puterea Aceluia Care a prezis biruinţa şi a săvârşit biruinţa? nimeni nu va fi împotrivă, fie el cel mai nebun dintre nebuni, fie el ieşit din minţi, fie el lipsit cu totul de judecata cea firească!
Dar nu numai prezicerea aceasta a lui Hristos propovăduieşte nebiruita Lui putere, ci şi alte preziceri. A prezis viitorul cu tot adevărul, şi s-a înfăptuit. E cu neputinţă să fie dezminţit vreunul dintre cuvintele Sale; mai uşor va pieri cerul şi pământul decât să fie vădit ca mincinos vreunul dintre cuvintele Lui şi din prezicerile spuse de El. De aceea şi El a arătat asta chiar înainte de înfăptuirea cuvintelor Sale şi a grăit destul de lămurit despre spusele Sale, zicând: „ Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” . Şi pe bună dreptate. Căci nu sunt cuvinte, ci cuvinte ale lui Dumnezeu, creatoare de fapte. Cu cuvântul a făcut cerul, cu cuvântul pământul, cu cuvântul marea, cu cuvântul soarele, cu cuvântul popoarele îngerilor, cu cuvântul celelalte puteri nevăzute. Ca să facă lămurit gândul acesta, Profetul spunea: „ El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” .
A spus aceste cuvinte despre toată zidirea: cea de sus, cea de jos, cea văzută, cea nevăzută, cea cu trup şi cea fără de trup. Prezicerea Lui despre Biserică a vădit, după cum am spus mai sus, măreţia şi covârşirea adevărului Lui, a proniei Lui, a bunătăţii Lui şi a purtării Lui de grijă.

16. Haide acum să vorbim şi despre o altă prezicere a Lui, care străluceşte mai mult decât soarele şi e mai învederată decât raza; stă în faţa ochilor tuturor şi se prelungeşte în toate generaţiile de mai târziu, ca şi prezicerea despre care am vorbit mai înainte. Aşa sunt cele mai multe preziceri ale Lui. Nu se sfârşesc în scurtă vreme, nici nu se mărginesc numai la o generaţie de oameni, ci dau, aşa cum dă şi prezicerea de mai înainte, tuturor oamenilor care sunt şi celor ce vor fi mai târziu până la sfârşitul lumii, le dau prilejul să cunoască bine tăria adevărului lui Hristos. Căci din ziua în care a fost rostită şi până la sfârşitul veacului, profeţia aceasta, că Biserica lui Hristos e nebiruită, stă trainică şi neclintită. Biserica înfloreşte, străluceşte, propăşeşte zi de zi, creşte, capătă tot mai multă putere, dă tuturor oamenilor, celor ce au fost din vremea venirii întâi a lui Hristos şi vor fi până la venirea Sa cea de a doua, le dă prilejul să culeagă bunătăţile cele prea mari ale Bisericii şi să adune folosul ei cel nespus. Au cunoscut puterea Bisericii cei care au trăit înainte de noi, şi cei înainte de aceştia, şi cei mai înainte de aceia, pentru că au văzut războaiele ce s-au pornit împotriva ei, şi primejdiile, şi tulburările, şi frământările, şi valurile, şi furtunile. Oamenii aceştia au văzut că n-a fost înecată, n-a fost biruită, n-a fost doborâtă, n-a fost stinsă, ci, dimpotrivă, a înflorit, a crescut şi s-a ridicat la o mai mare înălţime.
Profeţia de care vreau să vă vorbesc acum este la fel de potrivită să ne arate tăria lui Hristos şi adevărul spuselor Sale.

– Care e prezicerea aceasta?
– Hristos a intrat odată în templul iudaic, în floare pe vremea aceea, strălucitor din toate părţile prin bogăţia de aur, prin frumuseţea şi prin măreţia clădirilor; era strălucit şi din pricina măiestriei cu care era făcut, şi din pricina materialului din care era zidit. Ce le spune Hristos ucenicilor Săi, care se minunau de frumuseţea templului? „ Vedeţi toate acestea? Amin zic vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră” . Prin aceste cuvinte Hristos a vrut să arate dărâmarea de mai târziu a templului, pieirea, pustia şi ruina care se văd azi în Ierusalim. Căci toate acele clădiri strălucite şi vestite au ajuns o ruină. Ai văzut că marea şi nespusa Lui putere e îndreptată în două părţi, în a zidi şi a-i mări pe cei ce-I slujesc Lui, şi în a umili, a nimici şi ai smulge din rădăcini pe duşmanii Săi?

Căci nici nu exista templu la fel cu acesta, nici atât de vestit; nici un alt templu nu se bucura de o slujire ca aceasta. Iudeii de pe toată faţa pământului, chiar de la marginile lumii, în vremea veche se duceau acolo, aduceau daruri, jertfe, prinoase, pârgâ şi multe altele şi împodobeau templul acesta cu bogăţia lumii. Şi se scurgeau acolo toţi prozeliţii iudei de pretutindeni. Numele templului era vestit; ajunsese chiar până la marginile lumii. Dar un singur cuvânt al lui Hristos a făcut să dispară toate acelea, le-a pierdut pe toate acelea, le-a azvârlit pe toate ca pe un fir de praf. Ş acolo unde nu era îngăduit să intre nici un iudeu, dar, mai bine spus, nici toţi preoţii, ci numai un singur om, arhiereul care era de rând, şi el, numai o dată pe an, îmbrăcat cu veşminte, cu coroane, cu mitră, cu cealaltă îmbrăcăminte sfântă, acum acolo pot intra şi stricaţii, şi afemeiaţii, şi îndrăgostiţii, şi desfrânaţii! nimeni nu-i împiedică. A venit cuvântul acela al lui Hristos, şi a nimicit totul, a distrus totul. Şi atât a rămas din templu cât să arate unde a fost templul în vremurile vechi.
Gândeşte-te dar cât de mare putere e şi aici! Iudeii, care au putut să facă atâtea, care au biruit popoare şi împăraţi, care au câştigat războaie fără să verse sânge, care au înălţat mii şi mii de trofee, ei n-au putut să zidească de atunci şi până azi un singur templu. Şi asta, cu toate că au fost atâţia împăraţi care i-au ajutat, cu toate că atâta mulţime de iudei se revărsa pe faţa pământului, cu toate că au avut la îndemână atâţia bani.
Ai văzut că nimeni n-a doborât ce-a zidit Hristos şi că nimeni n-a mai zidit ce-a doborât El? A zidit Biserica, şi nimeni n-a putut s-o doboare! A doborât templul, şi nimeni n-a mai putut să-l ridice, deşi a trecut atâta amar de vreme! Şi doar au încercat oamenii să doboare Biserica, dar n-au fost în stare; şi s-au străduit să ridice templul, dar n-au putut.
A îngăduit Hristos şi asta ca să nu poată spune nimeni: „ Dacă ar fi încercat, ar fi putut” . Iată, au şi încercat, dar n-au putut. Că în zilele noastre, împăratul care a întrecut pe toţi în păgânătate, el le-a dat voie atunci să-l zidească din nou şi i-a şi ajutat. Iudeii s-au apucat de lucru, dar n-au putut să se apropie cât de cât, că foc a izbucnit din temelii şi i-a alungat pe toţi. Temeliile templului, goale până acum, sunt o dovadă că au voit aceasta, ca să cunoşti că au încercat să sape, dar n-au putut zidi pentru că le-a stat împotrivă acel cuvânt al lui Hristos. A mai fost doborât o dată templul acesta, dar, după şaptezeci de ani, întorcându-se evreii din robie, templul a fost ridicat îndată şi a fost făcut mai frumos decât cel dinainte. Profeţii au spus asta şi au vestit-o înainte de a se face. Acum însă, au trecut patru sute de ani, şi nici gând, nici aşteptare, nici o nădejde să se mai arate iarăşi templul. Ce i-ar fi împiedicat de nu ar fi fost putere dumnezeiască aceea ce le sta împotrivă? Nu aveau bani cu nemiluita? Nu adunase patriarhul lor prinoase de la toţi iudeii de pretutindeni, nu aveau comori nenumărate? Nu era neamul iudaic îndrăzneţ, neruşinat, încăpăţânat, obraznic, aţâţător la război? Nu erau mulţi iudei în Palestina? Nu erau mulţi în Fenicia? Nu erau mulţi pretutindeni? Cum de n-au fost în stare să mai ridice un templu, mai cu seamă când vedem că din această pricină slujba lor religioasă era împiedicată, că datinile iudaice dispăreau, că piereau şi încetau jertfele, prinoasele şi celelalte asemănătoare lor, toate cele poruncite de lege? Căci în afara pridvoarelor templului nu le era îngăduit nici să ridice altare, nici să aducă jertfe, nici să facă libaţiuni, nici să mai pună pe altar oi, sau tămâie, nici să mai citească legea, nici să mai ţină sărbătoare, nici altceva din acestea.

