„Ascensiunea duhovnicească a persoanei se hrănește din Euharistie”

Liturghia este o lucrare de o viaţă întreagă. Nu există numai o liturghie după Liturghie, cum se spune de obicei, ci şi o liturghie înainte de Liturghie. Toată viaţa trebuie să fie liturgică. „Piatra din capul unghiului a Liturghiei noastre este de a şti dacă ea este trăită în vieţile noastre… adevărata noastră liturghie fiind un proces de convertire la Hristos, care reprezintă faptul vieţuirii creştine”, ne amintește un liturgist contemporan.

În explicarea Liturghiei pe care o face Teodor de Mopsuestia, el aminteşte faptul că noi, în calitate de creştini, trebuie „să ne străduim pe cât posibil să imităm în această lume conduita pe care ne aşteptăm să o avem în cer”, adică „a ne comporta într‑un mod ceresc” şi „a avea moravuri dumnezeieşti de viaţă în sejurul ceresc”.

Pentru a fi vrednici de a participa la Liturghia euharistică trebuie să fim într‑o stare de convertire permanentă, având ca ţintă a vieţii noastre imitarea Domnului Iisus, reînnoind permanent promisiunile noastre făcute la Botez. Pentru aceasta, trebuie să‑L căutăm pe Domnul în toate locurile prezenţei Sale şi să ne dăm seama, precum ucenicii de la Emaus, că El este întotdeauna aproape, dar că preocupările noastre ne împiedică să‑L recunoaştem, mai ales dacă nu‑L vedem frângând Pâinea. Dacă vrem să trăim în mod liturgic, nu ne putem abţine să facem o adevărată revoluţie interioară, pe care numai metanoiaevanghelică o poate săvârşi. Este vorba de regăsirea setei noastre de Dumnezeu, bucuria de a realiza că doar El este „stânca” noastră. Că doar El este fidel. Şi că El ne invită să devenim, prin dobândirea Duhului Său, martori ai Hristosului Său. Acest Hristos care ni se oferă în fiecare zi, nu doar în Euharistia Sa, ci şi în dialogul faţă către faţă al rugăciunii, în întâlnirea cu Cuvântul Său din Sfânta Scriptură, în adunarea fraţilor, unde El este prezent, şi în slujirea oamenilor. În loc să vorbească despre Dumnezeu, Sfinţii Părinţi ne roagă insistent să devenim disponibili pentru a merge în întâmpinarea Sa. Aceasta ne obligă să ne depărtăm de duhul şi de practicile acestei vieţi, avide de consum, astfel încât să mulţumim pentru toate lucrurile şi să ştim să auzim din nou şi să luăm în serios cuvântul lui Hristos: „Dar între voi să nu fie astfel (…)” (Luca 22, 26).

„Ieșirea din moment” și amintirea de Dumnezeu

A adopta un astfel de mod de viaţă presupune o disciplină şi o voinţă afirmată în fiecare zi, o strădanie pentru a cere de la Dumnezeu schimbarea noastră; rugându‑ne şi meditând asupra Sfintelor Scripturi la ore fixe; forţându‑ne să nu judecăm niciodată şi să‑i iubim atât pe semeni, cât şi pe duşmani; fiind totdeauna gata să le spălăm picioarele. Biserica a stabilit un ciclu liturgic cotidian care ţese ziua cu fire de aur pentru a ne ajuta să rămânem în compania lui Dumnezeu, să rememorăm evenimentele vieţii Domnului şi să participăm la rugăciunea Sa pentru sfinţirea timpului şi a universului. Cu excepţia călugărilor, ştim că nu ne mai este posibil să participăm la aceste rugăciuni în biserică, dar trebuie oare să le ignorăm? Cum să le integrăm în viaţa noastră modernă? Este oare pretenţios să stabilim un ciclu cotidian propriu, de preferinţă cu fraţii şi surorile comunităţii noastre euharistice? Oricare ar fi ocupaţiile sale, oricare dintre noi poate să se elibereze chiar şi puţin, din timp în timp (fumătorii nu o fac ei oare?), pentru a „ieşi din moment”, pentru a ne aminti de Dumnezeu şi să ne asociem rugăciunilor pe care Biserica le‑a dedicat diferitelor momente ale zilei. ş…ţ

