Este „scumpa noastră mamă obștească”, Maica Domnului

Viaţa cea mai strălucită a unei femei, a unei fiinţe omeneşti, apare între oameni. Sufletul ei cel preacurat şi sfânt n-a ajuns încă nimeni să-l desluşească. Ea a trăit pe Pământ acum aproape 2000 de ani. Toate laudele, toate acatistele, toate meridianele de la răsărit şi de la apus și de pe tot pământul nu pot s-o laude după vrednicie.

Ea este, în scurte cuvinte, „Scaunul lui Dumnezeu”, „Poarta cerului” şi „Bucuria lui Dumnezeu”. Rămâne să tăcem şi să privim cu mare mirare, cu multă bucurie şi cu adâncă smerenie la icoana ei cea sfântă şi feciorească, ţinând pe braţele sale pe Cel Atotţiitor din veşnicie, şi să plângem de bucurie şi de jale. Ea poate face mult pentru noi înaintea Fiului ei. Pentru aceasta să n-o uităm în toată viaţa noastră. Ea este scumpa noastră mamă obștească.

(Diacon Gheorghe Băbuț, Maica Domnului, ocrotitoarea României, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1992, p. 7)

Reclame

ÎN CERURI NOI AVEM O MAMĂ!

ÎN CERURI NOI AVEM O MAMĂ!

                      de Preot Sorin Croitoru
Cu totul înghițiți de lume,

Ba prea nervoși, ba plini de glume,

Distrați, nu mai băgăm de seamă

Că-n Ceruri noi avem o Mamă
Prin multe greutăți trecută,

Atât de blândă și tăcută,

Dispusă să ne-ajute-n toate,

Căci orice își dorește, poate..
Credință e aceasta, oare,

Să ne-ncruntăm de-ngrijorare,

Cu totul consumați de teamă,

Dar ignorând pe-a noastră Mamă?..
Ea ne privește cu durere,

Văzând că nu i se mai cere

Ca înainte ajutorul..

O fi uitat-o, vai, poporul?..
De-i recunoaștem Maicii rostul,

Văzând că îi începe Postul,

De mâine pân’ la Adormire,

Să-l ținem, demonstrând iubire!
Cu paraclise și-acatiste

Ne vom feri de zile triste,

Iar renunțarea la mâncare..

Ne-o va plăti cu-mbelșugare!
Creștin de ești, acum se vede!

De nu ții Postul, cin’ te crede??

Păcat e și ce scoți din gură,

Și să mănânci în Post friptură!
Măicuță Sfântă, dă-mi credință

Ca să postesc în nevoință,

Să te cinstesc cum se cuvine,

Arzând păcatele din mine!

                    Amin

Rugăciunea, către Maica Domnului, pe care Părintele Sofian ne îndeamnă să o rostim

Părintele Sofian ne relatează o lecție de viață, prin intermediul unei rugăciuni și tot el ne spune „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului! Minuni mari de tot face Maica Sfântă!! 

Aşa să o chemi: Rugăciunea aceasta în 16 cuvinte să o spui din tot sufletul, când nu te ajută nimeni şi eşti la necaz!
Rugăciune Părintele Sofian – Să vă spun o mică istorioară de la închisoare.

Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa.

Şi-a adus aminte însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el:
„Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că a avut şi omul acesta greşelile lui – dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat! Scurt.
O rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă!”.

Se ruga în celulă. Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb cu un Prunc în braţe:
„M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!”.
Şi a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când.

Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.”

Rugăciune Părintele Sofian – Maica Domnului ne ascultă rugile și ne cere iertare în fața lui Dumnezeu!
„Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!”
Să o avem pe Maica Domnului în conştiinţa noastră ca pe aceea care, născându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, de ea se bucură, fiindcă ea este plină de dar, toată făptura, adică toţi îngerii şi toţi oamenii cei drept credincioşi. Se bucură de Maica Domnului pentru această calitate a ei, că a fost aleasă de Dumnezeu Tatăl, a purtat pe Dumnezeu Fiul, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea, pentru că îngerul binevestitor i-a adus salutul:

„Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine”, a numit-o „binecuvântată între femei”, pentru că Sfânta Elisabeta a avut bucuria, prin puterea Duhului Sfânt, să o cunoască pe verişoara sa Maria ca Maica Domnului: „De unde mie cinstea aceasta, să vină Maica Domnului meu la mine?”, iar aceste cuvinte le-a spus după ce a izbucnit din sufletul său cu bucurie şi sub puterea Duhului Sfânt: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42-43).

Mai apoi, o femeie a ridicat glas din popor, după mărturia Sfântului Evanghelist Luca, pe când Domnul Hristos vorbea şi era impresionată de învăţătura Lui şi a zis:
Rugăciune Părintele Sofian – „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt”
Domnul Hristos a răspuns:
„Adevărat, fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el” (Luca 11, 27-28). În aceste cuvinte de laudă aduse de îngerul binevestitor, rostite de îngerul binevestitor, rostite de Sfânta Elisabeta, rostite de femeia aceea care a ridicat glas din popor şi a fericit-o pe Maica Domnului, în aceste cuvinte este temeiul cultului pe care Sfânta noastră Biserică îl aduce Maicii Domnului.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 63-64)

Maica Domnului ne va închina ca pe nişte copii iubiţi ai Ei la tronul Fiului Său şi îl va ruga să ducă sufletele noastre în cereştile Lui locaşuri ale Raiului

Maica Domnului ne va închina ca pe nişte copii iubiţi ai Ei la tronul Fiului Său şi îl va ruga să ducă sufletele noastre în cereştile Lui locaşuri ale Raiului
Să fim întotdeauna alături de Preacurata, prin rugăciunile noastre stăruitoare către Ea. Să năzuim întotdeauna spre acoperământul Ei matern, cu credinţă tare, că nici una din rugăciunile noastre, nici una din lacrimile noastre, nici unul din suspinele noastre, nu vor pieri fără urmă.

