Saptamana Luminata: Aratarea lui Iisus la doi din ucenicii Sai, in drum spre Emaus

Luca XXIV, 13-25
Marcu XVI, 12-13
Luca XXIV, 13-14

„Si iata doi dintre ei mergeau in acea zi la un sat, care era departe de Ierusalim, ca la saizeci de stadii, a carui nume era Emaus. Si aceia vorbeau intre ei despre toate intamplarile acelea”.

Calatoria lui Iisus cu cei doi ucenici la Emaus este istorisita numai de Luca. Marcu o noteaza numai foarte succint. Ea este relatata asa de natural incat impresioneaza profund si presupune a fi facuta de un martor ocular, iar Renan o pretuieste si nu se indoieste de autenticitatea ei. Sosirile si plecarile femeilor la casa unde erau adunati ucenicii au durat doua sau trei ore sau poate si mai mult (Prot), dupa care lucrurile au revenit la normal, din punct de vedere exterior, dar agitatia domnea in interiorul locuintei respective.
Si iata ca doi din numarul ucenicilor se ridica si pleaca in aceeasi zi dupa masa, la o localitate departe de Ierusalim, cam la saizeci de stadii, cel mult 10 km numita Emaus. Ei erau Cleopa (vers. 18), probabil sotul Mariei, cumnata Sfintei Fecioare, iar al doilea nenumit din modestie probabil, era Luca Evanghelistul (Teofilact) iar altii cred ca ar fi Natanael. Oricum, se crede ca erau din randul celor 72 de ucenici. Localitatea era situata la nord-vest si era vechea localitate Ammaus, amintita de Iosif Flaviu.

Era un sat dupa Marcu (XVI, 12), iar unii exegeti afirma ca era vestita printr-o fantana cu ape termale. Mai tarziu a devenit colonie romana sub numele de Nicopoli. Cei doi ucenici nu plecau la plimbare, ci pentru chestiunile lor particulare sau poate se intorceau acasa de la sarbatorile Pastilor. Oricum, sub impresia vie a evenimentelor dramatice intamplate cu Mantuitorul, ei se intretineau despre ele si le comentau, poate chiar confruntandu-se.

Luca XXIV, 15-16. „Si pe cand vorbeau si se intrebau intre ei si Iisus insusi, apropiindu-se mergea impreuna cu ei. Dar ochii lor erau tinuti ca sa nu-l cunoasca”.

Discutiile lor erau, precum se va vedea, despre prinderea, judecata si rastignirea Mantuitorului si mai ales despre invierea Lui, mai precis despre mormantul gasit gol de femei.
In timp ce ei vorbeau, Domnul Hristos se ataseaza lor, venind din spatele lor, prefacandu-se a veni si El din Ierusalim. Era imbracat ca un strain, un voiajor. Si totusi puteau sa-l cunoasca prin infatisare sau vorba, dar era aruncat un val supranatural asupra fetei lor spre a nu-l cunoaste. De altfel, se poate presupune ca un inviat n-are aparentele familiale din toate zilele (Ioan XX, 14 ; XXI, 4).

Poate din cauza emotiei si tristetei lor, ei l-au confundat cu un voiajor. Intre Luca si Marcu pare a fi o mica nepotrivire; Luca spune ca „ochii lor erau tinuti sa nu-l cunoasca”, iar Marcu afirma ca „(Iisus) s-a aratat in alt chip (alta forma)”. Nepotrivirea este aparenta. Luca arata efectul „ochii erau retinuti”, iar Marcu cauza : „Li s-a aratat in chip nou”. La intrebarea de ce Iisus n-a vrut ca ucenicii sa-L cunoasca indata, Teofilact raspunde : „Pentru ca ei sa-i descopere toate nedumeririle lor, sa-si arate ranele si apoi sa primeasca leacul”.

Luca XXIV, 11-18. „Si el a zis catre ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul in drumul vostru?Iar ei s-au oprit cuprinsi de intristare. Raspunzand unul cu numele de Cleopa a zis catre el: Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii cele ce s-au intamplat in zilele acestea”.

In timp ce ucenicii schimbau ideile lor intre ei, asupra chestiunii lui Mesia, Iisus se adreseaza in chipul unui prieten care compatimeste cu ei si care poate sa fi remarcat nelinistea si tristetea lor. „De ce sunteti tristi?” – fara a cunoaste obiectul. Si atunci unul dintre cei doi amintiti – Cleopa – il intreaba cum de el este singurul dintre strainii veniti in Ierusalim la sarbatorile Pastilor, care sa nu stie despre evenimentele intamplate? Aceste evenimente foarte importante cum tu le ignori?

Luca XXIV, 19-20. „El le-a zis: care? Iar ei au raspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, care era prooroc puternic in fapta si in cuvant inaintea lui Dumnezeu si a intregului popor. Cum L-au osandit la moarte si L-au rastignit arhiereii si mai marii nostri”.

Evident, Iisus isi continua intrebarile, pentru ca ei sa-si exprime toate nedumeririle si pentru ca la urma El sa le rezolve. Deci, nu se poate admite, cum spun unii rationalisti ca A. Reville ca Iisus se prefacea. Si atunci, Cleopa sau poate amandoi ucenicii rand pe rind arata lui Iisus, necunoscut de ei, ca Iisus Nazarineanul – numit astfel de adversarii lui Iisus – s-a aratat in fata poporului : „puternic in fapte si cuvant”, adica minunat prin invatatura si minunile sale; iubit de Dumnezeu prin minunile de care-l invrednicise si pretuit de oameni, ca vechii profeti (Fapte VII, 22). Dar „arhiereii si mai marii” lor l-au rastignit.

Cleopa socotea rastignirea o fapta odioasa, caci desi Mantuitorul a fost rastignit la ordinul lui Pilat, cei care l-au dat au fost arhiereii(Fapte II, 36) 56.

Luca XXIV, 21-24. „Iar noi nadajduiam ca El este cel ce avea sa izbaveasca pe Israel; si cu toate acestea astazi este a treia zi de cand s-au petrecut acestea. Dar niste femei de ale noastre ne-au spaimantat ducandu-se dis-de-dimineata la mormant si negasind trupul Lui, au venit zicand ca au vazut aratare de ingeri, care le-au spus ca El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormant si au gasit asa precum spusesera femeile, dar pe El nu L-au vazut”.

Dupa relatarea crimei pe care o facusera arhiereii, Cleopa arata speranta pe care o nutreau ucenicii si alti iudei referitoare la Iisus, inainte de rastignire,- ei credeau ca El va fi izbavitorul lui Israel, evident mantuitor politic. „Noi nadajduiam” este la trecut, ceea ce inseamna ca aceasta nadejde ar fi fost distrusa in intregime. Si totusi un nou motiv de speranta: astazi este a treia zi de la petrecerea acelui fapt, iar ei isi amintesc ca El le spusese candva, ca a treia zi va invia. Dar nu se intamplase nimic, asa precum ei asteptau: o inviere publica si glorioasa, precum fusesera cunoscute in toata lumea Patimile si moartea Sa.
Evident, adauga ei, o noua peripetie a survenit. Niste femei dintre cele apropiate din societatea lor, au fost dis-de-dimineata la mormant si au vazut mormantul gol, precum si niste ingeri care le-au spus ca Mantuitorul este viu, a inviat. Aceste vorbe au produs agitatie intre ei si i-au spaimantat. Spre a verifica spusele femeilor, „unii dintre noi”, adica nu unul singur (Luca XXIV, 12), ci mai multi (Ioan XX, 3) au plecat la mormant si au gasit mormantul gol, precum femeile au spus. Insa pe El sau pe ingeri nu i-au vazut, nu li s-au aratat.

Mirarea lor consta in faptul ca el nu s-a aratat ucenicilor sai intai, daca este viu. Iar daca ucenicii n-au vazut pe ingeri, ar fi un semn ca nici femeile n-au vazut nimic. Deci o parere foarte descurajanta. „Si El le-a zis catre ei: O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava sa? Si incepand de la Moise si de la toti proorocii le-a talcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”.

