”S-au dus în Creta ca patriarhi și s-au întors ca niște cârpe spurcate, fără Duhul Sfânt!” PS Loghin Jar

Să ascultăm pe omul lui Dumnezeu, sabia Duhului Sfânt împotriva masonilor ecumeniști !

Jar mănâncă sau Jarul îi mănâncă pe trădătorii lui Hristos!


Auziți ce zice acest arhiereu – operat cu șase zile înainte de aceasta predică de Rusalii de un chirurg căruia i-a dat pe parcursul operației să țină în buzunar moaștele Sfântul Luca al Crimeii (astfel a fost operat cu succes de doi doctori, unul pământesc, pe nume Ștefan, iar al doilea ceresc, pe nume Sfântul Luca): arhiereii care s-au dus în Creta și au trădat s-au întors acasă fără Duhul Sfânt. De acum îi cheamă: moș Gheorghe, moș Vasile etc. Iar păcatul trădării Ortodoxiei este cumplit.

Dumnezeu este cu noi !

Sursa

Francisc satanicus laudă adunarea tâlhăreasca din Creta. In septembrie ne unim cu ereticii?


Ereticul Francisc despre Sinodul ”pan-ortodox”: O contribuție spre depășirea obstacolelor și restabilirea unitatii pe care am împărtășit-o in primul mileniu
Dupa criza Panortodoxa (care numai Panortodoxa nu a fost ) dovedită în sanul Ortodoxiei, Papa isi gaseste momentul sa vorbeasca deschis despre uniatie. „Mila lui Dumnezeu este legătura care unește bisericile, roada Duhului Sfânt este cea care produce comuniunea, dar niciodată uniformitatea”. Aceasta a fost în centrul mesajului papei Francisc către delegația Patriarhiei Ecumenice care s-a aflat la Roma pentru sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Cu toate acestea, insa este pentru prima dată cand intr-un mesaj Papa a refuzat să caracterizeze ca si  „frate” pe Patriarhul Ecumenic.
Papa a remarcat faptul că, inca din primele secole au existat multe diferențe între biserica Romei și cea a Constantinopolului, in ceea ce priveste practicile liturgice si  tipicul bisericesc, dar inca si in privinta „modul descoperirii adevărului.”

„Recunoscând că experiența Dumnezeului celui milostiv este parghia ce ne unește, înseamnă că va fi  nevoie din ce in ce mai mult sa facem din mila un criteriu și o măsură a relației noastre. Daca, în calitate de catolici și ortodocși, dorim sa vestim si sa propovaduim împreună minunile milostivului Dumnezeu în întreaga lume, atunci nu putem continua să adăpostim sentimente și comportamente de rivalitate, neîncredere și resentimente. Mila lui Dumnezeu ne elibereaza de povara conflictelor din trecut și ne permite să fim deschiși pentru viitor, spre care ne îndrumă Duhul „ a subliniat. (care duh? al SATANEI! nota G.Ș.)

„O contribuție spre depășirea obstacolelor și restabilirea unitatii pe care am împărtășit-o in primul mileniu – o unitate care nu a fost niciodată uniforma, dar întotdeauna in comuniune cu respect fata de diferentele legislative  – oferita de dialogul teologic”

Papa Francis a spus și a adăugat că „În acest context, mă bucur că în septembrie Comisia Internațională comună a Dialogului Teologic dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă se va întâlni din nou.” În plus, a cerut Metropolitului de Boston, care a condus delegația, sa transmita calde mulțumiri Gerondei Pergamului.

Mai mult decât atât, a făcut referire la „apropierea spirituală și umană puternică” pe care a trait-o în timpul vizitei recente in insula Lesbos, in compania Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și a  Arhiepiscopului Atenei și a toată Ellada – Hieronymus. În special pentru situatia refugiaților a raportat că încurajează toate formele de cooperare între catolici și ortodocși puse in slujba  diminuarii suferințelor pe care le parcurge omenirea.

În cele din urmă vorbind despre rezultatele Sinodului din Creta a subliniat:

„Împreună cu mulți altii dintre surorile si frații noștri catolici și alți creștini ne-am rugat pentru pregătirea și realizarea Sinodului […] Fie ca Duhul Sfânt să aducă in urma acestui eveniment, roade imbelsugate  pentru binele Bisericii”.