Şi atunci Ea, nu numai că ne va mântui mereu de orice rău în toată viaţa noastră, dar va fi cu noi şi la trecerea noastră în viaţa de dincolo, ca să se împlinească asupra noastră cuvintele din Acatistul în cinstea Icoanei Maicii Domnului Bogoliubskaia: „În ceasul morţii arată-Te nouă, Preacurată” (Acatistul Icoanei Maicii Domnului Bogoliubskaia, condacul al 13-lea). Ea va alunga de la noi, după moarte, toţi demonii, ne va îngrădi de toate vămile diavoleşti ale văzduhului, ne va închina ca pe nişte copii iubiţi ai Ei la tronul Fiului Său şi îl va ruga să ducă sufletele noastre în cereştile Lui locaşuri ale Raiului.

Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia

Soborul Maicii Domnului; Sfantul Nicodim de la Tismana

Soborul Maicii Domnului

In ziua de astazi, 26 decembrie, praznuim sarbatoarea cu numele de „Soborul Maicii Domnului.” Cuvant bisericesc, „sobor” insemneaza „adunare de oameni” si in imprejurarea de acum el vrea sa spuna doua lucruri: intai, cuvantul acesta este o chemare catre cei credinciosi, sa ne adunam astazi, in cinstea Maicii Domnului, aici pe pamant; dar, pe de alta parte, cuvantul „sobor” ne aduce aminte ca Maica Domnului se afla preaslavita, fara de asemanare, in mijlocul tuturor Sfintilor fericiti din ceruri si ca, asa fiind, adunarea noastra de astazi, de pe pamant este, de fapt, o impreuna-praznuire a noastra cu cetele tuturor Sfintilor si Ingerilor din ceruri. Adunarea cea cereasca, adica, se uneste, astazi, cu adunarea noastra pamanteasca, la cinstirea Maicii Domnului.
Si, este drept sa fie asa, dupa ce am praznuit ieri Taina in care Maica Domnului este aceea care uneste pe veci toata omenirea cu Dumnezeu, nascand ca mama pe Domnul Hristos, adica pe Dumnezeu cel intrupat si ascuns intr-un prunc de om. E ca si cand Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, in primul rand, si apoi la noi toti, cei credinciosi, „frati mai mici” ai Domnului, care-i aducem aceasta cinstire, ar spune astazi, catre Tatal ceresc, cuvantul acesta de fericita si adanca multumire, de la Apostolul din ajunul Craciunului; „Iata, Doamne, eu si toti pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvantat in veci! Amin.”

„Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-Te, Mireasa, pururea Fecioara.”

wp-image-4503476132225349993.jpg

Sfantul Cuvios Nicodim de la Tismana (+1406)

Cuviosul Nicodim s-a nascut in satul Prilep si se tragea dintr-o familie de aromani. Istet de mic, Nicodim a invatat citirea Sfintelor Scripturi si s-a umplut de ravna pentru slujirea lui Hristos. Iar cand parintii sai au inceput a cugeta sa-l aseze in dregatorii, dupa avutia si rangul pe care le aveau, Nicodim s-a lepadat de toata averea parinteasca si de toata slava lumii acesteia. Imbracat in haine saracacioase, a fugit intr-ascuns din casa parinteasca si s-a dus la Sfantul Munte, unde, dupa trei ani de ucenicie, s-a invrednicit a fi tuns calugar intr-o manastire de acolo. Dovedindu-se adanc cunoscator al dumnezeiestilor invataturi, smerit si evlavios, in putina vreme a ajuns diacon, apoi egumen si staret al acelei manastiri. Plin de dragoste pentru poporul sau, Nicodim a mijlocit impacarea intre scaunul patriarhal din Constantinopol si Biserica sarbeasca si, ascultand rugamintea cneazului Lazar, a parasit Sfantul Munte si a venit in tara sa. Repede ducandu-se vestea despre evlavia si smerenia sa, preotii si credinciosii voiau sa-l inalte patriarh al Bisericii sarbesti, dar Sfantul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.

 Sfantul Cuvios Nicodim de la Tismana

In timpul domniei voievodului roman Vlaicu, Sfantul a trecut Dunarea si, venind in Tara Romaneasca, a zidit manastirea Vodita, cea dintai asezare manastireasca temeinica si cu buna randuiala din tara noastra, despre care s-au pastrat dovezi si hrisoave. Dupa oarecare trecere de vreme, Sfantul a parasit ctitoria lui de la Vodita, unde a lasat staret pe un ucenic al sau, anume Agaton, a mers prin munti in sus si, ajungand la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la inaltime, a ridicat acolo o manastire mai mare si mai trainica. Aici s-a asezat Cuviosul Nicodim, cu cativa din ucenicii sai, dar numarul acelor ce veneau sa slujeasca lui Hristos, sub povatuirea si indrumarea vrednicului staret, sporea fara incetare. Pe toti ii invata cu blandete si-i calauzea spre implinirea voii lui Dumnezeu. Sfantul Nicodim a fost un mare intemeietor si indrumator al vietii monahale la noi, dupa randuielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredinciosii domni si voievozi romani, cele dintai manastiri mari in Tara Romaneasca. Vremea insa, cand a venit la noi Sfantul Nicodim, era o vreme de mari framantari in lumea manastirilor ortodoxe. Miezul framantarilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfantul Nicodim. Este vorba de marea framantare pentru „rugaciunea mintii.” Sfantul venea la noi, intre altele, tocmai pentru ca a gasit aici un loc de liniste si singuratate, prielnic lucrarii duhovnicesti a rugaciunii.
Dar Sfantul Nicodim si manastirile zidite de el, dupa tipicul din Sfantul Munte, au luat parte si la nevoile duhovnicesti ale crestinilor din aceasta tara. Schimbul de scrisori, de curand descoperit, dintre Sfantul Nicodim si marele Patriarh bulgar Eftimie de la Tarnova si intrebarile pe care staretul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arata pe Sfantul Nicodim dornic sa se inarmeze cu acele cunostinte trebuitoare in lupta impotriva ratacirii bogomililor, secta din Bulgaria, care tocmai trecuse in Tara Romaneasca si bantuia tara. El si manastirea lui erau ca o obste de apostoli ai dreptei credinte. Prin de dragoste pentru popor, Sfantul s-a nevoit intru invatarea tuturor si pentru lucrarea treburilor bisericesti in preajma manastirii sale.

