Predica Mitropolitului de Florina la Duminica a XXXI-a dupa Rusalii (Luca 18, 35-43)

Cei care impiedica binele

„Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!”
(Luca 18, 39)

Aţi fost atenţi, iubiţii mei creştini, aţi fost atenţi la Evanghelia de astăzi? Ne istoriseşte că un orb din Ierihon a avut prilejul de a se apropia de Hristos. A auzit că trece Iisus şi cu o dorinţă puternică a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38). Oamenii, care mergeau înainte, deranjaţi de strigătele lui, îi spuneau să tacă. El însă cu o voce mai puternică repeta cererea lui, până când Domnul a făcut minunea, i-a dat lumina.
Merită să fim atenţi la atitudinea pe care au avut-o oamenii aceia faţă de cel orb. Mare este păcatul lor! Nu doar că nu i-au fost alături şi nu l-au ajutat în nevoia lui, dar au încercat să-i împiedice şi comunicarea cu Domnul. Comportamentul lor ne dă prilejul să spunem câteva cuvinte despre acest păcat care se întâmplă adesea. Pentru că şi astăzi există astfel de oameni, oameni care se împotrivesc binelui şi vor să curme buna dispoziţie şi încercările plăcute lui Dumnezeu ale altora. Sunt cei care aruncă gheaţă în râvna caldă a creştinului curat şi neprihănit, cei care aruncă apă, ca să stingă sfânta flacără a iubirii lui Dumnezeu. Vreţi exemple din societatea de astăzi? Să menţionăm câteva.

***

O categorie de oameni, care împiedică binele, sunt cei care influenţaţi de duhul inovator, de ultimă modă, dispreţuiesc buna cuviinţă, decenţa, înfrânarea, se îmbracă necuviincios, se exprimă obscen, desfiinţează fără ruşine postul… Şi dacă văd pe altcineva trăind cu decenţă, cu bună cuviinţă, mergând la biserică, postind, rugându-se, mărturisindu-se, încearcă să-l facă să înceteze viaţa duhovnicească: îl batjocoresc, îl ironizează, îl acuză, îl jignesc, îl iau peste picior, încearcă să-i răcească râvna, să-i potolească entuziasmul şi să-l atragă în deprinderile lor. Mare este răutatea lor!
Iată şi o familie, s-a cununat canonic şi s-a unit cu binecuvântările Bisericii. Peste puţin, femeia se pregăteşte să aducă un om pe lume. Ce este mai normal şi mai plăcut lui Dumnezeu? Aici apare o neînţelegere. Soţul, influenţat de mentalitatea lumii, potrivnică voii lui Dumnezeu şi simţământului uman normal, imediat ce află de sarcina soţiei, îşi arată nemulţumirea. Şi doar asta? Cu ifose de fiară pretinde şi impune să meargă amândoi la doctor şi să întrerupă sarcina, adică să facă avort. Dar copilul, din momentul în care se zămisleşte în pântecele mamei – aşa cum ştim – este om desăvârşit, cu trup şi suflet. Avortul este uciderea violentă a unui om, adică este omor. Cine face avort încalcă porunca expresă a lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!” (Ieşire 20, 15), vine în contradicţie cu Dumnezeu. Şi acest soţ, care nu doar el însuşi încalcă voia lui Dumnezeu, ci impune şi soţiei lui să facă acelaşi lucru şi să oprească binecuvântata şi plăcuta lui Dumnezeu naştere de copiii, se aseamănă cu oamenii din pericopa evanghelică de astăzi. Împiedică binele şi impune răul.

Un alt exemplu. O creştină tânără iubeşte Biserica, studiază Sfânta Scriptură, ascultă lecţii ortodoxe în şcolile catehetice, citeşte cărţi patristice şi vieţi de sfinţi. Din toată cultura ei, când deja se maturizează, ajunge să preţuiască idealul vieţii feciorelnice. În sfârşit, hotărăşte să se consacre în întregime Domnului, fie ca monahie în vreo sihăstrie, fie ca persoană misionară într-o frăţie comunitară. Însă imediat ce comunică hotărârea ei, părinţii şi alte rude se răscoală. Încearcă în mii de feluri şi cu forţa nu doar să zădărnicească scopul ei plăcut lui Dumnezeu, ci s-o şi târască la viaţa lumească obişnuită.