Dupa ce ucenicii isi exprima nedumerirea si indoielile lor, Iisus ia cuvantul si printr-o serie de cuvinte tari ii cearta pentru neintelegerea si credinta lor greoaie. El ii mustra mai intai ca nu cred in probele pe care le daduse ca El este Mesia si nu intelesesera tot ce se intamplase si care fusesera prezise de profeti. Iisus prezisese ca a treia zi va invia. Aceasta a treia zi venise. Femeile ii asigurasera ca le aparusera ingeri care le anuntara ca Iisus a inviat.
Doi Apostoli fusesera la mormant si confirmasera spusele femeilor. Acestea nu le fusese suficient spre a-i convinge. Dar ei trebuiau sa-si aminteasca si de spusele profetilor, in privinta patimilor si invierii lui Hristos. Atunci Iisus devine ca si inainte instructorul lor si le arata ca patimile si suferintele sale trebuiau sa se indeplineasca pentru ca El sa se proslaveasca. Prin cruce si moarte, Hristos trebuia sa intre in slava Sa(Filipeni II, 8 ; Evrei II, 10).

Daca n-ar fi murit Hristos, noi n-am fi fost rascumparati. Daca n-ar fi suferit, n-ar fi fost recunoscut drept Mesia, una dintre caracteristicile sale esentiale i-ar fi lipsit. „Si incepand de la Moise… le-a talcuit din toate Scripturile”. Adica Domnul Hristos le-a aratat ca tot ce se intamplase, referitor la Iisus-Mesia erau prevazute in planul lui Dumnezeu, totul fusese prezis prin profeti si se implinise.

Astfel el aminteste sacrificiul lui Isaac, faptele lui Iacov, prinderea lui Iosif, exilul lui Moise, diferite sacrificii ale legii care prefigurau patimile si moartea Mantuitorului. Eliberarea lui Isaac gata de jertfa, reintoarcerea lui Iacov in pamantul promis, ridicarea lui Iosif, slava lui Moise, totul preinchipuia invierea Sa. Profetii l-au zugravit in toate aceste stari; ei au prezis nasterea, viata, moartea si invierea Sa. Acestea le-a aratat Iisus ucenicilor Sai.

Evident, El n-a putut relata chiar toate locurile scripturistice in detaliu, referitoare la aceste evenimente, ci numai cele mai importante, dintre care nu puteau lipsi unii Psalmi si Isaia (LIII), unde este descrisa suferinta si slava sa. Evident, ideea despre Mesia suferind si mort pe cruce nu era conforma cu parerile si convingerile Apostolilor, desi profetii prezisera, precum am amintit, de atatea ori suferintele si patimile lui Iisus, dar ei le atribuiau mai mult poporului iudeu cel suferind sub stapaniri straine.

Luca XXIV, 28-29. „Si s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se facea ca merge mai departe. Dar ei il rugau staruitor zicand: Ramai cu noi ca este spre seara si s-au plecat ziua. Si a intrat sa ramana cu ei!”

In timp ce ucenicii ascultau cu interes si pasiune, cu sufletul arzand lucrurile mesianice explicate de Iisus ei ajung in locul unde trebuiau sa paraseasca drumul mare si s-o ia spre casa din Emaus, unde trebuiau sa ramana. Caci unii exegeti afirma ca ucenicii erau din Emaus si se reintorceau la casa lor.
Mantuitorul se prefacu ca merge mai departe, spre a le da lor ocazia sa-l invite, sa-l roage sa ramana cu ei. Aici nu exista nici cel mai mic gest de fals sau minciuna, ci numai o lectie, ocazie spre a fi invitat. Ocazie pe care El nu trebuia s-o neglijeze. Mantuitorul procedeaza ca si in alte ocazii, ca spre exemplu, cand ucenicii mergeau pe marea Galileii si Domnul Hristos aparand, voia sa-i depaseasca daca ei nu l-ar fi chemat. (Marcu VI, 48).

In adevar, ucenicii vazand ca vrea sa plece mai departe, il invitara la ei, motivand ca „este seara”. „A ramane la noi”, ne indreptateste a crede ca ucenicii erau din Emaus. Ucenicii au exagerat putin in privinta timpului, pentru a-l obliga pe Iisus sa ramana, deoarece dupa plecarea lui Iisus ei au putut sa se reintoarca la Ierusalim. Iisus accepta.

Luca, XXIV, 30-31. „Si cand a stat impreuna cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat-o si frangand le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut, si El s-a facut nevazut de ei”.

Dupa ce Domnul Hristos a intrat in casa din Emaus cei trei calatori s-au asezat la masa pentru a cina de seara, lasand strainului locul sa prezideze. Caci cei doi trebuie sa-l fi luat, cel putin, ca pe un rabin foarte invatat. El se comporta intocmai ca la un pranz iudaic, pronuntand rugaciunea pe care evreii o fac inainte de masa, in toate momentele cand sunt cel putin trei la aceeasi masa. Prin formula intebuintata: „a binecuvantat painea si frangand-o le-a dat-o lor”, formula euharistica (Luca XXII, 19) si care se afla si in Fapte unde se arata misterul euharistic (Fapte II, 42, 46), se recunoaste ca aici Mantuitorul a mancat cu ucenicii Sai prima Euharistie dupa inviere. Parintii si scriitorii bisericesti, ca si multi exegeti o afirma, ca Hrisostom, Augustin, Teofilact, Fouard etc.

Totusi alti exegeti mai noi spun ca Iisus nu putea oferi unor ucenici Sf. Euharistie, ei care nu fusesera la instituirea ei. La pranzul din Emaus a lipsit formula absolut consacrata: Multumind, a frant si a dat-o lor (Luca XXII, 19), iar Euharistia nu poate fi efectuata complet fara Vin.

Dar la„binecuvantarea si frangerea painii” li s-au deschis ochii si L-au cunoscut, spun ucenicii mai tarziu in fata celor din Ierusalim (vers. 35). Acest fapt, al recunoasterii, se spune, ar fi o minune divina efectuata in virtutea acestei hrane ceresti care este o figura a Euharistiei. Iar alti exegeti afirma ca Hristos a fost recunoscut dupa maniera sa de a rupe painea. Insa cea mai verosimila interpretare este cea veche: Iisus a fost recunoscut dupa ce frange euharistic painea.

Dupa frangerea painii Mantuitorul s-a facut nevazut de ei, fara a se explica motivul si modul disparitiei. Felul acestei disparitii se datoreaza insusirilor Domnului dupa inviere, cand El imbraca un corp simplu nesupus conditiilor timpului si spatiului, un corp nou proslavit, spiritual. Cand a vrut sa se indeparteze de ucenici s-a indepartat ca o umbra. De ce a disparut?
Probabil ca a socotit ca si-a atins scopul de a convinge pe cei doi ucenici ca este Mesia cu adevarat, inviat din morti. „Si au zis unul catre altul: Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile? Si in ceasul acela, sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon”.

Dupa disparitia brusca a Mantuitorului, ucenicii ramanand singuri au inceput sa vorbeasca intre ei si sa reflecteze asupra intalnirii lor cu Iisus si faptele legate de el. Ei isi amintira caldura ce le incalzea sufletele pe cale si profunzimea cu care le explica Scripturile. Ei se mirara cum de nu l-au recunoscut mai devreme, din elocventa divina si din forta supranaturala a vorbelor sale. Oricum, simteau o mare bucurie ca Iisus este viu si li s-a aratat.
In acelasi timp, desi orele erau inaintate, simtind nevoia sa comunice si celorlalti aceasta veste imbucuratoare, au renuntat la odihna si s-au intors la Ierusalim. Ei au gasit in camera colegiului „pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei”. Propriu-zis ei au gasit numai zece ucenici, caci Toma lipsea (Ioan XX, 24) si pe cei ce se adunau cu ei. Ucenicii care veneau din Emaus sub numele de „unsprezece” denumeau in general colegiul apostolic, denumirea tuturor apostolilor.
Apostolii impreuna cu anumiti ucenici – probabil din cei 72 sau chiar toti – erau adunati in Duminica invierii si discutau impreuna, spunandu-si ce vazusera si auzisera despre acest mare eveniment. Intrand cei doi noi veniti, sunt intampinati cu noua veste pe care gandeau ca o impartasesc primii: „A inviat Domnul cu adevarat si s-a aratat lui Simon”. Un strigat de bucurie si triumf pe care Biserica primitiva si cea Ortodoxa il intrebuinteaza ca salutare intre crestini in zilele Pastilor.