A trait si a lucrat pe pamantul romanesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan si Mircea, fiind cinstit si pretuit, dupa cuviinta, de toti patru. Scriitorul, din vremea lui, a cartii Viata lui Isaia de la Hilandar, vede in Sfantul Nicodim, pe „barbatul cinstit si sfant, tare in carti si mai tare la judecata, in cuvinte si raspunsuri, intemeietor de manastiri, puternic la rugaciune si luptator pentru dreapta credinta”. Pe langa frumoasa manastire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfantul Nicodim ne-a ramas si o Evanghelie, numita Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana, scrisa in limba slavona, chiar de mana Sfantului.

A adormit cu pace in Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, petrecut cu jale de calugari si de multime de credinciosi. Si a fost ingropat in mormantul pe care singur si-l pregatise in manastirea sa Tismana. Dupa oarecare vreme, dovedindu-se ca trupul sau a ramas nestricacios, a fost scos din mormant si asezat cu cinste intr-o racla din biserica manastirii. Din pricina tulburarilor si vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaste au fost ascunse apoi in locuri tainice, pe care nu le stia decat staretul manastirii; cu timpul insa li s-a pierdut urma si au ramas intr-un loc, pe care numai unul Dumnezeu il mai stie.

Pentru dragostea lui catre Domnul si pentru toata slujirea si osteneala lui intru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredinciosii din tara noastra cinstesc pe Sfantul Nicodim cu multa evlavie, ca pe unul din marii indrumatori ai nostri pe calea mantuirii. Cu ale carui rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Sursa

Lepadarea de sine a Maicii Domnului

La nunta din Cana Galileii, Maica Domnului s-a apropiat de Fiul ei cu simplitate şi cu smerenie, ca o sfântă Fecioară, şi I-a spus cu blândeţe: „Nu mai au vin.” Rostind aceste cuvinte, în inima ei s-a născut gândul că poate venise ceasul ca Domnul să-Şi descopere slava înaintea oamenilor, căci duhul ei cugeta neîncetat la evenimentele minunate la care fusese martoră începând din ziua Bunei Vestiri. Hristos a răspuns acestui gând al inimii Maicii Sale, iar cuvintele Lui ne arată în ce chip comunicarea în planul duhului trece peste etapele premergătoare ale unei convorbiri obişnuite, mergând direct la esenţă.

