Mitropolitul Augustin Kandiotis: ”ILIE VA REVENI… MAI ÎNTÂI ÎI VA PEDEPSI PE LIDERII RELIGIOȘI!”

”Ilie n-a murit precum noi, care mergem în pământ. Este unul dintre cei doi oameni din Vechiul Testament care nu a avut o moarte fizică. Pe când umbla pe lângă Iordan şi vorbea cu ucenicul său Elisei, un car de foc l-a luat şi l-a înălţat la cer şi acolo este. S-a arătat iarăşi, precum îl vom vedea la praznicul Schimbării la Faţă, alături de Hristos, vorbind cu el.
* * *
Am încheiat, fraţii mei, dar vreau să ştiţi că potrivit profeţiilor Scripturii şi tâlcuirii Părinţilor Bisericii, profetul Ilie va reveni pe pământ. Nu vă cutremuraţi? Eu sunt păcătos şi mă cutremur. Va reveni şi va găsi pământul de mii de ori mai rău decât era în epoca lui. Va vedea toate relele. Şi Ilie nu este ca noi; el ţine trăsnet şi sabie şi secure.

Va reveni. Îi va mustra pe regi, pe plutocraţi şi întreaga lume. Mai întâi, îi va pedepsi pe liderii religioşi; pentru că nu v-am spus ce a făcut atunci pe Carmel. A făcut ceva înfricoşător. Imediat ce s-a demonstrat cine este adevăratul Dumnezeu, Ilie i-a înşfăcat de păr şi de bărbi pe preoţii ruşinii, „care mâncau la masa Izabelei” (III Regi 18, 19), i-a târât la râul Chişon şi acolo i-a junghiat pe toţi cu mâna lui Dumnezeu şi a înroşit râul. Ah, Hristoase şi Maica Domnului! Când va veni Ilie, nu va favoriza pe nimeni; nici de noi, preoţii, nici de voi, poporul.
Va coborî. Cum va coborî, nu mă întrebaţi. Este o mare temă. Va coborî sub diferite  forme. Va reveni în foc şi fulgere şi tunete şi va cădea aspiratorul peste această societate murdară a desfrânării şi a divorţurilor, adulteră şi păcătoasă, care nici pe Dumnezeu, nici pe Maica Domnului, pe nimeni nu cinsteşte.
Dar până când va veni ziua aceea, să cădem, iubiţii mei, la picioarele Celui Răstignit, ca să arătăm o pocăinţă sinceră. Şi când Dumnezeu va vedea pocăinţă, atunci ne va milui, pentru mijlocirile profetului Ilie. Să-şi arate mila Sa cu noi cu toţi.”

(fragment dintr-o predica rostita in Biserica ”Sfântul Proroc  Ilie” – Aghias Paraskevis (Tsakou), Atena, duminică, 17-7-1966; transcriere şi prescurtare, 16-6-2015)

SursaSursa

Reclame

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA a VI-a DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI) – „CINE ESTE FERICIT?”

 PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA a VI-a DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI) – „CINE ESTE FERICIT?”