Luca XXIV, 35. „Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei in frangerea painii”.

La aceasta veste raspunsera si cei doi ucenici, istorisind cum au calatorit impreuna cu Iisus spre Emaus cum le-a explicat Scripturile, aplicand profetiile mesianice ale Vechiului Testament la El, cum au cinat impreuna cu El si cum l-au recunoscut ca este Iisus inviat, din binecuvantarea euharistica de la cina. Evanghelistul nu ne spune cum au primit ucenicii relatarea celor doi.

Insa Evanghelistul Marcu adauga: „Si aceia (cei doi), mergand, au vestit celorlalti, dar nici pe ei nu i-au crezut” (XVI, 13). Deci, nu i-au crezut nici pe ei, dupa cum nu crezusera nici pe Magdalena (Marcu XVI, 11). Probabil necredinta lor provenea din acea neintelegere cum Iisus s-a aratat aproape in acelasi timp lui Petru (Luca XXIV, 34) si la acestia doi dintr-un loc atat de indepartat, cum era Emaus. Probabil ca starea de necredinta si indoiala o aveau numai unii.

Oricum, ei s-au incredintat deplin numai cand Domnul Hristos s-a aratat intregului colegiu. Insa nu se poate pune la indoiala aceasta aratare, desi E. Renan spune ca pe ucenicii din Emaus i-a impresionat un intelept in Scripturi, care a frant plinea .

Reclame

DRUMUL CATRE EMAUS sau DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA?

***

“Si putem compara perioada noastra cu ultimele zile ale lui Hristos pe pamant. Hristos este Capul Bisericii, Biserica este Trupul lui Hristos. Si asta nu este o alegorie, in duh este o realitate. Si atuncea, Capul – unde mai pui ca Acest Cap, Hristos, a zis ca „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”: deci Eu sunt Calea, daca asta e Calea, asta este Calea si pentru fiecare om, intr-o masura sau alta, intr-un fel sau altul, dar si calea istorica a Bisericii. Si daca acest Cap a trecut prin perioada aia eshatologica, sa zicem, incepand cu Ghetsimani si pana la Golgota, oare nu ceva asemanator va trece si Biserica? Doamne, dar cine va putea rabda acele zile? Credinta trebuie sa ne spuna: Iata Eu, cu ajutorul Tau Doamne, dar… nu ne lasa Doamne, ca eu singur nu voi putea! Si inca un lucru vreau sa va mai arat. Am mai vorbit despre asta, dar poate nu in cuvantari. Amintiti-va de cei doi Apostoli, Luca si Cleopa care mergeau la Emaus. Vine Ce credeau ei ca este un strain, Carele ii intreaba: Ce mergeti asa de intristati si ce vorbiti intre voi asa de intristati? Si incep sa Ii spuna… Si imi permit eu, daca imi iertati lucrul acesta, sa parafrazez ce inteleg ca se ascundea sub cuvintele Apostolilor. Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii ce s-a intamplat, ce lucruri s-au intamplat aici? Zice Strainul: ce lucruri? Pesemne… habar nu avea. Si atunci incep ei sa povesteasca si zic: pai era Iisus, Acest prooroc puternic in cuvant dar si in fapta.
(Amintiti-va ce spusese [Evanghelia], ca era cuvantul [Lui] asa ca atunci cand trimisesera carturarii si fariseii sa-L aresteze n-au putut sa-L aresteze, ca au zis – nimenea vreodata a grait precum graieste Omul Acesta. Si din cauza puterii si frumusetii cuvantului Lui nu au putut sa-L aresteze. Mai tarziu Si-a terminat slujirea Lui inviind pe Lazar. A fost o succesiune de invieri, vreo patru stagii diferite, dar singur Lazar n-ar putea sa fie numit o moarte clinica [nu ca celelelte n-ar fi Invieri adevarate sau ca ar fi fost morti clinice, dar este spus celor “carcotasi” si sceptici, N.N.]. Ca zice: asta e a patra zi Doamne, pute; si icoana invierii lui Lazar arata pe cei care scot piatra la mormant tinandu-si nasul, ca pute, si nu e gluma. Pe Lazar nu din moarte l-a inviat, ci din putrejune! Nu dintr-o eventuala moarte clinica, ci, de acum, de dincolo de pragul neintoarcerii. Asta era adevaratul Dumnezeu, care putere are asupra vietii si asupra mortii).

Dar revenind la cei doi, imi vine sa zic asa, parafrazand:
Pe Asta, L-au pronuntat mai marii nostri, biserica noastra L-a pronuntat inselator. Daca asta a fost un inselator, in cine o sa mai credem? Dupa care semne vom recunoaste pe adevaratul Mesia, daca asta a fost un mincinos? Ce minuni mai mari, ce cuvant mai puternic, mai adevarat? (…) Si insasi biserica Il numeste inselator, biserica de Dumnezeu intemeiata prin Moisi, biserica de la care noi asteptam sa primim si vestea ca a venit Mesia printre noi, si semnele prin care Il putem recunoaste pe Mesia, si confirmarea ca asta este Mesia, si biserica iata ca zice ca e un inselator. Dar hai sa zicem ca nu-i, dar daca nu-i, atunci cum, daca este Mesia cel adevarat, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu cu noi – Emanuil, dupa prooroci, cum de S-a biruit? Adica puterea lumii asteia L-a biruit pe Dumnezeu? Ca L-au arestat in noaptea aia, dar cum L-au gasit? Ca L-au luat si L-au dus la judecata, judecata mincinoasa, dar cum L-au osandit? Si El nu a zis nimic, s-a lasat osandit. Si urla toata gloata. Dar L-au dus si la Cruce, si si-au batut joc de El, ca putea sa mantuiasca pe altii, pe El nu se poate mantui, na, uitati-va la El. Si strambau cu fata la El si scoteau limba…
Dadeau cu tifla, in termenii nostri. Hai sa vedem acum daca Ilie vine sa Il mantuiasca de pe Cruce, ca au interpretat cuvantul Eli Eli, lama sabahtani, ca chemarea lui Ilie. De Dumnezeu vorbea El. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Ce cuvinte tragice, sfasietoare…. Ce era acea parasire? Prin solidaritate cu noi, din dragoste, ne purta a noastra parasire de Dumnezeu, pentru pacatele noastre. A trebuit sa Isi asume pana si acea faza a pacatului nostru pe cruce; dar asta nu o intelegeau astia, ziceau – a, lasa, sa Il mantuiasca Ilie ca a zis ca e Fiul lui Dumnezeu, daca Il vrea Dumnezeu, sa Il dea jos acum de pe Cruce. Si nu L-a dat.
Si asteptau ucenicii sa vada minunea de pe urma acestui Mesia, ca intr-o clipita sa se dea jos de pe Cruce si sa arate cine e Puternicul in lumea asta. Nimic… Iata ca Si-a dat duhul si a murit. Si acum de trei zile este in mormant si unele femei, cica, au fost acolo la mormant, au vazut o viziune de ingeri, ca, cica, ar fi inviat, dar pe El nu L-au vazut, iar noi nadajduiam ca Acesta trebuia sa fie Cel care sa mantuiasca pe Israil.
Intelegeti care era deznadejdea lor cea de pe urma? O contradictie, un nonsens, dincolo de care nu mai poate gandi omul. Si incepe Strainul sa le vorbeasca si sa le talmaceasca in alti termeni proorociile despre Hristos. Si se indulceau inimile lor de ardeau de dragoste inimile lor. Si ajung acolo unde trebuiau sa ajunga si cand sa dea sa intre in casa, Strainul pleaca mai departe. Si ei Il tin cu ei pe Strainul asta, ca tare Il iubeau. Si vine Strainul cu ei in casa. Si Strainul ia o bucata de paine si o frange. Si recunosc Cine era Strainul. Singurul care nu stia ce s-a intamplat in Ierusalim era Mesia, era Hristos, era Iisus, dascalul lor, Inviat din morti, cum spusesera femeile dimineata si lor li se parea ca erau aiureli.
Si iata ca atunci cand Dumnezeu a fost, in orice caz, facut praf, biruit, biruinta asupra lui Dumnezeu era biruinta lui Dumnezeu nu asupra catorva vrajmasi pe pamant, ci asupra insesi mortii, care a bantuit de la Adam si pana atunci”.