Un alt exemplu. Pe linia de frontieră, dincolo de munţi, există aproape două sute de sate, care nu au preoţi. Toţi văd nevoia şi cer preot. Însă imediat ce vreun tânăr îşi exprimă dispoziţia să studieze şi la vreme să devină preot, vezi că toţi se aruncă asupra lui, încercând să-i răcească râvna, să-i tempereze entuziasmul. În felul acesta lipsa de preoţi evlavioşi chinuieşte multe Sfinte Mitropolii. Am ajuns în acele zile rele, despre care Sfântul Cosma Etolianul spunea: „Va veni vremea în care creştinii vor călători kilometri întregi ca să afle un adevărat preot”. Şi cauza sunt cei care răcesc sfânta râvnă a tinerilor.
Observaţi ce se întâmplă şi în tribunale. Creştini conştiincioşi, care sunt chemaţi ca martori în diferite cazuri judecătoreşti, având în vedere porunca lui Hristos: „Să nu te juri nicidecum!” (Matei 5, 34), refuză să se jure şi să pună mâna pe Evanghelie. Îi auzi atunci pe mulţi, avocaţi sau alţii, spunându-le: Asta nu e nimic. Teama dumneavoastră este medievală şi trebuie să o depăşiţi… Apoi, şi judecătorii pretind de la ei să depună mărturie sub jurământ şi în plus îi ameninţă că, dacă nu se jură, se va pronunţa o acuzaţie împotriva lor şi din martori vor deveni acuzaţi. Mare este răspunderea cu care se încarcă toţi aceştia; nu numai că nu respectă buna conştiinţă a creştinului, dar îl şi împing prin violenţă la încălcarea legii lui Hristos.
Cercetând detaliile vieţii private şi publice a creştinilor, vedem de multe ori că pe de o parte binele, aşa cum Îl recomandă Domnul, este neglijat; iar pe de altă parte mulţi se comportă ca şi aceşti oameni, care îl împiedicau pe orb să se apropie de Domnul. Există mame care îşi împing fetele la desfrâu. Există taţi care îi învaţă pe fiii lor să înjure. Există dascăli şi profesori care învaţă ateismul şi materialismul. Există şi clerici care, pentru că ei înşişi au dispreţuit poruncile lui Dumnezeu, arată şi turmei lor un drum greşit. Există arhierei care nu-i lasă pe predicatorii clerici sau teologi să vorbească cu îndrăzneală, ci afurisesc lucrători ai Ortodoxiei, interzic predica şi pun căluş gurilor care grăiesc adevărul evanghelic.

***

Nikiforos Theotokis ţine pe această temă o mare omilie cu exemple din Sfânta Scriptură. Unul din acestea este şi următorul: Când Apostolii Pavel şi Barnaba au străbătut Ciprul şi au ajuns în Pafos, acolo, antipatul Sergius Paulus s-a arătat dispus să audă cuvântul lui Dumnezeu. Însă un iudeu, fals prooroc, vrăjitorul Elimas, stătea împotriva apostolilor, încercând să îl abată pe Antipat de la credinţă. Atunci Pavel, cu sfânta indignare, privind ţintă la Elimas, i-a spus:

„O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte?”(Fapte 13, 10).

Grava caracterizare „fiule al diavolului”, pe care apostolul a fost nevoit să o spună, arată ce păcat grav este a împiedica pe un om să creadă şi să se apropie de Dumnezeu. Această tactică este o lucrare diavolească.

Dar cei care împiedică binele sunt abili, dibaci, şi uneltesc mii de feluri, ca să stingă dumnezeiasca râvnă a celuilalt: de la simpla recomandare şi simplul sfat până la ironie şi batjocorire, şi de la critică şi calomnie până la ameninţare, persecuţie şi mucenicie. Încep mai uşor spunând: „Tu vei corecta textele scrise sucit? Cu un cuc nu se face primăvară. Gândeşte-te mai bine. Lumea va râde de tine. Te sfătuim spre binele tău…” Şi ajung până la căluşul în gură, reducerea la tăcere, strangularea libertăţi, crimă.
Dându-ne seama şi noi că nu se cuvine să se continue acest rău, ne adresăm către cei care rămân indiferenţi la încercările pentru o mai exactă împlinire a voii lui Dumnezeu. Fie sunt lideri politici, fie militari, fie bisericeşti, fie părinţi, fie educatori, fie alţi ofiţeri, le spunem: Deşi voi, ca creştini, s-ar cuveni să vă interesaţi de propăşirea credinţei creştine, cu toate acestea nu vă vom cere altceva decât doar acest lucru: Cel puţin nu împiedicaţi, nu scandalizaţi, nu descurajaţi, nu aruncaţi gheaţă peste râvna evlavioasă.
Iarăşi, către aceia care îl văd pe fratele lor, creştinul credincios, nevoindu-se singur şi neajutorat şi se emoţionează de măreţia lui, spunem: Astăzi, când o mie de mâini îl împing la rău; astăzi când răul e lăudat şi aclamat şi încoronat; astăzi este nevoie de o altă mână, care să impulsioneze la bine, de o altă gură, care să încurajeze pe nevoitor să se apropie de Hristos, de un alt om, care să fie alături şi să ajute la împlinirea voii lui Dumnezeu. Binecuvântată fie această mână, binecuvântată fie această gură, binecuvântat fie omul acesta.

