Sfinții Părinți ne arată că duhovnicii care nu țin cont de Sfintele Canoane vor ajunge în iad

Marea majoritate a duhovnicilor la ora actuală nesocotesc întru totul Sfintele Canoane și dau dezlegare ușoară sau imediată celor cu păcate opritoare, unii preoți având obiceiul de a folosi expresia că își iau asupra lor păcatele celor ce s-au spovedit, spunându-le să nu își facă nici o grijă. Pentru a arăta cât de gravă este starea de păcătoșenie a lumii contemporane, și mai ales lipsa totală de conștientizare a acestei stări, lipsind aproape întru totul îndemnul din partea preoților pentru o pocăință adevărată după învățătura evanghelică și patristică, aducem mai jos următoarele exemple din canoanele și cele statornicite de Sfinții Părinți.

Sfântul Ioan Gură de Aur

  • „Voi [fiii duhovnicești] n-aveţi grijă decât de voi înşivă şi dacă vă purtaţi bine, voi n-aveţi de dat seamă pentru alţii. Dar un preot, un păstor, dacă se mulţumeşte să trăiască numai el bine, dacă n-are o grijă destul de mare de voi şi de toţi cei ce-i sunt încredinţaţi lui, el va merge în iad cu cei răi; adesea el piere, nu pentru greşealele sale proprii şi pentru păcatele lui, ci pentru ale altora, dacă n-a făcut tot ceea ce-i stă în puterea sa ca să-i îndrepte.”
  • „Preotul de va şi griji bine de viaţa lui, iar de a celor ce ascultă de el nu se va nevoi cu râvnă, cu curvarii va merge în matca focului.”
  • Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte [Sfânta Împărtăşanie] cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală.”

Vă prezentăm și un articol alcătuit de Ieromonahul Timotei de la Vaduri:

Despre dezlegarea de păcate la spovedanie

De nimic nu se vorbeşte atât de puţin ca şi despre toate cele ce ţin de Sf. Taină a Spovedaniei din Biserica noastră dreptslăvitoare. Cei care mai vorbesc câte ceva sunt foarte rari şi nici ei nu o fac îndeajuns. Lucrul cel mai grav însă e faptul că mulţi duhovnici nu ştiu cât de tare se vor osândi pentru că nu-i canonisesc pe credincioşi aşa cum cer canoanele sau hotărârile Sf. Părinţi. Puţini sunt duhovnicii care ştiu cât de mult greşesc când îi dezleagă de păcate pe cei pe care nu trebuie să-i dezlege.

Iată ce ne spune Pr. Cleopa Ilie, atunci când a fost întrebat de cazurile în care rămân nedezlegate păcatele mărturisite la spovedanie. Aceasta se întâmplă doar “când creştinul nu-şi mărturiseşte toate păcatele, asemenea lui Iuda, şi când duhovnicul nu le dezleagă. El nu are voie să le dezlege până ce creştinul nu primeşte canonul rânduit. Dacă duhovnicul dezleagă pe cineva <<mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate toate păcatele celui pe care l-a dezlegat>> (A se vedea Carte foarte folositoare de suflet şi Învăţătura către duhovnic, de Sf. Nicodim Aghioritul). Iarăşi, păcatele omului rămân nedezlegate dacă nu face fapte de pocăinţă, <<căci fără de îndreptare nu poate să existe iertare.>> Însă, adevărata pocăinţă este părăsirea păcatului şi căinţa inimii.” (Îndrumarul Duhovnicului de Pr.Eugen Drăgoi)

Chiar în Molitfelnic se arată limpede pentru duhovnicii care au citit cu atenţie şi au luat aminte că, la păcătoşii cu păcate opritoare de la împărtăşire, dezlegarea nu se dă după spovedanie, ci trebuie amânată până la împlinirea canonului dat. În astfel de cazuri, în locul formulei de dezlegare, Molitfelnicul cere să se spună altceva, o sfătuire: “Fiule, atâţia ani poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiazmă mare. Şi, de vei avea grijă să nu te împărtăşeşti, ţi se vor dezlega păcatele tale; iar de vei îndrăzni, peste porunca sfinţilor părinţi, ca să te împărtăşeşti, atunci te vei socoti al doilea Iuda. Iar dacă vei fi bolnav şi tare slab, temându-te de moarte, atunci să te împărtăşeşti; şi dacă te vei însănătoşi, iarăşi vei rămâne oprit atâţia ani câţi ţi s-au poruncit, până când vei plini canonul. Iar dacă te vei împărtăşi de frica morţii, plinind canonul cel dintâi, ţi se va socoti alt canon pentru împărtăşire şi-l vei plini şi pe acela.”

De fapt, păcatele cele mai grele nici n-ar trebui dezlegate de către duhovnici, ci de arhierei, după cum arată acest lucru Sf. Simeon al Tesalonicului: „căci preoţii nici nu au voie a canonisi şi a dezlega toate păcatele, după priceperea lor; şi mai ales cele ce sunt ale lepădării, aceştia nu le pot dezlega, fără numai arhiereii, asemenea şi ale uciderii, şi greşalele preoţilor, ale jurământului şi altele.” (Tratatul II)

Deşi unii penitenţi sunt trimişi la arhierei, aceştia ar trebui să-i canonisească pe ei, aşa după cum o cer canoanele sau hotărârile Sf. Părinţi. Nimeni nu este deasupra canoanelor Sf. Părinţi. De aceea, noi, duhovnicii, nu-i putem canonisi pe cei ce ni se spovedesc nouă, după cum ni se pare minţii noastre că e mai bine, ci după cum cer canoanele Sf. Părinţi. De nu vom face aşa, vom vedea la ieşirea noastră din viaţă ce osândă groaznică ne aşteaptă. Căci nu trebuie să ascultăm de nimeni atunci când suntem învăţaţi să nu ţinem cont de Sf. Scriptură şi canoanele Sf. Părinţi. Cât de grav este atunci când facem ascultare de cineva şi nu trebuie, ne-o spun Sf. Ignatie Teoforul şi Sf. Meletie Mărturisitorul. Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu zice: „Cel ce grăieşte în afară de cele poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă minuni face, chiar dacă prooroceşte, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care strică şi nimiceşte oile.”