Sursa

RELIGIILE “MONOTEISTE”. Ortodocsii NU au acelasi Dumnezeu cu evreii si musulmanii. PAPA FRANCISC I catre un grup de 15 evrei, 15 musulmani si 15 “crestini”: “AVEM ACELASI TATA”


Conform articolului Pope Francis to Jewish, Muslim and Catholic group: We have the same Father papa Francisc I s-a intalnit cu un grup inter religios din Argentina format din 15 evrei, 15 musulmani si 15 crestini. Noi stim insa ca ei sunt de fapt doar “crestini” intre ghilimele, mai exact spus, sunt eretici.

Pe unii ii cunostea de cand era arhiepiscop la Buenos Aires asa ca a improvizat un discurs axat pe fraternitate: “Avem acelasi Tata in Ceruri si acelasi Tata jos pe pamant, pe care-L adoram”.

De ce cate 15? (1+5) + (1+5) + (1+5) cumva?

Sa fie clar insa: ortodocsii n-au acelasi Dumnezeu cu religiile monoteiste.

Iata ce putem citi in articolul RELIGIILE „MONOTEISTE”. AVEM ACELASI DUMNEZEU CA SI NECRESTINII?:

„Evreii, mahomedanii si crestinii sunt trei expresii ale aceluiasi monoteism, iar glasul traditiei lor autentice si străvechi este si cel mai cutezător si mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opozitii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la întelegere si coexistentă pasnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident si totusi atât de greu de acceptat – si anume că, în calitate de fii ai aceluiasi Tată, suntem prin urmare cu totii frati?”
Papa Paul al Vl-lea, La Croix, aug.11, 1970