Părintele Sofronie ne aduce aminte că „timpul este locul întâlnirii noastre cu Creatorul”. Trebuie așadar să avem grijă să nu pierdem timpul, dar să știm să profităm de timpul disponibil pentru a‑L slăvi pe Domnul. Ciclul săptămânal vine să se adauge ciclului liturgic cotidian, permițându‑ne să cinstim, în funcție de ziua săptămânii, Crucea Mântuitorului, trădarea Sa sau pe sfinții Săi, culminând cu Sfânta Liturghie din ziua duminicii. Este o altă invitație să potrivim viața noastră cu cea a Mântuitorului și a prietenilor Săi, sfinții, imitându‑le. În această aventură a sfințeniei, nimeni nu poate reuși de unul singur, căci Iisus vine la noi împreună cu frații Săi în Trupul Său. Fără să excludem întâlnirile personale, El se dezvăluie cel mai bine în comunitatea reunită în Euharistie. Părintele Dumitru Stăniloae scria: „Ascensiunea duhovnicească a persoanei se hrănește din Euharistie și din comunitatea euharistică. Ea urmărește deplina armonizare a persoanei cu comunitatea, căci scopul său ultim este iubirea față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni.”

Hristos a venit către noi prin Întruparea Sa, prin moartea și Învierea Sa. El continuă astăzi să ne însoțească pe cărările existenței noastre. Dumnezeiasca Liturghie din duminici înseamnă „Paștile Domnului prezente cu noi”. Cum să menținem în noi vie „marea bucurie” pe care o simțim în timpul slujbei Învierii, în cadrul căreia Iisus ne invită „să rămânem” (Luca 2, 10; 24, 52), decât numai prin integrarea noastră tainică în viața liturgică a Bisericii?

Iubirea‑chemare a lui Hristos și iubirea‑răspuns a oamenilor

Întărit în această convingere pascală, încurajat de exemplul vieții lui Hristos și a sfinților, credinciosul se pregătește în fiecare duminică să intre în Liturghie. El intră în „casa” Bisericii cu toate grijile și problemele sale, dar fără certurile și ranchiunile lui, căci cineva care nu iubește pe fratele lui „care este propria noastră viață” și „cel care nu‑și iubește dușmanii nu‑L poate cunoaște pe Domnul, nici desfătările Duhului” (Sfântul Siluan Athonitul). Trebuie așadar să fim conștienți că acesta este pe punctul de a trăi „o minune continuă”, că el vine să participe la „o explozie a vieții ecleziale” prin actualizarea Bisericii reunite în jurul Domnului său. El trebuie să se pregătească să treacă de la „Iubirea‑chemare” a lui Hristos la „Iubirea‑răspuns” a oamenilor. Dacă vrea să în­țe­leagă adevăratul sens al Liturghiei și simbolurile care o dezvă­luie, i se va permite să vadă „cerurile deschizându‑se” și pe Fiul Omului arătându‑Se, aici și acum, pentru a uni pământul cu cerul și timpul cu veșnicia. Drumul Sfintei Liturghii către Împărăție ne cere o atenție permanentă, o angajare a tuturor puterilor sufletului și trupului nostru. Suntem invitați nu numai să participăm la slujbă, ci chiar să o săvârșim împreună cu Hristos. În timpul Dumnezeieștii Liturghii, fiecare dintre noi realizează împreună cu frații săi, ceilalți membri ai poporului lui Dumnezeu, preoția împărătească a Bisericii.

Preoția aceasta împărătească se manifestă înainte de toate în Dumnezeiasca Liturghie. Comunitatea reunită este o comunitate de preoți, chemată să trăiască o sinergie cu slujitorii care săvârșesc Liturghia. Aceștia din urmă nu fac nimic pentru sau în locul credincioșilor, ci trebuie să facă totul împreună cu ei. Preoți și mireni coslujesc. De fapt, ei toți coslujesc împreună cu Hristos. Fiecare credincios este preot în măsura în care trăiește preoția comună a membrilor poporului lui Dumnezeu. El nu este preot fără ceilalți, căci împreună constituie pietre vii, casă duhovnicească, preoţie sfântă, pentru a aduce jertfe duhovniceşti, bine‑plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (I Petru 2, 5). În timpul Liturghiei, poporul lui Dumnezeu realizează că este „seminţie aleasă, preoţie împărătească, ­neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestească în lume bunătăţile Celui ce ne‑a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9).