Iar dumnezeiescul Meletie Mărturisitorulzice: „Să nu ascultaţi nici pe monahi, nici pe preoţi când vă sfătuiesc cele rele. Dar ce zic eu de monahi şi preoţi? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru.” (Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine)

Ca să ştim mai bine cu toţii când trebuie dată şi când nu trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie, dăm mai jos un citat din cartea Spovedania şi duhovnicia a Pr. Petre Vintilescu. Deci, dezlegarea de păcate nu poate fi dată:

  1. a) Faţă de cei care refuză să execute canonul indicat, împotrivindu-se astfel pocăinţei şi vindecării lor. Unora ca acestora nu li se dă dezlegarea nici dacă se arată dispuşi a înlocui canonul cu oferirea de liturghii şi sărindare.[…] Îndreptarea sau pocăinţa nu se poate face însă numai în gând sau în inimă, ci, precum zicea Tertulian, trebuie dovedită şi în exterior prin exerciţii concrete şi reale.
  2. b) Dacă deci cineva nu vrea să se angajeze la evitarea ocaziilor de păcat, care nu au un caracter absolut constrângător faţă de dânsul, dacă nu se angajează la repararea nedreptăţilor şi pagubelor, dacă nu voieşte să se împace cu cel ce este mâniat, nu poate primi iertarea. Aceasta le va fi refuzată chiar la spovedania următoare, de se va constata că n-au împlinit canonul.[…]
  3. c) Celor despre care duhovnicul este convins că nu voiesc să-şi mărturisească nelegiuirile sau refuză să dea lămuririle cerute de duhovnic, în vederea unei mărturisiri complete. Prin aceasta, ei fac dovadă că nu vor să se pocăiască.
  4. d) Celor care îşi mărturisesc nelegiuirile înaintea duhovnicului, dar refuză să se denunţe justiţiei sau autorităţilor, lăsând astfel pe alţii să fie bănuiţi şi să sufere consecinţe nemeritate. Categoriile de penitenţi menţionaţi la punctele b,c şi d dovedesc o pocăinţă făţarnică.
  5. e) Recidiviştilor incorigibili verificaţi, care, deşi ascultă poveţele administrate de duhovnic în scaunul de spovedanie, totuşi, în urmă, nu părăsesc păcatele mărturisite, ci continuă întocmai ca şi mai înainte, fără niciun semn de sforţare şi de progres. Sufletele unor astfel de persoane dovedesc că nu s-au pătruns încă de căinţă şi, într-o astfel de atitudine, ele se înfăţişează închise harului dumnezeiesc. Sunt, cu alte cuvinte, improprii pentru primirea iertării. Deşi ca formă se arată docili şi ascultători, totuşi, în realitate ei sunt <<ca un arbore rău, care îşi arată foile, dar rădăcinile le ţine înfipte adânc în inimă. Aşadar, semnul unei adevărate spovedanii nu este mărturisirea, ce se face cu gura, ci întristarea pocăinţei. Numai atunci putem să socotim pe un păcătos cu adevărat convertit când se sileşte să nimicească printr-o viaţă aspră, vrednică şi cu inimă înfrântă, ceea ce a mărturisit cu cuvântul.>>
  6. f) Se refuză acordarea dezlegării chiar acelora, despre pocăinţa cărora avem îndoială; aceasta, măcar până la edificarea noastră, cu ocazia unei spovedanii viitoare.

Toţi cei enumeraţi în categoriile de mai sus nu pot fi admişi la împartăşire. De altfel, dezlegarea nu dă dreptul în chip imperios la împărtăşirea imediată, precum am mai văzut. Este necesar însă, ca duhovnicul să atragă atenţia celor într-o astfel de situaţie, că s-au spovedit, dar n-au fost iertaţi sau dezlegaţi. Acest avertisment va fi dat, totuşi, fără asprime şi fără brutalitate, chiar faţă de aceia care au manifestat în atitudinea lor lipsă de căinţă. Va căuta mai degrabă a deştepta în ei sentimentul reculegerii şi al căinţei, arătandu-se duhovnicul însuşi impresionat dureros de starea lor de indiferenţă. El le va da pe faţă speranţa sa că Duhul Sfânt va lucra asupra lor şi le va inspira o dispoziţie mai fericită pentru suflet. În cuvântul cel din urmă, duhovnicul îşi va exprima sentimentul său de aşteptare bucuroasă pentru reîntoarcerea fiilor săi duhovninceşti. Refuzarea sau amânarea iertării de păcate încetează în clipa în care penitentul a venit la pocăinţă şi îndreptare, ca fiul risipitor din parabola Sfintei Evanghelii.”

Pr. Cleopa ne spune că există şi o spovedanie păcătoasă sau falsă atunci când „cineva caută un duhovnic lesne iertător, care dezleagă, nu după legea lui Dumnezeu, ci după părerea sa, sau are aceleaşi păcate. Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit. Când cel ce se mărturiseşte nu spune toate păcatele sale sau le spune pe jumătate, sau le justifică cu minciuni, ducând în eroare pe duhovnic, când se vor spovedi în colectiv mai mulţi oameni la duhovnic, spunând păcatele în gând, fără a le auzi preotul şi a le aprecia pe toate în lumina Sfintelor Canoane şi a legilor morale, în toate aceste trei cazuri, Taina Spovedaniei nu este săvârşită canonic şi păcatele rămân nedezlegate, căci spovedania se face numai individual.” (Îndrumarul Duhovnicului)

Abia în cazul acesta, unii se vor vedea siliţi să ia în serios împlinirea canonului, care trebuie să fie dat pe măsura gravităţii păcatelor lor. Mai amintim aici că la fel procedau în privinţa dezlegării de păcate la spovedanie şi duhovnicii renumiţi din secolul trecut, precum cuvioşii: Vichentie Mălău, Nicodim Măndiţă, şi alţii. Sf. Teofan Zăvorâtul în cartea Sfaturi înţelepte ne spune că nu trebuie dezlegaţi la spovedanie cei care ’’nu făgăduiesc să-şi schimbe ideile”, iar în altă parte spune despre cineva că doar ”când îşi va îndeplini canonul cu sinceritate, atunci să-l şi dezlegaţi. Şi să-l îndemnaţi să se abţină de la păcate.”

Aşa cum am văzut pînă acum, dezlegarea de păcate la spovedanie e strâns condiţionată de împlinirea canonului sau a epitimiei cum i se mai spune. Canonul nu poate lipsi nicidecum. În vechime, abia după împlinirea canonului era dată dezlegarea de păcate. Raţiunile pentru care doar în funcţie de acceptarea canonului trebuie dată dezlegarea de păcate, le găsim la marele teolog şi apărător al ortodoxiei Sf. Marcu Evghenicul. Iată ce ne învaţă el: “Aşadar, spunem că nu dăm mai întâi iertare şi dezlegare, ca unii care avem putere de la Dumnezeu, şi după aceea rânduim epitimii, ci nu dăm în alt chip iertarea păcatelor decât împreună cu astfel de epitimii. Şi facem aceasta din multe pricini. Mai întâi, ca, prin reaua pătimire de aici, pe care cel ce a păcătuit o primeşte de bunăvoie, să scape acolo [în viaţa viitoare n.n] de pedeapsa cea fără de voie. <<Căci prin nimic din celelalte nu este aşa de mult slujit Dumnezeu ca prin reaua pătimire>>, zice Grigorie Teologul, <<şi prin lacrimi se dă în schimb iubirea de oameni>>. În al doilea rând, ca iubitorul de plăceri cuget al trupului, care obişnuieşte să nască vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi este pricina a tot păcatul, să fie nimicit prin acest meşteşug ostenitor. <<Căci cele potrivnice>>, zice, <<sunt leacuri ale celor potrivnice [lor]>> şi e neapărat nevoie ca plăcerea să se lepede prin durere. În al treilea rând, pentru ca epitimia dată să fie pentru suflet ca un lanţ şi frâu, ca să nu se mai dedea relelor. În al patrulea rând, deoarece şi prin firea [lui] lucrul virtuţii este ostenitor şi cel ce urmează a fi slobozit spre [a dobândi] deprinderea ei [a virtuţii] trebuie să se obişnuiască cu ostenelile, după cum prin plăcere a alunecat în păcat. În al cincilea rând, pentru că vrem să luăm şi încredinţare prin acceptarea epitimiei date, dacă [acela] a urât desăvârşit păcatul. Acestea sunt pricinile epitimiilor şi încă multe altele.” (Opere,vol. I) Aceleaşi lucruri spuse de Sf. Marcu Evghenicul mai înainte le spune şi Sf. Nicodim Aghioritul în Carte foarte folositoare de suflet.