 Vă voi vorbi simplu, iubiţii mei. Şi vă rog aveţi puţină răbdare şi să ascultaţi cuvintele unui om, care vă vorbeşte din credinţa în Hristos. Dacă n-aş fi crezut, nu v-aş fi vorbit.
Dacă deschizi inima vreunui om, vei găsi multe pasiuni, dorinţe, vise. Cea mai vie dorinţă care este? Omul vrea să trăiască fericit, doreşte fericirea. Toţi vânăm fericirea. Dar unde este fericirea? Cine este un om fericit?Aici părerile sunt diferite. Oare este fericit cel care are autoritate sau cel puternic de care se tem toţi, sau bogatul cu lirele şi vapoarele lui, sau cel ce cade cu mutra în plăceri şi-n distracţii? Lume nefericită, care alergi să-ţi potoleşti setea în aceste băltoace, vrei fericirea? Îţi voi vorbi despre asta, dar se găsesc urechi care să audă? Mai demult cuvântul lui Dumnezeu avea urmări. Acum?… Aşadar, dacă vrei, ascultă ce recomandă Biserica.
Vă voi da o reţetă şi dacă o veţi urma veţi găsi fericirea. Reţeta se află într-un cuvânt din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Nu vi-l voi spune. Sunteţi deştepţi. Vă pun la un mic exerciţiu duhovnicesc, ca atunci când vă veţi întoarce acasă, în loc să citiţi reviste lumeşti, să citiţi încă o dată Evanghelia de astăzi (Ioan 9, 1-38) să găsiţi acest cuvânt, care constituie reţeta fericirii.
***
Revin acum la tema noastră, la întrebarea „Cine este fericit?”. Răspunsul este: Fericit este…orbul! Orbul fericit? – veţi întreba. Nu spun, iubiţii mei, că orice orb este fericit, ci zic că fericit este orbul din Evanghelia de astăzi. De aceea, Biserica noastră îl cinsteşte şi îi închină o duminică – astăzi este Duminica Orbului.
Aşadar, orbul este cel mai fericit om din lume. De ce? Din trei motive.
1. Primul motiv: pentru că a ieşit din întuneric.Era orb din naştere. Era lipsit de lumină de ani de zile, dar într-o clipă şi-a deschis ochii şi a văzut. Gândiţi-vă la asta. Noi deschidem ochii de mii de ori, continuu, dar nu preţuim acest lucru. Dar acesta, în clipa în care a ieşit din întuneric, vă închipuiţi ce-a simţit? S-a minunat şi a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”.
Într-o carte veche am citit următoarele. Un împărat şi-a dorit ca urmaşul său să fie un vrednic conducător, să cunoască oameni şi lucruri şi să le preţuiască cum se cuvine. Aşadar, nu l-a lăsat în palat, nici nu i-a permis să se distreze cu femei stricate apăsat de grade şi medalii. Era un împărat din vremurile de demult. Şi voia să-şi educe copilul cum trebuie. Şi un pahar de apă dacă bea, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Şi o floare dacă rupe, să se minuneze de Creator. Şi pentru asta, ce a făcut? Doar ce s-a născut, l-a luat şi l-a dus într-o peşteră, unde nu ajungea nicio rază de soare. Nu întrebaţi cum a trăit copilul acolo, este o istorie mare; cine este curios, să lectureze cartea noastră „Nepreţuitul mărgăritar” (Atena, 1991). Un singur lucru vă zic: că în peşteră, urmaşul a trăit zece ani, timp în care nu a văzut nimic, cu desăvârşire nimic. Când s-a făcut de zece ani, împăratul a poruncit şi l-au scos afară. Atunci, ochii i s-au uimit, iar el întreba continuu despre orice lucru: „Tată, ce este asta?”. Vedea soarele, „Cine l-a făcut?”. Vedea marea, „Cine a făcut-o?”. Vedea copacii înflorind, păsările că zboară şi ciripesc, mieluşeii că pasc, vedea… şi continuu întreba „Cine le-a făcut pe toate astea?”; şi nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu pentru aceste măreţii.
Aşadar, tot aşa şi orbul din Evanghelia de astăzi; ca şi cum ar fi ieşit dintr-o peşteră, în care a fost închis nu zece ani, ci mult mai mulţi, când a văzut toate frumuseţile creaţiei, din inimă i-a izbucnit un glas de uimire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu.