17. Dar şi când au fost odinioară în Babilon şi au fost siliţi de duşmanii lor să cânte, nu s-au plecat, nici n-au ascultat, deşi erau prizonieri de război şi robi la nişte stăpâni care se purtau cu asprime cu ei; deşi-şi pierduseră patria şi libertatea, deşi le era viaţa în primejdie, deşi erau prinşi în mâinile celor ce-i robiseră ca într-o cursă, deşi li s-a poruncit să cânte cu harpele lor cântarea aceea, totuşi au spus: „ La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns…, că ne-au cerut nouă cei care ne-au robit cuvinte de cântare… Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?” . Să nu poată spune nimeni că au făcut aceasta din pricină că le lipseau instrumentele muzicale! Căci ei înşişi au spus pricina: „ Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. Instrumentele muzicale le aveau cu ei: „ în sălcii, spun ei, în mijlocul lor, am sfărâmat harpele noastre” .
Dar nici de postit nu le era îngăduit. Şi ca să le arate asta, Profetul le spunea:
„N-aţi postit oare vreme de şaptezeci de ani?” , zice Domnul . Că nu le era îngăduit nici să jertfească, nici să facă libaţiuni în afara templului din Ierusalim, ascultă ce spun cei trei tineri: „Nu este nici domn, nici profet, nici căpetenie, nici loc de a aduce jertfă înaintea Ta şi de a găsi milă” , n-au spus: „ nu este preot”, căci erau acolo preoţi, dar ca să afli că totul atârna de loc, şi că toată legea de loc era legată, a spus: „nu este loc” . Dar pentru ce vorbesc eu de jertfe şi de libaţiuni? Nu le era îngăduită nici chiar citirea legii! Ca să-i mustre pentru asta, un alt profet zicea: „ Şi au citit afară legea şi au chemat mărturisirea”, în afara templului nu le era îngăduit să săvârşească nimic: nici Paştele, nici Cincizecimea, nici sărbătoarea corturilor, nici vreo altă sărbătoare.
Cu toate că ştiau că pustiirea locului aceluia împiedica toate aceste slujbe religioase, iar dacă ar fi încercat să le săvârşească le încercau călcând legea şi primind pedeapsă, totuşi n-au fost în stare să ridice şi să zidească templul în care aveau îngăduinţa să facă toate acestea după lege. N-au fost în stare, căci puterea lui Hristos, care a zidit Biserica, ea a dărâmat templul. Profetul a prezis şi aceasta, că va veni Hristos şi va face acestea, deşi Profetul a trăit după robia babilonică. Ascultă însă şi ce spune: „ Că şi vouă vi se vor închide uşile şi nu se va mai aprinde jertfelnicul Meu în zadar. Nu este voia Mea întru voi, căci de la răsăritul soarelui până la apus, numele Meu a fost slăvit între neamuri şi în tot locul Mi se aduce tămâie şi jertfă curată” .
Ai văzut cât de lămurit a alungat iudaismul şi a arătat creştinismul strălucind şi întinzându-se pe toată faţa pământului? Un alt profet a arătat şi chipul slujirii ce I se va aduce lui Dumnezeu: „ Şi se vor închina Lui fiecare din locul lui şi vor sluji Lui sub un singur jug”, iar un altul, iarăşi: „ Fecioara lui Israel a căzut şi nu se va mai ridica” . Şi Daniel ne vorbeşte lămurit despre toate acestea, că toate vor fi luate: şi jertfa, şi libaţiunea, şi ungerea, şi judecata.
Dar despre toate acestea am să vorbesc mai pe larg şi mai lămurit când am să le grăiesc iudeilor; deocamdată să ne ţinem de drumul pe care l-am apucat, îndreptând pretenţia nesocotiţilor eleni. Nu ţi-am spus eu, elenule, că Hristos a înviat morţi, că a curăţit leproşi, ca să nu spui: „ Acestea-s minciuni, lăudăroşenie, basm! Cine a văzut aşa ceva? Cine a auzit?” , nu ţi-am spus eu acestea, ci ţi le-au spus cei care L-au răstignit, cei care L-au lovit peste cap! Cum dar îi socoteşti vrednici de credinţă în acestea, iar în acelea ataci spusele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat? Dacă Evanghelistii ar fi scris ca să facă plăcere Dascălului lor, ca să-L laude în zadar şi fără rost, ar fi trebuit să treacă sub tăcere întâmplările cele pline de tristeţe, cele ce păreau o ocară în ochii celor mulţi. Dar aşa, pentru a arăta adevărul faptelor, au stăruit mai cu seamă asupra faptelor pline de tristeţe şi au grăit despre toate pe larg şi cu multă precizie, fără să lase deoparte vreun fapt mic sau mare; când a fost vorba de semne şi minuni, pe cele mai multe le-au lăsat deoparte; dar când a fost vorba de patimi şi de cele ce par de ocară, asupra acestora au stăruit şi toţi au vorbit lămurit despre toate.
Eu însă nu ţi-am vorbit despre nimic din acestea, adică despre minuni şi semne, ca să închid cu covârşire gura cea neruşinată, ci am vorbit numai despre fapte care se văd astăzi, fapte care stau înaintea ochilor noştri, fapte mai învederate decât soarele, fapte răspândite pe întinsul lumii, fapte care au cuprins întreaga lume, fapte ce depăşesc puterea firii omeneşti şi care stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ce spui? N-a înviat Hristos morţi? Bine! Dar poţi să spui că Bisericile nu sunt răspândite pe toată faţa pământului? Poţi să spui că nu s-a uneltit împotriva Bisericii? Poţi să spui că n-a biruit, că n-a înfrânt pe duşmani? Dar după cum nu este cu putinţă să spui că nu este soare, tot aşa nu poţi spune nici asta. Ce dar? Nu vezi ruinele templului iudaic zăcând înaintea ochilor întregii lumi? De ce nu socoteşti în tine însuţi aşa: Dacă Hristos n-ar fi Dumnezeu, şi Dumnezeu puternic, s-ar fi înmulţit aşa de mult închinătorii Lui, cu toate că au fost prigoniţi, şi ar fi fost oare atât de umiliţi cei ce L-au răstignit şi L-au duşmănit, încât să-şi piardă şi ţara, şi să colinde de colo-colo ca nişte hoinari, ca nişte rătăcitori, ca nişte fugari, iar timpul să nu pună capăt pribegiei lor?
Împotriva Imperiului roman iudeii aceştia au pornit şi cu război, au ridicat armele împotriva romanilor, au fost în stare de război vreme îndelungată, uneori au învins, şi au făcut împăraţilor de pe atunci nu mici greutăţi. Atât de mare era puterea lor. Cu toate acestea, cei care s-au luptat şi au stat împotriva atâtor împăraţi, care au avut atâta tărie de bani, de arme şi de ostaşi, care au pus pe fugă generali şi mii şi mii de ostaşi, n-au fost în stare să ridice un singur templu. Au zidit sinagogi în toate oraşele; dar locul care dădea tărie statului lor, locul în care obişnuiau să săvârşească toate slujbele lor religioase, locul care păstra iudaismul, locul acesta, templul, nu l-au mai putut ridica.

ioanguradeaur.ro

Saptamana Luminata: Aratarea lui Iisus la doi din ucenicii Sai, in drum spre Emaus

Luca XXIV, 13-25
Marcu XVI, 12-13
Luca XXIV, 13-14

„Si iata doi dintre ei mergeau in acea zi la un sat, care era departe de Ierusalim, ca la saizeci de stadii, a carui nume era Emaus. Si aceia vorbeau intre ei despre toate intamplarile acelea”.

Calatoria lui Iisus cu cei doi ucenici la Emaus este istorisita numai de Luca. Marcu o noteaza numai foarte succint. Ea este relatata asa de natural incat impresioneaza profund si presupune a fi facuta de un martor ocular, iar Renan o pretuieste si nu se indoieste de autenticitatea ei. Sosirile si plecarile femeilor la casa unde erau adunati ucenicii au durat doua sau trei ore sau poate si mai mult (Prot), dupa care lucrurile au revenit la normal, din punct de vedere exterior, dar agitatia domnea in interiorul locuintei respective.
Si iata ca doi din numarul ucenicilor se ridica si pleaca in aceeasi zi dupa masa, la o localitate departe de Ierusalim, cam la saizeci de stadii, cel mult 10 km numita Emaus. Ei erau Cleopa (vers. 18), probabil sotul Mariei, cumnata Sfintei Fecioare, iar al doilea nenumit din modestie probabil, era Luca Evanghelistul (Teofilact) iar altii cred ca ar fi Natanael. Oricum, se crede ca erau din randul celor 72 de ucenici. Localitatea era situata la nord-vest si era vechea localitate Ammaus, amintita de Iosif Flaviu.

Era un sat dupa Marcu (XVI, 12), iar unii exegeti afirma ca era vestita printr-o fantana cu ape termale. Mai tarziu a devenit colonie romana sub numele de Nicopoli. Cei doi ucenici nu plecau la plimbare, ci pentru chestiunile lor particulare sau poate se intorceau acasa de la sarbatorile Pastilor. Oricum, sub impresia vie a evenimentelor dramatice intamplate cu Mantuitorul, ei se intretineau despre ele si le comentau, poate chiar confruntandu-se.

Luca XXIV, 15-16. „Si pe cand vorbeau si se intrebau intre ei si Iisus insusi, apropiindu-se mergea impreuna cu ei. Dar ochii lor erau tinuti ca sa nu-l cunoasca”.