     În încheiere, constatăm astăzi cu multă tristeţe că rari sunt duhovnicii care mai ţin cont de felul cum trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie. De asemenea, tot mai puţini sunt duhovnicii – şi numărul lor scade pe zi ce trece – care îi mai canonisesc pe ucenicii lor aşa cum cer canoanele Sf. Părinţi. Dar să nu creadă că nu-şi vor lua osânda de la Dumnezeu în veacul viitor. Sf. Nicolae Velimirovici zicea că păcătoşii îi copleşesc cu laude pe duhovnicii care îi îndreptăţesc în păcatele lor, dar să nu se apropie de patul păcătoşilor când aceştia îşi vor da sufletul. Să luăm aminte deci cu toţii şi mai ales duhovnicii…!

– Ierom. Timotei de la Vaduri

DIN CANOANELE SFÂNTULUI VASILIE CEL MARE:

Sfântul Vasile cel Mare ne arată că nu se cuvine ca arhiereii și preoții duhovnici să dezlege de păcate pe cei ce nu se hotărăsc să facă pocăință pentru ele.

CANONUL 84
Toate acestea însă le scriem, ca rodurile pocăinţei să se cerce. Că negreşit unele ca acestea nu cu timpul le judecăm (*N.N. – ARHIEREII, PREOȚII), ci luăm aminte chipului pocăinţei. Iar de vor fi cu anevoie de smuls din năravurile lor, şi vor voi mai mult a sluji îndulcirilor trupului, decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, nici un cuvânt de comun (obşte) este nouă către dânşii. Că noi în popor nesupus, şi împotrivă grăitor, ne-am învăţat a auzi: „Că mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău” (Facere: 19,17).

TÂLCUIRE
După ce sfântul osebite vremi deosebitelor certări a rânduit, adaugă şi canonul
acesta, că trebuie a se ispiti rodurile pocăinţei. Căci noi nu privim la numărul anilor
canonisirii, ci luăm aminte la aşezarea celor ce se pocăiesc. Iar de nu vor să facă

încetare de păcatele lor, şi să vieţuiască ca nişte creştini, atunci noi iconomii sufletelor

lor, arhiereii şi duhovnicii, nu trebuie a ne face părtaşi păcatelor lor, ce-i lăsăm. Că
auzim pe Sfânta Scriptură ce zice: „Mântuind mântuieşte-ţi sufletul tău”. Adică vezi să

nu-ţi dai în munci şi sufletul tău, făcându-te părtaş păcătoşilor celor neîndreptaţi.

CANONUL 85
Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceştia, ci temându-ne de osânda cea
grea, şi înfricoşata ziua răsplătirii Domnului luându-o înaintea ochilor. Să nu voim cu
păcate străine împreună să pierim. Că de nu ne-au învăţat pe noi cele înfricoşate ale
Domnului, nici bătăile cele atât de mari ne-au adus întru simţire. Că pentru
fărădelegea noastră ne-a părăsit Domnul, şi ne-a dat în mâinile barbarilor, şi s-a dus
robit la vrăjmaşi poporul, şi s-a dat risipirii. Pentru că acestea le îndrăzneau cei ce
purtau numele lui Hristos. Deoarece n-au cunoscut nici au priceput, că pentru acestea
a venit peste noi urgia lui Dumnezeu, ce cuvânt de comun (de obşte) este nouă către
aceştia? Ci suntem datori a mărturisi lor ziua şi noaptea, şi în public, şi îndeosebi, iar a
ne trage împreună cu răutăţile lor să nu primim, ci să ne rugăm mai vârtos ca să-i
câştigăm pe ei, şi să-i scoatem din cursa vicleanului. Iar de nu vom putea aceasta, să
ne sârguim măcar sufletele noastre să le mântuim de veşnica osândă.

TÂLCUIRE
Canonul acesta este sfătuitor către arhierei, şi duhovnici, îndemnându-i, ca să se

teamă de judecata lui Dumnezeu, să nu se dea pe sineşi veşnicelor munci pentru

păcatele unora ce nu vor a se pocăi, întrebuinţând la dânşii covârşitoare compogorâre.

Ci să-i înveţe, să-i mustre în toate zilele, şi de obşte, şi în deosebire, şi să-L roage pe Dumnezeu ca să-i slobozească din cursa diavolului. Iar neputând a-i îndrepta ei, şi

măcar ei pe sineşi să se păzească a nu se împreună prăpăstui cu răutăţile acelora.

Sfântul Nicodim Aghioritulîntărește că acela ce își spovedește păcatele, trebuie să primească cu bucurie canonul, duhovnicul  având datoria să cerceteze cu atenție pe ucenic, pentru a se asigura și a primi din partea acestuia asigurarea că penitentul își va schimba viața și va părăsi definitiv păcatul. De asemenea, ucenicul trebuie să se învoiască să facă și canonul dat, cu multă umilință, pentru a se izbăvi de chinurile veșnice și a se împărtăși cu vrednicie de Sfintele Taine. După cum ni se arată în repetate rânduri de către sfinții care au iconomisit rânduielile Bisericii de-a lungul veacuilor, canonul trebuie să se stabilească întotdeauna în limitele acestor rânduieli, niciodată în afara lor.

Daca cineva, fiind nedumerit, ar spune ca pacatul celui ce se pocaieste se iarta prin rugaciunea de iertare a duhovnicului – si deci de ce acestuia nu i se îngaduie sa se împartaseasca cu Sfintele Taine, odata ce a fost iertat si îndreptat? – acestuia îi raspundem în trei chipuri:

1) adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, însa nu de-a dreptul, ci socotind ca el va împlini canonul si va sta departe de Sfînta Împartasanie (fiindca de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotaraste canonul si lipsirea de Sfintele Taine);

2) adevarat este case iarta pacatosului pacatul, nu însa si pedeapsa si certarea pentru pacat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde si îndepartarea de la Sfînta Împartasanie. Fiindca si pacatul lui David s-a iertat cu adevarat de Dumnezeu – cînd Natan i-a spus: „Domnul a ridicat pacatul tau” – dar nu s-a iertat si pedeapsa pentru pacatul lui, fiindca, dupa aceasta iertare, el a fost izgonit din împaratia sa de catre fiul sau, Avesalom, si sabia nu s-a îndepartat de casa lui si alte nenumarate rautati a patimit, dupa cum însusi Natan i le proorocise;

3) adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, dar este nevoie ca pacatosul sa fie pus la încercare si, cu timpul, sa fie întarit în harul lui Dumnezeu. În sfîrsit, îti spunem, frate, ca acel canon pe care ti-l va da duhovnicul (dupa Canoanele Sfintilor Parinti n. n.), trebuie sa-l împlinesti cît mai repede cu putinta, adica cîta vreme te afli în harul lui Dumnezeu, si sa nu amîni, fiindca nu stii ce ti se va întîmpla mîine: „Ca nu stii la ce poate da nastere ziua de mîine” (Pildele lui Solomon 27, 1). […] – CUVÂNT DESPRE TAINA SPOVEDANIEI, AL SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL

Pilde ale celor ce au fost canonisiţi pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moise nu ar fi fost alungată afară din tabără şapte zile, nu s-ar fi curăţat de lepră (Numeri 12). Dacă incestuosul din Corint nu ar fi fost dat satanei, nu s-ar fi mântuit sufletul lui (I Corinteni 5). Aşa şi tu, o frate, de nu vei primi această puţină certare a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăţi desăvârşit, nici sufletul tău nu se va mântui.