Sfânta Fecioară se aflase în mijlocul celor mai uimitoare şi mai minunate evenimente din istoria neamului omenesc: zămislirea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu; visul lui Iosif, prin care Dumnezeu înlăturase îndoiala din inima lui; după naştere, prinosul de închinăciune al magilor şi arătarea cetelor îngereşti; fuga în Egipt şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu în timpul masacrului miilor de prunci poruncit de Irod; chemarea întâilor ucenici după Botezul Domnului. Toate aceste evenimente erau mărturia de netăgăduit a lui Dumnezeu atât pentru Fiul Său cel Unul-Născut, cât şi pentru Preacurata Lui Maică. Timp de treizeci de ani Sfânta Fecioară păstrase aceste semne sfinte în inima ei ca pe o comoară de mare preţ. Atunci când Duhul Sfânt, în chip de porumbel, S-a pogorât din ceruri şi S-a odihnit peste Hristos la Botezul Lui, arătând astfel dumnezeirea cea din veac a Fiului, inima Maicii Domnului s-a umplut de o sfântă aşteptare.
Ea aştepta clipa prielnică pentru ca Domnul să-Şi poată arăta slava Sa. Iat-o, aşadar, acum pe Măria, Maica lui Dumnezeu, apropiindu-se de Fiul ei oarecum cu sfială, mai degrabă ca o fiică decât ca o mamă, şi spunându-I: „Nu mai au vin.” Iisus însă răspunde direct adâncului inimii ei: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Incă n-a venit ceasul Meu.” Nu este singura dată când Domnul o numeşte pe Maica Sa „femeie”. La fel i S-a adresat şi atunci când era răstignit pe cruce: „Femeie, iată fiul tău.” Răspunsul Lui poate părea aspru, dar este plin de nobleţe: „Femeie, ce am eu a face cu tine? Nu pot împlini dorinţele Maicii Mele. Trebuie să săvârşesc lucrarea Tatălui Meu, iar ceasul Meu nu a sosit încă.” Aşadar, Domnul nu ţine seama de dorinţele Maicii Sale şi nu le împlineşte. Dacă nu ar fi făcut astfel, nu ar fi putut rosti mai târziu cuvintele: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.” După cum spunea Părintele Sofronie, Domnul nu a dat niciodată porunci pe care să nu le fi păzit mai întâi El însuşi în viaţa Sa pământească. Trăind potrivit propriilor Sale porunci, El, Care este Calea, le-a arătat uce-nicilor Săi calea vieţii. Timp de treizeci de ani Hristos vie-ţuise în ascultare faţă de părinţii Lui, precum ne spune Evanghelia după Luca, dar acum venise ceasul să pără-sească această ascultare pământească pentru a-Şi împlini lucrarea dumnezeiască de mântuire a lumii.
Vrăjmaşul îl urmărea necontenit pe Domnul, încercând să găsească în Cel ce este fără de prihană fie şi cea mai mică urmă de greşeală, care ar fi fost însă de ajuns să-I zădărnicească întreaga lucrare mântuitoare. Se cuvenea, prin urmare, ca în orice împrejurare Hristos să Se arate neclintit în paza poruncilor Sale, pentru a nu da o astfel de pricină vrăjmaşului diavol. El însuşi a împlinit toată legea prin supunerea desăvârşită faţă de voia dumnezeiască a Tatălui. Ascultarea faţă de ocrotitorii Lui pământeşti avea în cele din urmă o însemnătate secundară. Domnul a nesocotit voia rudelor Sale şi în altă împrejurare, atunci când mama Sa şi fraţii Săi veniseră să-L ia din mulţimea care ameninţa să-L omoare: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?”
Maica Domnului şi-a lepădat propria-i dorinţă şi a primit cu mare credinţă răspunsul Fiului ei. Acesta a fost pentru ea un act de chenoză, de deşertare de sine, însă, asemeni lui Avraam, ea a nu a încetat să nădăjduiască împotriva oricărei nădejdi. Poate că nu înţelesese de ce Domnul nu îi împlinise rugămintea, dar era încredinţată că orice făcea El era după dreptate. Astfel, în Cana Galileii, Sfânta Fecioară a primit să fie smerită de Fiul ei şi cu desăvârşită credinţă a spus slujitorilor: „Faceţi orice vă va spune.”
Insă Domnul a cinstit-o pe Maica Sa. Apa s-a prefăcut în vin, iar nunul a lăudat pe mire, zicând: „Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” Sfinţii Părinţi ne învaţă că Dumnezeu păstrează întotdeauna „vinul cel bun” pentru sfârşit. Mai întâi trebuie să trecem prin suferinţe şi prin necazuri, şi numai la sfârşit primim vinul cel ales al harului Său.
De-a lungul slujirii Sale, Domnul a arătat că devotamentul şi credincioşia omului trebuie să se îndrepte în primul rând către Dumnezeu, prin ascultarea faţă de poruncile Lui. Totuşi, învăţându-i pe ucenicii Săi că a venit pe pământ ca să facă voia Tatălui Ceresc, iar nu voia oamenilor, Hristos nu a nesocotit-o niciodată pe Maica Sa. Încă de la început ea a fost persoana cea mai însemnată în lucrarea Lui de mântuire a lumii. Chiar şi în ceasul răstignirii Sale, când întreaga-I slujire atârna parcă deasupra hăului morţii veşnice, Domnul S-a îngrijit de Preacurata Lui Maică.5 Şi cine putea da dovadă de mai multă ascultare, jertfelnicie şi lepădare de sine decât Sfânta Fecioară? Ea a primit voia Fiului ei, lepădându-şi propria-i voie în desăvârşită smerenie, credinţă şi răbdare. Atunci când Domnul i S-a împotrivit, zicând: „Ceasul Meu nu a venit încă,” ea a îmbrăţişat cu multă blândeţe această umilinţă, „silindu-L” astfel pe Mântuitorul să-Şi descopere mai curând măreţia slavei Sale. Smerenia şi deşertarea de sine a Maicii Domnului au grăbit ceasul arătării slavei Fiului ei. în Evanghelia după Ioan acest „ceas” este ceasul descoperirii Lui ca Mesia6, în timp ce în multe alte locuri din Noul Testament el se referă la răstignirea Domnului, atunci când slava Sa avea să se arate în chip desăvârşit în dragostea Lui până la moarte – plinirea lucrării Sale răscumpărătoare.
Acelaşi chip al deşertării de sine îl întâlnim şi în vieţile sfinţilor, precum şi a multor credincioşi creştini. în ceasul părăsirii, al durerii şi al încercărilor, ei îşi pun toată nă-dejdea în Dumnezeu şi, printr-un „salt” îndrăzneţ de credinţă, se înalţă îndată din adâncul întunericului şi al pierzării la lumina împărăţiei Cerurilor. După cum spune împăratul David în psalmi: „Iar eu am zis întru uimirea mea: lepădat sunt de la faţa ochilor tăi. Pentru aceasta ai auzit glasul rugăciunii mele când am strigat către Tine.” Dumnezeu îngăduie ca sfinţii Lui să treacă printr-o deplină deşertare de sine, pe care ei o primesc însă cu toată credinţa, purtând neîncetat în cuget gândul fericirii veşnice dăruite de Dumnezeu drepţilor Săi. In felul acesta se înfăptuieşte trecerea de la planul psihologic la cel ontologic, cum spunea adeseori Părintele Sofronie. Aceasta este starea în care ne facem părtaşi energiei dumnezeieşti a marii milostiviri a lui Hristos.
Intocmai cum deşertarea de sine a Maicii Domnului a grăbit venirea ceasului Fiului ei, în care Domnul Şi-a arătat slava pentru a-i întări pe ucenici în credinţă, tot aşa şi sfinţii, prin statornicia credinţei lor şi prin nădejdea mai presus de orice nădejde, grăbesc ceasul marii milostiviri a lui Dumnezeu. Poate că ei nu înţeleg întotdeauna de ce Domnul îngăduie astfel de încercări în viaţa lor, dar rămân neclintiţi în încredinţarea că toată dreptatea şi toată virtutea sunt ale lui Dumnezeu, Care rămâne binecuvântat şi iubit în veac. Părintele Sofronie spunea că atunci când, asemenea sfinţilor, vrem să-I aducem lui Dumnezeu pocăinţă adevărată până la moarte, nu ne sunt îngăduite întrebări de felul: „De ce mi se întâmplă mie una ca asta? De ce Te porţi aşa cum mine, Doamne?” Pentru noi, adevărata înţelepciune se vădeşte în întrebarea: „Doamne, cum să fac ca să nu cad în păcat şi să mă lipsesc de făgăduinţele Tale?”
Deşi foarte puţine, mărturiile Scripturii despre viaţa Maicii Domnului sunt adevărate mărgăritare de mare preţ care ne deschid calea spre înţelegerea tainelor lui Dumnezeu. Minunea săvârşită de Domnul în Cana Galileii era menită să-i întărească pe ucenici în credinţă, căci se cuvenea ca Hristos să Se descopere pe Sine mai întâi acestora şi apoi mulţimilor. Când Domnul a prefăcut apa în vin, ochii ucenicilor s-au deschis. In acelaşi timp, şi în viaţa Maicii Domnului a avut loc o mare schimbare: până atunci Hristos îi fusese supus, în ascultare faţă de lege, însă din clipa aceea ea I s-a supus Lui, atât ca Maică cât şi ca roabă a Sa.
Menirea vieţii noastre este să oglindim prin faptele noastre slava lui Dumnezeu, slavă pentru care El ne-a zidit dintru început şi ne poartă neîncetat de grijă. Iar când vom muri, vom muri spre aceeaşi slavă a Domnului, ca să ne împărtăşim de ea şi să petrecem pe veci într-însa. Hristos a luat parte la viaţa omului ca un străin, ca un oaspete, şi datorită smeritei Sale arătări a putut să-Şi întemeieze împărăţia. El a fost oaspete la nunta din Cana, dar a folosit acest prilej pentru a-Şi întemeia propria familie dumnezeiască, Biserica, împărăţia Sa pe pământ, începând cu Preacurata Lui Maică şi cu ucenicii Săi.
Precum apa s-a prefăcut în belşug de vin ales, la fel se întâmplă şi cu noi atunci când ne cercetează Domnul: El umple viaţa noastră cea săracă cu bogăţia propriei Lui vieţi, dând sens întregii noastre existenţe, înnoind-o şi înfrumuseţând-o, după cum însuşi a spus: „Eu am venit ca viaţă să aveţi, şi din belşug să aveţi.”