Din nefericire, noi ne deschidem ochii şi vedem toate cele urâte. Ne-am făcut mai răi şi decât cei sălbatici. În junglă, băştinaşii aşteaptă să iasă soarele, şi imediat ce răsare, cad jos şi i se închină mulţumind. Noi avem şi nu avem ochi, avem şi nu  avem urechi, avem şi nu avem inimă. Ne-a orbit păcatul. Suntem ca nişte orbi în întuneric şi nimic din panorama lumii acesteia nu mai vedem. De ce eu, fraţii mei, nu ştiu de cinematograf? De un singur cinematograf şi de un singur teatru ştiu, care are astfel de privelişti şi astfel de măreţii, şi astfel de făpturi luminoase, care nu se mai termină, iar biletul este gratuit. Urcă-te pe un munte mic şi aruncă-ţi ochii să vezi frumuseţile lui Dumnezeu. Aşadar, orbul şi-a deschis ochii şi a văzut toate aceste lucruri luminoase şi L-a slăvit pe Dumnezeu.
2. Am spus că este fericit, pentru că a văzut lumea frumoasă şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Însă  este fericit şi pentru un alt motiv. În ziua în care şi-a deschis ochii orbul a văzut multe lucruri frumoase. Frumos este soarele răsărind dis-de-dimineaţă, frumoasă este marea albastră care spumegând, frumoase sunt livezile înverzite, frumoase sunt florile în mii de culori, frumoşi copacii, frumoşi mieluşeii, frumoşi copilaşii cei mici care sunt gingaşi ca îngerii – din cele mai frumoase lucruri din lume unul este cel mai frumos – copilul nevinovat. Multe lucruri sunt frumoase în lume. N-am zis nimic. Dar ceea ce ochii lui au văzut în ziua aceea ca fiind cel mai frumos, mai strălucitor şi decât soarele, ce a fost?
L-a văzut pe Hristos. În aceeaşi zi s-a învrednicit să-L vadă – pe cine? Pe Făcătorul şi Creatorul său, pe Doctorul şi Luminătorul său! Când L-a văzut? Nu imediat ce s-a vindecat, ci după ce a mărturisit cu îndrăzneală înaintea duşmanilor Lui. Pentru că Hristosul nostru, când l-a făcut bine, a dispărut, cum a făcut mai devreme şi cu paraliticul (vezi Ioan 5, 13). Aşadar, după ce fariseii l-au necăjit pe cel vindecat cu anchetele lor şi l-au scos afară din templu din cauza mărturisirii lui, atunci Hristos îl găseşte din nou şi îi zice: – Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu? – Dar, cine este, Doamne, ca să cred în El? – Acela pe care L-ai văzut şi Care vorbeşte acum cu tine, Acela este. – Tu eşti, Doamne? – zice. Cred! Şi cade şi I se închină.
3. Aşadar, orbul este fericit pentru că a dobândit ochi şi a văzut lumea frumoasă, fericit încă mai mult pentru că L-a văzut pe Hristos, dar fericit în mod deosebit pentru că, în afară de ochii trupeşti, a dobândit şi ochi duhovniceşti. Un om care a trăit pe la anii 200 după Hristos era orb şi el. Îl luminase însă Dumnezeu şi din gura lui ieşeau cuvinte înţelepte. Numele lui era Didim. Mergeau la el chiar şi dascălii şi luau lecţii. Într-o zi, a coborât din pustie Sfântul Antonie, l-a vizitat şi îi zice: „Didime, te fericesc; pentru că, deşi nu ai ochi fizici, ai alţi ochi superiori, cu care vezi lucrurile pe care nu le văd ceilalţi”. Aceşti ochi pe care îi avem noi sunt fizici. Astfel de ochi au şi animalele, cele mici şi mari. Şi aceşti ochi desigur sunt vrednici de minunare; e suficient un ochi ca să demonstrezi că există Dumnezeu. Dar aceştia sunt mici în comparaţie cu ochii duhovniceşti. Ochi fizici au şi animalele: insectele, corbii, vulpile, lupii, vulturii.
***
Iubiţii mei, daţi-mi ochi duhovniceşti, ochi cum au avut sfinţii, ochii Sfintei Varvara, ai Sfântului Nicolae, ochi binecuvântaţi pe care i-au avut oamenii din vremurile de demult. Pentru că ochii oamenilor de astăzi au devenit ochi diabolici.
Dumnezeu nu ţi-a dat ochii ca să-i pironeşti pe ecrane cu cele ruşinoase, iar seara să ai iadul în tine. Ţi i-a dat cu un mare scop: ca să vezi făpturile Lui şi să-L slăveşti, să vezi icoanele în biserică şi să te închini lor, să-i vezi pe sfinţii îngeri. Nu este o poveste religia noastră. Dacă întrebaţi generaţia în vârstă, aceia vedeau sfinţi. Acum?…
Ce vom vedea în cealaltă lume! În faţa acelor frumuseţi cât de ticăloase sunt priveliştile acestei lumi! Atunci vom vedea că a meritat să ne lipsim de aceste privelişti ticăloase, ca să ne desfătăm de acelea. Vei zice: Mai degrabă să fi fost orb pe pământ, să nu fi avut ochi…
Fraţii mei! Ochii i-a creat Dumnezeu pentru cer, pentru cele mari şi înalte. Există ochii sfinţilor, ochii îngerilor, ochii Maicii Domnului, ochii lui Hristos; dar există şi ochii animalelor, ochii porcilor, ochii vulpilor, ochii lupilor şi ai fiarelor sălbatice. Alegeţi şi luaţi!
† Episcopul Augustin