Neguţătorie este aceasta, o iubitule, mare şi mult folositoare pentru cei înţelepţi: dai una şi scapi de milioane, iei cele vremelnice şi scapi de cele veşnice. împăratul David, pentru săvârşirea canonului păcatelor sale, a fost alungat din împără­ ţia sa de însuşi fiul său Avesalom; umbla prin munţi şi prin văi cu picioarele goale; era ocărât şi împroşcat cu pietre de Semei; era defăimat de toţi. Şi tu cauţi să îmblânzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon? Nebun eşti! /V

Împăratul Teodosie cel Mare a săvârşit o vestită facere de canon în Mediolan, după cum i-a rânduit Sfântul Ambrozie.Alt împărat, pentru o ucidere pe care a făcut-o, a fost canonisit să meargă deasupra unui munte înalt, cu picioarele goale, dezbrăcat de podoaba împărătească, a petrecut patruzeci de zile întregi numai cu pâine şi cu apă, cu rugăciune neîncetată şi cu tăcere, dormind pe pământ gol. Şi alţi mulţi împăraţi au săvârşit grele împliniri de canoane pentru păcatele lor. Şi tu, o păcătosule, oare mai mare eşti decât aceia? Sau eşti mai de bun neam şi ai trup mai gingaş, ca să nu primeşti un mic canon de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?

Să nu te înşele gândul că dai bani şi răscumperi canonul tău. Împăraţii aceia aveau mai mulţi bani decât tine şi puteau să dea milioane de galbeni, numai să nu ia acest fel de canoane. Aceasta nu este cu putinţă să se facă, măcar de-ar da cineva toată împărăţia, fiindcă dreptatea cea fără de mită a lui Dumnezeu, în alt chip nu se mulţumeşte, decât trupul care a păcătuit, acela însuşi să fie şi pedepsit. Dacă se va afla vreun duhovnic iubitor de câştig şi îţi va cere bani ca să te ierte, ia aminte să nu-1 creziSfântul Isidor Pelusiotulscrie către un duhovnic ca acesta că duhovnicii nu pot să ierte pe cei bogaţi prin darea banilor, că ei nu sunt stăpâni şi domni ai iertării sau moştenitori ai Dumnezeiescului jertfelnic, precum necredincioşii aceia care ziceau: ״Veniţi să moştenim jertfelnicul lui Dumnezeu, că cei ce pentru ale lor păcate aduc jertfe, precum a zis Apostolul, nu vor putea, întradevăr, cu stăpânire a ierta păcatele celor nepocăiţi, măcar că bogaţi vor fi aceia”(Epistola 260 către Zosima). Vezi şi învăţătura cea către Duhovnic. – CARTE FOARTE FOLOSITOARE DE SUFLET P.153-155

Auzind pe unii preoti că iau asupra lor păcatele ucenicilor le dăm următoarele pilde de la Sfinții Părinți (din cartea Cum ne împărtășim,Ieromonah Artemie Popa):

  • Dar ca să vedem cât de grav este a chema şi a împărtăşi pe cei cu păcate opritoare de la primirea Sfintelor Taine, dăm mai jos un fragment foarte grăitor de la Sfântul Teofan Zăvorâtul. „Vă voi povesti o întâmplare la care am fost aproape martor nemijlocit în Orient. A păcătuit un oarecare creştin; vine la părintele duhovnicesc, se pocăieşte şi zice: Fă cu mine cum porunceşte legea. Eu îţi descopăr rana mea: doftoriceşte-o şi, fără să mă cruţi, fă ceea ce se cuvine. Văzând cât de sinceră este pocăinţa lui, duhovnicului i s-a făcut milă şi nu a pus pe rană pansamentul rânduit de către Biserică. Creştinul cu pricina a murit.

După un răstimp, se arată în vis duhov­nicului său şi zice: Eu ţi-am desoperit rana mea şi am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat – şi iată că din pricina asta nu primesc îndreptăţi­rea! La trezirea din somn, sufletul duhov­nicului s-a umplut de mâhnire şi nu ştia ce să facă. Răposatul i s-a arătat iarăşi şi iarăşi, de multe ori, ba zilnic, ba din două în două zile, ba la o săptămână, şi repeta aceleaşi cuvinte: Am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat, şi acum sufăr din această pricină.

Ajuns la capătul puterilor de frică şi de mâhnire, duhovnicul a plecat în Athos, la sfatul nevoitorilor de acolo a luat asupră-şi o aspră epitimie, a petrecut câţiva ani în post, în rugăciuni şi în osteneli, până când a primit vestire că pentru smerenia, frângerea de inimă şi osteneala sa au fost iertaţi şi el, şi acel creştin pe care, făcând pogorământ mincinos, nu-l doftoricise duhovniceşte.

Iată unde duc indulgenţa şi pogorămin­tele făcute împotriva legii lui Hristos. Din pricina lor şi-a stricat credinţa şi viaţa tot Occidentul, iar acum piere în necredinţă şi în viaţa sa fără frâu, cu laxismele sale7”. Despre un caz asemănător ne vorbește și Sfântul Nil în cartea Minunile și vedeniile Sfântului Părin­telui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir. În această carte ni se spune despre un duhovnic că a fost luat de viu în iad de ucenicul său care murise, pentru că nu-l îndrepta când acesta, viu fiind, îi mărturisea faptele lui rele.

Dar cei cu păcate opritoare de la împăr­tăşire, nu numai că nu pot fi împărtăşiţi atât timp cât cer canoanele (hotărârile, legile, normele, regulile) Sfinţilor Părinţi şi fără a face nevoinţele trupeşti şi duhovniceşti ce­rute de ei, dar nici nu pot fi dezlegaţi de păcate de către duhovnic, dacă nu acceptă şi făgăduiesc să facă canonul necesar pe mă­sura gravităţii păcatelor lor. Referitor la acest lucru Sfântul Nicodim Aghioritul zice că, dacă duhovnicul dezleagă pe cineva „mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate păcatele celui pe care l-a dezlegat.”

Ca să vadă duhovnicii cât de importantă este respectarea canoanelor date de Sfin­ţii Părinţi îl cităm şi pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care spune: „preotul trebuie să afurisească (să oprească) de la cele Sfinte pe cel vinovat când este rânduit de Ca­noane ca să nu se încarce de păcate stră­ine. Că nu este aceea răbdare, ci pricină de pierzare. Că nu se cuvine a fi noi mai milostivi decât Sfinţii Părinţi.

Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, deşi poate părea foarte aspru, spune că:„Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi să primească ci­neva păcatele altuia şi să dea seamă pentru el, fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întâi roade vrednice de pocăinţă pro­porţional cu felul păcatului şi să fi pus la baza ei ostenelile lui.”

sursa

„Ascensiunea duhovnicească a persoanei se hrănește din Euharistie”

Liturghia este o lucrare de o viaţă întreagă. Nu există numai o liturghie după Liturghie, cum se spune de obicei, ci şi o liturghie înainte de Liturghie. Toată viaţa trebuie să fie liturgică. „Piatra din capul unghiului a Liturghiei noastre este de a şti dacă ea este trăită în vieţile noastre… adevărata noastră liturghie fiind un proces de convertire la Hristos, care reprezintă faptul vieţuirii creştine”, ne amintește un liturgist contemporan.

În explicarea Liturghiei pe care o face Teodor de Mopsuestia, el aminteşte faptul că noi, în calitate de creştini, trebuie „să ne străduim pe cât posibil să imităm în această lume conduita pe care ne aşteptăm să o avem în cer”, adică „a ne comporta într‑un mod ceresc” şi „a avea moravuri dumnezeieşti de viaţă în sejurul ceresc”.

Pentru a fi vrednici de a participa la Liturghia euharistică trebuie să fim într‑o stare de convertire permanentă, având ca ţintă a vieţii noastre imitarea Domnului Iisus, reînnoind permanent promisiunile noastre făcute la Botez. Pentru aceasta, trebuie să‑L căutăm pe Domnul în toate locurile prezenţei Sale şi să ne dăm seama, precum ucenicii de la Emaus, că El este întotdeauna aproape, dar că preocupările noastre ne împiedică să‑L recunoaştem, mai ales dacă nu‑L vedem frângând Pâinea. Dacă vrem să trăim în mod liturgic, nu ne putem abţine să facem o adevărată revoluţie interioară, pe care numai metanoiaevanghelică o poate săvârşi. Este vorba de regăsirea setei noastre de Dumnezeu, bucuria de a realiza că doar El este „stânca” noastră. Că doar El este fidel. Şi că El ne invită să devenim, prin dobândirea Duhului Său, martori ai Hristosului Său. Acest Hristos care ni se oferă în fiecare zi, nu doar în Euharistia Sa, ci şi în dialogul faţă către faţă al rugăciunii, în întâlnirea cu Cuvântul Său din Sfânta Scriptură, în adunarea fraţilor, unde El este prezent, şi în slujirea oamenilor. În loc să vorbească despre Dumnezeu, Sfinţii Părinţi ne roagă insistent să devenim disponibili pentru a merge în întâmpinarea Sa. Aceasta ne obligă să ne depărtăm de duhul şi de practicile acestei vieţi, avide de consum, astfel încât să mulţumim pentru toate lucrurile şi să ştim să auzim din nou şi să luăm în serios cuvântul lui Hristos: „Dar între voi să nu fie astfel (…)” (Luca 22, 26).

„Ieșirea din moment” și amintirea de Dumnezeu

A adopta un astfel de mod de viaţă presupune o disciplină şi o voinţă afirmată în fiecare zi, o strădanie pentru a cere de la Dumnezeu schimbarea noastră; rugându‑ne şi meditând asupra Sfintelor Scripturi la ore fixe; forţându‑ne să nu judecăm niciodată şi să‑i iubim atât pe semeni, cât şi pe duşmani; fiind totdeauna gata să le spălăm picioarele. Biserica a stabilit un ciclu liturgic cotidian care ţese ziua cu fire de aur pentru a ne ajuta să rămânem în compania lui Dumnezeu, să rememorăm evenimentele vieţii Domnului şi să participăm la rugăciunea Sa pentru sfinţirea timpului şi a universului. Cu excepţia călugărilor, ştim că nu ne mai este posibil să participăm la aceste rugăciuni în biserică, dar trebuie oare să le ignorăm? Cum să le integrăm în viaţa noastră modernă? Este oare pretenţios să stabilim un ciclu cotidian propriu, de preferinţă cu fraţii şi surorile comunităţii noastre euharistice? Oricare ar fi ocupaţiile sale, oricare dintre noi poate să se elibereze chiar şi puţin, din timp în timp (fumătorii nu o fac ei oare?), pentru a „ieşi din moment”, pentru a ne aminti de Dumnezeu şi să ne asociem rugăciunilor pe care Biserica le‑a dedicat diferitelor momente ale zilei. ş…ţ

Părintele Sofronie ne aduce aminte că „timpul este locul întâlnirii noastre cu Creatorul”. Trebuie așadar să avem grijă să nu pierdem timpul, dar să știm să profităm de timpul disponibil pentru a‑L slăvi pe Domnul. Ciclul săptămânal vine să se adauge ciclului liturgic cotidian, permițându‑ne să cinstim, în funcție de ziua săptămânii, Crucea Mântuitorului, trădarea Sa sau pe sfinții Săi, culminând cu Sfânta Liturghie din ziua duminicii. Este o altă invitație să potrivim viața noastră cu cea a Mântuitorului și a prietenilor Săi, sfinții, imitându‑le. În această aventură a sfințeniei, nimeni nu poate reuși de unul singur, căci Iisus vine la noi împreună cu frații Săi în Trupul Său. Fără să excludem întâlnirile personale, El se dezvăluie cel mai bine în comunitatea reunită în Euharistie. Părintele Dumitru Stăniloae scria: „Ascensiunea duhovnicească a persoanei se hrănește din Euharistie și din comunitatea euharistică. Ea urmărește deplina armonizare a persoanei cu comunitatea, căci scopul său ultim este iubirea față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni.”

Hristos a venit către noi prin Întruparea Sa, prin moartea și Învierea Sa. El continuă astăzi să ne însoțească pe cărările existenței noastre. Dumnezeiasca Liturghie din duminici înseamnă „Paștile Domnului prezente cu noi”. Cum să menținem în noi vie „marea bucurie” pe care o simțim în timpul slujbei Învierii, în cadrul căreia Iisus ne invită „să rămânem” (Luca 2, 10; 24, 52), decât numai prin integrarea noastră tainică în viața liturgică a Bisericii?

Iubirea‑chemare a lui Hristos și iubirea‑răspuns a oamenilor

Întărit în această convingere pascală, încurajat de exemplul vieții lui Hristos și a sfinților, credinciosul se pregătește în fiecare duminică să intre în Liturghie. El intră în „casa” Bisericii cu toate grijile și problemele sale, dar fără certurile și ranchiunile lui, căci cineva care nu iubește pe fratele lui „care este propria noastră viață” și „cel care nu‑și iubește dușmanii nu‑L poate cunoaște pe Domnul, nici desfătările Duhului” (Sfântul Siluan Athonitul). Trebuie așadar să fim conștienți că acesta este pe punctul de a trăi „o minune continuă”, că el vine să participe la „o explozie a vieții ecleziale” prin actualizarea Bisericii reunite în jurul Domnului său. El trebuie să se pregătească să treacă de la „Iubirea‑chemare” a lui Hristos la „Iubirea‑răspuns” a oamenilor. Dacă vrea să în­țe­leagă adevăratul sens al Liturghiei și simbolurile care o dezvă­luie, i se va permite să vadă „cerurile deschizându‑se” și pe Fiul Omului arătându‑Se, aici și acum, pentru a uni pământul cu cerul și timpul cu veșnicia. Drumul Sfintei Liturghii către Împărăție ne cere o atenție permanentă, o angajare a tuturor puterilor sufletului și trupului nostru. Suntem invitați nu numai să participăm la slujbă, ci chiar să o săvârșim împreună cu Hristos. În timpul Dumnezeieștii Liturghii, fiecare dintre noi realizează împreună cu frații săi, ceilalți membri ai poporului lui Dumnezeu, preoția împărătească a Bisericii.