Sursa

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem SirulDespre postul, ispitirea, patima, moartea şi înviereaDomnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (I)

Postul şi ispitirea Mântuitorului
Atunci dus a fost Iisus în pustie de Duhul, ca să se ispitească de diavolul. Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, după aceea au flămânzit (Matei 4, 1-2; Marcu 1, 12-13). Prin biruinţa Sa asupra potrivnicului l-a batjocorit şi osândit în ochii tuturor oamenilor, iar prin cuvintele Sale ne-a învăţat să nu flămânzim în nici o împrejurare decât numai după cuvântul Domnului. De ce Scriptura nu descoperă nicăieri despre Moisi şi Ilie că au flămânzit şi spune aceasta despre Domnul nostru ? Pentru a-i ruşina pe cei ce spun că nu a luat trup şi pentru a da lui satan prilejul de a se apropia de El şi de a-L ispiti prin aceste cuvinte: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), lucru pe care Domnul nu-l face ca să nu cedeze voinţei ispititorului. Dacă pentru porci i-a dat satanei ceea ce dorea, a fost pentru a face un semn, fiindcă nimeni din ţinutul Gherghesenilor nu voia să vină la El până ce nu va fi făcut o minune (Marcu 5, 1-20).
Dar cum satana nu s-a ruşinat, înfrânt fiind în prima ispită, l-a dus pre el diavolul în sfânta cetate şi l-a pus pre el pre aripa bisericii (Matei 4, 5; Luca 4, 9). Şi astăzi mai dăinuie acest loc, deşi templul a fost nimicit, cum a spus Însuşi Domnul: Nu va rămâne aici piatră pre piatră (Matei 24, 2). Locul pe care a stat a fost păstrat ca semn. Şi i-a zis lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi de aici jos. Că scris este, că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească; şi pre mâini te vor ridica, ca să nu-ţi împiedici de piatră piciorul tău (Luca 4, 9-11; Psalmi 90, 11-12).
O, ispititorule, dacă psalmul se aplică lui Hristos, nu stă scris oare: Pre mâini te vor ridica (Psalmi 90, 12) ? Este cu neputinţă păsărilor să cadă, fiindcă văzduhul este ca pământul tare sub aripile lor. Şi nu stă scris încă: Preste aspidă şi vasilisc vei încăleca (Psalmi 90, 13) ? Dar satana nu a reţinut din Scriptură decât ceea ce îi era de folos, lăsând deoparte ceea ce îi era nefolositor. Tot aşa fac ereticii: iau din Scriptură ceea ce slujeşte învăţăturii lor smintitoare, lăsând deoparte ceea ce o contrazice; arătând prin aceasta că sunt ucenici ai stăpânului lor.
Apoi l-a dus pre dânsul diavolul într-un munte înalt foarte, şi i-a zis: Toate aceste împărăţii sunt ale mele (Matei 4, 8-9; Luca 4, 5-6). De aici unii trag prosteşte concluzia că satana are o stăpânire a lui. Dar, cum am spus, ei lasă deoparte cuvântul care le este nefolositor, pentru a se lega de altul. Departe de a atribui lui satana o stăpânire, cuvintele: Sunt ale mele, din care îşi extrag argumentul, sunt mai degrabă osânda opiniei lor. Căci cuvintele care urmează: Stăpânirea … mie este dată (Luca 4, 6) presupun că altul este Creatorul acestor lucruri şi altul cel căruia i-au fost date. Satana 002′. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul Imai spune: Am putere peste ea toată şi o dau cui voiesc. Această putere el nu o deţine prin firea sa, fiindcă nu o are decât pentru că oamenii vor aceasta. Căci zice apostolul: Robi sunteţi aceluia pre care ascultaţi (Romani 6, 16).