Discutiile lor erau, precum se va vedea, despre prinderea, judecata si rastignirea Mantuitorului si mai ales despre invierea Lui, mai precis despre mormantul gasit gol de femei.
In timp ce ei vorbeau, Domnul Hristos se ataseaza lor, venind din spatele lor, prefacandu-se a veni si El din Ierusalim. Era imbracat ca un strain, un voiajor. Si totusi puteau sa-l cunoasca prin infatisare sau vorba, dar era aruncat un val supranatural asupra fetei lor spre a nu-l cunoaste. De altfel, se poate presupune ca un inviat n-are aparentele familiale din toate zilele (Ioan XX, 14 ; XXI, 4).

Poate din cauza emotiei si tristetei lor, ei l-au confundat cu un voiajor. Intre Luca si Marcu pare a fi o mica nepotrivire; Luca spune ca „ochii lor erau tinuti sa nu-l cunoasca”, iar Marcu afirma ca „(Iisus) s-a aratat in alt chip (alta forma)”. Nepotrivirea este aparenta. Luca arata efectul „ochii erau retinuti”, iar Marcu cauza : „Li s-a aratat in chip nou”. La intrebarea de ce Iisus n-a vrut ca ucenicii sa-L cunoasca indata, Teofilact raspunde : „Pentru ca ei sa-i descopere toate nedumeririle lor, sa-si arate ranele si apoi sa primeasca leacul”.

Luca XXIV, 11-18. „Si el a zis catre ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul in drumul vostru?Iar ei s-au oprit cuprinsi de intristare. Raspunzand unul cu numele de Cleopa a zis catre el: Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii cele ce s-au intamplat in zilele acestea”.

In timp ce ucenicii schimbau ideile lor intre ei, asupra chestiunii lui Mesia, Iisus se adreseaza in chipul unui prieten care compatimeste cu ei si care poate sa fi remarcat nelinistea si tristetea lor. „De ce sunteti tristi?” – fara a cunoaste obiectul. Si atunci unul dintre cei doi amintiti – Cleopa – il intreaba cum de el este singurul dintre strainii veniti in Ierusalim la sarbatorile Pastilor, care sa nu stie despre evenimentele intamplate? Aceste evenimente foarte importante cum tu le ignori?

Luca XXIV, 19-20. „El le-a zis: care? Iar ei au raspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, care era prooroc puternic in fapta si in cuvant inaintea lui Dumnezeu si a intregului popor. Cum L-au osandit la moarte si L-au rastignit arhiereii si mai marii nostri”.

Evident, Iisus isi continua intrebarile, pentru ca ei sa-si exprime toate nedumeririle si pentru ca la urma El sa le rezolve. Deci, nu se poate admite, cum spun unii rationalisti ca A. Reville ca Iisus se prefacea. Si atunci, Cleopa sau poate amandoi ucenicii rand pe rind arata lui Iisus, necunoscut de ei, ca Iisus Nazarineanul – numit astfel de adversarii lui Iisus – s-a aratat in fata poporului : „puternic in fapte si cuvant”, adica minunat prin invatatura si minunile sale; iubit de Dumnezeu prin minunile de care-l invrednicise si pretuit de oameni, ca vechii profeti (Fapte VII, 22). Dar „arhiereii si mai marii” lor l-au rastignit.

Cleopa socotea rastignirea o fapta odioasa, caci desi Mantuitorul a fost rastignit la ordinul lui Pilat, cei care l-au dat au fost arhiereii(Fapte II, 36) 56.

Luca XXIV, 21-24. „Iar noi nadajduiam ca El este cel ce avea sa izbaveasca pe Israel; si cu toate acestea astazi este a treia zi de cand s-au petrecut acestea. Dar niste femei de ale noastre ne-au spaimantat ducandu-se dis-de-dimineata la mormant si negasind trupul Lui, au venit zicand ca au vazut aratare de ingeri, care le-au spus ca El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormant si au gasit asa precum spusesera femeile, dar pe El nu L-au vazut”.

Dupa relatarea crimei pe care o facusera arhiereii, Cleopa arata speranta pe care o nutreau ucenicii si alti iudei referitoare la Iisus, inainte de rastignire,- ei credeau ca El va fi izbavitorul lui Israel, evident mantuitor politic. „Noi nadajduiam” este la trecut, ceea ce inseamna ca aceasta nadejde ar fi fost distrusa in intregime. Si totusi un nou motiv de speranta: astazi este a treia zi de la petrecerea acelui fapt, iar ei isi amintesc ca El le spusese candva, ca a treia zi va invia. Dar nu se intamplase nimic, asa precum ei asteptau: o inviere publica si glorioasa, precum fusesera cunoscute in toata lumea Patimile si moartea Sa.
Evident, adauga ei, o noua peripetie a survenit. Niste femei dintre cele apropiate din societatea lor, au fost dis-de-dimineata la mormant si au vazut mormantul gol, precum si niste ingeri care le-au spus ca Mantuitorul este viu, a inviat. Aceste vorbe au produs agitatie intre ei si i-au spaimantat. Spre a verifica spusele femeilor, „unii dintre noi”, adica nu unul singur (Luca XXIV, 12), ci mai multi (Ioan XX, 3) au plecat la mormant si au gasit mormantul gol, precum femeile au spus. Insa pe El sau pe ingeri nu i-au vazut, nu li s-au aratat.

Mirarea lor consta in faptul ca el nu s-a aratat ucenicilor sai intai, daca este viu. Iar daca ucenicii n-au vazut pe ingeri, ar fi un semn ca nici femeile n-au vazut nimic. Deci o parere foarte descurajanta. „Si El le-a zis catre ei: O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava sa? Si incepand de la Moise si de la toti proorocii le-a talcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”.

Dupa ce ucenicii isi exprima nedumerirea si indoielile lor, Iisus ia cuvantul si printr-o serie de cuvinte tari ii cearta pentru neintelegerea si credinta lor greoaie. El ii mustra mai intai ca nu cred in probele pe care le daduse ca El este Mesia si nu intelesesera tot ce se intamplase si care fusesera prezise de profeti. Iisus prezisese ca a treia zi va invia. Aceasta a treia zi venise. Femeile ii asigurasera ca le aparusera ingeri care le anuntara ca Iisus a inviat.
Doi Apostoli fusesera la mormant si confirmasera spusele femeilor. Acestea nu le fusese suficient spre a-i convinge. Dar ei trebuiau sa-si aminteasca si de spusele profetilor, in privinta patimilor si invierii lui Hristos. Atunci Iisus devine ca si inainte instructorul lor si le arata ca patimile si suferintele sale trebuiau sa se indeplineasca pentru ca El sa se proslaveasca. Prin cruce si moarte, Hristos trebuia sa intre in slava Sa(Filipeni II, 8 ; Evrei II, 10).

Daca n-ar fi murit Hristos, noi n-am fi fost rascumparati. Daca n-ar fi suferit, n-ar fi fost recunoscut drept Mesia, una dintre caracteristicile sale esentiale i-ar fi lipsit. „Si incepand de la Moise… le-a talcuit din toate Scripturile”. Adica Domnul Hristos le-a aratat ca tot ce se intamplase, referitor la Iisus-Mesia erau prevazute in planul lui Dumnezeu, totul fusese prezis prin profeti si se implinise.

Astfel el aminteste sacrificiul lui Isaac, faptele lui Iacov, prinderea lui Iosif, exilul lui Moise, diferite sacrificii ale legii care prefigurau patimile si moartea Mantuitorului. Eliberarea lui Isaac gata de jertfa, reintoarcerea lui Iacov in pamantul promis, ridicarea lui Iosif, slava lui Moise, totul preinchipuia invierea Sa. Profetii l-au zugravit in toate aceste stari; ei au prezis nasterea, viata, moartea si invierea Sa. Acestea le-a aratat Iisus ucenicilor Sai.

Evident, El n-a putut relata chiar toate locurile scripturistice in detaliu, referitoare la aceste evenimente, ci numai cele mai importante, dintre care nu puteau lipsi unii Psalmi si Isaia (LIII), unde este descrisa suferinta si slava sa. Evident, ideea despre Mesia suferind si mort pe cruce nu era conforma cu parerile si convingerile Apostolilor, desi profetii prezisera, precum am amintit, de atatea ori suferintele si patimile lui Iisus, dar ei le atribuiau mai mult poporului iudeu cel suferind sub stapaniri straine.

Luca XXIV, 28-29. „Si s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se facea ca merge mai departe. Dar ei il rugau staruitor zicand: Ramai cu noi ca este spre seara si s-au plecat ziua. Si a intrat sa ramana cu ei!”

In timp ce ucenicii ascultau cu interes si pasiune, cu sufletul arzand lucrurile mesianice explicate de Iisus ei ajung in locul unde trebuiau sa paraseasca drumul mare si s-o ia spre casa din Emaus, unde trebuiau sa ramana. Caci unii exegeti afirma ca ucenicii erau din Emaus si se reintorceau la casa lor.
Mantuitorul se prefacu ca merge mai departe, spre a le da lor ocazia sa-l invite, sa-l roage sa ramana cu ei. Aici nu exista nici cel mai mic gest de fals sau minciuna, ci numai o lectie, ocazie spre a fi invitat. Ocazie pe care El nu trebuia s-o neglijeze. Mantuitorul procedeaza ca si in alte ocazii, ca spre exemplu, cand ucenicii mergeau pe marea Galileii si Domnul Hristos aparand, voia sa-i depaseasca daca ei nu l-ar fi chemat. (Marcu VI, 48).