În sfârşit, chiar creştinului credincios, care are râvnă şi se nevoieşte, de multe ori singur şi neajutorat, pentru păzirea legii lui Hristos, îi spunem: Chiar dacă ai rămâne şi singur pe pământ, şi chiar dacă toţi demonii te împiedică de la bine şi te încurajează la rău, pe faţă sau în ascuns, tu, iubitule, urmează-l pe orbul din Evanghelia de astăzi. Continuă să-L strigi pe Hristos. Şi chiar dacă în încercarea ta eşti în pericol, nu-ţi pierde curajul; mărturiseşte cu toată puterea ta „pe Hristos, Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 24). Strigă. Glasul tău să se audă până la înălţimi. Adevărul cere curaj şi îndrăzneală. Adevărul este cel mai de trebuinţă din toate şi trebuie să fie mărturisit.

Creştine, care auzi glasul lui Dumnezeu chemându-te la voia Lui şi te lupţi să o păzeşti, dă-l la o parte pe cel care vrea să te împiedice. Repetă şi tu acel cuvânt al Domnului: „Mergi înapoia Mea, satano”(Matei 4, 10). Nu asculta de îndemnurile împotriva lui Dumnezeu. Oricine ar fi omul acela, în acel moment să-l consideri duşman al lui Dumnezeu. Nu uita că vin clipe, în care – după cuvântul lui Hristos – „duşmani ai omului” vor deveni şi „casnicii lui” (Matei 10, 36). Rămâi credincios şi curajos până la sfârşit, şi Dumnezeu va fi cu tine.

tezaurulortodox

Mitropolitul Augustin Kandiotis: ”ILIE VA REVENI… MAI ÎNTÂI ÎI VA PEDEPSI PE LIDERII RELIGIOȘI!”

”Ilie n-a murit precum noi, care mergem în pământ. Este unul dintre cei doi oameni din Vechiul Testament care nu a avut o moarte fizică. Pe când umbla pe lângă Iordan şi vorbea cu ucenicul său Elisei, un car de foc l-a luat şi l-a înălţat la cer şi acolo este. S-a arătat iarăşi, precum îl vom vedea la praznicul Schimbării la Faţă, alături de Hristos, vorbind cu el.
* * *
Am încheiat, fraţii mei, dar vreau să ştiţi că potrivit profeţiilor Scripturii şi tâlcuirii Părinţilor Bisericii, profetul Ilie va reveni pe pământ. Nu vă cutremuraţi? Eu sunt păcătos şi mă cutremur. Va reveni şi va găsi pământul de mii de ori mai rău decât era în epoca lui. Va vedea toate relele. Şi Ilie nu este ca noi; el ţine trăsnet şi sabie şi secure.

Va reveni. Îi va mustra pe regi, pe plutocraţi şi întreaga lume. Mai întâi, îi va pedepsi pe liderii religioşi; pentru că nu v-am spus ce a făcut atunci pe Carmel. A făcut ceva înfricoşător. Imediat ce s-a demonstrat cine este adevăratul Dumnezeu, Ilie i-a înşfăcat de păr şi de bărbi pe preoţii ruşinii, „care mâncau la masa Izabelei” (III Regi 18, 19), i-a târât la râul Chişon şi acolo i-a junghiat pe toţi cu mâna lui Dumnezeu şi a înroşit râul. Ah, Hristoase şi Maica Domnului! Când va veni Ilie, nu va favoriza pe nimeni; nici de noi, preoţii, nici de voi, poporul.
Va coborî. Cum va coborî, nu mă întrebaţi. Este o mare temă. Va coborî sub diferite  forme. Va reveni în foc şi fulgere şi tunete şi va cădea aspiratorul peste această societate murdară a desfrânării şi a divorţurilor, adulteră şi păcătoasă, care nici pe Dumnezeu, nici pe Maica Domnului, pe nimeni nu cinsteşte.
Dar până când va veni ziua aceea, să cădem, iubiţii mei, la picioarele Celui Răstignit, ca să arătăm o pocăinţă sinceră. Şi când Dumnezeu va vedea pocăinţă, atunci ne va milui, pentru mijlocirile profetului Ilie. Să-şi arate mila Sa cu noi cu toţi.”