Preoția aceasta împărătească se manifestă înainte de toate în Dumnezeiasca Liturghie. Comunitatea reunită este o comunitate de preoți, chemată să trăiască o sinergie cu slujitorii care săvârșesc Liturghia. Aceștia din urmă nu fac nimic pentru sau în locul credincioșilor, ci trebuie să facă totul împreună cu ei. Preoți și mireni coslujesc. De fapt, ei toți coslujesc împreună cu Hristos. Fiecare credincios este preot în măsura în care trăiește preoția comună a membrilor poporului lui Dumnezeu. El nu este preot fără ceilalți, căci împreună constituie pietre vii, casă duhovnicească, preoţie sfântă, pentru a aduce jertfe duhovniceşti, bine‑plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (I Petru 2, 5). În timpul Liturghiei, poporul lui Dumnezeu realizează că este „seminţie aleasă, preoţie împărătească, ­neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestească în lume bunătăţile Celui ce ne‑a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9).

De aceea nu puțini Părinți ai Bisericii s‑au abținut să descrie această realitate vie care este Biserica, limitându‑se să spună celor care le puneau întrebări pe această temă: „Vino și vezi”. Preoția împărătească este înainte de toate legată de adunarea poporului lui Dumnezeu pentru a‑L slăvi pe Domnul și a participa la preoția unicului arhiereu, Iisus Hristos (Evrei 5, 5‑10) pentru mântuirea și sfințirea lumii și a întregii creații. Această preoție împărătească a poporului lui Dumnezeu nu se oprește la „Amin”‑ul din timpul Epiclezei sau al altor momente ale Liturghiei. Suntem noi oare conștienți că în momentul în care adunarea răspunde binecuvântării preotului spunând: „Și duhului tău”, noi de fapt îi întoarcem binecuvântarea sa? Realizăm oare cu adevărat la ce mare lucrare suntem noi chemați la fiecare Liturghie de duminică? Suntem noi cu adevărat vrednici să spunem, noi, păcătoșii, „fără de osândă”, „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”, adică de a oferi lui Dumnezeu nu numai Cinstitele Daruri, ci întregul univers?(La Divine Liturgie, source de toute une vie, Raymond Rizk, fost secretar general al Mişcării Tineretului Ortodox din Liban, Buisson Ardent, Cerf, 2015. Traducere de Ionuț Marinescu)

Sursa

Cine este stăpânul foişorului şi ce este foişorul Cinei de taină?

Cina cea de Taina, frescă, Mănăstirea Vatoped
Întrebare: Cine este acela de care spune Evanghelia ca poartă în cetate ulciorul cu apă şi pe care, întâlnindu-l, învăţăceii trimiși de Hristos primesc porunca să-l urmeze? Cine este apoi stăpânul casei? (Marcu 14, 13) Şi de ce nu i se spune numele de către Evangheliști? Ce este în sfârșit foișorul cel mare si pardosit în care se săvârșește înfricoșata taină a Cinei dumnezeiești? (Luca 22, 10)
Răspuns: Scriptura trece sub tăcere numele omului la care Mântuitorul i-a trimis pe cei doi învăţăcei pentru pregătirea Paştilor, ca şi numele cetăţii în care au fost trimiși. După primul gând care-mi vine, socotesc că prin „cetate” este arătata lumea aceasta sensibilă, iar „omul” [ce purta vasul] este firea generală a oamenilor. La aceasta sunt trimiși, ca învăţăcei ai lui Dumnezeu şi ai Cuvântului, şi ca înainte-mergători ai ospăţului tainic pe care îl avea Dumnezeu împreună cu firea oamenilor, Vechiul Testament şi cel Nou. Cel dintâi curăţă firea omeneasca de toata întinăciunea, prin filosofia practică (înțelepciunea lucrătoare), celalalt ridică mintea, prin cunoaștere sau prin călăuzirea tainică a contemplației, de la cele trupești spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar proba despre aceasta este faptul ca ucenicii trimiși sunt Petru si Ioan. Căci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplației.
Astfel, e foarte potrivit ca cel dintâi care-i întâlnește pe aceștia sa fie purtătorul unui urcior cu apă, însemnând prin el pe toți cei ce poartă, prin filozofia practică, pe umerii virtuților, închis în mădularele pământești mortificate ale trupului, ca într-un ulcior, harul Duhului, care, prin credință, îi curăţeşte pe ei de întinăciune. După acesta, al doilea care-i întâlnește este stăpânul casei, care le arata foișorul pardosit. Acesta înfățișează prin el pe toți cei ce pardosesc prin contemplație înălțimea cugetării lor, ca pe un foișor, cu cugetări şi dogme însuşite prin cunoaştere (în chip gnostic), spre primirea după cuviință a marelui Cuvânt. Iar casa este deprinderea întru cucernicie, spre care înaintează mintea practică ce cultivă virtutea. Asupra ei [asupra deprinderii întru cucernicie] stăpânește, ca una ce e stapâna prin fire, mintea luminată de lumina dumnezeiască a cunoașterii tainice care s-a învrednicit împreună cu mintea practică, de împreună ospătarea cea mai presus de fire cu Cuvântul si Mântuitorul.
Se vorbește în Scriptura şi de un om şi de doi, căci unul este purtătorul ulciorului si altul este stăpânul casei. De unul se vorbește poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de doi din pricina ca aceasta fire este împărțită între cei activi si între cei contemplativi. Pe aceștia, iarăși amestecându-i Cuvântul prin Duhul, îi numeşte şi-i face unul.
Iar daca cineva ar vrea sa aplice cele spuse la fiecare om, nu ar ieşi din adevăr. Căci „setea” este sufletul fiecăruia, la care sunt trimise mereu, ca învăţăcei ai Cuvântului şi ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtuţii si raţiunile [cuvintele] cunoaşterii. Cel ce poartă ulciorul cu apă este modul de vieţuire şi cugetul care susţine, în chip neşovăitor, pe umerii înfrânarii, neevaporat, harul credinţei dat la Botez. Iar casa este dispoziţia şi deprinderea virtuoasă, zidită din multe şi felurite virtuţi şi cugetări tari şi bărbăteşti, ca din nişte pietre. Foişorul este cugetarea largă şi întinsă, şi capacitatea de cunoaştere împodobită cu vederile dumnezeieşti ale dogmelor tainice şi negrăite. Iar stăpânul are mintea largită de strălucirea deprinderii întru virtute, de înalţimea, de frumusetea şi de mărimea cunoştintei. La aceasta minte venind Cuvântul cu ucenicii săi, adică cu primele înţelesuri duhovniceşti ale firii şi ale timpului, se împărtaşeşte pe Sine.
În sfârşit, Paştile sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească, prin care daruieşte tuturor celor vrednici plenitudinea bunătăţilor Sale, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu venind tainic la ei.