Sursa:
CARTEA „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN”

(92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)
Cartea „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)
Înainte de a se strămuta la cereştile locaşuri (28 august 2010) la venerabila vârstă de 104 ani, Mitropolitul Augustin de Florina a dăruit binecuvântarea sa fiilor săi duhovniceşti pentru editarea a încă 100 de titluri de carte religioasă (pe lângă cele editate în limba greacă, cca 100 de titluri), prin valorificarea imensei arhive audio cu predicile şi cuvintele de învăţătură, pe care le-a rostit de-a lungul slujirii sale ca predicator şi arhiereu.
Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” a primit binecuvântarea vrednicului de pomenire vlădică de a traduce şi tipări în limba română predicile şi cuvintele sale de învăţătură, iar acum – la aproape un an de la fericita adormire a Stareţului Mitropolit, ne oferă într-o singură carte, intitulată „Kiriakodromion augustinian”, nouăzeci şi două (92) de predici la toate duminicile de peste an. Ele constituie o lumină duhovnicească şi pentru sfinţitul cler, însărcinat cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi pentru evlaviosul şi de-Hristos-iubitorul popor spre slava Dumnezeului nostru Celui în Trei Sori închinat şi spre luminarea tuturor neamurilor.
Cartea este în format 17 & 24 cm, numără 448 de pagini, costă 20 lei, iar comenzile se pot face la adresa de mail orthoierapostolos@yahoo.com sau la numărul de telefon 0744 525 131.
În continuare, vă prezentăm o mărturie despre sfinţenia vlădicăi din partea Arhimandritului Nektarios Moulatsiotis:
Sufletul sfinţit al stareţului meu şi respectabilului meu părinte, părintele Augustin Kandiotis, a plecat spre Hristos, spre Acela pe Care L-a dorit, pe Care L-a adorat, pe Care L-a mărturisit şi pe Care L-a slujit din toată inima lui, din tot sufletul şi din tot cugetul lui în cei 104 ani ai vieţii lui. A plecat înflăcăratul propovăduitor al lui Hristos, a plecat inima cea de foc, mărturisitorul, predicatorul, misionarul, luptătorul, marele şi neobositul lucrător al Evangheliei. Uriaşul duhovnicesc a adormit. A plecat din viaţa cea pământească, ca să se odihnească veşnic în cea cerească. A plecat întărirea şi călăuza cea nerătăcitoare a nenumăraţilor credincioşi. Şi eu, printre cei mulţi, am alergat zdrobit să-i sărut mâna pentru ultima oară. M-am închinat la sfântul lui trup, cu deplina simţire că mă aflu înaintea unui sfânt, înaintea unui mare sfânt. Faţa lui, tot timpul luminoasă, vie, îl arăta ca şi cum ar fi dormit…