In adevar, ucenicii vazand ca vrea sa plece mai departe, il invitara la ei, motivand ca „este seara”. „A ramane la noi”, ne indreptateste a crede ca ucenicii erau din Emaus. Ucenicii au exagerat putin in privinta timpului, pentru a-l obliga pe Iisus sa ramana, deoarece dupa plecarea lui Iisus ei au putut sa se reintoarca la Ierusalim. Iisus accepta.

Luca, XXIV, 30-31. „Si cand a stat impreuna cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat-o si frangand le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut, si El s-a facut nevazut de ei”.

Dupa ce Domnul Hristos a intrat in casa din Emaus cei trei calatori s-au asezat la masa pentru a cina de seara, lasand strainului locul sa prezideze. Caci cei doi trebuie sa-l fi luat, cel putin, ca pe un rabin foarte invatat. El se comporta intocmai ca la un pranz iudaic, pronuntand rugaciunea pe care evreii o fac inainte de masa, in toate momentele cand sunt cel putin trei la aceeasi masa. Prin formula intebuintata: „a binecuvantat painea si frangand-o le-a dat-o lor”, formula euharistica (Luca XXII, 19) si care se afla si in Fapte unde se arata misterul euharistic (Fapte II, 42, 46), se recunoaste ca aici Mantuitorul a mancat cu ucenicii Sai prima Euharistie dupa inviere. Parintii si scriitorii bisericesti, ca si multi exegeti o afirma, ca Hrisostom, Augustin, Teofilact, Fouard etc.

Totusi alti exegeti mai noi spun ca Iisus nu putea oferi unor ucenici Sf. Euharistie, ei care nu fusesera la instituirea ei. La pranzul din Emaus a lipsit formula absolut consacrata: Multumind, a frant si a dat-o lor (Luca XXII, 19), iar Euharistia nu poate fi efectuata complet fara Vin.

Dar la„binecuvantarea si frangerea painii” li s-au deschis ochii si L-au cunoscut, spun ucenicii mai tarziu in fata celor din Ierusalim (vers. 35). Acest fapt, al recunoasterii, se spune, ar fi o minune divina efectuata in virtutea acestei hrane ceresti care este o figura a Euharistiei. Iar alti exegeti afirma ca Hristos a fost recunoscut dupa maniera sa de a rupe painea. Insa cea mai verosimila interpretare este cea veche: Iisus a fost recunoscut dupa ce frange euharistic painea.

Dupa frangerea painii Mantuitorul s-a facut nevazut de ei, fara a se explica motivul si modul disparitiei. Felul acestei disparitii se datoreaza insusirilor Domnului dupa inviere, cand El imbraca un corp simplu nesupus conditiilor timpului si spatiului, un corp nou proslavit, spiritual. Cand a vrut sa se indeparteze de ucenici s-a indepartat ca o umbra. De ce a disparut?
Probabil ca a socotit ca si-a atins scopul de a convinge pe cei doi ucenici ca este Mesia cu adevarat, inviat din morti. „Si au zis unul catre altul: Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile? Si in ceasul acela, sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon”.

Dupa disparitia brusca a Mantuitorului, ucenicii ramanand singuri au inceput sa vorbeasca intre ei si sa reflecteze asupra intalnirii lor cu Iisus si faptele legate de el. Ei isi amintira caldura ce le incalzea sufletele pe cale si profunzimea cu care le explica Scripturile. Ei se mirara cum de nu l-au recunoscut mai devreme, din elocventa divina si din forta supranaturala a vorbelor sale. Oricum, simteau o mare bucurie ca Iisus este viu si li s-a aratat.
In acelasi timp, desi orele erau inaintate, simtind nevoia sa comunice si celorlalti aceasta veste imbucuratoare, au renuntat la odihna si s-au intors la Ierusalim. Ei au gasit in camera colegiului „pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei”. Propriu-zis ei au gasit numai zece ucenici, caci Toma lipsea (Ioan XX, 24) si pe cei ce se adunau cu ei. Ucenicii care veneau din Emaus sub numele de „unsprezece” denumeau in general colegiul apostolic, denumirea tuturor apostolilor.
Apostolii impreuna cu anumiti ucenici – probabil din cei 72 sau chiar toti – erau adunati in Duminica invierii si discutau impreuna, spunandu-si ce vazusera si auzisera despre acest mare eveniment. Intrand cei doi noi veniti, sunt intampinati cu noua veste pe care gandeau ca o impartasesc primii: „A inviat Domnul cu adevarat si s-a aratat lui Simon”. Un strigat de bucurie si triumf pe care Biserica primitiva si cea Ortodoxa il intrebuinteaza ca salutare intre crestini in zilele Pastilor.

Luca XXIV, 35. „Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei in frangerea painii”.

La aceasta veste raspunsera si cei doi ucenici, istorisind cum au calatorit impreuna cu Iisus spre Emaus cum le-a explicat Scripturile, aplicand profetiile mesianice ale Vechiului Testament la El, cum au cinat impreuna cu El si cum l-au recunoscut ca este Iisus inviat, din binecuvantarea euharistica de la cina. Evanghelistul nu ne spune cum au primit ucenicii relatarea celor doi.

Insa Evanghelistul Marcu adauga: „Si aceia (cei doi), mergand, au vestit celorlalti, dar nici pe ei nu i-au crezut” (XVI, 13). Deci, nu i-au crezut nici pe ei, dupa cum nu crezusera nici pe Magdalena (Marcu XVI, 11). Probabil necredinta lor provenea din acea neintelegere cum Iisus s-a aratat aproape in acelasi timp lui Petru (Luca XXIV, 34) si la acestia doi dintr-un loc atat de indepartat, cum era Emaus. Probabil ca starea de necredinta si indoiala o aveau numai unii.

Oricum, ei s-au incredintat deplin numai cand Domnul Hristos s-a aratat intregului colegiu. Insa nu se poate pune la indoiala aceasta aratare, desi E. Renan spune ca pe ucenicii din Emaus i-a impresionat un intelept in Scripturi, care a frant plinea .

DRUMUL CATRE EMAUS sau DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA?

***

“Si putem compara perioada noastra cu ultimele zile ale lui Hristos pe pamant. Hristos este Capul Bisericii, Biserica este Trupul lui Hristos. Si asta nu este o alegorie, in duh este o realitate. Si atuncea, Capul – unde mai pui ca Acest Cap, Hristos, a zis ca „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”: deci Eu sunt Calea, daca asta e Calea, asta este Calea si pentru fiecare om, intr-o masura sau alta, intr-un fel sau altul, dar si calea istorica a Bisericii. Si daca acest Cap a trecut prin perioada aia eshatologica, sa zicem, incepand cu Ghetsimani si pana la Golgota, oare nu ceva asemanator va trece si Biserica? Doamne, dar cine va putea rabda acele zile? Credinta trebuie sa ne spuna: Iata Eu, cu ajutorul Tau Doamne, dar… nu ne lasa Doamne, ca eu singur nu voi putea! Si inca un lucru vreau sa va mai arat. Am mai vorbit despre asta, dar poate nu in cuvantari. Amintiti-va de cei doi Apostoli, Luca si Cleopa care mergeau la Emaus. Vine Ce credeau ei ca este un strain, Carele ii intreaba: Ce mergeti asa de intristati si ce vorbiti intre voi asa de intristati? Si incep sa Ii spuna… Si imi permit eu, daca imi iertati lucrul acesta, sa parafrazez ce inteleg ca se ascundea sub cuvintele Apostolilor. Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii ce s-a intamplat, ce lucruri s-au intamplat aici? Zice Strainul: ce lucruri? Pesemne… habar nu avea. Si atunci incep ei sa povesteasca si zic: pai era Iisus, Acest prooroc puternic in cuvant dar si in fapta.
(Amintiti-va ce spusese [Evanghelia], ca era cuvantul [Lui] asa ca atunci cand trimisesera carturarii si fariseii sa-L aresteze n-au putut sa-L aresteze, ca au zis – nimenea vreodata a grait precum graieste Omul Acesta. Si din cauza puterii si frumusetii cuvantului Lui nu au putut sa-L aresteze. Mai tarziu Si-a terminat slujirea Lui inviind pe Lazar. A fost o succesiune de invieri, vreo patru stagii diferite, dar singur Lazar n-ar putea sa fie numit o moarte clinica [nu ca celelelte n-ar fi Invieri adevarate sau ca ar fi fost morti clinice, dar este spus celor “carcotasi” si sceptici, N.N.]. Ca zice: asta e a patra zi Doamne, pute; si icoana invierii lui Lazar arata pe cei care scot piatra la mormant tinandu-si nasul, ca pute, si nu e gluma. Pe Lazar nu din moarte l-a inviat, ci din putrejune! Nu dintr-o eventuala moarte clinica, ci, de acum, de dincolo de pragul neintoarcerii. Asta era adevaratul Dumnezeu, care putere are asupra vietii si asupra mortii).