De aceea nu puțini Părinți ai Bisericii s‑au abținut să descrie această realitate vie care este Biserica, limitându‑se să spună celor care le puneau întrebări pe această temă: „Vino și vezi”. Preoția împărătească este înainte de toate legată de adunarea poporului lui Dumnezeu pentru a‑L slăvi pe Domnul și a participa la preoția unicului arhiereu, Iisus Hristos (Evrei 5, 5‑10) pentru mântuirea și sfințirea lumii și a întregii creații. Această preoție împărătească a poporului lui Dumnezeu nu se oprește la „Amin”‑ul din timpul Epiclezei sau al altor momente ale Liturghiei. Suntem noi oare conștienți că în momentul în care adunarea răspunde binecuvântării preotului spunând: „Și duhului tău”, noi de fapt îi întoarcem binecuvântarea sa? Realizăm oare cu adevărat la ce mare lucrare suntem noi chemați la fiecare Liturghie de duminică? Suntem noi cu adevărat vrednici să spunem, noi, păcătoșii, „fără de osândă”, „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”, adică de a oferi lui Dumnezeu nu numai Cinstitele Daruri, ci întregul univers?(La Divine Liturgie, source de toute une vie, Raymond Rizk, fost secretar general al Mişcării Tineretului Ortodox din Liban, Buisson Ardent, Cerf, 2015. Traducere de Ionuț Marinescu)

Sursa

Reclame

Cine este stăpânul foişorului şi ce este foişorul Cinei de taină?

Cina cea de Taina, frescă, Mănăstirea Vatoped
Întrebare: Cine este acela de care spune Evanghelia ca poartă în cetate ulciorul cu apă şi pe care, întâlnindu-l, învăţăceii trimiși de Hristos primesc porunca să-l urmeze? Cine este apoi stăpânul casei? (Marcu 14, 13) Şi de ce nu i se spune numele de către Evangheliști? Ce este în sfârșit foișorul cel mare si pardosit în care se săvârșește înfricoșata taină a Cinei dumnezeiești? (Luca 22, 10)
Răspuns: Scriptura trece sub tăcere numele omului la care Mântuitorul i-a trimis pe cei doi învăţăcei pentru pregătirea Paştilor, ca şi numele cetăţii în care au fost trimiși. După primul gând care-mi vine, socotesc că prin „cetate” este arătata lumea aceasta sensibilă, iar „omul” [ce purta vasul] este firea generală a oamenilor. La aceasta sunt trimiși, ca învăţăcei ai lui Dumnezeu şi ai Cuvântului, şi ca înainte-mergători ai ospăţului tainic pe care îl avea Dumnezeu împreună cu firea oamenilor, Vechiul Testament şi cel Nou. Cel dintâi curăţă firea omeneasca de toata întinăciunea, prin filosofia practică (înțelepciunea lucrătoare), celalalt ridică mintea, prin cunoaștere sau prin călăuzirea tainică a contemplației, de la cele trupești spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar proba despre aceasta este faptul ca ucenicii trimiși sunt Petru si Ioan. Căci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplației.
Astfel, e foarte potrivit ca cel dintâi care-i întâlnește pe aceștia sa fie purtătorul unui urcior cu apă, însemnând prin el pe toți cei ce poartă, prin filozofia practică, pe umerii virtuților, închis în mădularele pământești mortificate ale trupului, ca într-un ulcior, harul Duhului, care, prin credință, îi curăţeşte pe ei de întinăciune. După acesta, al doilea care-i întâlnește este stăpânul casei, care le arata foișorul pardosit. Acesta înfățișează prin el pe toți cei ce pardosesc prin contemplație înălțimea cugetării lor, ca pe un foișor, cu cugetări şi dogme însuşite prin cunoaştere (în chip gnostic), spre primirea după cuviință a marelui Cuvânt. Iar casa este deprinderea întru cucernicie, spre care înaintează mintea practică ce cultivă virtutea. Asupra ei [asupra deprinderii întru cucernicie] stăpânește, ca una ce e stapâna prin fire, mintea luminată de lumina dumnezeiască a cunoașterii tainice care s-a învrednicit împreună cu mintea practică, de împreună ospătarea cea mai presus de fire cu Cuvântul si Mântuitorul.
Se vorbește în Scriptura şi de un om şi de doi, căci unul este purtătorul ulciorului si altul este stăpânul casei. De unul se vorbește poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de doi din pricina ca aceasta fire este împărțită între cei activi si între cei contemplativi. Pe aceștia, iarăși amestecându-i Cuvântul prin Duhul, îi numeşte şi-i face unul.
Iar daca cineva ar vrea sa aplice cele spuse la fiecare om, nu ar ieşi din adevăr. Căci „setea” este sufletul fiecăruia, la care sunt trimise mereu, ca învăţăcei ai Cuvântului şi ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtuţii si raţiunile [cuvintele] cunoaşterii. Cel ce poartă ulciorul cu apă este modul de vieţuire şi cugetul care susţine, în chip neşovăitor, pe umerii înfrânarii, neevaporat, harul credinţei dat la Botez. Iar casa este dispoziţia şi deprinderea virtuoasă, zidită din multe şi felurite virtuţi şi cugetări tari şi bărbăteşti, ca din nişte pietre. Foişorul este cugetarea largă şi întinsă, şi capacitatea de cunoaştere împodobită cu vederile dumnezeieşti ale dogmelor tainice şi negrăite. Iar stăpânul are mintea largită de strălucirea deprinderii întru virtute, de înalţimea, de frumusetea şi de mărimea cunoştintei. La aceasta minte venind Cuvântul cu ucenicii săi, adică cu primele înţelesuri duhovniceşti ale firii şi ale timpului, se împărtaşeşte pe Sine.
În sfârşit, Paştile sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească, prin care daruieşte tuturor celor vrednici plenitudinea bunătăţilor Sale, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu venind tainic la ei.