Eram copil, de 12 – 13 ani, când vocea lui puternică a sfâşiat adâncurile inimii mele şi am simţit că mi-a transmis inima lui de foc, toată plină de Hristos. Când l-am văzut pentru prima dată, am spus: „Da, învredniceşte-mă, Dumnezeul meu, să devin un cleric ca şi acesta, să Te iubesc ca şi acesta, să Te mărturisesc, să Te slăvesc, să mă lupt pentru Tine ca acesta”… Mergeam alături de el pentru că el avea şuvoaiele adevărului, el Îl avea pe Hristos şi el ni-L dădea şi nouă. El ne-a renăscut în Hristos, ne-a nutrit cu cuvântul şi cu exemplul său, ne-a insuflat cu inima lui de foc şi cu credinţa lui nebiruită… Am avut marea binecuvântare ca toţi câţi ne-am aflat lângă el, printre care şi eu, să trăim lângă o personalitate apostolică contemporană, lângă un chip de luptător fără pereche, lângă un mărturisitor neobosit, care se temea doar de Dumnezeu şi nu ezita niciodată să mustre cu îndrăzneală pe toţi şi pe toate, ca un alt sfânt Gură-de-Aur. De altfel, el însuşi îl iubea mai mult decât pe toţi Părinţii pe „cel cu gura de aur”, tocmai pentru că avea acelaşi temperament cu el, aşa cum se vede din viaţa lor, dar nutreau şi aceeaşi dragoste faţă de Mirele lor Hristos… Îmi amintesc când i-am cerut binecuvântarea, ca să devin preot, iar el – cu ο privire pătrunzătoare, străbătătoare, privindu-mă în ochi, mi-a spus: „Avem 10.000 de preoţi; dacă e să devii al 10.001- lea, atunci să nu te faci preot. Dacă însă vei deveni acel unul (de care are nevoie Biserica), ai binecuvântarea mea să devii”… El mergea înainte şi noi urmam. Era izvorul nostru, călăuzitorul nostru… El a fost modelul meu de misionar autentic, ascetic, el însuşi neagonisitor şi neiubitor de bani, autentic lucrător al Evangheliei, păstor necăutător la faţă, care-şi oferea sufletul şi trupul oilor sale cuvântătoare. Mi-l amintesc cu pasul său repede, plin de viaţă, străbătând întreaga Florină, căutând săracul, văduva, orfanul, ca să le dăruiască puţină odihnă trupească şi materială, şi în paralel să hrănească sufletele ce mureau de foame cu Hristos şi Elada. Hristos şi Elada, cele două mari iubiri ale lui…

A fost un luptător, a fost un apostol al lui Hristos, a fost un mare mărturisitor al vremii noastre. De aceea şi sfântul său trup nu s-a întărit, n-a înţepenit, ci era flexibil până în ceasul în care, cu zdrobire de inimă, dar în acelaşi timp şi cu o bucurie pascală, l-am aşezat în pământul elen al Florinei, pe care atât de mult l-a iubit şi pentru care atât de multe a sacrificat. Ziua de naştere a dreptului şi sfântului părintelui nostru pentru veşnicie a început pe 28 august, zi în care a trecut în veşnicie şi de aceea nu a murit, ci trăieşte…

Sursa

Părintele Augustin Kandiotis despre episcopii din vremea sa:“Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a se lupta! Tremură, se tem să nu fie caterisiţi!”

Părintele Augustin Kandiotis despre episcopii din vremea sa:

“Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a se lupta! Tremură, se tem să nu fie caterisiţi!
„Cei care au în ei o mică evlavie, care cred în Dumnezeu, aud de demnitatea episcopală şi sufletul lor se cutremură! […] [De aceea] i-a şi luat cu forţa poporul şi i-a făcut episcopi! L-a luat pe Marele Vasile cu forţa, l-a luat pe Ioan Gură de Aur cu forţa, l-au apucat pe Atanasie cu forţa… Acum, ei înşişi apucă cu forţa demnitatea episcopală! Iată marea diferenţă. […] Şi vă întreb: De la astfel de episcopi (vlădici), care au intrat nu pe uşă, ci pe fereastră, printre cărămizi, poţi să aştepţi altceva? Pentru că pentru a deveni cineva episcop (vlădică) trebuie să fie chemat de Dumnezeu sau chemat de popor. Pe aceştia nici Dumnezeu nu i-a chemat, nici poporul nu i-a ales! Şi, în general, astăzi, în Biserica noastră, pe episcopi nici Dumnezeu nu-i cheamă, nici poporul nu-i alege. […]