Sursa

“Atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine…”: Mitropolitul Antonie de Suroj DESPRE ÎMPĂRTĂŞIRE: “Să intrăm în viaţa cea nouă, oricât ne-ar costa aceasta”

DESPRE ÎMPĂRTĂŞIRE

Să intrăm în viaţa cea nouă, oricât ne-ar costa aceasta

În cursul săptămânilor Postului Mare, mulţi dintre noi ne vom împărtăşi cu Sfintele Taine. Această împărtăşire trebuie să se facă cu luare aminte, ştiind ce facem, ce dorim să cerem şi la ce ne angajăm.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
În acelaşi timp, dorim să primim o viaţă nouă, îmbelşugată, ce ne este dăruită cu adevărat atunci când Domnul vine spre noi pentru a ne uni cu El, căci viaţa veşnică ne cucereşte şi pătrunde în noi. Or, noi primim rău acest dar al vieţii; vrem să trăim o viaţă fără griji, fără să ne asumăm neajunsurile. Dar această viaţă veşnică are un aspect tragic: ea poate fi greu de purtat şi nu e neapărat un izvor de veselie.
 Pe de-o parte ne implicăm în viaţa veacului ce va să vină, dar numai în măsura în care această viaţă se ancorează în noi, numai dacă ne îndepărtăm de lucrările răului, dacă respingem influenţa întunericului, a stricăciunii, a morţii, dacă ne îndepărtăm de acestea în mod conştient, printr-un efort de voinţă şi fără compătimire faţă de noi înşine şi faţă de slăbiciunile noastre; şi dacă, în plus, adoptăm în viaţa pământească o conduită insuflată de Evanghelie – adică departe de tot ce ar putea să o întineze – şi închinată rugăciunii.

Pe de altă parte noi ne rugăm Domnului să Se unească cu noi, să asume toată povara vieţii noastre şi să o poarte împreună cu noi. De aceea trebuie să fim pregătiţi să luăm asupra noastră destinul Fiului lui Dumnezeu cel Întrupat, să fim de partea cerului, a lui Dumnezeu, a adevărului, cu toate consecinţele care pot decurge din aceasta.
În primul rând e lupta din lăuntrul nostru cu minciuna şi cu puterile morţii care sălăşluiesc în noi, apoi străduinţa de a apăra cauza adevărului dumnezeiesc, a tainei Împărăţiei lui Dumnezeu, a iubirii dumnezeieşti pe pământ, în relaţiile dintre oameni. Iar când vom fi chemaţi la o jertfă oarecare, să ne oferim pe noi înşine drept jertfă.
În sfârşit, să fim pregătiţi, oricât ne-ar costa, ca în numele Domnului şi al adevărului Său, să fim respinşi, excluşi, să devenim străini în ochii celor care, în mod conştient sau nu, se răzvrătesc împotriva acestui adevăr.
Pentru toate aceste raţiuni, atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, ne vom concentra toată atenţia ca să venim la spovedanie cu conştiinţa trează, renunţând la orice minciună, la tot ce ne înrobeşte, pentru a fi pregătiţi ca, după ce ne-am spovedit şi ne-am unit cu Hristos, să intrăm într-o viaţă nouă, oricât ne-ar costa aceasta.
Dacă vom face aşa, atunci darul Sfintei Împărtăşanii, unirea cu Hristos, sălăşluirea harului Duhului Sfânt în noi, aceste relaţii noi, inexprimabile, ce se vor crea între noi şi Părintele ceresc, iar prin El cu toţi oamenii, îşi vor aduce roadele.
În caz contrar, vom fi îngrijoraţi şi neliniştiţi pentru că ne vom simţi lipsiţi de ajutor şi de putere, cu toate că ne-am apropiat de Dumnezeu; iar aceasta nu pentru că Dumnezeu nu ne acordă ajutorul Său [ori] pentru că puterile ne părăsesc, ci pentru că noi am risipit darul lui Dumnezeu în uscăciunea pustiitoare a vieţii.
Acum să intrăm cu bucurie în viaţa cea nouă, atât cei ce urmează să se împărtăşească, precum şi cei ce încă veghează în aşteptarea acestei biruinţe şi bucurii de nedescris, şi să trăim aşa încât prin noi cerul să fie prezent pe pământ, iar Împărăţia lui Dumnezeu sălăşluită înlăuntrul nostru să cucerească tot ce ne înconjoară, de la lucrurile cele mai mărunte până la cele mai mari. Amin.
Predică rostită în timpul Postului Mare, în anul 1967
(Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertarii, taina tamaduirii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2014

Sursa

Minune legată de Sfânta Împărtăşanie trăită de Părintele Mărturisitor Ioan Iovan

Pr. Ioan Iovan, pictat de Ioan Popa, în proscomidiar la biserica „Sfinţilor Ioani” din Alba Iulia.

Părintele Ioan Iovan a povestit la predică o minune care i s-a întâmplat într-o duminică , când slujea la Nămoloasa, a intrat în biserică o femeie demonizată ,aceasta femeie țipa se arunca pe jos, înjura.Dupa ce Părintele  Ioan Iovan i-a dat cuminecarea bolnava sa facut  sănătoasă cu desăvârșire ! De aici se si vede ca Taina Sfintei Împartasanii are puteri vindecătoare si se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o au, bolnavii se împărtășesc cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.

​Conştiinţa canonică şi împărtăşirea din aceleaşi Sfinte Taine

1

de Pr. Patriciu Vlaicu Conştiinţa canonică, cea care marchează întâlnirea dintre conştiinţa doctrinară şi aspectele concrete ale vieţii, garantează echilibrul între dreapta-credinţă şi dreapta trăire, dintre ortodoxie şi ortopraxie. Şi din acest motiv, toate lucrările creştinului, toate atitudinile ecleziale sunt fundamentate pe dreapta înţelegere şi trăire a adevărurilor dumnezeieşti din tezaurul Ortodoxiei.