Sursa

“Atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine…”: Mitropolitul Antonie de Suroj DESPRE ÎMPĂRTĂŞIRE: “Să intrăm în viaţa cea nouă, oricât ne-ar costa aceasta”

DESPRE ÎMPĂRTĂŞIRE

Să intrăm în viaţa cea nouă, oricât ne-ar costa aceasta

În cursul săptămânilor Postului Mare, mulţi dintre noi ne vom împărtăşi cu Sfintele Taine. Această împărtăşire trebuie să se facă cu luare aminte, ştiind ce facem, ce dorim să cerem şi la ce ne angajăm.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
În acelaşi timp, dorim să primim o viaţă nouă, îmbelşugată, ce ne este dăruită cu adevărat atunci când Domnul vine spre noi pentru a ne uni cu El, căci viaţa veşnică ne cucereşte şi pătrunde în noi. Or, noi primim rău acest dar al vieţii; vrem să trăim o viaţă fără griji, fără să ne asumăm neajunsurile. Dar această viaţă veşnică are un aspect tragic: ea poate fi greu de purtat şi nu e neapărat un izvor de veselie.
 Pe de-o parte ne implicăm în viaţa veacului ce va să vină, dar numai în măsura în care această viaţă se ancorează în noi, numai dacă ne îndepărtăm de lucrările răului, dacă respingem influenţa întunericului, a stricăciunii, a morţii, dacă ne îndepărtăm de acestea în mod conştient, printr-un efort de voinţă şi fără compătimire faţă de noi înşine şi faţă de slăbiciunile noastre; şi dacă, în plus, adoptăm în viaţa pământească o conduită insuflată de Evanghelie – adică departe de tot ce ar putea să o întineze – şi închinată rugăciunii.

Pe de altă parte noi ne rugăm Domnului să Se unească cu noi, să asume toată povara vieţii noastre şi să o poarte împreună cu noi. De aceea trebuie să fim pregătiţi să luăm asupra noastră destinul Fiului lui Dumnezeu cel Întrupat, să fim de partea cerului, a lui Dumnezeu, a adevărului, cu toate consecinţele care pot decurge din aceasta.
În primul rând e lupta din lăuntrul nostru cu minciuna şi cu puterile morţii care sălăşluiesc în noi, apoi străduinţa de a apăra cauza adevărului dumnezeiesc, a tainei Împărăţiei lui Dumnezeu, a iubirii dumnezeieşti pe pământ, în relaţiile dintre oameni. Iar când vom fi chemaţi la o jertfă oarecare, să ne oferim pe noi înşine drept jertfă.
În sfârşit, să fim pregătiţi, oricât ne-ar costa, ca în numele Domnului şi al adevărului Său, să fim respinşi, excluşi, să devenim străini în ochii celor care, în mod conştient sau nu, se răzvrătesc împotriva acestui adevăr.
Pentru toate aceste raţiuni, atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, ne vom concentra toată atenţia ca să venim la spovedanie cu conştiinţa trează, renunţând la orice minciună, la tot ce ne înrobeşte, pentru a fi pregătiţi ca, după ce ne-am spovedit şi ne-am unit cu Hristos, să intrăm într-o viaţă nouă, oricât ne-ar costa aceasta.
Dacă vom face aşa, atunci darul Sfintei Împărtăşanii, unirea cu Hristos, sălăşluirea harului Duhului Sfânt în noi, aceste relaţii noi, inexprimabile, ce se vor crea între noi şi Părintele ceresc, iar prin El cu toţi oamenii, îşi vor aduce roadele.
În caz contrar, vom fi îngrijoraţi şi neliniştiţi pentru că ne vom simţi lipsiţi de ajutor şi de putere, cu toate că ne-am apropiat de Dumnezeu; iar aceasta nu pentru că Dumnezeu nu ne acordă ajutorul Său [ori] pentru că puterile ne părăsesc, ci pentru că noi am risipit darul lui Dumnezeu în uscăciunea pustiitoare a vieţii.
Acum să intrăm cu bucurie în viaţa cea nouă, atât cei ce urmează să se împărtăşească, precum şi cei ce încă veghează în aşteptarea acestei biruinţe şi bucurii de nedescris, şi să trăim aşa încât prin noi cerul să fie prezent pe pământ, iar Împărăţia lui Dumnezeu sălăşluită înlăuntrul nostru să cucerească tot ce ne înconjoară, de la lucrurile cele mai mărunte până la cele mai mari. Amin.
Predică rostită în timpul Postului Mare, în anul 1967
(Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertarii, taina tamaduirii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2014