Satana mai spune: Dacă căzând te vei închina mie (Matei 4, 9; Luca 4, 7). Astfel izbucneşte trufia arogantă a celui care încă dintru început a vrut să se facă Dumnezeu. Trupul Domnului nostru îi avertizează pe toţi cei îmbrăcaţi în trup că dacă cineva coboară gol în luptă va fi biruit; înainte de a coborî în luptă, Domnul îmbracă armele postului. Avem deci nevoie de arme puternice împotriva celui ce azvârle săgeţi arzătoare şi ascuţite. Spune pietrelor acestea să se facă pâine, zice el, şi prin aceasta aruncă o săgeată îmboldindu-L spre îndestulare, ca să chinuie pe Domnul în foamea pe care o simţea şi să cadă în ispită. Dar Domnul nu a vrut să se lase stăpânit de foamea Sa, fiindcă foamea Sa îmbrăcase postul ca pe o platoşă.
Ba chiar foamea a ripostat trimiţând înapoi spre ispititorul săgeţile îndestulării lui, ca să înveţe pe cel ce învăţa îndestularea trupească că există şi o îndestulare duhovnicească, care nu se arată: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; A Doua Lege 8, 3). Şi cel ce venise să ispitească a fost el însuşi ispitit şi mustrat prin însuşi mijlocul pe care îl luase pentru a-şi propune ispita: De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3); fiindcă gura lui satana socotea că cel ce vine de la Dumnezeu poate să facă din pietre pâine.
Domnul nostru a dat însă o lecţie ispititorului prin însăşi Scriptura pe care acesta a citat-o. Dacă Dumnezeu poate preface pietrele în pâine, învaţă, ispititorule, că Dumnezeu poate să sature şi fără pâine. Dacă poate preface pietrele în hrană, poate preface şi foamea în îndestulare. Celui care a prefăcut o substanţă necomestibilă în hrană nu-i este greu să prefacă firea foamei în îndestulare, fără a o sătura prin altceva, ci prefăcând fiinţial un lucru în altul, aşa cum ispititorul spusese cu privire la aceste pietre cerând ca Domnul să facă din ele pâine.
Pe muntele acesta, Domnul a călcat în picioare poftele pe care voia să i le trezească ispititorul, le-a luat şi le-a aruncat la pământ, ca popoarele călcate odinioară în picioare de ele să le calce şi ele în picioare. În locul lor a adus toate cele bune, ca să domnească peste tot omul cele bune călcate odinioară în picioare de tot omul.
Aşa cum Faraon a fost înecat de apele în care înecase pruncii evreilor (Ieşirea 1, 22; 14, 23-28), tot aşa David a tăiat capul lui Goliat cu sabia de care se slujise acela la omorârea multor oameni (I Împăraţi 17). Moisi a crezut în taina crucii şi a despicat marea. David a crezut în taina pietrei şi l-a doborât pe Goliat; Domnul nostru l-a osândit pe satana care-L ispitea prin cuvântul propriei Sale guri. Faraon a înecat şi a fost înecat; Goliat a fost omorât de sabia cu care omorâse; satana a fost biruit şi convins că nu era Dumnezeu de trupul care îi servea la pierzania oamenilor.
De trei ori a fost ispitit Mântuitorul după asemănarea celor trei cufundări prin care fusese botezat: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), căci ea este hrana oamenilor. Îţi voi da împărăţiile şi slava lor (potrivit Luca 4, 6), căci aceasta este făgăduinţa legii. În sfârşit: Aruncă-te pre sineţi de aici jos (Luca 4, 9), care este pogorârea morţii. Dar El nu a fost tulburat de nici una din aceste propuneri. Nici nu S-a bucurat când satana Îl linguşea, nici nu S-a întristat când acesta căuta să-L înfricoşeze, ci a mers pe calea Lui împlinind voia Tatălui Său.
Nici una din uneltirile şi propunerile demonului nu s-au făcut aşadar pricină de spaimă pentru Făcătorul de viaţă. Fiindcă spaima Sa ne aduce pacea şi Patima Lui ne dă tuturor odihna. Căci de ce putea să se teamă Cel ce ştia că nu I se poate face vreo vătămare ? Frica se naşte necontenit în noi, fiindcă ştim bine că vătămarea ne poate atinge.
Cei ce spun că a fost întinat de naşterea Sa nu ştiu că sunt în rătăcire; nu pot să o ştie din pricina trufiei lor. Dacă nu se tem este pentru că nu se pocăiesc. Fiindcă însăşi lumea aceasta în care a venit nu se deosebeşte de sânul maicii Sale, căci şi în ea se găsesc tot felul de necurăţii. Mai mult încă, El a intrat într-un mormânt, lucru scârbos şi necurat mai presus decât toate. Or nu a putut fi întinat de un trup, fiindcă acesta este templul dumnezeirii (I Corinteni 6, 19); şi nu este o întinare pentru Dumnezeu să sălăşluiască în templul Său. Dar, fiindcă a vrut să omoare moartea şi să nimicească urmele ei, a început de la rădăcina lucrurilor, fiindcă acolo unde este trupul, acolo este şi moartea, şi rădăcinile trupului sunt în sân [pântece]. Aici începe facerea şi de aici începe să-şi facă stricăciunea sa moartea; căci multe sunt femeile ai căror prunci mor în chiar luna zămislirii lor sau care chiar aduc pe lume în luna a doua sau a treia, sau într-una din cele următoare. Dar fiindcă moartea începe în pântece şi sfârşeşte în mormânt, cum Cel ce este prigonitorul morţii putea face altfel decât să-şi înceapă lupta cu ea încă din sân [pântece] şi până la mormânt, ţarcul ei ?
Gândeşte-te aşadar la feluritele chipuri în care a vrut, viu fiind, să contrazică moartea. A fost un făt pe care moartea nu L-a putut strica în sânul maicii. A fost prunc, şi ea nu L-a putut ruşina când era alăptat. A fost copil, şi nu L-a putut face să cadă în vremea creşterii. A fost tânăr, şi nu L-a putut atinge prin poftă. A fost învăţăcel, şi nu L-a putut birui prin vicleniile ei. A fost învăţător, şi nu L-a putut combate prin pricina sincerităţii Lui. A fost sfătuitor, şi nu L-a putut amăgi prin sfaturile ei. A fost puternic, şi nu L-a putut înfricoşa omorându-L. A fost mort, şi nu L-a putut păstra în închisoarea mormântului.
Fiind medic, nu a fost bolnav; păstor fiind, nu S-a rătăcit; învăţător, nu a făcut greşeală; şi fiind lumina, nu S-a poticnit. Aceasta este calea desăvârşită pe care Hristos a deschis-o Bisericii Lui încă de la început, de la zămislirea Sa şi până la săvârşirea Învierii.
Deci dacă Biserica este Trupul Său (Efeseni 1, 23), cum spune Pavel, martorul Său, crede atunci că Biserica Lui a trecut prin toate acestea fără stricăciune. Aşa cum prin osânda lui Adam singur au murit şi mor încă toate trupurile (Romani 5, 12-21), tot aşa prin biruinţa singurului Trup al lui Hristos, a avut viaţă şi are viaţă încă toată Biserica. Dar aşa cum trupurile însele au păcătuit şi mor şi pământul lor, maica lor, este blestemat (Facerea 3, 17-19), tot aşa din pricina acestui Trup, care este el însuşi Biserica nestricăcioasă, pământul său este binecuvântat încă de la început. Pământul acesta este trupul Mariei, templul în care a fost aşezată sămânţa. Priveşte îngerul care vine să aşeze sămânţa în urechile Mariei. L-a semănat prin acest cuvânt limpede: Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Iar Elisaveta a întărit acest cuvânt, spunând iarăşi: Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 42), arătând că din pricina maicii celei dintâi [Eva] care a fost blestemată, a doua maică [Maria] poartă numele de binecuvântată.
Evanghelistul mai zice: Şi (satana) a fugit de la dânsul până la o vreme (Luca 4, 13), până în ziua în care, după ce a pregătit îndelung, a căutat să împiedice biruinţa Lui prin pizma defăimătoare a cărturarilor. Dar aşa cum a fost osândit la început, a fost deopotrivă osândit la sfârşit, căci Hristos l-a biruit încă mai mult prin moarte. Hristos i-a zis: Înapoia mea, satano (Matei 4, 10), depărtându-l de la El din pricina uriaşei sale minciuni: Aceste împărăţii sunt ale mele (potrivit Luca 4, 6). Şi de asemenea pentru că ştia ce spune proorocul: Cel Preaînalt stăpâneşte preste împărăţia oamenilor, şi cui va vrea o va da pre ea (Daniil 4, 14, 22, 29). Tot aşa Domnul a mustrat prin cuvântul Său trufia arogantă a demonului care nu i-a putut sta împotrivă; prin aceasta a arătat puterea adevărului Său şi îi învăţa pe cei ce se alipeau de El că vor primi prin darul Său toate cele bune.
Şi Îngerii au venit la dânsul şi slujeau lui (Matei 4, 11); dacă după botez intrăm în ispită, este pentru a intra mai apoi în Împărăţia cerurilor.

sursa

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul – Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (II)

Partea I

Cina cea de Taină

Unul din voi va să mă vânză, cel ce mănâncă cu mine. … Unul din doisprezece, care întinge cu mine în blid. Ci Fiul Omului va merge precum este scris pentru dânsul (Marcu 14, 18, 20-21; Matei 26, 21, 23-24; Luca 22, 21-22). Prin aceste cuvinte, El plângea cu iubire pe acest dărâmător fără de lege. Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela (Matei 26, 24). Dacă însă El era gata să urce pe cruce, cum anume trebuie înţeles acest cuvânt: Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela ? Vedere înainte, neştiinţă sau minciună ? Care sunt pricinile care puteau împiedica pocăinţa vânzătorului să se facă bineplăcută Domnului ?
Dacă însă îţi însuşeşti aceste reproşuri şi denigrări, ia drept pildă şarpele şi nu mă combate şi nu mă lua în locul stăpânului său. Dacă Adam era înclinat să păcătuiască, de ce îţi îngrămădeşti reproşurile împotriva Celui ce a umplut de ţărână gura şarpelui şi i-a retezat picioarele, lipsindu-l de uşurinţa mersului (Facerea 3, 14) ? Dacă Adam nu ar fi fost înclinat să păcătuiască fără un rău sfătuitor, pe drept cuvânt cade osânda pe capul şarpelui. Deşi Adam a fost convins să păcătuiască, a fost drept ca pedeapsa să apese mai întâi asupra celui ce a fost pricina convingerii lui Adam. Dar din pricina slăbiciunii pentru ispită pe care o găsim în el chiar fără prilejul oferit de şarpe, Adam a strâns şi alte păcate fără ispite. Altfel, Cel ce a urcat pe cruce ar fi urcat poate pe ea fără vreun motiv; dar lucrul nu este de crezare, fiindcă scripturile iudeilor şi multe alte pricini nu ne îngăduie să gândim aşa. Iubirea a dezvăluit taina şi a descoperit-o fricii, căci în vreme ce iubirea îndrăzneşte să se rezeme de pieptul Domnului nostru, frica face un semn în chip de nedumerire (Ioan 13, 23-26).
Dacă este cu adevărat sigur că, atunci când a dat pâinea ucenicilor Săi, Domnul le-a dat taina Trupului Său, trebuie să credem şi că, atunci când a dat pâinea ucigaşului Său, i-a dat-o ca taină a Trupului Său ce mergea spre moarte. Şi a înmuiat-o în apă (Ioan 13, 26) pentru a-l face pe Iuda părtaş întru totul la moartea Sa, trupul Său urmând să fie înmuiat în sângele Său. Sau a înmuiat-o pentru a nu-i da testamentul împreună cu ea. Pâinea a fost umezită, şi apoi dată; umezită mai întâi pentru cele ce aveau să urmeze. Lăcomia l-a osândit şi despărţit pe Iuda de mădularele desăvârşite ale Domnului, cum a arătat-o în învăţătura Sa dulce Cel ce ne dă viaţa; Iuda nu a fost mădular al Trupului Bisericii lui Iisus Hristos, ci numai pulberea ce se lipea de picioarele ucenicilor.
De aceea, în noaptea în care l-a judecat şi despărţit de ceilalţi, a spălat murdăria de pe picioarele lor, pentru a-i învăţa că pe Iuda, socotit a fi picioarele trupului, ca ultimul dintre cei doisprezece, l-a şters împreună cu apa de pe picioarele ucenicilor ca gunoi bun de ars. Tot prin apă l-a despărţit Domnul pe Iuda de apostoli atunci când a înmuiat pâinea în apă şi i-a dat-o, căci Iuda nu era vrednic de pâinea dată celor doisprezece împreună cu vinul: nu a fost îngăduit celui ce avea să-L dea morţii să primească Pâinea ce izbăveşte din moarte.

002. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul II 1

Din clipa în care a frânt Trupul Său pentru ucenicii Săi şi l-a dat apostolilor Săi, se numără trei zile în timpul cărora a fost socotit printre cei morţi, ca Adam; căci, deşi după ce a mâncat din rodul pomului Adam a mai trăit multă vreme, el era socotit între cei morţi pentru că încălcase porunca, fiindcă aşa îi spusese Dumnezeu: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Iar Scriptura mai spune: O vor chinui şi o vor smeri pre ea (sămânţa ta, adică a lui Avraam) patru sute de ani (Facerea 15, 13) şi anii au fost număraţi începând din ziua în care a fost rostit cuvântul acesta. Tot aşa şi cu Domnul nostru. Sau ziua de vineri trebuie numărată drept două zile, iar sâmbăta drept una. Pentru că le-a dat Trupul Său spre mâncare în vederea tainei morţii Lui, a intrat în trupul lor ca apoi în pământ. Şi pentru că Adam nu binecuvântase rodul [pomului] în vremea în care l-a cules, răzvrătit, luând Iisus pâinea şi binecuvântând, au frânt (Matei 26, 26), şi pâinea a intrat în ei în locul lăcomiei prin care Adam se lepădase de Dumnezeu. Sau trebuie numărate trei zile pentru pogorârea la iad şi urcuşul de acolo: vinerea, sâmbăta şi ziua cea dintâi a săptămânii.
A mai zis de asemenea: Nu voiu mai bea de acum dintr-această roadă a viţei, până în ziua aceea când o voiu bea pre aceasta cu voi nouă întru împărăţia Tatălui meu (Matei 26, 29; Luca 22, 18), pentru a arăta că vedea dinainte apropiata Sa plecare. A spus: până întru Împărăţia Tatălui meu, adică până la Învierea Sa. În Faptele Apostolilor (10, 41), Simon descoperă că am mâncat şi am băut împreună cu el, după ce au înviat din morţi timp de patruzeci de zile în ziua cea dintâi a săptămânii, după cum spusese: Nu vor gusta moarte până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 9, 1; Luca 9, 27), şi după şase zile acest lucru s-a împlinit.

Rugăciunea din Ghetsimani
Întristat este sufletul meu (Matei 26, 38), a spus, şi nu S-a ruşinat, căci era sincer Cel ce nu a ascuns nimic sub înfăţişare mincinoasă. Spunând aceasta, a vrut să arate că îmbrăcase trup neputincios şi Se unise cu un suflet în stare să sufere. A spus adevărul ca să nu poată fi desfigurat, şi nu a ascuns nimic ca să nu fie mincinos. A învăţat pe credincioşi să nu se slăvească în vieţuirea lor, căci aceasta ar fi însemnat să tăgăduiască adevărul. A mai spus: Cela ce se va lepăda de mine … mă voiu lepăda şi eu de dânsul (Matei 10, 33), cuvânt înfricoşător, spaima apostaţilor. Să slăvim deci prin Cel Unul, ca rătăcirea să nu ne smulgă de adevărul Său, şi prin nimeni altul, ca mândria să nu ne smulgă de comorile bunătăţii Lui.
De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 39). Nu că nu ştia că va învia a treia zi, căci a cunoscut dinainte sminteala ucenicilor Săi, tăgăduirea lui Simon, sinuciderea lui Iuda, nimicirea Ierusalimului şi risipirea lui Israil. De este cu putinţă, a zis, treacă de la mine paharul acesta. El, care într-o zi îl mustrase pe Simon: Mergi după mine, satano ! … că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Matei 16, 23), cum lasă El Însuşi cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a gândi cele ce sunt ale oamenilor ? De ce l-ai mustrat pe Simon care spunea: Doamne, să nu fie ţie aceasta (Matei 16, 22), Tu care spui acum: De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta ? Ştia bine ce spunea Tatălui Său şi că era cu putinţă ca acest pahar să se depărteze de la El, dar venise tocmai ca să-l bea pentru toţi, pentru ca să plătească prin acest pahar datoria pe care moartea proorocilor şi mucenicilor nu o putea plăti.
Părintele meu, a spus, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. Cel care preînchipuise moartea Sa în prooroci şi prefigurase taina morţii Sale prin cei drepţi, atunci când a venit vremea săvârşirii acestei morţi, nu a refuzat să o bea. Dacă nu ar fi vrut să o bea, ci să o depărteze cu totul de la Sine, nu ar fi asemănat trupul Său templului zicând: Stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voiu ridica (Ioan 2, 19), şi nu ar fi spus fiilor lui Zevedei: Puteţi să beţi paharul, care voiu să-l beau eu ? (Matei 20, 22) şi încă: Cu botez am a mă boteza (Luca 12, 50), şi: Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului (Ioan 3, 14); şi precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi (Matei 12, 40); se cuvine lui … a fi omorât, şi a treia zi a învia (Matei 16, 21); cu poftă am poftit aceste Paşti să le mănânc cu voi mai înainte de patima mea (Luca 22, 15); Fiul Omului va merge, precum este scris pentru el (Matei 26, 24).

002. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul II 2

Iată că în amurgul nopţii în care S-a predat pe Sine, a împărţit Trupul şi Sângele Său apostolilor Săi şi le-a poruncit să facă asemenea întru pomenirea Patimii Sale. Cel care i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu se teamă de moarte – Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul (Matei 10, 28) –, cum S-a temut de moarte şi a cerut ca să treacă de la El paharul ? Şi Cel ce a răbdat multe luni de zile în sânul maicii Sale şi în anii Săi din această lume, împlinind zile, luni şi ani, şi nemaiavând decât câteva ceasuri de trăit, cere acum, refuzând paharul, ca venirea Lui să fie desfiinţată ? Pe când era în Ierusalim, a vestit cu glas mare, ca să arate bogăţia darurilor Sale: Că de s-ar fi făcut în Sodom puterile care s-au făcut întru tine, ar fi rămas până în ziua de astăzi (Matei 11, 23).
Dar Sodoma a fost nimicită, deşi ar fi putut rămâne prin venirea Domnului nostru; iar El nu a schimbat vremea venirii Sale. Astăzi, când venirea Sa a sosit, cum vrea să treacă de la El darurile revărsate prin Patima Sa, dat fiind că, dacă Sodoma şi tovarăşele sale s-ar fi bucurat de ele în zilele lui Lot, ar fi rămas până în ziua de astăzi, după cuvântul Său ? Chiar dacă, pentru a cruţa poporul iudeilor, ar fi venit la un alt popor, ar fi pierdut pe poporul acela, căci şi acela L-ar fi răstignit deopotrivă. Dar cum iudeii nu crezuseră în semnele şi minunile Lui, nu prin răstignirea Lui s-au pierdut, fiindcă înainte încă de moartea Sa se pierduseră prin necredinţa lor.
De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. A spus aceasta din pricina neputinţei pe care o îmbrăcase nu în chip prefăcut, ci aievea. Pentru că Se făcuse mic şi îmbrăcase aievea neputinţa, a trebuit să Se teamă şi să Se cutremure în neputinţa Sa. Luând trup, îmbrăcând neputinţa, mâncând când îi era foame, ostenit de muncă, biruit de somn, au trebuit să se împlinească toate câte ţin de trup şi atunci când vine ceasul morţii Sale; căci frica de moarte L-a năpădit ca să se arate firea fiilor lui Adam asupra cărora moartea a împărăţit, după cuvântul apostolului (Romani 5, 14, 17).
A zis ucenicilor Săi: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită; că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios (Matei 26, 41). Dacă în voi nu duhul se teme, ci neputinţa trupului, Eu mă tem de moarte pentru a vă dovedi prin această teamă adevărul trupului pe care L-am îmbrăcat.
Simon, pe care îl înspăimântase o slujnică (Matei 26, 69-72), nu s-a temut de toţi romanii, ci i-a implorat să-l răstignească cu capul în jos; iar apostolul, ştiind că nu avea să aibă o moarte obişnuită, a spus: Eu iată mă jertfesc, şi vremea despărţirii mele s-a apropiat (II Timotei 4, 6). Aşadar, cum s-ar fi putut teme de moarte Cel ce îi ajută pe apostolii Săi să dispreţuiască moartea: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28). Înaintea venirii ceasului, s-a temut; ori frica era firească în ceasul în care a fost prins, iar nu în altă vreme; dar atunci a tămăduit urechea unuia dintre ucigaşii Săi (Luca 22, 51). Le-a poruncit să ia săbii (Luca 22, 36-38), dar când să se servească de ele le-a spus: Întoarce sabia ta în locul ei (Matei 26, 52).
Prin Fiul s-au plătit datoriile şi s-a făcut întoarcerea neamurilor [păgâne], şi El nu a vrut să ia pentru El Însuşi harul hărăzit lumii. Toate printr-însul s-au făcut (Ioan 1, 3), şi totuşi a trecut sub tăcere lucrarea Sa, vorbind prin gura lui Moisi despre un alt Ziditor: Au văzut Dumnezeu toate câte au făcut şi iată erau bune foarte (Facerea 1, 31); a spus aceasta ca toate făpturile să fie îndatorate Părintelui Său. Iar în însăşi ceasul rezidirii lor, S-a lepădat pe Sine prin moartea Sa, spunând: Fie voia ta (Matei 26, 42), ca toţi cei ce se vor întoarce prin moartea Fiului Cel Unul să fie îndatoraţi numai Tatălui. Sau, în ceasul morţii Sale trupeşti, a dat trupului cele câte ţineau de el pentru ca toate durerile sale să arate adevărul trupului Său, ca acesta să se arate ereticilor şi schismaticilor ca unul aievea.
Trupul acesta nu li s-a arătat oare şi lor, n-au avut vederea lui pe care au avut-o toţi ? S-a temut aşa cum a flămânzit şi a însetat, a obosit şi a adormit. Sau spune aceasta şi pentru ca în lume oamenii să nu poată spune că fără suferinţă şi fără durere a plătit datoriile noastre. Sau ca să înveţe pe ucenicii Săi să-şi încredinţeze viaţa şi moartea lui Dumnezeu. Căci dacă Cel ce are însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu a cerut ceea ce îi era bun, cu atât mai mult trebuie ca neştiutorii să-şi predea voia lor Celui ce ştie toate.
Sau pentru a semăna prin patima Sa mângâiere în ucenicii Săi, a intrat în simţirea lor vrând să le dea pildă, şi a luat în El Însuşi teama lor, ca asemănarea sufletului Său să le arate că nu trebuie să ne slăvim de moarte înainte de a fi suferit-o. Căci dacă Cel ce nu se teme S-a temut şi a cerut să fie izbăvit, deşi ştia că lucrul este cu neputinţă, cu atât mai mult trebuie ceilalţi să stăruie în rugăciune înainte de ispită, ca să fie izbăviţi de ea când se arată. Sau dat fiind că în ceasul ispitirii cugetele noastre sunt hărţuite în toate direcţiile şi gândurile noastre bat câmpii, a rămas El Însuşi în rugăciune ca să ne înveţe că avem nevoie de rugăciune împotriva uneltirilor şi curselor demonului, ca să stăpânim gândurile împrăştiate printr-o rugăciune necontenită.
Sau încă pentru a mângâia pe cei ce se tem de moarte le-a arătat propria Sa frică, ca să ştie că această frică nu îi duce la păcat, dacă nu dăinuie prea mult. Însă nu voia mea, ci a ta să fie (Luca 22, 42), adică să mor, ca să dau viaţă multora (Isaia 53, 11). Sau S-a temut ca să amăgească moartea, vrând să o îndemne să-L înghită şi să-L vomite numaidecât.
Ca să stăpânească asupra morţii, toate cele ascunse în Tine au fost puse în mişcare împotriva ei. Ea nu a simţit dumnezeirea Ta şi nu a atins tainele Tale. Deşi numele dumnezeirii Tale a fost vestit, Tu l-ai acoperit cu văluri, căci ai îmbrăcat numele Tău dumnezeiesc cu nume omenesc. Tot trupul omenesc ce purta semnul văzut al întâiului Adam servea drept hrană morţii, dar orice om care purta în el semnul celui de-al doilea Adam era stăpân asupra morţii şi nimicitor al ei. Gustând din rodul pomului, Adam şi-a destrămat voia sa şi a supus-o trupului; şi-a înmuiat trupul ca să-l facă hrană morţii; dar prin tăria voii Sale, Domnul a întărit trupul Său ca să stea tare în gura morţii.
Nu voia mea, ci a ta să fie. Acest cuvânt este îndreptat împotriva lui Adam care s-a împotrivit voii Făcătorului său şi a urmat voia vrăjmaşului său; de aceea a fost predat în gura vrăjmaşului său. Dar Domnul nostru s-a împotrivit voii trupului, pentru a urma pe cea a Făcătorului trupului, căci ştia că tot binele atârnă de voia Părintelui Său. Nu voia mea, ci a ta să fie. Aşadar există în El o voinţă care să nu fie cea a Tatălui Său ? Cum poate spune El: Nu voia mea, ci a ta să fie ? Şi încă: M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-au trimis pre mine. Şi aceasta este voia Tatălui celui ce m-au trimis pre mine, ca tot ce mi-au dat mie, să nu pierz dintr-însul (Ioan 6, 38-39; 18, 9). Din aceste cuvinte reiese că era în El o altă voinţă. Şi Isaia spune: Domnul a vrut să-l smerească şi să-l zdrobească (Isaia 53, 10); şi încă: Pentru că s-a dat la moarte sufletul lui (Isaia 53, 12), arătând că aceasta era voia Sa.
Cum să înţelegem acest lucru ? Prin urmare, a arătat două voinţe: cea a Domnului şi a Sa proprie, în vreme ce lucrarea ce trebuia împlinită era una. Dar în vreme ce Domnul nostru voia să-i convingă pe cei ce Îl ascultă că nici o putere străină nu apăsa peste El, rătăciţii au văzut în El o voinţă străină. Aceeaşi concluzie poate fi trasă din cuvintele Sale despre Lazăr: Mulţumescu-ţi ţie că m-ai ascultat. Şi eu ştiam că pururea mă asculţi; ci pentru norodul care stă împrejur am zis, ca să crează că tu m-ai trimis (Ioan 11, 41-42), pentru că, auzit fiind de Dumnezeu, arată că este de la Dumnezeu.
Acest lucru ne lămureşte cu privire la toate celelalte cuvinte de acest fel rostite de Domnul. Pentru a arăta că venea de la Tatăl, I-a atribuit Lui toate şi, deşi a făcut toate lucrurile prin voinţa Sa, Se arată pe Sine dezbrăcat de ea din pricina cinstirii Tatălui Său. Nu o îndatorire L-a făcut să Se smerească. Ruşinaţi să fie cei ce spun că puterile întunericului au biruit asupra Lui; căci aceleaşi puteri strigau şi Îi spuneau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Îl rugau să nu le trimită în gheenă (Marcu 3, 11; Luca 4, 41). Dacă se rugau să le cruţe de gheenă, cum de biruiau asupra Lui ?
Şi se făcuse sudoarea lui ca picăturile de sânge (Luca 22, 44), spune evanghelistul. A asudat pentru a vindeca boala lui Adam. Întru sudoarea feţei tale, spune Dumnezeu, vei mânca pâinea ta (Facerea 3, 19). Şi în această grădină a rămas în rugăciune, ca să-l aducă pe Adam înapoi în grădina Lui.