Arhimandrit Zaharia Zaharou
Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi, Editura Doxologia

sursa

Comentarii patristice la Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Ev. Mt. 2, 13-23)

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
De ce pruncul Hristos a fost trimis în Egipt? Textul face referire clară la acest lucru: trebuia să se împlinească ceea ce Dumnezeu a zis prin profet: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1). De aici înainte, putem vedea că nădejdea mântuirii este descoperită lumii întregi. Babilonul şi Egiptul reprezintă lumea întreagă. Chiar dacă ele au fost înghiţite de nelegiuire, Dumnezeu a făcut cunoscut faptul că dorea să le corecteze şi să le schimbe. Dumnezeu a dorit ca întreaga lume să aştepte însutitele Sale daruri. Aşadar, a chemat din Babilon pe cei înţelepţi şi a trimis Sfânta Familie în Egipt. Am fost avertizaţi de la început să fim atenţi la ispite şi comploturi și le observăm încă de când am venit în scutece. Deci vezi încă de la naşterea Domnului Iisus un tiran furios care se împotriveşte, o familie care fuge şi o plecare dincolo de hotar. Deoarece nu a fost vorba despre vreo fărădelege pentru care familia Sa a fost exilată.
Şi tu, dacă ai probleme şi suferi numeroase încercări, nu trebuie să te tulburi. Să nu te aştepţi să fii răsplătit sau încoronat imediat pentru necazurile tale. Ci mai vârtos să ţii în minte exemplul suferinţei îndelungate a Maicii Pruncului, suportându-le pe toate cu nobleţe, ştiind că asemenea viaţă în pribegie este potrivită cu orânduirea lucrurilor duhovniceşti. Tu împărtăşeşti aceeaşi muncă nevoitoare pe care Fecioara Maria însăşi a gustat-o. Acelaşi lucru l-au făcut şi magii. Şi Fecioara Maria, şi magii doreau să se retragă în taină în rolul smerit al pribeagului. (Credincioşii sunt învăţaţi să ţină minte, în mijlocul ispitelor şi smintelilor, fuga Sfintei Familii în Egipt şi întoarcerea magilor pe alt drum – n.tr.)

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
Fuga Sa nu a fost determinată de frică, ci de către ceea ce a venit prin taina profeţiei. Evanghelia a răsădit sămânţa, când a spus: Ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt. Şi mai departe, ca să se împlinească cele scrise: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1).
Hristos a fugit pentru a întări adevărul Legii, credinţa în profeţie şi în mărturia psalmistului. Domnul Însuşi spune: Trebuia să se împlinească de către Mine toate cele scrise în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi (Luca 24, 44). Hristos a fugit pentru noi, nu pentru El Însuşi. Hristos a fugit pentru ca, la timpul cuvenit, să slujească ca un iconom al Sfintei Liturghii. Hristos a fugit ca, prin dăruirea iertării Sale, să distrugă sursa abuzurilor venite şi să arate credinţa celor care vor să creadă. Şi, în final, Hristos a fugit pentru a ne dărui nouă credinţă statornică, chiar şi atunci când suntem nevoiţi să fugim, ştiind că în faţa persecuţiilor este mai bine să fugim, decât să ne lepădam de credinţă. Căci Petru pentru că nu a dorit să fugă de aceea s-a lepădat de Hristos iar Ioan, ca nu cumva să se lepede de Hristos, a fugit.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
Irod a fost cel care căuta Pruncul sau oare diavolul a lucrat prin Irod? Când Irod însuşi s-a întâlnit cu magii, şi-a imaginat că aceştia au fugit de sub guvernatorii lor. Deoarece Hristos, deşi limitat de cerinţele vârstei Sale, hrănit la pieptul mamei Sale, stând liniştit, tăinuindu-Și cuvintele, incapabil să meargă, totuşi, a schimbat pe magi (care erau purtători ai stindardului diavolului) în cele mai evlavioase slugi. Diavolul a realizat imediat ce lucrare va înfăptui Hristos la vârsta deplină. Aşadar, a întors pe evrei împotriva Lui, viclean fiind, a îndemnat pe Irod să se ridice împotriva Pruncului Hristos. Acesta a sperat să-L priveze de viitoarea putere a Sa, a Crucii, stindardul marii biruinţe pentru lume. Diavolul a înţeles că Hristos în curând va restaura viaţa lumii întregi cu învăţătura şi cu puterea Sa. Chiar şi atunci când scâncea ca prunc, Iisus a luat în stăpânire această lume, de la cap la coadă. Aşa cum spunea şi profetul: căci, înainte ca băiatul să zică tată şi mamă, va lua toată bogăţia Damascului şi prada Samariei (Isaia 8, 4). Evreii înşişi dovedesc aceasta când spun: Iată cum toată lumea merge după El (Ioan 12, 19).