Sursa

Minune legată de Sfânta Împărtăşanie trăită de Părintele Mărturisitor Ioan Iovan

Pr. Ioan Iovan, pictat de Ioan Popa, în proscomidiar la biserica „Sfinţilor Ioani” din Alba Iulia.

Părintele Ioan Iovan a povestit la predică o minune care i s-a întâmplat într-o duminică , când slujea la Nămoloasa, a intrat în biserică o femeie demonizată ,aceasta femeie țipa se arunca pe jos, înjura.Dupa ce Părintele  Ioan Iovan i-a dat cuminecarea bolnava sa facut  sănătoasă cu desăvârșire ! De aici se si vede ca Taina Sfintei Împartasanii are puteri vindecătoare si se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o au, bolnavii se împărtășesc cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.

​Conştiinţa canonică şi împărtăşirea din aceleaşi Sfinte Taine

1

de Pr. Patriciu Vlaicu Conştiinţa canonică, cea care marchează întâlnirea dintre conştiinţa doctrinară şi aspectele concrete ale vieţii, garantează echilibrul între dreapta-credinţă şi dreapta trăire, dintre ortodoxie şi ortopraxie. Şi din acest motiv, toate lucrările creştinului, toate atitudinile ecleziale sunt fundamentate pe dreapta înţelegere şi trăire a adevărurilor dumnezeieşti din tezaurul Ortodoxiei.

Conştiinţa canonică şi împărtăşirea din aceleaşi Sfinte Taine

Canonic şi necanonic în viaţa Bisericii Biserica şi Conştiinţa canonică .Interdicţia prevăzută de canoane pentru împărtăşirea cu cei din afara Bisericii nu este altceva decât o concretizare a dimensiunii ecleziale a Sfintelor Taine. Toată lucrarea sacramentală din Biserică este o lucrare a Dumnezeirii. Sfintele Taine nu sunt lucrări cu caracter instituţional sau simboluri ale unei prezenţe, ci sunt împărtăşirea deplină a Dumnezeiescului Har. Sfintele Taine sunt o manifestare lucrătoare a Bisericii şi de aceea ele nu pot fi rupte de comuniunea bisericii. Atunci când o persoană sau comunitate nu este în deplină comuniune de credinţă sau în deplină comuniune canonică cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, lipsa comuniunii depline în credinţă face ca lucrarea sacramentală, deşi prezentă formal, să fie doar un chip nedeplin al căutării lucrării Duhului Sfânt. „Tainele Bisericii constituie şi stabilesc relaţii personale, obiective între cei ce le primesc şi Biserica însăşi, al cărui cap este Hristos…… De aici şi necesitatea credinţei Bisericii şi mai exact, plenitudinea adevărului de credinţă încredinţat de Hristos Bisericii.[1]

Atunci când Biserica Ortodoxă nu acceptă împărtăşirea în afara Bisericii Ortodoxe sau împărtăşirea neortodocşilor în Biserica Ortodoxă, ea subliniază legătura dintre Taina Bisericii şi mărturisirea deplină a credinţei. Prin această restricţie Biserica Ortodoxă nu dispreţuieşte şi nu exprimă convingerea existenţei unui monopol în ceea ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt în lume. Biserica Ortodoxă se bucură de semnele lucrării providenţei în lumea întreagă dar nu defineşte măsura lucrării harului în afara ei. Noi înţelegem că lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi îngrădită de nedeplinătatea înţelegerii, cunoaşterii şi mărturisirii, dar observăm că nedeplinătatea credinţei atrage după sine o incapacitate de împărtăşire deplină cu Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „nu putem spune exact ce primesc cei din afara Bisericii în numitele lor Taine. Atâta însă credem că se poate spune că aceste ceremonii nu sunt numai o formă goală de orice conţinut obiectiv, ci implică ceva ce poate alcătui în unele cazuri mai mult, altele mai puţin, baza pentru o completare a relaţiei ce s-a iniţiat între omul respectiv şi Hristos.[2]