Dar revenind la cei doi, imi vine sa zic asa, parafrazand:
Pe Asta, L-au pronuntat mai marii nostri, biserica noastra L-a pronuntat inselator. Daca asta a fost un inselator, in cine o sa mai credem? Dupa care semne vom recunoaste pe adevaratul Mesia, daca asta a fost un mincinos? Ce minuni mai mari, ce cuvant mai puternic, mai adevarat? (…) Si insasi biserica Il numeste inselator, biserica de Dumnezeu intemeiata prin Moisi, biserica de la care noi asteptam sa primim si vestea ca a venit Mesia printre noi, si semnele prin care Il putem recunoaste pe Mesia, si confirmarea ca asta este Mesia, si biserica iata ca zice ca e un inselator. Dar hai sa zicem ca nu-i, dar daca nu-i, atunci cum, daca este Mesia cel adevarat, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu cu noi – Emanuil, dupa prooroci, cum de S-a biruit? Adica puterea lumii asteia L-a biruit pe Dumnezeu? Ca L-au arestat in noaptea aia, dar cum L-au gasit? Ca L-au luat si L-au dus la judecata, judecata mincinoasa, dar cum L-au osandit? Si El nu a zis nimic, s-a lasat osandit. Si urla toata gloata. Dar L-au dus si la Cruce, si si-au batut joc de El, ca putea sa mantuiasca pe altii, pe El nu se poate mantui, na, uitati-va la El. Si strambau cu fata la El si scoteau limba…
Dadeau cu tifla, in termenii nostri. Hai sa vedem acum daca Ilie vine sa Il mantuiasca de pe Cruce, ca au interpretat cuvantul Eli Eli, lama sabahtani, ca chemarea lui Ilie. De Dumnezeu vorbea El. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Ce cuvinte tragice, sfasietoare…. Ce era acea parasire? Prin solidaritate cu noi, din dragoste, ne purta a noastra parasire de Dumnezeu, pentru pacatele noastre. A trebuit sa Isi asume pana si acea faza a pacatului nostru pe cruce; dar asta nu o intelegeau astia, ziceau – a, lasa, sa Il mantuiasca Ilie ca a zis ca e Fiul lui Dumnezeu, daca Il vrea Dumnezeu, sa Il dea jos acum de pe Cruce. Si nu L-a dat.
Si asteptau ucenicii sa vada minunea de pe urma acestui Mesia, ca intr-o clipita sa se dea jos de pe Cruce si sa arate cine e Puternicul in lumea asta. Nimic… Iata ca Si-a dat duhul si a murit. Si acum de trei zile este in mormant si unele femei, cica, au fost acolo la mormant, au vazut o viziune de ingeri, ca, cica, ar fi inviat, dar pe El nu L-au vazut, iar noi nadajduiam ca Acesta trebuia sa fie Cel care sa mantuiasca pe Israil.
Intelegeti care era deznadejdea lor cea de pe urma? O contradictie, un nonsens, dincolo de care nu mai poate gandi omul. Si incepe Strainul sa le vorbeasca si sa le talmaceasca in alti termeni proorociile despre Hristos. Si se indulceau inimile lor de ardeau de dragoste inimile lor. Si ajung acolo unde trebuiau sa ajunga si cand sa dea sa intre in casa, Strainul pleaca mai departe. Si ei Il tin cu ei pe Strainul asta, ca tare Il iubeau. Si vine Strainul cu ei in casa. Si Strainul ia o bucata de paine si o frange. Si recunosc Cine era Strainul. Singurul care nu stia ce s-a intamplat in Ierusalim era Mesia, era Hristos, era Iisus, dascalul lor, Inviat din morti, cum spusesera femeile dimineata si lor li se parea ca erau aiureli.
Si iata ca atunci cand Dumnezeu a fost, in orice caz, facut praf, biruit, biruinta asupra lui Dumnezeu era biruinta lui Dumnezeu nu asupra catorva vrajmasi pe pamant, ci asupra insesi mortii, care a bantuit de la Adam si pana atunci”.

Sursa

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem SirulDespre postul, ispitirea, patima, moartea şi înviereaDomnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (I)

Postul şi ispitirea Mântuitorului
Atunci dus a fost Iisus în pustie de Duhul, ca să se ispitească de diavolul. Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, după aceea au flămânzit (Matei 4, 1-2; Marcu 1, 12-13). Prin biruinţa Sa asupra potrivnicului l-a batjocorit şi osândit în ochii tuturor oamenilor, iar prin cuvintele Sale ne-a învăţat să nu flămânzim în nici o împrejurare decât numai după cuvântul Domnului. De ce Scriptura nu descoperă nicăieri despre Moisi şi Ilie că au flămânzit şi spune aceasta despre Domnul nostru ? Pentru a-i ruşina pe cei ce spun că nu a luat trup şi pentru a da lui satan prilejul de a se apropia de El şi de a-L ispiti prin aceste cuvinte: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), lucru pe care Domnul nu-l face ca să nu cedeze voinţei ispititorului. Dacă pentru porci i-a dat satanei ceea ce dorea, a fost pentru a face un semn, fiindcă nimeni din ţinutul Gherghesenilor nu voia să vină la El până ce nu va fi făcut o minune (Marcu 5, 1-20).
Dar cum satana nu s-a ruşinat, înfrânt fiind în prima ispită, l-a dus pre el diavolul în sfânta cetate şi l-a pus pre el pre aripa bisericii (Matei 4, 5; Luca 4, 9). Şi astăzi mai dăinuie acest loc, deşi templul a fost nimicit, cum a spus Însuşi Domnul: Nu va rămâne aici piatră pre piatră (Matei 24, 2). Locul pe care a stat a fost păstrat ca semn. Şi i-a zis lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi de aici jos. Că scris este, că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească; şi pre mâini te vor ridica, ca să nu-ţi împiedici de piatră piciorul tău (Luca 4, 9-11; Psalmi 90, 11-12).
O, ispititorule, dacă psalmul se aplică lui Hristos, nu stă scris oare: Pre mâini te vor ridica (Psalmi 90, 12) ? Este cu neputinţă păsărilor să cadă, fiindcă văzduhul este ca pământul tare sub aripile lor. Şi nu stă scris încă: Preste aspidă şi vasilisc vei încăleca (Psalmi 90, 13) ? Dar satana nu a reţinut din Scriptură decât ceea ce îi era de folos, lăsând deoparte ceea ce îi era nefolositor. Tot aşa fac ereticii: iau din Scriptură ceea ce slujeşte învăţăturii lor smintitoare, lăsând deoparte ceea ce o contrazice; arătând prin aceasta că sunt ucenici ai stăpânului lor.
Apoi l-a dus pre dânsul diavolul într-un munte înalt foarte, şi i-a zis: Toate aceste împărăţii sunt ale mele (Matei 4, 8-9; Luca 4, 5-6). De aici unii trag prosteşte concluzia că satana are o stăpânire a lui. Dar, cum am spus, ei lasă deoparte cuvântul care le este nefolositor, pentru a se lega de altul. Departe de a atribui lui satana o stăpânire, cuvintele: Sunt ale mele, din care îşi extrag argumentul, sunt mai degrabă osânda opiniei lor. Căci cuvintele care urmează: Stăpânirea … mie este dată (Luca 4, 6) presupun că altul este Creatorul acestor lucruri şi altul cel căruia i-au fost date. Satana 002′. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul Imai spune: Am putere peste ea toată şi o dau cui voiesc. Această putere el nu o deţine prin firea sa, fiindcă nu o are decât pentru că oamenii vor aceasta. Căci zice apostolul: Robi sunteţi aceluia pre care ascultaţi (Romani 6, 16).