(Petru Hrisologul, Predici 150, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
Mergi în pământul Egiptului.Căci Domnul, ca un doctor, a fugit în Egipt pentru a-l cerceta, deoarece lâncezea în greşeli, nu pentru că ar fi vrut să rămână acolo. La prima vedere, se presupune că El a fugit în Egipt de furia lui Irod. Înţelesul tălmăcit este că a fugit în vederea alungării demonilor din Egiptul întunecat de greşeli, aşa cum Isaia mărturiseşte când spune: Iată Domnul ajunge în Egipt, aşezat pe nor uşor, iar idolii Egiptului vor cădea (Isaia 19, 1).
Nu vezi că mai apoi că nu dorea să evite moartea, ci ajunge în Egipt pentru a distruge idolii ucigași? Acesta este singurul moment când Domnul a călătorit în Egipt. Trebuie menţionat, de altfel, de ce a fugit în Egipt în timpul nopţii şi s-a întors în timpul zilei. Aceasta pentru că, atunci când a fugit, a fugit de persecuția lui Irod iar de întors a făcut-o după ce Irod a murit. Noaptea simbolizează întinderea furiei persecuţiei, pe când ziua reprezintă o liniştire a acesteia.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.
Sfintei Fecioare Maria, care nu a trecut niciodată dincolo de pragul casei sale, i-a fost poruncit să sufere această încercare pentru binele binecuvântatei naşteri şi pentru neîncetatul ei urcuş duhovnicesc. Nu este copleşitor? Pe când Palestina complotează şi încearcă să ducă la capăt o conspiraţie împotriva lui Iisus, Egiptul este cel care Îl primeşte şi Îl protejează pe Cel pentru care sunt planificate comploturile! Aceasta este amintită de Patriarhul Iacob, care de asemenea a căutat ajutor în Egipt (Facerea 45, 25 – 46, 7), anticipând venirea Domnului nostru în acest pământ.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.
Hristos a făgăduit că se va întrupa, că va trece prin viaţă, că va propovădui slava împărăţiei cerurilor, că va propovădui credinţa şi că, prin puterea cuvântului Său, va alunga pe demoni. A făgăduit că va da orbilor vedere, umblare şchiopilor, vorbire muţilor, auzire surziloriar, morţilor iertarea de păcate şi învierea morţilor. Toate aceste lucruri le-a făgăduit prin Lege şi profeţi. Aşadar, trebuia ca Hristos, când avea să devină bărbatadult, să nu fugă de moartea pe care a evitat-o ca Prunc.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 15) Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
Există şi altceva valoros de remarcat, un prim fapt cu privire la magi şi altul referitor la Prunc. Întrebarea este: de ce magii nu au rămas cu Pruncul? Şi de ce Pruncul nu a rămas în Betleem? Toţi au fost obligaţi să fugă imediat după ce au fost primiţi cu bucurie: magii în Persia şi Sfânta Familie în Egipt. De ce? Aceasta merită o analiză mai profundă. Minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu nu prezenta încredere dacă nu se întrupa Fiul lui Dumnezeu. Dacă Iisus cădea în mâinile lui Irod, viaţa Sa putea fi îndepărtată prin ucidere. Multe circumstanţecircumstanțe au fost hotărâte providenţial în istoria umanităţii. Chiar dacă trupul Pruncului Hristos era în pericol, unii au îndrăznit să gândească că Acesta nu şi-a asumat trupul nostru uman şi că venirea Lui a fost ca a unei fantome. Aceste idei lipsite de credinţă îi distrug în cele din urmă pe cei care nu mărturisesc că Dumnezeu a venit la noi în trup, acesta devenind trupul dumnezeirii Sale.
Conform celor înţelepţi, magii au fost trimişi repede în patria lor, însărcinaţi să transmită învăţătura în pământul perşilor, zădărnicind nebunia regelui. Acestuia din urmă i s-a permis ocazia să înţeleagă faptul că punea la cale lucruri imposibile, împotriva profeţiei şi că, în cele din urmă, trebuia să îşi înăbuşe furia şi să renunţe la complotul să nebun. Este în puterea Domnului nu doar să-şi supună duşmanii, ci să o facă cu atât de multă uşurinţă, inducând în eroare pe cei vicleni într-un mod specific doar atotputerniciei lui Dumnezeu. În acelaşi mod, şi egiptenii au fost duşi în eroare odinioară (în vremea lui Moise – n.tr.; cf. I Samuel 6, 6 LXX), averea lor a fost cedată în secret şi din iconomia şi cu puterea lui Dumnezeu s-a săvârşit minunea cu ei.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 15) Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
Lui Iosif, prin urmare, i s-a poruncit să îngăduie acest copil despre care Isaia a spus: Căci Prunc s-a născut nouă; un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire este pe umerii Lui (Isaia 9, 6).
El spunea un Fiu s-a dat nouă pentru că Hristos Domnul s-a născut prunc şi a fost numit Fiu al lui Iosif şi al Mariei. Referitor la fuga lor în Egipt, Isaia a profeţit acestea când a spus: Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt (Isaia 19, 1). Prin aceste cuvinte, făgăduinţa întrupării Domnului a fost limpede descoperită şi dată pe faţă. De vreme ce Domnul Însuşi este invocat ca Răsăritul cel de Sus, Soarele Dreptăţii, (Maleahi 3, 20; Luca 1, 78) este subînțeles că vine pe nor uşor. Prin aceasta, Isaia se referă la faptul că El vine într-un trup preschimbat, trup fără de păcat şi prin care şi-a acoperit lumina slavei Sale în învelişul norului trupului Său.
Osea, de asemenea, marchează acest moment când spune: Regele lui Israel va pieri. Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam. Şi din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 10, 15-11, 1).
După ce, în perioada Egiptului Antic, păcatul s-a înmulţit, după multe încercări îngăduite de Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, înduioşat de credinţa poporului faţă de El, a trimis pe Fiul Său în Egipt. A făcut acest lucru pentru că Egiptul, care a plătit pedeapsa răutății, în vremea lui Moise, poate acum să-L primească pe Hristos, nădejdea mântuirii noastre. Cât de mare a fost mila lui Dumnezeu arătată prin venirea Fiului Său!
Egiptul vechi, care sub Faraon, a stat împotriva lui Dumnezeu cu încăpăţânare, devine acum martorul şi casa lui Hristos. Milostivirea lui Dumnezeu faţă de Egipt a fost arătată asupra magilor care au dorit să-l cunoască pe Hristos Domnul. Pentru că, deşi magii au îndrăznit să se împotrivească bunătății divine, în vremea lui Moise, acum, văzând doar o singură stea pe cer, au crezut în Fiul lui Dumnezeu. Magicienii mândri erau daţi spre pedepsire pentru lipsa lor de credinţă. Ceilalți au fost duşi spre slavă prin credinţă, din moment ce au crezut că Dumnezeu s-a întrupat, Dumnezeu pe care magii de origine egipteană nu doreau să-L recunoască în măreţia Sa divină.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
Din dorinţa de a-L distruge pe Mântuitorul lumii, Irod a trimis cuvânt la Betleem şi a poruncit ca toţi copiii de doi ani şi mai în jos să fie ucişi, reprezentând vârsta pe care a auzit-o de la magi. A bănuit că prin porunca sa îl va ucide pe Domnul însuşi, izvorul vieţii. Sfântul Duh cunoştea această răutate a lui Irod. Solomon, vorbind poporului credincios, spune: Care va da pe fratele meu, cel care suge la sânul mamei sale? (Cântarea Cântărilor 8, 1) Mai mult, prin: „Care va da?” subliniază că Irod nu avea nici o putere asupra Lui, El fiind Domnul şi împăratul puterilor. Aşadar, Domnul a vorbit în chip adevărat când a mărturisit despre El prin acelaşi Solomon, care zice: „Atunci mă vor căuta, dar nu mă vor afla. Pentru că au urât înţelepciunea şi n-au luat aminte la Cuvântul lui Dumnezeu şi L-au dispreţuit” (Pildele lui Solomon 1, 28-30).
Regele David, luminat de Duhul Sfânt, spunea: Tu eşti singurul care m-ai născut, eşti nădejdea mea, din pântecele maicii mele…Tu eşti acoperitorul meu (Psalmul 70, 6).
Moise spune, de asemenea, că Hristos Domnul, prunc fiind, nu putea fi ucis. A mărturisit aceasta cu cuvintele sale: Să nu fierbi iedul în laptele mamei Sale (Ieşirea 23, 19). Prin această afirmaţie, Moise relevă perspectiva că Hristos Domnul nostru este adevăratul Miel al Domnului, care va să sufere la vremea rânduită.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
De ce Hristos a făcut aceasta? El este judecătorul gândurilor şi cercetătorul cugetului nostru. De ce i-a părăsit pe cei căutaţi din cauza Lui, fapt ştiut de El că vor fi ucişi, pentru El? El s-a născut rege, împăratul tuturor – cum, dar, a neglijat pe cei care purtau stindardul nevinovăției Sale? De ce a desconsiderat o armată de copii de aceeaşi vârstă cu El? De ce, aşadar, i-a abandonat pe acei care, din acelaşi leagăn cu el, au fost tăiaţi precum o pradă? S-a întâmplat aceasta pentru ca El, care va deveni singurul împărat să se întoarcă împotriva forţelor tuturor duşmanilor? Fraţilor, Hristos nu a dispreţuit pe cei din acelaşi leagăn cu El, însă le-a grăbit viaţa şi le-a garantat că vor merge pe calea slavei înainte de a-şi trăi viaţa. El le-a dat posibilitatea să guste slava fără a se osteni. Le-a dăruit cununa înainte ca trupurile lor să crească. A fost dorinţa lui Hristos să evite păcatele în cinstea virtuţii, să se bucure de Rai înaintea petrecerii vieţii pe pământ şi să fie părtaşi la viaţa cerească imediat. Aşadar, Hristos a fost cel care a trimis ostaşii înainte. Nu i-a abandonat. El i-a adunat în rândurile Sale. Nu i-a lăsat în urmă.