Tainele săvârşite în afara Bisericii sunt forme care pot fi umplute de deplinătatea lucrării harului prin pecetluirea cu Pecetea Darului Sfântului Duh şi intrarea în Biserica ortodoxă. Recunoaşterea tainelor din afara Bisericii, fără primirea în Biserică prin Sfântul Mir, ar duce în mod inevitabil la acea commnio in sacris, fapt ce ar însemna relativism şi confuzie doctrinară oficială, justificată exclusiv sociologic. Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unităţii, ci încoronarea şi pecetluirea acesteia. Astfel înţeleasă, comuniunea euharistică este inseparabilă de mărturisirea credinţei plenare.[3] Prin forţarea comuniunii euharistice înainte de realizarea comuniunii de credinţă se riscă o izolare a euharistiei de ansamblul vieţii eccleziale şi de angajamentul credinţei.

Biserica ortodoxă „nu poate coborî euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxă, psihologică şi superficială între creştini”[4]. Biserica este Trupul şi Sângele lui Hristos extinse în credincioşi.[5]

1Refuzul intercomuniunii nu înseamnă dispreţ pentru celelalte confesiuni sau lipsă de iubire, ci responsabilitate faţă de efortul de regăsire în aceeaşi credinţă mărturisită împreună secole de-a rândul.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că Ortodoxia recunoaşte manifestarea lui Dumnezeu în întreaga creaţie şi prin întreaga viaţă, prin toate gândurile şi simţirile credinciosului legate de lume. El introduce termenul de „sobornicitate deschisă” pentru a desemna această deschidere care exprimă respectul faţă de „pluralismul de înţelegere în Dumnezeu, a tuturor înţelegerilor altora ca fiind cuprinse în misterul apofatic al lui Dumnezeu. [….] Toate actele şi cuvintele creştinilor, în măsura în care se manifestă gânduri şi stări de suflet superioare şi produc relaţii mai apropiate între semeni, aduc un raport nou la tălmăcirea lui Dumnezeu şi la o manifestare mai corespunzătoare a lui prin ele.”[8]

Conştiinţa acestei lucrări Dumnezeieşti în toate şi în toţi care se manifestă într-o sinceră căutare a înţelegerii Tainei Dumnezeieşti ne angajează spre o disponibilitate de mărturisire prin cuvânt şi trăire a ortodoxiei.

1Prezenţa Bisericii Ortodoxe în dialogul ecumenic, înţelegerea modului în care ceilalţi creştini îşi trăiesc viaţa religioasă, mărturisirea spre înţelegere a propriei tradiţii doctrinare, liturgice şi canonice, este o datorie fundamentală şi un semn de responsabilitate creştină. Biserica Ortodoxă nu cheamă creştinii la învăţături şi rânduieli noi, ci mărturiseşte că în această lume şi acum este cu putinţă să se trăiască viaţa doctrinară liturgică şi canonică a Bisericii primului mileniu într-un dinamism care respectă realitatea vremii. Pentru acest dialog, Biserica Ortodoxă stăruieşte într-o atitudine de solicitudine mărturisitoare. Ea nu impune celorlalţi formele de manifestare ce îi sunt proprii, dar mărturiseşte importanţa conţinutului doctrinar trăit secole de-a rândul într-o unitate în diversitate. Canonul 1 de la Sinodul din Constantinopol din anul 879, într-o perioadă în care exista deja conştiinţa diversităţii în unitatea canonică, exprimă clar coresponsabilitatea pentru unitate şi bună înţelegere a întâistătătorilor. În acelaşi timp este foarte important ca diversitatea să nu aducă atingere fondului doctrinar şi să se exprime în manifestări ce nu intră în contradicţie cu doctrina, tradiţia şi conştiinţa canonică.

Respectând particularităţile şi mărturisind fundamentele putem nădăjdui într-o avansare responsabilă spre cunoaştere şi revalorizare a ceea ce ne-a fost comun în primul mileniu, pentru ca prin redescoperirea unităţii de credinţă să putem să ne apropiem de împreună-slujire şi împărtăşirea din acelaşi Sfânt Potir.

 

Pr. Dr. Patriciu Vlaicu
[1] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 353

[2] Pr. Prof. D Stăniloae,  Numărul Tainelor şi raportul dintre ele, p 213, Cf şi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p.354

[3] Vezi Boris Bobrinskoy, „Intercommunion et Orthodoxie” în  Le Messager orthodoxe, Nr 51/1970, p. 16.