(fragment dintr-o predica rostita in Biserica ”Sfântul Proroc  Ilie” – Aghias Paraskevis (Tsakou), Atena, duminică, 17-7-1966; transcriere şi prescurtare, 16-6-2015)

SursaSursa

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA a VI-a DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI) – „CINE ESTE FERICIT?”

 PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA a VI-a DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI) – „CINE ESTE FERICIT?”



 Vă voi vorbi simplu, iubiţii mei. Şi vă rog aveţi puţină răbdare şi să ascultaţi cuvintele unui om, care vă vorbeşte din credinţa în Hristos. Dacă n-aş fi crezut, nu v-aş fi vorbit.
Dacă deschizi inima vreunui om, vei găsi multe pasiuni, dorinţe, vise. Cea mai vie dorinţă care este? Omul vrea să trăiască fericit, doreşte fericirea. Toţi vânăm fericirea. Dar unde este fericirea? Cine este un om fericit?Aici părerile sunt diferite. Oare este fericit cel care are autoritate sau cel puternic de care se tem toţi, sau bogatul cu lirele şi vapoarele lui, sau cel ce cade cu mutra în plăceri şi-n distracţii? Lume nefericită, care alergi să-ţi potoleşti setea în aceste băltoace, vrei fericirea? Îţi voi vorbi despre asta, dar se găsesc urechi care să audă? Mai demult cuvântul lui Dumnezeu avea urmări. Acum?… Aşadar, dacă vrei, ascultă ce recomandă Biserica.
Vă voi da o reţetă şi dacă o veţi urma veţi găsi fericirea. Reţeta se află într-un cuvânt din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Nu vi-l voi spune. Sunteţi deştepţi. Vă pun la un mic exerciţiu duhovnicesc, ca atunci când vă veţi întoarce acasă, în loc să citiţi reviste lumeşti, să citiţi încă o dată Evanghelia de astăzi (Ioan 9, 1-38) să găsiţi acest cuvânt, care constituie reţeta fericirii.
***
Revin acum la tema noastră, la întrebarea „Cine este fericit?”. Răspunsul este: Fericit este…orbul! Orbul fericit? – veţi întreba. Nu spun, iubiţii mei, că orice orb este fericit, ci zic că fericit este orbul din Evanghelia de astăzi. De aceea, Biserica noastră îl cinsteşte şi îi închină o duminică – astăzi este Duminica Orbului.
Aşadar, orbul este cel mai fericit om din lume. De ce? Din trei motive.
1. Primul motiv: pentru că a ieşit din întuneric.Era orb din naştere. Era lipsit de lumină de ani de zile, dar într-o clipă şi-a deschis ochii şi a văzut. Gândiţi-vă la asta. Noi deschidem ochii de mii de ori, continuu, dar nu preţuim acest lucru. Dar acesta, în clipa în care a ieşit din întuneric, vă închipuiţi ce-a simţit? S-a minunat şi a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”.
Într-o carte veche am citit următoarele. Un împărat şi-a dorit ca urmaşul său să fie un vrednic conducător, să cunoască oameni şi lucruri şi să le preţuiască cum se cuvine. Aşadar, nu l-a lăsat în palat, nici nu i-a permis să se distreze cu femei stricate apăsat de grade şi medalii. Era un împărat din vremurile de demult. Şi voia să-şi educe copilul cum trebuie. Şi un pahar de apă dacă bea, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Şi o floare dacă rupe, să se minuneze de Creator. Şi pentru asta, ce a făcut? Doar ce s-a născut, l-a luat şi l-a dus într-o peşteră, unde nu ajungea nicio rază de soare. Nu întrebaţi cum a trăit copilul acolo, este o istorie mare; cine este curios, să lectureze cartea noastră „Nepreţuitul mărgăritar” (Atena, 1991). Un singur lucru vă zic: că în peşteră, urmaşul a trăit zece ani, timp în care nu a văzut nimic, cu desăvârşire nimic. Când s-a făcut de zece ani, împăratul a poruncit şi l-au scos afară. Atunci, ochii i s-au uimit, iar el întreba continuu despre orice lucru: „Tată, ce este asta?”. Vedea soarele, „Cine l-a făcut?”. Vedea marea, „Cine a făcut-o?”. Vedea copacii înflorind, păsările că zboară şi ciripesc, mieluşeii că pasc, vedea… şi continuu întreba „Cine le-a făcut pe toate astea?”; şi nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu pentru aceste măreţii.
Aşadar, tot aşa şi orbul din Evanghelia de astăzi; ca şi cum ar fi ieşit dintr-o peşteră, în care a fost închis nu zece ani, ci mult mai mulţi, când a văzut toate frumuseţile creaţiei, din inimă i-a izbucnit un glas de uimire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu.