Hristoforos Kalivas, un prieten de-al meu de suflet, o personalitate importantă, mi-a spus cu ani în urmă când discutam: „Bre, Augustine, nu ai înţeles ce se va întâmpla? Satana a folosit toate mijloacele pentru a distruge Biserica. Va unelti în vremurile din urmă şi o ultimă armă: Va îmbrăca preoţi şi vlădici persoane de sub stăpânirea sa. Le va pune engolpioane şi le va da cârje episcopale! Şi prin intermediul acestor arhierei va distruge Biserica”. […]

Cutreieră şi acţionează acum în Elada ereticii, cutreieră ateii, cutreieră toţi, pentru că nu avem o Biserică vie şi liberă, pentru că nu avem episcopi care să trăiască şi să moară pentru Credinţa noastră! Nu există! […]

Din nefericire, nu există astăzi un Gură-de-Aur, nu există astăzi un Vasilie, nu există un Grigorie de Nazianz. Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a lupta! Tremură de cei răi, se tem să nu fie caterisiţi; şi sunt în stare să-i caterisească. Şi uită bunii episcopi că o caterisire este titlu de onoare pentru acela care este caterisit! [Din pricina ataşamentului faţă de Credinţă]. Caterisit a murit Gură-de-Aur, dar slava lui este veşnică în Biserică! De mii de ori să fiu caterisit de astfel de episcopi şi să merg în pustie şi să-mi plâng păcatele mele!

Luptatu-s-au deci toţi aceşti Sfinţi Părinţi. Astăzi nu mai există luptă. Clericii nu luptă. Nu există duh de luptă. Ce se va întâmpla? Lupta cade pe popor. Precum, din nefericire, toate greutăţile economice, impozitele, înrolarea în armată, sângiurile, muceniciile, toate cad pe poporul nostru, aşa şi greutatea acestei lupte, a celei bisericeşti, cade pe popor. […]

Câţi suntem elini credincioşi să stăm bine! Noi suntem Termopilele! Nu va trece papismul (romano-catolicismul), nu vor trece ereziile! Elada veşnică va trăi! […]

În ceea ce mă priveşte, nu ştiu [ce mă aşteaptă]; fie pustia, fie exilul, fie moartea, eu cel puţin armele nu le predau. Mă voi lupta până la sfârşit, ca să văd o Biserică măreaţă şi sfântă, precum au predat-o Părinţii noştri întru pomenire veşnică.”

(Fragmente din omiliile transcrise după înregistrări ale fostului episcop de Florina, Augustin Kandiotis, din cărţile „Creştinii în vremurile din urmă” şi „Trădarea Credinţei Ortodoxe” – Kozani, 2007)
(traducere: ML, după http://thriskeftika.blogspot.com/2010/03/blog-post_7997.html)

PÂNĂ CÂND VOM VOTA POLITICIENI MASONI ŞI ATEI?

 Mitropolitul de Florina, părintele Augustin Kandiotis, spunea:

„În ateu şi în necredincios să nu aveţi încredere. Nu credeţi cuvintelor lor. Nu-l băgaţi în casa voastră… Necredinciosul faţă de Dumnezeu va fi necredincios şi faţă de voi”. Şi amintea un exemplu cu Makrianis.
Makrianis a oferit o masă unui străin european şi acela a zâmbit ironic, când i-a văzut făcându-şi rugăciunea înainte de masă şi a spus: Astea sunt lucruri învechite. Şi Makrianis, care nu ştia de false politeţuri, a deschis uşa casei lui şi i-a spus să plece.
Să nu aşteptăm de la politicieni masoni şi de la atei învederaţi să ne scoată din criză. Este timpul să ne împotrivim.
Mitropolitul Augustin de Florina spunea: „Dând votul nostru materialiştilor, hulitorilor, masonilor şi ateilor, vom plăti cu vârf şi îndesat acest păcat al nostru”