[4] Pr. Prof. D. Stăniloae, În problema intercomuniuni, Ortodoxia 4/1971, p. 563-564.

[5] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 368.

[6] Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia euharistiei, Ortodoxia 3/1961, p. 361.

[7] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 369.

[8] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Sobornicitate deschisă”, în Ortodoxia 2/1971, pp 178-180.
https://www.apostolia.eu/articol_211/con%C5%9Ftiin%C5%A3a-canonica-%C5%9Fi-imparta%C5%9Firea-din-acelea%C5%9Fi-sfinte-taine.html

Despărţirea credincioşilor de Hristos – o erezie desăvârşită şi o formă de antihrism!

1

Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?

Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!
Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.
Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.”[1]
În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească?
Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El?
De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul?
Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?
Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!
Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos!
Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa.
Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3]
Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut.

Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]
Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie.
Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.
Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă.
La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc.
Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine.
Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată.
Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?…
Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor (Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată:„iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).

[1] Canonul 9 apostolic (vezi:http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-apostolice.html )
[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.
[3]Idem.
[4]http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm

sursa

Impartasania (Cuminecarea)

 

193. Cine are dreptul de a da Sfanta Impartasanie? 

Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate impartasi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai daca e lipsa de preot. Daca intr-un asemenea caz lipsea si diaconul, dar erau la indemana Sfintele Taine, Sfantul Simion al Tesalonicului – pentru cazuri «de mare nevoie si cu multa luare aminte» – ingaduia prin pogoramant ca, chiar si un cantaret sau un credincios mai curat si mai cucernic sa poata impartasi pe cel ce e pe moarte, spre a nu raposa acesta lipsit de merindea vietii celei vesnice. Calugarii si pustnicii, care vietuiesc in locuri departate de biserici si de preoti, de asemenea se pot impartasi singuri, dar cu o anumita randuiala 527 (Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 41, trad. rom. p. 323).

194. Cand si de cate ori pe an se cuvine sa se impartaseasca credinciosul?
 

Impartasirea crestinului fiind strans legata de spovedanie sau marturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveste si aici. Adaugam ce spun despre acest lucru Povatuirile din Liturghier: «Preotii de enorie sa invete pe poporenii lor ca, intr-un cuget curat, atat parte barbateasca cat si femeiasca, de va fi cu putinta la praznice, iar de nu, negresit in cele patru posturi de peste an, sa se pregateasca pentru Sfanta impartasanie… Iar de vor vrea sa se apropie de Sfanta impartasanie si afara de cele patru posturi obisnuite, sa posteasca mai inainte… si sa se pregateasca dupa randuiala, prin marturisirea pacatelor…”528 (Liturghier, ed. 1987, p. 442).

De dorit este ca fiecare crestin sa se impartaseasca cat mai des, bineinteles pregatindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).
195. Cine se poate impartasi?

Numai cei pregatiti si vrednici, caci asa ne invata Sf. Apostol Pavel:


 
“Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar; caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). La fel ne invata si Sfintii Parinti529 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la epist. catre Efes; St. Anastasie, Patriarhul Antiohiei (La Nic. Milas, Canoanele…, 11, 2, p. 261-263). Comp. si Molitfele din Can. (Randuiala Sf. Impartasiri)).

In general, sunt opriti de la impartasire cei vinovati de pacate grele (lepadare de credinta, ucideri, desfranare, curvii, furturi si hotii, camatarii530 (Can. 32 al Sf. Nichifor Marturisitorul (La Nic. Milas, op. cit., vol. II, part. II, p. 239), cei ce umbla cu farmece sau vraji si descantece), dupa cum scrie in Molitfelnic la invatatura pentru canoanele de spovedanie, si aceia pe care ii va gasi nevrednici duhovnicul531 (Vezi mai pe larg Liturghierul ed. 1987, p. 445-446). Dar chiar cei curati si vrednici nu se pot impartasi fara pregatirea trebuincioasa.

196. Cum se cuvine sa ne pregatim pentru impartasire?
 

Pregatirea pentru impartasire este trupeasca si sufleteasca. Ea consta din:

a) spovedanie (marturisirea pacatelor), fara de care nimeni nu se poate impartasi. Numai copiii pana la varsta de 7 ani sunt scutiti de spovedanie;

b) impacarea cu toti. Sa nu fi certat cu nimeni si sa nu ai nimic impotriva cuiva;