Sursa

ÎNAINTEA NOASTRĂ SE AFLĂ MODELUL PERFECT: DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS! (Mitropolitul Augustin de Florina)

Dacă vizitaţi un atelier de pictor, veţi vedea că acolo îşi are colaboratori, dar şi ucenici pe care-i învaţă arta. Pictorul aşează înaintea lor ca model o pictură a unui mare pictor şi le spune: O vedeţi? Încercaţi s-o copiaţi cu fidelitate (forme, culori, proporţii, lumini), aşa încât, când veţi termina copia, să semene cu modelul.

          Aşadar, ceea ce se întâmplă în pictură, aceea face şi Sfânta noastră Biserică. Pune înaintea noastră o icoană superioară tuturor icoanelor; o icoană nu din lemn sau din argint sau din aur. În această icoană toate au o simetrie ideală, o perfecţiune de nedepăşit. Este icoana virtuţii, o icoană – oglindă de cristal, pe care toţi (bărbaţi şi femei, mici şi mari, oameni de ştiinţă şi analfabeţi) pot s-o aibă înaintea lor. Şi această icoană este Iisus Nazarineanul!
Ceea ce vă zic nu este o idee de-a mea. Este a Apostolului Pavel, care zice că noi creştinii avem o mare vocaţie; înaintea noastră se află modelul perfect, Domnul nostru Iisus Hristos, şi suntem chemaţi să ne asemănăm cu El zi de zi din ce în ce mai mult; vocaţia noastră este să urmăm aici, pe pământ, urmele Lui, să devenim copii fidele ai acestei icoane nestricăcioase.
(fragment din Predica la Praznicul celor 12 Apostoli, din cartea Ne vorbește părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani, vol. 22, pp. 154-155)

Sursa

Cine este Hristos?

După cum precizează Clark Carlton, în „Calea de la protestantism la ortodoxie”, Sfânta Treime este foarte rar amintitã în bisericile protestante (exceptie fãcând botezurile) și este, în orice caz, irelevantã pentru felul în care bisericile protestante sunt organizate sau în care protestantii se considerã persoane create dupã chipul lui Dumnezeu. În protestantism, Treimea este pur si simplu soluția unei probleme teologice: “Cum poate Iisus sã fie deopotrivã Dumnezeu și diferit de Tatãl?”. Doctrina, așa cum este înțeleasã de majoritatea Protestanților, nu are nici o semnificație pozitivã aparte. Dacã s-ar înlãtura orice referire la Treime din imnurile și cãrtile protestante, puțini ar fi cei care și-ar da seama.
În fapt, toate ereziile protestante provin din minimalizarea dumnezeirii lui Hristos. Deși pare greu de crezut, protestanții nu se roagă niciodată Fiului, ci numai Tatălui, „în numele Fiului”. Închinarea protestantă, astfel, a rămas o închinare evreiască, iar credința în Sfânta Treime, doar o declarație oficială. Și felul în care orice protestant vorbește despre Hristos dă în vileag această gravă blasfemie. Aceștia se adresează lui Hristos-Dumnezeu pe nume, iar cântecele lor nu arată dumnezeirea Sa, ci mai degrabă o relație de prietenie obișnuita cu ei, proprie unui muritor de rând.
Într-adevăr, dacă Hristos este considerat mai mult om decat Dumnezeu, preacinstirea Maicii Domnului ca Nascătoare de Dumnezeu nu ar avea sens. Dacă rugăciunile catre Hristos lipsesc din cultul protestant, cum ar putea aceștia să se roage sfinților, care sunt mai mici decât Hristos? Cum pot accepta ei că Hristos poate fi reprezentat în icoane, dacă au rămas la concepția Legii Vechi, ca „nimeni nu L-a văzut pe Tatăl”, iar pentru ei doar Tatăl contează? Cum pot accepta puterea harului în sfintele Moaște și transmiterea acestuia prin Taina Preoției, dacă pentru ei Hristos nu se ridică la nivelul Tatălui?
Închinarea protestanta se rezumă la adorarea unei singure Persoane din Sfânta Treime, iar Hristos este tratat doar ca un bilet de trecere catre Tatăl. Ne întrebăm, așadar, la ce „relație personală cu Isus” fac referire protestanții în evanghelizările lor.Sursa

Paisprezece neamuri, ce înseamnă?

Genealogia pe care o vom citi în Biserică în Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului), vorbește de trei ori de paisprezece neamuri. Ce înseamnă paisprezece neamuri? Câte veacuri sunt? Sensul aici este că numărul șapte din dublarea căruia provine numărul paisprezece încheie timpul stricăcios al lumii acesteia. Sfânta Scriptură zice că Dumnezeu a făcut lumea aceasta stricăcioasă înșelătoare și înșelată în șapte zile. Prin urmare, cele paisprezece neamuri erau neamurile oamenilor care au trăit și au luptat cu durerea, cu bolile, cu moartea. Câți și câți oameni au trăit cu nădejdea, fără ca în final să vadă ceea ce așteptau! Câți mureau postind așteptându-L pe Mesia așa cum L-au aflat în Vechiul Testament! Toți aceștia Îl așteptau pe Mântuitorul înlăuntrul întunericului prin lumina opacă a Vechiului Testament. Potrivit Vechiului Testament de la Adam până la Nașterea lui Hristos au trecut 5 508 ani. Scriptura stabilește atâția, ca să creeze cele trei perioade de câte paisprezece neamuri: perioada de mai înainte de robie, cea din robia în Babilon și cea de după robie. Numărul șapte este, prin urmare, simbolic. Arată nenumăratele neamuri și că toți care au trăit s-au stins, s-au pierdut așteptând lumina cea adevărată, pe Hristos. Acum că a venit Hristos stihurile de după icos spun către părinți: „Primiți bucuria, strămoșilor, văzându-L pe Hristos Mesia apropiindu-Se”.

A venit Lumina, a răsărit soarele, s-au stins toate astrele și toți aceia care se numeau dumnezei. Au dispărut jertfele, încă și cele ale lui Israel, despre care le spunea de atâtea ori Dumnezeu: „urăsc sărbătorile voastre, jertfele voastre Îmi sunt urâte”[1], fiindcă nu dădeau Duh. În ciuda acestui fapt, evreii transmiteau din gură în gură, de la mamă la fiu, informația că Îl așteptăm pe Proorocul care va întregi lucrarea lui Moise și va înfăptui toate făgăduințele lui Avraam, lui Isaac lui Iacov și ale tuturor celorlalți[2]. Dar toate câte s-au întâmplat în trecut s-au stins, au căzut, cum au căzut idolii înaintea lui Hristos, Cel ce S-a arătat. Totuși, strămoșii se întrebau cine este Dumnezeu și au aflat-o acum în iad când S-a dus acolo Hristos.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Amos, 5, 21-23. Is. 1, 11-14.

[2] Deut. 18, 15.

Sursa: Doxologia