(Petru Hrisologul, Predici 152, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
În Betleem, prin urmare, toţi copiii au fost ucişi. Copiii nevinovaţi care au murit atunci pentru binele lui Hristos au devenit primii martiri. David se referă la ei când spune: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (Psalmul 8, 2). … Căci în această persecuţie, chiar şi pruncii mici şi cei care alăptau au fost ucişi pentru Hristos şi au ajuns la lauda desăvârşită a martiriului. Nelegiuitul Irod, între timp, a fost omorât, omul care a pus mâna pe regat ca să se apere de Împăratul cerului. Aşadar, acei copii binecuvântaţi au meritul deplin faţă de alţii. Au fost primii care au fost vrednici să moară în numele lui Hristos.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
Irod a dat poruncă ca nu doar copii din Betleem, ci şi cei din împrejurimile oraşului să fie ucişi, gândind că printre mulţimea acelora ucişi se va găsi şi cel căutat. Acesta a poruncit să fie ucişi cei de doi ani şi mai în jos. El a calculat cât timp a trecut de la întruparea Domnului, luând în considerare timpul petrecut de magii în călătoria lor şi cel pe care l-a petrecut pe tron. Însă Hristos a fost luat din Betleem odată ce noaptea sosise. Nu poate fi posibil ca naşterea Domnului să fie cauza uciderii pruncilor. Însă, divulgarea uciderii pruncilor de către Irod a marcat începutul unui lung lanţ de nelegiuiri. Chiar şi cei care L-au răstignit pe Hristos nu erau atât de înrăiţi în momentul arestării lui Hristos. Mai curând, au devenit astfel în momentul când s-au angajat să-L ucidă pe Hristos. Şi totuşi, pentru binele lui Hristos, pruncii vor primi răsplată prin martiriul lor.