c) infranarea de la orice pofta (impreunarea trupeasca) cel putin cu cateva zile inainte532 (Sf. Ap. Pavel, in Epist. 1 catre Cor., 7,5; Timotei, Episcopul Alexandriei, Can. 5 (la Milas, op. cit., trad. p. 152), Sf. Simion al Tesalonicului, Rasp. la intreb. 16, trad. rom. p. 315; Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42) si abtinerea de la mancare si bautura in ziua impartasirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfanta impartasanie pe mancate533 (Sf. Nichifor Marturisitorul, Can. 9, (la Nic. Milas, op. cit., trad. p. 231));

d) citirea pravilei pentru impartasire, adica a rugaciunilor pregatitoare pentru impartasirea cu vrednicie, pe care uneori le citeste preotul in numele credinciosilor, in biserica, inainte de impartasire534 (Despre pravila de cuviincioasa pregatire sufleteasca si trupeasca pentru impartasire, vezi mai pe larg in Povatuirile din Liturghier, ed. 1987). (Vezi-le in Ceaslov sau in Cartea de Rugaciuni).
197. Cand si cum se impartasesc credinciosii (mirenii)? 

Credinciosii (mirenii) se impartasesc afara din Altar, in fata usilor imparatesti, dupa ce se impartasesc sfintitii liturghisitori, anume atunci rand rasuna chemarea: “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”. In fruntea lor, adica indata dupa clerici, se impartasesc mai intai slujitorii bisericesti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeti sau cantareti, apoi calugarii fara hirotonie si in fine credinciosii de rand535 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfanta Liturghie, cap. 99 si cap. 142, trad. rom. p. 105, 107, 126). La vremea cuvenita se apropie fiecare cu cuviinta si cu evlavie, in liniste si cu buna randuiala, intai barbatii, incepand cu cei mai batrani, apoi femeile si in urma copiii, tinand in mana cate o lumanare aprinsa, in semn de bucurie si cinste pentru Stapanul Hristos al Carui Sfant Trup si Sange il vor primi in casa trupului si a sufletului lor. Inainte de a-i impartasi, preotul citeste, in inimile lor si in auzul tuturor, rugaciunile pe care le zic si sfintitii slujitori in altar in timpul impartasirii lor: «Cred, Doamne, si marturisesc…», «Cinei Tale celei de taina…» si «Nu spre judecata sau spre osanda.». Bun si frumos este obiceiul vechi ca, inainte de impartasire, fiecare sa-si ceara iertare de la toti cei din biserica536 (”Drept aceea se cuvine celui ce vrea sa se cuminice, a se inchina si a cere iertaciune de la arhiereu, sau de la preotul ce-l cuminica si de la toti credinciosii mai inainte”. Sf. Simion al Tesalonicului, ibidem, cap. 99, trad. rom., p. 107), sarutand cei mai mici mana celor mai mari in semn de supunere si de respect (copiii fata de parinti, finii fata de nasi). Spre deosebire de clerici, credinciosii primesc deodata atat Trupul cat si Sangele Domnului din potir, cu lingurita, din mana preotului, care spune de fiecare data: “Se impartaseste robul (roaba) lui Dumnezeu (N) cu cinstitul si Sfantul Trup si Sange al Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”.

In timpul cand se impartasesc credinciosii, la strana se anta chinonicul, adica imnul impartasirii: “«Trupul lui Hristos primiti… » sau «Cinei Tale celei de taina…».

Dupa impartasire fiecare isi sterge buzele cu stergarul din mana preotului, saruta Sfantul Potir, ca pe insasi coasta lui Hristos, din care a curs sange si apa, si se inchina multumind lui Dumnezeu. Apoi primeste anafora, la Paste artos sau “Paste mic”, putin vin pentru a-si clati gura si pentru ca sa nu manance altceva dupa Sfanta impartasanie.

Cel ce a primit Sfanta impartasanie se cuvine sa nu mai sarute icoane sau mana cuiva, sa nu scuipe pe jos si sa aiba grija mai cu seama ca nici un cuvant de ocara, de blestem, de clevetire sau orice vorbire desarta sa nu spurce gura sa, pentru cinstirea dumnezeiescului Trup si Sange pe care l-a primit in ea.
198. Cum se face impartasirea bolnavilor? 

Bolnavii pot fi impartasiti de preot afara din biserica, adica la casele lor, sau la spital, cu particele din Sfantul Trup, Sfintit anume pentru acest scop in Joia Patimilor si pastrat in Alfar, in chivotul de pe Sfanta Masa. In aceste cazuri, impartasirea se face dupa o randuiala deosebita, inscrisa in Molitfelnic (Randuiala, ce se face cand se va intampla a se da foarte grabnic celui bolnav impartasirea). Nu se poate da insa Sfanta impartasanie bolnavilor cazuti in stare de inconstienta, nesimtire sau celor iesiti din minti, nebuni.

Sursa