Din nefericire, noi ne deschidem ochii şi vedem toate cele urâte. Ne-am făcut mai răi şi decât cei sălbatici. În junglă, băştinaşii aşteaptă să iasă soarele, şi imediat ce răsare, cad jos şi i se închină mulţumind. Noi avem şi nu avem ochi, avem şi nu  avem urechi, avem şi nu avem inimă. Ne-a orbit păcatul. Suntem ca nişte orbi în întuneric şi nimic din panorama lumii acesteia nu mai vedem. De ce eu, fraţii mei, nu ştiu de cinematograf? De un singur cinematograf şi de un singur teatru ştiu, care are astfel de privelişti şi astfel de măreţii, şi astfel de făpturi luminoase, care nu se mai termină, iar biletul este gratuit. Urcă-te pe un munte mic şi aruncă-ţi ochii să vezi frumuseţile lui Dumnezeu. Aşadar, orbul şi-a deschis ochii şi a văzut toate aceste lucruri luminoase şi L-a slăvit pe Dumnezeu.
2. Am spus că este fericit, pentru că a văzut lumea frumoasă şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Însă  este fericit şi pentru un alt motiv. În ziua în care şi-a deschis ochii orbul a văzut multe lucruri frumoase. Frumos este soarele răsărind dis-de-dimineaţă, frumoasă este marea albastră care spumegând, frumoase sunt livezile înverzite, frumoase sunt florile în mii de culori, frumoşi copacii, frumoşi mieluşeii, frumoşi copilaşii cei mici care sunt gingaşi ca îngerii – din cele mai frumoase lucruri din lume unul este cel mai frumos – copilul nevinovat. Multe lucruri sunt frumoase în lume. N-am zis nimic. Dar ceea ce ochii lui au văzut în ziua aceea ca fiind cel mai frumos, mai strălucitor şi decât soarele, ce a fost?
L-a văzut pe Hristos. În aceeaşi zi s-a învrednicit să-L vadă – pe cine? Pe Făcătorul şi Creatorul său, pe Doctorul şi Luminătorul său! Când L-a văzut? Nu imediat ce s-a vindecat, ci după ce a mărturisit cu îndrăzneală înaintea duşmanilor Lui. Pentru că Hristosul nostru, când l-a făcut bine, a dispărut, cum a făcut mai devreme şi cu paraliticul (vezi Ioan 5, 13). Aşadar, după ce fariseii l-au necăjit pe cel vindecat cu anchetele lor şi l-au scos afară din templu din cauza mărturisirii lui, atunci Hristos îl găseşte din nou şi îi zice: – Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu? – Dar, cine este, Doamne, ca să cred în El? – Acela pe care L-ai văzut şi Care vorbeşte acum cu tine, Acela este. – Tu eşti, Doamne? – zice. Cred! Şi cade şi I se închină.
3. Aşadar, orbul este fericit pentru că a dobândit ochi şi a văzut lumea frumoasă, fericit încă mai mult pentru că L-a văzut pe Hristos, dar fericit în mod deosebit pentru că, în afară de ochii trupeşti, a dobândit şi ochi duhovniceşti. Un om care a trăit pe la anii 200 după Hristos era orb şi el. Îl luminase însă Dumnezeu şi din gura lui ieşeau cuvinte înţelepte. Numele lui era Didim. Mergeau la el chiar şi dascălii şi luau lecţii. Într-o zi, a coborât din pustie Sfântul Antonie, l-a vizitat şi îi zice: „Didime, te fericesc; pentru că, deşi nu ai ochi fizici, ai alţi ochi superiori, cu care vezi lucrurile pe care nu le văd ceilalţi”. Aceşti ochi pe care îi avem noi sunt fizici. Astfel de ochi au şi animalele, cele mici şi mari. Şi aceşti ochi desigur sunt vrednici de minunare; e suficient un ochi ca să demonstrezi că există Dumnezeu. Dar aceştia sunt mici în comparaţie cu ochii duhovniceşti. Ochi fizici au şi animalele: insectele, corbii, vulpile, lupii, vulturii.
***
Iubiţii mei, daţi-mi ochi duhovniceşti, ochi cum au avut sfinţii, ochii Sfintei Varvara, ai Sfântului Nicolae, ochi binecuvântaţi pe care i-au avut oamenii din vremurile de demult. Pentru că ochii oamenilor de astăzi au devenit ochi diabolici.
Dumnezeu nu ţi-a dat ochii ca să-i pironeşti pe ecrane cu cele ruşinoase, iar seara să ai iadul în tine. Ţi i-a dat cu un mare scop: ca să vezi făpturile Lui şi să-L slăveşti, să vezi icoanele în biserică şi să te închini lor, să-i vezi pe sfinţii îngeri. Nu este o poveste religia noastră. Dacă întrebaţi generaţia în vârstă, aceia vedeau sfinţi. Acum?…
Ce vom vedea în cealaltă lume! În faţa acelor frumuseţi cât de ticăloase sunt priveliştile acestei lumi! Atunci vom vedea că a meritat să ne lipsim de aceste privelişti ticăloase, ca să ne desfătăm de acelea. Vei zice: Mai degrabă să fi fost orb pe pământ, să nu fi avut ochi…
Fraţii mei! Ochii i-a creat Dumnezeu pentru cer, pentru cele mari şi înalte. Există ochii sfinţilor, ochii îngerilor, ochii Maicii Domnului, ochii lui Hristos; dar există şi ochii animalelor, ochii porcilor, ochii vulpilor, ochii lupilor şi ai fiarelor sălbatice. Alegeţi şi luaţi!
† Episcopul Augustin