Conştiinţa canonică şi împărtăşirea din aceleaşi Sfinte Taine

Canonic şi necanonic în viaţa Bisericii Biserica şi Conştiinţa canonică .Interdicţia prevăzută de canoane pentru împărtăşirea cu cei din afara Bisericii nu este altceva decât o concretizare a dimensiunii ecleziale a Sfintelor Taine. Toată lucrarea sacramentală din Biserică este o lucrare a Dumnezeirii. Sfintele Taine nu sunt lucrări cu caracter instituţional sau simboluri ale unei prezenţe, ci sunt împărtăşirea deplină a Dumnezeiescului Har. Sfintele Taine sunt o manifestare lucrătoare a Bisericii şi de aceea ele nu pot fi rupte de comuniunea bisericii. Atunci când o persoană sau comunitate nu este în deplină comuniune de credinţă sau în deplină comuniune canonică cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, lipsa comuniunii depline în credinţă face ca lucrarea sacramentală, deşi prezentă formal, să fie doar un chip nedeplin al căutării lucrării Duhului Sfânt. „Tainele Bisericii constituie şi stabilesc relaţii personale, obiective între cei ce le primesc şi Biserica însăşi, al cărui cap este Hristos…… De aici şi necesitatea credinţei Bisericii şi mai exact, plenitudinea adevărului de credinţă încredinţat de Hristos Bisericii.[1]

Atunci când Biserica Ortodoxă nu acceptă împărtăşirea în afara Bisericii Ortodoxe sau împărtăşirea neortodocşilor în Biserica Ortodoxă, ea subliniază legătura dintre Taina Bisericii şi mărturisirea deplină a credinţei. Prin această restricţie Biserica Ortodoxă nu dispreţuieşte şi nu exprimă convingerea existenţei unui monopol în ceea ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt în lume. Biserica Ortodoxă se bucură de semnele lucrării providenţei în lumea întreagă dar nu defineşte măsura lucrării harului în afara ei. Noi înţelegem că lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi îngrădită de nedeplinătatea înţelegerii, cunoaşterii şi mărturisirii, dar observăm că nedeplinătatea credinţei atrage după sine o incapacitate de împărtăşire deplină cu Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „nu putem spune exact ce primesc cei din afara Bisericii în numitele lor Taine. Atâta însă credem că se poate spune că aceste ceremonii nu sunt numai o formă goală de orice conţinut obiectiv, ci implică ceva ce poate alcătui în unele cazuri mai mult, altele mai puţin, baza pentru o completare a relaţiei ce s-a iniţiat între omul respectiv şi Hristos.[2]

Tainele săvârşite în afara Bisericii sunt forme care pot fi umplute de deplinătatea lucrării harului prin pecetluirea cu Pecetea Darului Sfântului Duh şi intrarea în Biserica ortodoxă. Recunoaşterea tainelor din afara Bisericii, fără primirea în Biserică prin Sfântul Mir, ar duce în mod inevitabil la acea commnio in sacris, fapt ce ar însemna relativism şi confuzie doctrinară oficială, justificată exclusiv sociologic. Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unităţii, ci încoronarea şi pecetluirea acesteia. Astfel înţeleasă, comuniunea euharistică este inseparabilă de mărturisirea credinţei plenare.[3] Prin forţarea comuniunii euharistice înainte de realizarea comuniunii de credinţă se riscă o izolare a euharistiei de ansamblul vieţii eccleziale şi de angajamentul credinţei.

Biserica ortodoxă „nu poate coborî euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxă, psihologică şi superficială între creştini”[4]. Biserica este Trupul şi Sângele lui Hristos extinse în credincioşi.[5]

1Refuzul intercomuniunii nu înseamnă dispreţ pentru celelalte confesiuni sau lipsă de iubire, ci responsabilitate faţă de efortul de regăsire în aceeaşi credinţă mărturisită împreună secole de-a rândul.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că Ortodoxia recunoaşte manifestarea lui Dumnezeu în întreaga creaţie şi prin întreaga viaţă, prin toate gândurile şi simţirile credinciosului legate de lume. El introduce termenul de „sobornicitate deschisă” pentru a desemna această deschidere care exprimă respectul faţă de „pluralismul de înţelegere în Dumnezeu, a tuturor înţelegerilor altora ca fiind cuprinse în misterul apofatic al lui Dumnezeu. [….] Toate actele şi cuvintele creştinilor, în măsura în care se manifestă gânduri şi stări de suflet superioare şi produc relaţii mai apropiate între semeni, aduc un raport nou la tălmăcirea lui Dumnezeu şi la o manifestare mai corespunzătoare a lui prin ele.”[8]

Conştiinţa acestei lucrări Dumnezeieşti în toate şi în toţi care se manifestă într-o sinceră căutare a înţelegerii Tainei Dumnezeieşti ne angajează spre o disponibilitate de mărturisire prin cuvânt şi trăire a ortodoxiei.

1Prezenţa Bisericii Ortodoxe în dialogul ecumenic, înţelegerea modului în care ceilalţi creştini îşi trăiesc viaţa religioasă, mărturisirea spre înţelegere a propriei tradiţii doctrinare, liturgice şi canonice, este o datorie fundamentală şi un semn de responsabilitate creştină. Biserica Ortodoxă nu cheamă creştinii la învăţături şi rânduieli noi, ci mărturiseşte că în această lume şi acum este cu putinţă să se trăiască viaţa doctrinară liturgică şi canonică a Bisericii primului mileniu într-un dinamism care respectă realitatea vremii. Pentru acest dialog, Biserica Ortodoxă stăruieşte într-o atitudine de solicitudine mărturisitoare. Ea nu impune celorlalţi formele de manifestare ce îi sunt proprii, dar mărturiseşte importanţa conţinutului doctrinar trăit secole de-a rândul într-o unitate în diversitate. Canonul 1 de la Sinodul din Constantinopol din anul 879, într-o perioadă în care exista deja conştiinţa diversităţii în unitatea canonică, exprimă clar coresponsabilitatea pentru unitate şi bună înţelegere a întâistătătorilor. În acelaşi timp este foarte important ca diversitatea să nu aducă atingere fondului doctrinar şi să se exprime în manifestări ce nu intră în contradicţie cu doctrina, tradiţia şi conştiinţa canonică.

Respectând particularităţile şi mărturisind fundamentele putem nădăjdui într-o avansare responsabilă spre cunoaştere şi revalorizare a ceea ce ne-a fost comun în primul mileniu, pentru ca prin redescoperirea unităţii de credinţă să putem să ne apropiem de împreună-slujire şi împărtăşirea din acelaşi Sfânt Potir.

 

Pr. Dr. Patriciu Vlaicu
[1] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 353

[2] Pr. Prof. D Stăniloae,  Numărul Tainelor şi raportul dintre ele, p 213, Cf şi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p.354

[3] Vezi Boris Bobrinskoy, „Intercommunion et Orthodoxie” în  Le Messager orthodoxe, Nr 51/1970, p. 16.

[4] Pr. Prof. D. Stăniloae, În problema intercomuniuni, Ortodoxia 4/1971, p. 563-564.

[5] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 368.

[6] Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia euharistiei, Ortodoxia 3/1961, p. 361.

[7] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 369.

[8] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Sobornicitate deschisă”, în Ortodoxia 2/1971, pp 178-180.
https://www.apostolia.eu/articol_211/con%C5%9Ftiin%C5%A3a-canonica-%C5%9Fi-imparta%C5%9Firea-din-acelea%C5%9Fi-sfinte-taine.html

Despărţirea credincioşilor de Hristos – o erezie desăvârşită şi o formă de antihrism!

1

Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?

Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!
Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.
Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.”[1]
În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească?
Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El?
De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul?
Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?
Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!
Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos!
Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa.
Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3]
Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut.

Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]
Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie.
Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.
Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă.
La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc.
Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine.
Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată.
Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?…
Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor (Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată:„iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).

[1] Canonul 9 apostolic (vezi:http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-apostolice.html )
[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.
[3]Idem.
[4]http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm

sursa