Sursa

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: DESPRE PĂCATUL CÂRTIRII

  „…Cârtirea nu este un rău mic. Eu nu spovedesc, deoarece nu există pocăinţă. „Nu am nimic, părinţele”, îţi zice şi râde. „N-am omorât, n-am furat. Sunt un om bun”. Dar cârtirea, văicăreala, mârâitul tău nu este un păcat? Şi este un mic păcat? Deschideţi Vechiul Testament, ca să vedeţi ce-au păţit iudeii cârtitori.
Dumnezeu le-a aruncat în pustie mana, a deschis stâncile şi i-a adăpat cu apşoară răcoritoare şi cu un nor îi acoperea. Şi ei cârteau zi şi noapte. Au cârtit împotriva lui Moise, au cârtit împotriva lui Aaron, au cârtit împotriva căpeteniilor lor (vezi Ieşire 16, 6-7; 17, 3; Numeri 14, 27; 16, 11). Dar citiţi să vedeţi ce s-a întâmplat. În acel ceas în care cârteau s-a deschis pământul şi i-a înghiţit; i-a îngropat în măruntaiele lui (vezi Numeri 16, 32). Acestea le zice Vechiul Testament.

       Aşadar, care este concluzia? Nu v-o spun. Dacă veţi căuta în Noul Testament, o veţi găsi. Semnele vremurilor sunt aproape. Şi oamenii – citiţi Scriptura, ca să vedeţi -, în loc să se pocăiască pentru răutăţile care vor veni peste ei, vor cârti împotriva lui Dumnezeu.
Fraţii mei, să ne temem de cârtire, de acest păcat înfricoşător. În loc să cârtim, să-L slăvim pe Dumnezeu pentru nesfârşita Lui milă, ca să ne fie milostiv în ziua aceea.”
Fragment din volumul 20 din seria “Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”

Sursa

Pilda bogatului nemilostiv: “Lazării continuă să existe şi astăzi în această lume a nedreptăţii şi a nemilostivirii”

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA Predica la DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII: Lazarii 



„Era un sărac pe nume Lazăr…”  (Luca 16, 20) Iubiţii mei, este cunoscută pilda pe care am auzit-o în Evanghelia din Duminica de astăzi… Să explicăm toată Evanghelia de astăzi? Ne-ar trebui mult timp. De aceea, din toate imaginile pe care le prezintă pilda, vom explica doar una. Vom vedea, cum trăia săracul Lazăr în această lume de aici.