Sursa:
CARTEA „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN”

(92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)
Cartea „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)
Înainte de a se strămuta la cereştile locaşuri (28 august 2010) la venerabila vârstă de 104 ani, Mitropolitul Augustin de Florina a dăruit binecuvântarea sa fiilor săi duhovniceşti pentru editarea a încă 100 de titluri de carte religioasă (pe lângă cele editate în limba greacă, cca 100 de titluri), prin valorificarea imensei arhive audio cu predicile şi cuvintele de învăţătură, pe care le-a rostit de-a lungul slujirii sale ca predicator şi arhiereu.
Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” a primit binecuvântarea vrednicului de pomenire vlădică de a traduce şi tipări în limba română predicile şi cuvintele sale de învăţătură, iar acum – la aproape un an de la fericita adormire a Stareţului Mitropolit, ne oferă într-o singură carte, intitulată „Kiriakodromion augustinian”, nouăzeci şi două (92) de predici la toate duminicile de peste an. Ele constituie o lumină duhovnicească şi pentru sfinţitul cler, însărcinat cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi pentru evlaviosul şi de-Hristos-iubitorul popor spre slava Dumnezeului nostru Celui în Trei Sori închinat şi spre luminarea tuturor neamurilor.
Cartea este în format 17 & 24 cm, numără 448 de pagini, costă 20 lei, iar comenzile se pot face la adresa de mail orthoierapostolos@yahoo.com sau la numărul de telefon 0744 525 131.
În continuare, vă prezentăm o mărturie despre sfinţenia vlădicăi din partea Arhimandritului Nektarios Moulatsiotis:
Sufletul sfinţit al stareţului meu şi respectabilului meu părinte, părintele Augustin Kandiotis, a plecat spre Hristos, spre Acela pe Care L-a dorit, pe Care L-a adorat, pe Care L-a mărturisit şi pe Care L-a slujit din toată inima lui, din tot sufletul şi din tot cugetul lui în cei 104 ani ai vieţii lui. A plecat înflăcăratul propovăduitor al lui Hristos, a plecat inima cea de foc, mărturisitorul, predicatorul, misionarul, luptătorul, marele şi neobositul lucrător al Evangheliei. Uriaşul duhovnicesc a adormit. A plecat din viaţa cea pământească, ca să se odihnească veşnic în cea cerească. A plecat întărirea şi călăuza cea nerătăcitoare a nenumăraţilor credincioşi. Şi eu, printre cei mulţi, am alergat zdrobit să-i sărut mâna pentru ultima oară. M-am închinat la sfântul lui trup, cu deplina simţire că mă aflu înaintea unui sfânt, înaintea unui mare sfânt. Faţa lui, tot timpul luminoasă, vie, îl arăta ca şi cum ar fi dormit…