Satana mai spune: Dacă căzând te vei închina mie (Matei 4, 9; Luca 4, 7). Astfel izbucneşte trufia arogantă a celui care încă dintru început a vrut să se facă Dumnezeu. Trupul Domnului nostru îi avertizează pe toţi cei îmbrăcaţi în trup că dacă cineva coboară gol în luptă va fi biruit; înainte de a coborî în luptă, Domnul îmbracă armele postului. Avem deci nevoie de arme puternice împotriva celui ce azvârle săgeţi arzătoare şi ascuţite. Spune pietrelor acestea să se facă pâine, zice el, şi prin aceasta aruncă o săgeată îmboldindu-L spre îndestulare, ca să chinuie pe Domnul în foamea pe care o simţea şi să cadă în ispită. Dar Domnul nu a vrut să se lase stăpânit de foamea Sa, fiindcă foamea Sa îmbrăcase postul ca pe o platoşă.
Ba chiar foamea a ripostat trimiţând înapoi spre ispititorul săgeţile îndestulării lui, ca să înveţe pe cel ce învăţa îndestularea trupească că există şi o îndestulare duhovnicească, care nu se arată: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; A Doua Lege 8, 3). Şi cel ce venise să ispitească a fost el însuşi ispitit şi mustrat prin însuşi mijlocul pe care îl luase pentru a-şi propune ispita: De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3); fiindcă gura lui satana socotea că cel ce vine de la Dumnezeu poate să facă din pietre pâine.
Domnul nostru a dat însă o lecţie ispititorului prin însăşi Scriptura pe care acesta a citat-o. Dacă Dumnezeu poate preface pietrele în pâine, învaţă, ispititorule, că Dumnezeu poate să sature şi fără pâine. Dacă poate preface pietrele în hrană, poate preface şi foamea în îndestulare. Celui care a prefăcut o substanţă necomestibilă în hrană nu-i este greu să prefacă firea foamei în îndestulare, fără a o sătura prin altceva, ci prefăcând fiinţial un lucru în altul, aşa cum ispititorul spusese cu privire la aceste pietre cerând ca Domnul să facă din ele pâine.
Pe muntele acesta, Domnul a călcat în picioare poftele pe care voia să i le trezească ispititorul, le-a luat şi le-a aruncat la pământ, ca popoarele călcate odinioară în picioare de ele să le calce şi ele în picioare. În locul lor a adus toate cele bune, ca să domnească peste tot omul cele bune călcate odinioară în picioare de tot omul.
Aşa cum Faraon a fost înecat de apele în care înecase pruncii evreilor (Ieşirea 1, 22; 14, 23-28), tot aşa David a tăiat capul lui Goliat cu sabia de care se slujise acela la omorârea multor oameni (I Împăraţi 17). Moisi a crezut în taina crucii şi a despicat marea. David a crezut în taina pietrei şi l-a doborât pe Goliat; Domnul nostru l-a osândit pe satana care-L ispitea prin cuvântul propriei Sale guri. Faraon a înecat şi a fost înecat; Goliat a fost omorât de sabia cu care omorâse; satana a fost biruit şi convins că nu era Dumnezeu de trupul care îi servea la pierzania oamenilor.
De trei ori a fost ispitit Mântuitorul după asemănarea celor trei cufundări prin care fusese botezat: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), căci ea este hrana oamenilor. Îţi voi da împărăţiile şi slava lor (potrivit Luca 4, 6), căci aceasta este făgăduinţa legii. În sfârşit: Aruncă-te pre sineţi de aici jos (Luca 4, 9), care este pogorârea morţii. Dar El nu a fost tulburat de nici una din aceste propuneri. Nici nu S-a bucurat când satana Îl linguşea, nici nu S-a întristat când acesta căuta să-L înfricoşeze, ci a mers pe calea Lui împlinind voia Tatălui Său.
Nici una din uneltirile şi propunerile demonului nu s-au făcut aşadar pricină de spaimă pentru Făcătorul de viaţă. Fiindcă spaima Sa ne aduce pacea şi Patima Lui ne dă tuturor odihna. Căci de ce putea să se teamă Cel ce ştia că nu I se poate face vreo vătămare ? Frica se naşte necontenit în noi, fiindcă ştim bine că vătămarea ne poate atinge.
Cei ce spun că a fost întinat de naşterea Sa nu ştiu că sunt în rătăcire; nu pot să o ştie din pricina trufiei lor. Dacă nu se tem este pentru că nu se pocăiesc. Fiindcă însăşi lumea aceasta în care a venit nu se deosebeşte de sânul maicii Sale, căci şi în ea se găsesc tot felul de necurăţii. Mai mult încă, El a intrat într-un mormânt, lucru scârbos şi necurat mai presus decât toate. Or nu a putut fi întinat de un trup, fiindcă acesta este templul dumnezeirii (I Corinteni 6, 19); şi nu este o întinare pentru Dumnezeu să sălăşluiască în templul Său. Dar, fiindcă a vrut să omoare moartea şi să nimicească urmele ei, a început de la rădăcina lucrurilor, fiindcă acolo unde este trupul, acolo este şi moartea, şi rădăcinile trupului sunt în sân [pântece]. Aici începe facerea şi de aici începe să-şi facă stricăciunea sa moartea; căci multe sunt femeile ai căror prunci mor în chiar luna zămislirii lor sau care chiar aduc pe lume în luna a doua sau a treia, sau într-una din cele următoare. Dar fiindcă moartea începe în pântece şi sfârşeşte în mormânt, cum Cel ce este prigonitorul morţii putea face altfel decât să-şi înceapă lupta cu ea încă din sân [pântece] şi până la mormânt, ţarcul ei ?
Gândeşte-te aşadar la feluritele chipuri în care a vrut, viu fiind, să contrazică moartea. A fost un făt pe care moartea nu L-a putut strica în sânul maicii. A fost prunc, şi ea nu L-a putut ruşina când era alăptat. A fost copil, şi nu L-a putut face să cadă în vremea creşterii. A fost tânăr, şi nu L-a putut atinge prin poftă. A fost învăţăcel, şi nu L-a putut birui prin vicleniile ei. A fost învăţător, şi nu L-a putut combate prin pricina sincerităţii Lui. A fost sfătuitor, şi nu L-a putut amăgi prin sfaturile ei. A fost puternic, şi nu L-a putut înfricoşa omorându-L. A fost mort, şi nu L-a putut păstra în închisoarea mormântului.
Fiind medic, nu a fost bolnav; păstor fiind, nu S-a rătăcit; învăţător, nu a făcut greşeală; şi fiind lumina, nu S-a poticnit. Aceasta este calea desăvârşită pe care Hristos a deschis-o Bisericii Lui încă de la început, de la zămislirea Sa şi până la săvârşirea Învierii.
Deci dacă Biserica este Trupul Său (Efeseni 1, 23), cum spune Pavel, martorul Său, crede atunci că Biserica Lui a trecut prin toate acestea fără stricăciune. Aşa cum prin osânda lui Adam singur au murit şi mor încă toate trupurile (Romani 5, 12-21), tot aşa prin biruinţa singurului Trup al lui Hristos, a avut viaţă şi are viaţă încă toată Biserica. Dar aşa cum trupurile însele au păcătuit şi mor şi pământul lor, maica lor, este blestemat (Facerea 3, 17-19), tot aşa din pricina acestui Trup, care este el însuşi Biserica nestricăcioasă, pământul său este binecuvântat încă de la început. Pământul acesta este trupul Mariei, templul în care a fost aşezată sămânţa. Priveşte îngerul care vine să aşeze sămânţa în urechile Mariei. L-a semănat prin acest cuvânt limpede: Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Iar Elisaveta a întărit acest cuvânt, spunând iarăşi: Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 42), arătând că din pricina maicii celei dintâi [Eva] care a fost blestemată, a doua maică [Maria] poartă numele de binecuvântată.
Evanghelistul mai zice: Şi (satana) a fugit de la dânsul până la o vreme (Luca 4, 13), până în ziua în care, după ce a pregătit îndelung, a căutat să împiedice biruinţa Lui prin pizma defăimătoare a cărturarilor. Dar aşa cum a fost osândit la început, a fost deopotrivă osândit la sfârşit, căci Hristos l-a biruit încă mai mult prin moarte. Hristos i-a zis: Înapoia mea, satano (Matei 4, 10), depărtându-l de la El din pricina uriaşei sale minciuni: Aceste împărăţii sunt ale mele (potrivit Luca 4, 6). Şi de asemenea pentru că ştia ce spune proorocul: Cel Preaînalt stăpâneşte preste împărăţia oamenilor, şi cui va vrea o va da pre ea (Daniil 4, 14, 22, 29). Tot aşa Domnul a mustrat prin cuvântul Său trufia arogantă a demonului care nu i-a putut sta împotrivă; prin aceasta a arătat puterea adevărului Său şi îi învăţa pe cei ce se alipeau de El că vor primi prin darul Său toate cele bune.
Şi Îngerii au venit la dânsul şi slujeau lui (Matei 4, 11); dacă după botez intrăm în ispită, este pentru a intra mai apoi în Împărăţia cerurilor.

sursa

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul – Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (II)

Partea I

Cina cea de Taină

Unul din voi va să mă vânză, cel ce mănâncă cu mine. … Unul din doisprezece, care întinge cu mine în blid. Ci Fiul Omului va merge precum este scris pentru dânsul (Marcu 14, 18, 20-21; Matei 26, 21, 23-24; Luca 22, 21-22). Prin aceste cuvinte, El plângea cu iubire pe acest dărâmător fără de lege. Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela (Matei 26, 24). Dacă însă El era gata să urce pe cruce, cum anume trebuie înţeles acest cuvânt: Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela ? Vedere înainte, neştiinţă sau minciună ? Care sunt pricinile care puteau împiedica pocăinţa vânzătorului să se facă bineplăcută Domnului ?
Dacă însă îţi însuşeşti aceste reproşuri şi denigrări, ia drept pildă şarpele şi nu mă combate şi nu mă lua în locul stăpânului său. Dacă Adam era înclinat să păcătuiască, de ce îţi îngrămădeşti reproşurile împotriva Celui ce a umplut de ţărână gura şarpelui şi i-a retezat picioarele, lipsindu-l de uşurinţa mersului (Facerea 3, 14) ? Dacă Adam nu ar fi fost înclinat să păcătuiască fără un rău sfătuitor, pe drept cuvânt cade osânda pe capul şarpelui. Deşi Adam a fost convins să păcătuiască, a fost drept ca pedeapsa să apese mai întâi asupra celui ce a fost pricina convingerii lui Adam. Dar din pricina slăbiciunii pentru ispită pe care o găsim în el chiar fără prilejul oferit de şarpe, Adam a strâns şi alte păcate fără ispite. Altfel, Cel ce a urcat pe cruce ar fi urcat poate pe ea fără vreun motiv; dar lucrul nu este de crezare, fiindcă scripturile iudeilor şi multe alte pricini nu ne îngăduie să gândim aşa. Iubirea a dezvăluit taina şi a descoperit-o fricii, căci în vreme ce iubirea îndrăzneşte să se rezeme de pieptul Domnului nostru, frica face un semn în chip de nedumerire (Ioan 13, 23-26).
Dacă este cu adevărat sigur că, atunci când a dat pâinea ucenicilor Săi, Domnul le-a dat taina Trupului Său, trebuie să credem şi că, atunci când a dat pâinea ucigaşului Său, i-a dat-o ca taină a Trupului Său ce mergea spre moarte. Şi a înmuiat-o în apă (Ioan 13, 26) pentru a-l face pe Iuda părtaş întru totul la moartea Sa, trupul Său urmând să fie înmuiat în sângele Său. Sau a înmuiat-o pentru a nu-i da testamentul împreună cu ea. Pâinea a fost umezită, şi apoi dată; umezită mai întâi pentru cele ce aveau să urmeze. Lăcomia l-a osândit şi despărţit pe Iuda de mădularele desăvârşite ale Domnului, cum a arătat-o în învăţătura Sa dulce Cel ce ne dă viaţa; Iuda nu a fost mădular al Trupului Bisericii lui Iisus Hristos, ci numai pulberea ce se lipea de picioarele ucenicilor.
De aceea, în noaptea în care l-a judecat şi despărţit de ceilalţi, a spălat murdăria de pe picioarele lor, pentru a-i învăţa că pe Iuda, socotit a fi picioarele trupului, ca ultimul dintre cei doisprezece, l-a şters împreună cu apa de pe picioarele ucenicilor ca gunoi bun de ars. Tot prin apă l-a despărţit Domnul pe Iuda de apostoli atunci când a înmuiat pâinea în apă şi i-a dat-o, căci Iuda nu era vrednic de pâinea dată celor doisprezece împreună cu vinul: nu a fost îngăduit celui ce avea să-L dea morţii să primească Pâinea ce izbăveşte din moarte.

002. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul II 1

Din clipa în care a frânt Trupul Său pentru ucenicii Săi şi l-a dat apostolilor Săi, se numără trei zile în timpul cărora a fost socotit printre cei morţi, ca Adam; căci, deşi după ce a mâncat din rodul pomului Adam a mai trăit multă vreme, el era socotit între cei morţi pentru că încălcase porunca, fiindcă aşa îi spusese Dumnezeu: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Iar Scriptura mai spune: O vor chinui şi o vor smeri pre ea (sămânţa ta, adică a lui Avraam) patru sute de ani (Facerea 15, 13) şi anii au fost număraţi începând din ziua în care a fost rostit cuvântul acesta. Tot aşa şi cu Domnul nostru. Sau ziua de vineri trebuie numărată drept două zile, iar sâmbăta drept una. Pentru că le-a dat Trupul Său spre mâncare în vederea tainei morţii Lui, a intrat în trupul lor ca apoi în pământ. Şi pentru că Adam nu binecuvântase rodul [pomului] în vremea în care l-a cules, răzvrătit, luând Iisus pâinea şi binecuvântând, au frânt (Matei 26, 26), şi pâinea a intrat în ei în locul lăcomiei prin care Adam se lepădase de Dumnezeu. Sau trebuie numărate trei zile pentru pogorârea la iad şi urcuşul de acolo: vinerea, sâmbăta şi ziua cea dintâi a săptămânii.
A mai zis de asemenea: Nu voiu mai bea de acum dintr-această roadă a viţei, până în ziua aceea când o voiu bea pre aceasta cu voi nouă întru împărăţia Tatălui meu (Matei 26, 29; Luca 22, 18), pentru a arăta că vedea dinainte apropiata Sa plecare. A spus: până întru Împărăţia Tatălui meu, adică până la Învierea Sa. În Faptele Apostolilor (10, 41), Simon descoperă că am mâncat şi am băut împreună cu el, după ce au înviat din morţi timp de patruzeci de zile în ziua cea dintâi a săptămânii, după cum spusese: Nu vor gusta moarte până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 9, 1; Luca 9, 27), şi după şase zile acest lucru s-a împlinit.

Rugăciunea din Ghetsimani
Întristat este sufletul meu (Matei 26, 38), a spus, şi nu S-a ruşinat, căci era sincer Cel ce nu a ascuns nimic sub înfăţişare mincinoasă. Spunând aceasta, a vrut să arate că îmbrăcase trup neputincios şi Se unise cu un suflet în stare să sufere. A spus adevărul ca să nu poată fi desfigurat, şi nu a ascuns nimic ca să nu fie mincinos. A învăţat pe credincioşi să nu se slăvească în vieţuirea lor, căci aceasta ar fi însemnat să tăgăduiască adevărul. A mai spus: Cela ce se va lepăda de mine … mă voiu lepăda şi eu de dânsul (Matei 10, 33), cuvânt înfricoşător, spaima apostaţilor. Să slăvim deci prin Cel Unul, ca rătăcirea să nu ne smulgă de adevărul Său, şi prin nimeni altul, ca mândria să nu ne smulgă de comorile bunătăţii Lui.
De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 39). Nu că nu ştia că va învia a treia zi, căci a cunoscut dinainte sminteala ucenicilor Săi, tăgăduirea lui Simon, sinuciderea lui Iuda, nimicirea Ierusalimului şi risipirea lui Israil. De este cu putinţă, a zis, treacă de la mine paharul acesta. El, care într-o zi îl mustrase pe Simon: Mergi după mine, satano ! … că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Matei 16, 23), cum lasă El Însuşi cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a gândi cele ce sunt ale oamenilor ? De ce l-ai mustrat pe Simon care spunea: Doamne, să nu fie ţie aceasta (Matei 16, 22), Tu care spui acum: De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta ? Ştia bine ce spunea Tatălui Său şi că era cu putinţă ca acest pahar să se depărteze de la El, dar venise tocmai ca să-l bea pentru toţi, pentru ca să plătească prin acest pahar datoria pe care moartea proorocilor şi mucenicilor nu o putea plăti.
Părintele meu, a spus, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. Cel care preînchipuise moartea Sa în prooroci şi prefigurase taina morţii Sale prin cei drepţi, atunci când a venit vremea săvârşirii acestei morţi, nu a refuzat să o bea. Dacă nu ar fi vrut să o bea, ci să o depărteze cu totul de la Sine, nu ar fi asemănat trupul Său templului zicând: Stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voiu ridica (Ioan 2, 19), şi nu ar fi spus fiilor lui Zevedei: Puteţi să beţi paharul, care voiu să-l beau eu ? (Matei 20, 22) şi încă: Cu botez am a mă boteza (Luca 12, 50), şi: Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului (Ioan 3, 14); şi precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi (Matei 12, 40); se cuvine lui … a fi omorât, şi a treia zi a învia (Matei 16, 21); cu poftă am poftit aceste Paşti să le mănânc cu voi mai înainte de patima mea (Luca 22, 15); Fiul Omului va merge, precum este scris pentru el (Matei 26, 24).

002. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul II 2

Iată că în amurgul nopţii în care S-a predat pe Sine, a împărţit Trupul şi Sângele Său apostolilor Săi şi le-a poruncit să facă asemenea întru pomenirea Patimii Sale. Cel care i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu se teamă de moarte – Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul (Matei 10, 28) –, cum S-a temut de moarte şi a cerut ca să treacă de la El paharul ? Şi Cel ce a răbdat multe luni de zile în sânul maicii Sale şi în anii Săi din această lume, împlinind zile, luni şi ani, şi nemaiavând decât câteva ceasuri de trăit, cere acum, refuzând paharul, ca venirea Lui să fie desfiinţată ? Pe când era în Ierusalim, a vestit cu glas mare, ca să arate bogăţia darurilor Sale: Că de s-ar fi făcut în Sodom puterile care s-au făcut întru tine, ar fi rămas până în ziua de astăzi (Matei 11, 23).
Dar Sodoma a fost nimicită, deşi ar fi putut rămâne prin venirea Domnului nostru; iar El nu a schimbat vremea venirii Sale. Astăzi, când venirea Sa a sosit, cum vrea să treacă de la El darurile revărsate prin Patima Sa, dat fiind că, dacă Sodoma şi tovarăşele sale s-ar fi bucurat de ele în zilele lui Lot, ar fi rămas până în ziua de astăzi, după cuvântul Său ? Chiar dacă, pentru a cruţa poporul iudeilor, ar fi venit la un alt popor, ar fi pierdut pe poporul acela, căci şi acela L-ar fi răstignit deopotrivă. Dar cum iudeii nu crezuseră în semnele şi minunile Lui, nu prin răstignirea Lui s-au pierdut, fiindcă înainte încă de moartea Sa se pierduseră prin necredinţa lor.
De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. A spus aceasta din pricina neputinţei pe care o îmbrăcase nu în chip prefăcut, ci aievea. Pentru că Se făcuse mic şi îmbrăcase aievea neputinţa, a trebuit să Se teamă şi să Se cutremure în neputinţa Sa. Luând trup, îmbrăcând neputinţa, mâncând când îi era foame, ostenit de muncă, biruit de somn, au trebuit să se împlinească toate câte ţin de trup şi atunci când vine ceasul morţii Sale; căci frica de moarte L-a năpădit ca să se arate firea fiilor lui Adam asupra cărora moartea a împărăţit, după cuvântul apostolului (Romani 5, 14, 17).
A zis ucenicilor Săi: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită; că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios (Matei 26, 41). Dacă în voi nu duhul se teme, ci neputinţa trupului, Eu mă tem de moarte pentru a vă dovedi prin această teamă adevărul trupului pe care L-am îmbrăcat.
Simon, pe care îl înspăimântase o slujnică (Matei 26, 69-72), nu s-a temut de toţi romanii, ci i-a implorat să-l răstignească cu capul în jos; iar apostolul, ştiind că nu avea să aibă o moarte obişnuită, a spus: Eu iată mă jertfesc, şi vremea despărţirii mele s-a apropiat (II Timotei 4, 6). Aşadar, cum s-ar fi putut teme de moarte Cel ce îi ajută pe apostolii Săi să dispreţuiască moartea: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28). Înaintea venirii ceasului, s-a temut; ori frica era firească în ceasul în care a fost prins, iar nu în altă vreme; dar atunci a tămăduit urechea unuia dintre ucigaşii Săi (Luca 22, 51). Le-a poruncit să ia săbii (Luca 22, 36-38), dar când să se servească de ele le-a spus: Întoarce sabia ta în locul ei (Matei 26, 52).
Prin Fiul s-au plătit datoriile şi s-a făcut întoarcerea neamurilor [păgâne], şi El nu a vrut să ia pentru El Însuşi harul hărăzit lumii. Toate printr-însul s-au făcut (Ioan 1, 3), şi totuşi a trecut sub tăcere lucrarea Sa, vorbind prin gura lui Moisi despre un alt Ziditor: Au văzut Dumnezeu toate câte au făcut şi iată erau bune foarte (Facerea 1, 31); a spus aceasta ca toate făpturile să fie îndatorate Părintelui Său. Iar în însăşi ceasul rezidirii lor, S-a lepădat pe Sine prin moartea Sa, spunând: Fie voia ta (Matei 26, 42), ca toţi cei ce se vor întoarce prin moartea Fiului Cel Unul să fie îndatoraţi numai Tatălui. Sau, în ceasul morţii Sale trupeşti, a dat trupului cele câte ţineau de el pentru ca toate durerile sale să arate adevărul trupului Său, ca acesta să se arate ereticilor şi schismaticilor ca unul aievea.
Trupul acesta nu li s-a arătat oare şi lor, n-au avut vederea lui pe care au avut-o toţi ? S-a temut aşa cum a flămânzit şi a însetat, a obosit şi a adormit. Sau spune aceasta şi pentru ca în lume oamenii să nu poată spune că fără suferinţă şi fără durere a plătit datoriile noastre. Sau ca să înveţe pe ucenicii Săi să-şi încredinţeze viaţa şi moartea lui Dumnezeu. Căci dacă Cel ce are însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu a cerut ceea ce îi era bun, cu atât mai mult trebuie ca neştiutorii să-şi predea voia lor Celui ce ştie toate.
Sau pentru a semăna prin patima Sa mângâiere în ucenicii Săi, a intrat în simţirea lor vrând să le dea pildă, şi a luat în El Însuşi teama lor, ca asemănarea sufletului Său să le arate că nu trebuie să ne slăvim de moarte înainte de a fi suferit-o. Căci dacă Cel ce nu se teme S-a temut şi a cerut să fie izbăvit, deşi ştia că lucrul este cu neputinţă, cu atât mai mult trebuie ceilalţi să stăruie în rugăciune înainte de ispită, ca să fie izbăviţi de ea când se arată. Sau dat fiind că în ceasul ispitirii cugetele noastre sunt hărţuite în toate direcţiile şi gândurile noastre bat câmpii, a rămas El Însuşi în rugăciune ca să ne înveţe că avem nevoie de rugăciune împotriva uneltirilor şi curselor demonului, ca să stăpânim gândurile împrăştiate printr-o rugăciune necontenită.
Sau încă pentru a mângâia pe cei ce se tem de moarte le-a arătat propria Sa frică, ca să ştie că această frică nu îi duce la păcat, dacă nu dăinuie prea mult. Însă nu voia mea, ci a ta să fie (Luca 22, 42), adică să mor, ca să dau viaţă multora (Isaia 53, 11). Sau S-a temut ca să amăgească moartea, vrând să o îndemne să-L înghită şi să-L vomite numaidecât.
Ca să stăpânească asupra morţii, toate cele ascunse în Tine au fost puse în mişcare împotriva ei. Ea nu a simţit dumnezeirea Ta şi nu a atins tainele Tale. Deşi numele dumnezeirii Tale a fost vestit, Tu l-ai acoperit cu văluri, căci ai îmbrăcat numele Tău dumnezeiesc cu nume omenesc. Tot trupul omenesc ce purta semnul văzut al întâiului Adam servea drept hrană morţii, dar orice om care purta în el semnul celui de-al doilea Adam era stăpân asupra morţii şi nimicitor al ei. Gustând din rodul pomului, Adam şi-a destrămat voia sa şi a supus-o trupului; şi-a înmuiat trupul ca să-l facă hrană morţii; dar prin tăria voii Sale, Domnul a întărit trupul Său ca să stea tare în gura morţii.
Nu voia mea, ci a ta să fie. Acest cuvânt este îndreptat împotriva lui Adam care s-a împotrivit voii Făcătorului său şi a urmat voia vrăjmaşului său; de aceea a fost predat în gura vrăjmaşului său. Dar Domnul nostru s-a împotrivit voii trupului, pentru a urma pe cea a Făcătorului trupului, căci ştia că tot binele atârnă de voia Părintelui Său. Nu voia mea, ci a ta să fie. Aşadar există în El o voinţă care să nu fie cea a Tatălui Său ? Cum poate spune El: Nu voia mea, ci a ta să fie ? Şi încă: M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-au trimis pre mine. Şi aceasta este voia Tatălui celui ce m-au trimis pre mine, ca tot ce mi-au dat mie, să nu pierz dintr-însul (Ioan 6, 38-39; 18, 9). Din aceste cuvinte reiese că era în El o altă voinţă. Şi Isaia spune: Domnul a vrut să-l smerească şi să-l zdrobească (Isaia 53, 10); şi încă: Pentru că s-a dat la moarte sufletul lui (Isaia 53, 12), arătând că aceasta era voia Sa.
Cum să înţelegem acest lucru ? Prin urmare, a arătat două voinţe: cea a Domnului şi a Sa proprie, în vreme ce lucrarea ce trebuia împlinită era una. Dar în vreme ce Domnul nostru voia să-i convingă pe cei ce Îl ascultă că nici o putere străină nu apăsa peste El, rătăciţii au văzut în El o voinţă străină. Aceeaşi concluzie poate fi trasă din cuvintele Sale despre Lazăr: Mulţumescu-ţi ţie că m-ai ascultat. Şi eu ştiam că pururea mă asculţi; ci pentru norodul care stă împrejur am zis, ca să crează că tu m-ai trimis (Ioan 11, 41-42), pentru că, auzit fiind de Dumnezeu, arată că este de la Dumnezeu.
Acest lucru ne lămureşte cu privire la toate celelalte cuvinte de acest fel rostite de Domnul. Pentru a arăta că venea de la Tatăl, I-a atribuit Lui toate şi, deşi a făcut toate lucrurile prin voinţa Sa, Se arată pe Sine dezbrăcat de ea din pricina cinstirii Tatălui Său. Nu o îndatorire L-a făcut să Se smerească. Ruşinaţi să fie cei ce spun că puterile întunericului au biruit asupra Lui; căci aceleaşi puteri strigau şi Îi spuneau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Îl rugau să nu le trimită în gheenă (Marcu 3, 11; Luca 4, 41). Dacă se rugau să le cruţe de gheenă, cum de biruiau asupra Lui ?
Şi se făcuse sudoarea lui ca picăturile de sânge (Luca 22, 44), spune evanghelistul. A asudat pentru a vindeca boala lui Adam. Întru sudoarea feţei tale, spune Dumnezeu, vei mânca pâinea ta (Facerea 3, 19). Şi în această grădină a rămas în rugăciune, ca să-l aducă pe Adam înapoi în grădina Lui.

Sursa

ÎNAINTEA NOASTRĂ SE AFLĂ MODELUL PERFECT: DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS! (Mitropolitul Augustin de Florina)

Dacă vizitaţi un atelier de pictor, veţi vedea că acolo îşi are colaboratori, dar şi ucenici pe care-i învaţă arta. Pictorul aşează înaintea lor ca model o pictură a unui mare pictor şi le spune: O vedeţi? Încercaţi s-o copiaţi cu fidelitate (forme, culori, proporţii, lumini), aşa încât, când veţi termina copia, să semene cu modelul.

          Aşadar, ceea ce se întâmplă în pictură, aceea face şi Sfânta noastră Biserică. Pune înaintea noastră o icoană superioară tuturor icoanelor; o icoană nu din lemn sau din argint sau din aur. În această icoană toate au o simetrie ideală, o perfecţiune de nedepăşit. Este icoana virtuţii, o icoană – oglindă de cristal, pe care toţi (bărbaţi şi femei, mici şi mari, oameni de ştiinţă şi analfabeţi) pot s-o aibă înaintea lor. Şi această icoană este Iisus Nazarineanul!
Ceea ce vă zic nu este o idee de-a mea. Este a Apostolului Pavel, care zice că noi creştinii avem o mare vocaţie; înaintea noastră se află modelul perfect, Domnul nostru Iisus Hristos, şi suntem chemaţi să ne asemănăm cu El zi de zi din ce în ce mai mult; vocaţia noastră este să urmăm aici, pe pământ, urmele Lui, să devenim copii fidele ai acestei icoane nestricăcioase.
(fragment din Predica la Praznicul celor 12 Apostoli, din cartea Ne vorbește părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani, vol. 22, pp. 154-155)

Sursa