                      ***

Lazăr era un om nefericit. Asupra lui se abătuseră multe nenorociri. Priviţi-le. Lazăr era mai întâi de toate sărac. Nu avea nici moşii, nici bani, nici casă. Şi alţii sunt săraci. Dar aceştia sunt sănătoşi. Se duc unde vor, lucrează, îşi primesc plata sau salariul şi trăiesc. Desigur că nu trăiesc ca bogaţii. Dar trăiesc acceptabil. De ce nu şi fericiţi? Când cineva e sănătos, atunci o bucată de pâine, câteva măsline şi o ceapă le mănâncă cu poftă. Când însă este bolnav, atunci şi cele mai bune mâncăruri i se par lipsite de gust. Aşadar, Lazăr pe lângă sărăcie avea şi boala. Desigur că şi alţii sunt săraci şi bolnavi. Dar au rude şi prieteni, oameni care se interesează de ei şi nu-i lasă fără îngrijire, hrană şi medicamente. Dar Lazăr nu era doar sărac şi bolnav. Era şi cu totul singur. N-avea pe nimeni care să-i arate atenţie. Dar iarăşi va spune cineva: Şi alţii sunt săraci, bolnavi şi singuri pe lume. Da. Dar ei trăiesc în cartierele sărace, într-o mulţime de oameni nefericiţi. Şi văzând că nenorocirea îi îmbrăţişează pe toţi aceşti oameni, simt o oarecare mângâiere în nenorocirea comună. Săracii au o compătimire unul faţă de celălalt şi o solidaritate. Dar Lazăr nu se afla printre săraci. Era în apropierea unui palat. Acolo trăia un bogat. Trăia şi se desfăta de toate bunătăţile vieţii. Cele mai alese mâncăruri, cele mai alese băuturi, cele mai scumpe haine, cele mai luxoase mobiliere, cele mai talentate cântăreţe şi dansatoare… Nimic nu-i lipsea. Cu orice dorea se desfăta. Ca să-şi facă chefurile, cheltuia fără milă. Din cele pe care le cheltuia ar fi putut să facă o cantină şi să hrănească zilnic un întreg cartier de săraci. Ar fi putut să zidească un spital, să-i adune pe săracii bolnavi şi să-i vindece. Ar fi putut să facă multe lucruri bune. Dar el nu a făcut niciunul. Era neîndurător, aspru, lipsit de omenie. Lazăr era ca un lepădat la poarta palatului bogatului. Bogatul intra şi ieşea din palat, îl vedea pe Lazăr într-o stare mizerabilă, pe câini lingându-i rănile, topindu-se zilnic ca ceara, de durere şi de nenorocire, şi bogatul nicio privire de compătimire nu i-a aruncat niciodată. Nu-i păsa de nenorocirea lui Lazăr. Cu siguranţă s-o fi bucurat când Lazăr a murit. Pentru că i s-a curăţat curtea de neplăcutul fenomen… Ştiţi cu cine s-a asemănat Lazăr în faţa palatului bogatului nemilostiv? Situaţia lui Lazăr era cea a unui înfometat în faţa unei mese pline de toate mâncărurile. Cel înfometat priveşte mâncărurile, dar i se interzice să le atingă. Una este să moară cineva de foame într-un loc pustiu, unde nu există nimic, şi alta să moară într-un loc plin de bunătăţi. Una este să moară cineva de sete într-un pământ pustiu şi fără de apă, unde nu există picătură de apă, şi altceva să moară lângă un izvor cu apă îmbelşugată, pentru că un om rău stă deasupra izvorului şi-l păzeşte şi nu-i permite omului însetat să bea puţină apă şi să-şi stingă flacăra setei, care-i arde cele dinlăuntru. Într-o astfel de situaţie se afla Lazăr. Sărac, bolnav, singur, abandonat, Lazăr stătea înaintea palatului unui bogat, care nu-i dădea nicio bucată de pâine, nici un pahar cu apă. Iată de ce bogatul a fost aruncat în iad. Şi dacă n-ar fi existat iad, pentru astfel de bogaţi ar trebui să se facă un iad, zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur, a cărui Liturghie o ascultăm în fiecare duminică.

                      ***

De atunci, iubiţii mei, de când Hristos a zis această pildă, au trecut douăzeci de secole. Dar Lazării continuă să existe şi astăzi în această lume a nedreptăţii şi a nemilostivirii. Câţi nu mor zilnic în toată lumea de foame! Câţi bolnavi rămân pe dinafara spitalelor, fără medici şi medicamente! Câţi n-au fost aruncaţi afară din casele lor şi câţi n-au fost părăsiţi de copiii nemilostivi! Voi aminti doar un exemplu. Într-un sat, nu foarte departe de Florina, era un bătrân nefericit. Copiii îl părăsiseră, se duseseră în străinătate şi nu-i trimiteau nicio scrisoare. Bătrânul nu mai putea să mai lucreze. Căzuse la pat. Nimeni nu căuta la el. Nimeni nu-şi întorcea capul să vadă dacă trăieşte sau dacă a murit. Un om milos, care observase că trecură zile de când nu mai ieşise din casă, s-a dus, a intrat înăuntru, dar nu a putut să înainteze. Toată casa era murdară. Bătrânul era căzut la pat, acoperit. Abia mai respira… şi asta cu greu. Omul milos a deschis ferestrele, ca să iasă afară duhoarea, l-a ridicat, l-a curăţat, l-a luat şi l-a dus la azilul din Florina. Şi să fi fost numai acest bătrân… Iată un Lazăr, iată mulţi nenumăraţi Lazări. Ah! Voi care aveţi bani şi-i aruncaţi ici şi colo şi trăiţi ca bogatul cel nemilostiv din Evanghelie, opriţi-vă puţin din chefurile voastre şi gândiţi-vă la Lazări. Înduraţi-vă de ei şi ajutaţi-i. Înfricoşaţi-vă de iadul cel veşnic. Nu uitaţi, că „pe cel neîndurat Hristos îl va osândi cu ateii”.

 Apărătorul Ortodox