Eram copil, de 12 – 13 ani, când vocea lui puternică a sfâşiat adâncurile inimii mele şi am simţit că mi-a transmis inima lui de foc, toată plină de Hristos. Când l-am văzut pentru prima dată, am spus: „Da, învredniceşte-mă, Dumnezeul meu, să devin un cleric ca şi acesta, să Te iubesc ca şi acesta, să Te mărturisesc, să Te slăvesc, să mă lupt pentru Tine ca acesta”… Mergeam alături de el pentru că el avea şuvoaiele adevărului, el Îl avea pe Hristos şi el ni-L dădea şi nouă. El ne-a renăscut în Hristos, ne-a nutrit cu cuvântul şi cu exemplul său, ne-a insuflat cu inima lui de foc şi cu credinţa lui nebiruită… Am avut marea binecuvântare ca toţi câţi ne-am aflat lângă el, printre care şi eu, să trăim lângă o personalitate apostolică contemporană, lângă un chip de luptător fără pereche, lângă un mărturisitor neobosit, care se temea doar de Dumnezeu şi nu ezita niciodată să mustre cu îndrăzneală pe toţi şi pe toate, ca un alt sfânt Gură-de-Aur. De altfel, el însuşi îl iubea mai mult decât pe toţi Părinţii pe „cel cu gura de aur”, tocmai pentru că avea acelaşi temperament cu el, aşa cum se vede din viaţa lor, dar nutreau şi aceeaşi dragoste faţă de Mirele lor Hristos… Îmi amintesc când i-am cerut binecuvântarea, ca să devin preot, iar el – cu ο privire pătrunzătoare, străbătătoare, privindu-mă în ochi, mi-a spus: „Avem 10.000 de preoţi; dacă e să devii al 10.001- lea, atunci să nu te faci preot. Dacă însă vei deveni acel unul (de care are nevoie Biserica), ai binecuvântarea mea să devii”… El mergea înainte şi noi urmam. Era izvorul nostru, călăuzitorul nostru… El a fost modelul meu de misionar autentic, ascetic, el însuşi neagonisitor şi neiubitor de bani, autentic lucrător al Evangheliei, păstor necăutător la faţă, care-şi oferea sufletul şi trupul oilor sale cuvântătoare. Mi-l amintesc cu pasul său repede, plin de viaţă, străbătând întreaga Florină, căutând săracul, văduva, orfanul, ca să le dăruiască puţină odihnă trupească şi materială, şi în paralel să hrănească sufletele ce mureau de foame cu Hristos şi Elada. Hristos şi Elada, cele două mari iubiri ale lui…

A fost un luptător, a fost un apostol al lui Hristos, a fost un mare mărturisitor al vremii noastre. De aceea şi sfântul său trup nu s-a întărit, n-a înţepenit, ci era flexibil până în ceasul în care, cu zdrobire de inimă, dar în acelaşi timp şi cu o bucurie pascală, l-am aşezat în pământul elen al Florinei, pe care atât de mult l-a iubit şi pentru care atât de multe a sacrificat. Ziua de naştere a dreptului şi sfântului părintelui nostru pentru veşnicie a început pe 28 august, zi în care a trecut în veşnicie şi de aceea nu a murit, ci trăieşte…

Sursa

Părintele Augustin Kandiotis despre episcopii din vremea sa:“Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a se lupta! Tremură, se tem să nu fie caterisiţi!”

Părintele Augustin Kandiotis despre episcopii din vremea sa:

“Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a se lupta! Tremură, se tem să nu fie caterisiţi!
„Cei care au în ei o mică evlavie, care cred în Dumnezeu, aud de demnitatea episcopală şi sufletul lor se cutremură! […] [De aceea] i-a şi luat cu forţa poporul şi i-a făcut episcopi! L-a luat pe Marele Vasile cu forţa, l-a luat pe Ioan Gură de Aur cu forţa, l-au apucat pe Atanasie cu forţa… Acum, ei înşişi apucă cu forţa demnitatea episcopală! Iată marea diferenţă. […] Şi vă întreb: De la astfel de episcopi (vlădici), care au intrat nu pe uşă, ci pe fereastră, printre cărămizi, poţi să aştepţi altceva? Pentru că pentru a deveni cineva episcop (vlădică) trebuie să fie chemat de Dumnezeu sau chemat de popor. Pe aceştia nici Dumnezeu nu i-a chemat, nici poporul nu i-a ales! Şi, în general, astăzi, în Biserica noastră, pe episcopi nici Dumnezeu nu-i cheamă, nici poporul nu-i alege. […]

Hristoforos Kalivas, un prieten de-al meu de suflet, o personalitate importantă, mi-a spus cu ani în urmă când discutam: „Bre, Augustine, nu ai înţeles ce se va întâmpla? Satana a folosit toate mijloacele pentru a distruge Biserica. Va unelti în vremurile din urmă şi o ultimă armă: Va îmbrăca preoţi şi vlădici persoane de sub stăpânirea sa. Le va pune engolpioane şi le va da cârje episcopale! Şi prin intermediul acestor arhierei va distruge Biserica”. […]

Cutreieră şi acţionează acum în Elada ereticii, cutreieră ateii, cutreieră toţi, pentru că nu avem o Biserică vie şi liberă, pentru că nu avem episcopi care să trăiască şi să moară pentru Credinţa noastră! Nu există! […]

Din nefericire, nu există astăzi un Gură-de-Aur, nu există astăzi un Vasilie, nu există un Grigorie de Nazianz. Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a lupta! Tremură de cei răi, se tem să nu fie caterisiţi; şi sunt în stare să-i caterisească. Şi uită bunii episcopi că o caterisire este titlu de onoare pentru acela care este caterisit! [Din pricina ataşamentului faţă de Credinţă]. Caterisit a murit Gură-de-Aur, dar slava lui este veşnică în Biserică! De mii de ori să fiu caterisit de astfel de episcopi şi să merg în pustie şi să-mi plâng păcatele mele!