(Teodor de Mopsuestia, Fragment 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 17-18) Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.
Glas s-a auzit în Rama(Ieremia 31, 15; 40, 1). Rama a fost oraşul lui Saul. Saul era din seminţia lui Veniamin, fiul Rahelei, al cărei mormânt se află în Betleem, unde aceste fapte nelegiuite s-au săvârşit. Prin urmare, pruncii au fost ucişi în Betleem, unde dăinuieşte mormântul Rahelei. De aceea, Rahela este înfăţişată ca plângând pe copii (Facerea 35, 16-20). Înțelesul „plânsului” se descoperă a fi lacrimile pruncilor; apoi, înțelesul „plânsului” se arată a fi jalea mamelor. Copiii plângeau pentru că au fost separaţi de propriile lor mame. Acestea se tânguiau pentru că au fost lipsite de copii, inima fiindu-le străpunsă pentru despărţirea de ei. Şi este posibil de observat o mai mare amărăciune a mamelor care au rămas decât a copiilor ucişi. Pentru că pruncii au suferit un singur moment de durere, fiind separaţi de mamele lor, nu pentru că au fost conduşi spre moarte. Aceştia nu au simţit teama de moarte. Mamele însă, au experimentat o suferință dublă: în primul rând, şi-au văzut proprii copii daţi la moarte, iar în cel de-al doilea rând, copiii au fost smulşi din braţele mamelor. Pentru copii, moartea a adus binecuvântare durerii lor, pentru mame însă, memoria pruncilor continuă să înnoiască tânguirea.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 19) După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt.                                                                                                                                                 După moartea lui Irod, Iosif a fost înştiinţat de înger să se întoarcă în Iudeea cu pruncul şi mama Sa. Când s-a întors, a auzit că domneşte Arhelau, fiul lui Irod. S-a temut să meargă, dar îngerul Domnului l-a îndemnat să treacă în părțile Galileii şi au locuit în oraşul Nazaret… Iosif se aseamănă cu apostolii lui Hristos, cărora le-a încredinţat sarcina răspândirii veştii despre El. Asemănător a ceea ce s-a întâmplat cu Iosif, după moartea lui Irod, apostolii au trebuit să facă faţă aceluiași gen de oameni care au cauzat suferinţă Domnului Hristos. Apostolilor le-a fost poruncit să predice iudeilor, trimişi fiind pentru oile pierdute ale casei lui Israel. Însă, când au văzut că puterea rămânea în mâinile necredinţei moştenite (hereditariae infidelitatis– n.trad.), s-au temut şi s-au retras.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 2, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 20, 21-22) Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel.
Poţi observa de ce Iosif nu a fost ales soţul Mariei, ci însoţitorul acesteia? Când s-a dus şi s-a întors din Egipt, cine ar fi însoţit-o în aceste grele încercări, dacă nu era căsătorită? Pentru că într-adevăr, la prima vedere, Maria avea grijă de prunc şi Iosif o supraveghea. De fapt, însă, Pruncul avea grijă de mamă şi Iosif era supravegheat… Nici nu era binecuvântarea Fiului de a avea o aşa mamă, ci binecuvântată era ea, de a avea un aşa Fiu. Fecioara Maria îşi spunea: Iată, de cum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 22) Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.
Poţi să remarci alternarea între detaşare şi tensiune? Iosif a lăsat pământul străin şi s-a întors în pământul strămoşilor lui, văzând uciderea pruncilor în faptă. Părăsind casa din Betleem, el constată din nou urmele pericolului anterior. Aude că fiul tiranului Irod este viu şi domneşte ca rege. Cum era posibil ca Arhelau să fie rege al Iudeii când Ponţiu Pilat era la putere? Moartea lui Irod se produsese recent, iar regatul nu fusese încă împărţit. Dar, înainte ca Irod să moară, fiul său i-a luat locul la putere…dar dacă Iosif s-a temut să meargă în Iudeea, spun ei, din pricina lui Arhelau, trebuia să fie prevăzător în egală măsură în Galileea din cauza lui Irod Antipa. Dar să lăsăm necercetat de acum restul întrebării privitoare la schimbarea locului reşedinţei sale, pentru că fiecare impuls i-a dus departe de Betleem şi hotarele sale.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 22) Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.
După uciderea pruncilor, tânărul Arhelau era convins că nu va avea de ce să se teamă. Pruncii din Betleem şi Cel pe care îl căutau au fost eliminaţi prin ucidere. După ce a văzut modul cum a murit tatăl său, Arhelau a devenit mai conştient de ceea ce s-a petrecut şi mult mai sârguincios în lupta cu fărădelegea. De aceea, Iosif, datorită pericolului, a lăsat Iudeea pentru Nazaret, dar, în acelaşi timp, avea multă dragoste pentru casa sa. Şi, pentru a fi mai sigur, a primit poruncă de la înger despre aceasta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.
Dacă acest verset putea fi găsit în Scriptură, el nu ar fi zis: „pentru că s-a spus de profeţi”, dar putea spune mai clar: „Pentru că s-a spus de un profet”. În cazul nostru, vorbind despre profeţi în general, ne-a arătat că nu a luat cuvintele din Scriptură, ci mai curând a făcut aluzii la sensul din Scriptură. „Nazarinean” are înţeles de „sfânt”. Fiecare carte din Scriptură atestă că Domnul era „sfânt”. Putem vedea în alt mod ceea ce s-a scris… în evreieşte, la Isaia: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei, un nazarinean din rădăcinile lui (Isaia 11, 1).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1, 2, 23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.
Domnul şi Mântuitorul nostru este numit „nazarinean” ca şi numele locului, oraşul Nazaret, ca şi ritualul Legii. Cei care sunt numiţi nazirei, conform Legii, făgăduiesc Domnului fecioria vieţii, menţinând jurământul prin pletele capului, pe care autoritatea Legii îi obligă să le ofere ca jertfă (Numeri 6). Prin urmare, pentru că Hristos este Stăpânul şi conducătorul fiecărui act de sfinţenie şi credinţă, Cel care a spus prin prooroc: Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt (Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7), nu era nedrept să fie numit „nazireu”. El a fost Cel care, urmând adevărul din Lege, a oferit ca ofrandă Tatălui, propriul Său Trup. David psalmistul vorbeşte despre această ofrandă când a spus despre Domnul, Cum s-a jurat Domnului şi a făgăduit Dumnezeului lui Iacob (Psalmul 131, 2). Domnul s-a arătat El Însuşi ca nazireu la timpul când s-a întrupat.

(Cromațius, Tratat la Matei 7, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.
Rădăcina cuvântului „nazarinean” poate fi interpretată ca însemnând „sfânt” sau, conform unora, „floare”, aceasta fiind denumirea găsită în mai multe locuri. Căci Daniil Proorocul îl numeşte pe El „Sfânt” sau Sfântul sfinţilor. De asemenea, găsim în Isaia cuvintele: O mlădiţă din tulpina lui Iesei va ieşi şi un lăstar din rădăcinile lui va da (Isaia 11, 1). Chiar şi Domnul spune despre El în Cântarea Cântărilor: „Eu sunt floarea din câmpie, crinul din văi” (Cântarea Cântărilor 2, 1).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragment 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.
Când spune „prin profeţi” nu „printr-un profet”, el clarifică un termen nederivat de la vreo autoritate profetică precisă. El vorbeşte în urma tuturor înţelesurilor presupuse pe care le-a adunat de la profeţi. Căci Iisus a fost denumit „nazarinean” de toţi profeţii, pentru că este sfânt sau poate a citat alţi profeţi făcând aceste aserţiuni, pe care nu-i recunoaştem drept canonici. Şi, având în vedere că s-a profeţit acest lucru, Sfântul Apostol Filip subliniază clar aceasta, când îi spune lui Natanael: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45). Aşadar, ştiind că a fost profeţit, răspunsul lui Natanael a fost o confirmare a acestui lucru: Din Nazaret poate fi ceva bun? (Ioan 1, 46).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)