Luptatu-s-au deci toţi aceşti Sfinţi Părinţi. Astăzi nu mai există luptă. Clericii nu luptă. Nu există duh de luptă. Ce se va întâmpla? Lupta cade pe popor. Precum, din nefericire, toate greutăţile economice, impozitele, înrolarea în armată, sângiurile, muceniciile, toate cad pe poporul nostru, aşa şi greutatea acestei lupte, a celei bisericeşti, cade pe popor. […]

Câţi suntem elini credincioşi să stăm bine! Noi suntem Termopilele! Nu va trece papismul (romano-catolicismul), nu vor trece ereziile! Elada veşnică va trăi! […]

În ceea ce mă priveşte, nu ştiu [ce mă aşteaptă]; fie pustia, fie exilul, fie moartea, eu cel puţin armele nu le predau. Mă voi lupta până la sfârşit, ca să văd o Biserică măreaţă şi sfântă, precum au predat-o Părinţii noştri întru pomenire veşnică.”

(Fragmente din omiliile transcrise după înregistrări ale fostului episcop de Florina, Augustin Kandiotis, din cărţile „Creştinii în vremurile din urmă” şi „Trădarea Credinţei Ortodoxe” – Kozani, 2007)
(traducere: ML, după http://thriskeftika.blogspot.com/2010/03/blog-post_7997.html)

PÂNĂ CÂND VOM VOTA POLITICIENI MASONI ŞI ATEI?

 Mitropolitul de Florina, părintele Augustin Kandiotis, spunea:

„În ateu şi în necredincios să nu aveţi încredere. Nu credeţi cuvintelor lor. Nu-l băgaţi în casa voastră… Necredinciosul faţă de Dumnezeu va fi necredincios şi faţă de voi”. Şi amintea un exemplu cu Makrianis.
Makrianis a oferit o masă unui străin european şi acela a zâmbit ironic, când i-a văzut făcându-şi rugăciunea înainte de masă şi a spus: Astea sunt lucruri învechite. Şi Makrianis, care nu ştia de false politeţuri, a deschis uşa casei lui şi i-a spus să plece.
Să nu aşteptăm de la politicieni masoni şi de la atei învederaţi să ne scoată din criză. Este timpul să ne împotrivim.
Mitropolitul Augustin de Florina spunea: „Dând votul nostru materialiştilor, hulitorilor, masonilor şi ateilor, vom plăti cu vârf şi îndesat acest păcat al nostru”

Sursa

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: DESPRE PĂCATUL CÂRTIRII

  „…Cârtirea nu este un rău mic. Eu nu spovedesc, deoarece nu există pocăinţă. „Nu am nimic, părinţele”, îţi zice şi râde. „N-am omorât, n-am furat. Sunt un om bun”. Dar cârtirea, văicăreala, mârâitul tău nu este un păcat? Şi este un mic păcat? Deschideţi Vechiul Testament, ca să vedeţi ce-au păţit iudeii cârtitori.
Dumnezeu le-a aruncat în pustie mana, a deschis stâncile şi i-a adăpat cu apşoară răcoritoare şi cu un nor îi acoperea. Şi ei cârteau zi şi noapte. Au cârtit împotriva lui Moise, au cârtit împotriva lui Aaron, au cârtit împotriva căpeteniilor lor (vezi Ieşire 16, 6-7; 17, 3; Numeri 14, 27; 16, 11). Dar citiţi să vedeţi ce s-a întâmplat. În acel ceas în care cârteau s-a deschis pământul şi i-a înghiţit; i-a îngropat în măruntaiele lui (vezi Numeri 16, 32). Acestea le zice Vechiul Testament.

       Aşadar, care este concluzia? Nu v-o spun. Dacă veţi căuta în Noul Testament, o veţi găsi. Semnele vremurilor sunt aproape. Şi oamenii – citiţi Scriptura, ca să vedeţi -, în loc să se pocăiască pentru răutăţile care vor veni peste ei, vor cârti împotriva lui Dumnezeu.
Fraţii mei, să ne temem de cârtire, de acest păcat înfricoşător. În loc să cârtim, să-L slăvim pe Dumnezeu pentru nesfârşita Lui milă, ca să ne fie milostiv în ziua aceea.”
Fragment din volumul 20 din seria “Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”

Sursa