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva, în cadrul celei de a II-a Conferinte a „Asociatiei Religiilor Unite”, reprezentantii a zece mari religii au fost invitati să se reunească în Catedrala Sfântului Petru. Această rugăciune comună a avut la bază următoarea motivatie: „Credinciosii tuturor acestor zece religii au fost invitati să se reunească în comuniune în cadrul cultului aceluiasi Dumnezeu”. Să vedem cât de validă este această afirmatie în lumina Sfintelor Scripturi
Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră la trei mari religii care s-au succedat istoric după cum urmează: Iudaismul, Crestinismul si Islamismul. Toate aceste trei religii se revendică de la o origine comună, ca religii ale Dumnezeului lui Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce suntem toti fii ai lui Avraam (evreii si musulmanii, în mod trupesc, iar crestinii în mod duhovnicesc), atunci noi cu totii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinăm fiecare în felul nostru, se întelege), care este ca atare „Unul si acelasi Dumnezeu”. Si acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire si de „întelegere reciprocă”, lucru care ne îndeamnă la o „relatie de frătie” si de „întelegere reciprocă”, asa după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist: Ce este mai bun si mai frumos, decât numai a locui fratii împreună… (Ps. 132,1)
Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu si Om, Fiul co-etern cu Tatăl mai înainte de veci, întruparea si Crucea Sa, învierea Sa minunată si preaslăvită si cea de-a doua si înfricosata Sa venire nu mai sunt decât niste detalii secundare care nu pot să ne împiedice să „fraternizăm” cu cei care îl consideră pe Hristos „un simplu profet” (potrivit Coranului) sau „fiul desfrânatei” (potrivit anumitor traditii talmudice)! Iisus din Nazaret nu se mai deosebeste, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebăm care crestin vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în constiinta sa?
S-ar putea totusi crede că, tinând cont de spiritul acestor trei religii si lăsând la o parte pentru moment trecutul, am putea să cădem de acord că Iisus Hristos este o fiintă exceptională trimisă de Dumnezeu.
Dar pentru noi crestinii, dacă Iisus Hristos nu este însusi Dumnezeu, ci simplu „profet” sau „trimis al lui Dumnezeu”, atunci El este nimic mai mult decât un impostor fără seamăn, Care S-a făcut pe Sine „Fiu al lui Dumnezeu” si asemenea cu Dumnezeu! (Marcu 14,61-62)
Potrivit acestei solutii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul Treimic al Crestinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu monoteismul Iudaismului si Islamismului, cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti-trinitarismul modern si cu anumite secte iluministe. Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane si o singură Dumnezeire, ci de o singură Persoană, neschimbătoare pentru unii, sau care-si schimbă succesiv măstile (Tatăl-Fiul-Duhul) pentru altii. Si în pofida acestor neconcordante ar trebui să credem că ne închinăm la „acelasi Dumnezeu”!
Totusi ar putea să se ridice si următoarea naivă propunere: „Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl!”
Răspuns: Potrivit Sfintei Traditii ortodoxe, acest lucru este o absurditate. Iată mărturisirea noastră: „Slavă Sfintei, Celei de o fiintă, de viată făcătoarei si nedespărtitei Treimi”. Cum deci L-am putea despărti pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos afirma clar: Eu si Tatăl Meu una suntem! (Ioan 10,30) Si când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist si Teolog al iubirii, afirmă si el: Oricine tăgăduieste pe Fiul nu are nici pe Tatăl (I Ioan 2,23).
Si chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată, al cui Tată este El cu adevărat?
Pentru Evrei si Musulmani El este Tată al oamenilor în plan creatural, trupesc, câtă vreme pentru noi, crestinii, El este Tată al nostru, rânduindu-ne spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos (Efeseni 1,5) în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi atunci între Paternitatea Dumnezeiască din Crestinism si cea din celelalte religii?
Altii ar putea încă spune: „Totusi, Avraam s-a închinat la Unul Dumnezeu; Iar evreii prin Isaac si musulmanii prin Agar sunt descendentii acestui adevărat închinător al lui Dumnezeu”.
Aici ar trebui clarificate însă mai multe lucruri: Avraam nu s-a închinat nicidecum la un Dumnezeu unipersonal si monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în Sfânta Treime, după cum citim în Sfânta Scriptură: Apoi Domnul S-a arătat iarăsi lui Avraam la stejarul Mamvri… Atunci ridicându-si ochii săi, a privit si iată trei Oameni stăteau înaintea lui; si cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor si s-a închinat până la pământ (Facerea, 18,1-2).
Deci în ce chip era Domnul, Căruia I S-a închinat Avraam? Într-o formă unipersonală, sau în forma Treimii Dumnezeiesti? Noi crestinii ortodocsi cinstim această arătare vechi testamentară (veterotestamentară) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel străvechi stejar si când asezăm în mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri si o cinstim, întocmai cum a făcut-o părintele Avraam!
Descendenta trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă nu suntem înnoiti prin apele Sfântului Botez în credinta lui Avraam. Iar credinta lui Avraam era credinta în Iisus Hristos, după cum Domnul însusi a spus-o: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea si a văzut-o si s-a bucurat (Ioan 8,56).
Aceasta a fost si credinta proorocului David, care L-a auzit pe Tatăl ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiintă cu Sine: Zis-a Domnul Domnului Meu (Ps. 109,1; Fapte 2,34).
Aceasta a fost si credinta celor trei tineri din cuptorul de foc care au fost scăpati de Fiul lui Dumnezeu (Daniel 3,25); si tot aceeasi a proorocului Daniel care a văzut în duh cele două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării Sale atunci când L-a văzut pe Fiul Omului îndreptându-se către Cel vechi de zile (Daniel 7,13). De aceea spune Domnul, adresându-se posteritătii (incontestabile) după trup a lui Avraam: Dacă ati fi fiii lui Avraam ati face faptele lui Avraam (Ioan 8,39), iar aceste fapte sunt să credeti în Acela pe Care El L-a trimis (Ioan 6,29).
Cine sunt deci urmasii lui Avraam? Fiii lui Isaac după trup sau ai Agarci egipteanca? Sunt Isaac sau Ismael, urmasii lui Avraam? Ce ne învată pe noi Scriptura prin gura dumnezeiescului Apostol? Făgăduintele au fost rostite lui Avraam si urmasului său. Nu zice: „si urmasilor” – ca de mai multi – ci ca de unul singur: „si Urmasului tău”, Care este Hristos. (Galateni 3,16) Si mai departe …Iar dacă voi sunteti ai lui Hristos, sunteti deci urmasii lui Avraam, mostenitori după făgăduintă (Galateni 3,29). Deci în Iisus Hristos a devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17,5; Romani 4,17). După asemenea făgăduinte si asemenea adeveriri, ce înteles mai poate avea a fi urmas al lui Avraam după trup? După Sfânta Scriptură, Isaac este considerat sământă sau urmas, dar numai ca chip al lui Iisus Hristos.
Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16,1 si urm.) Isaac s-a născut din libertatea miraculoasă a unei mame sterpe si înaintate în vârstă. Deci, contrar legilor naturii, întocmai ca Mântuitorul, Care S-a născut din Fecioară în chip minunat. El a fost urcat în muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii Săi lemnul Crucii.
Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, după cum tot un înger a prăvălit piatra pentru ca să putem noi privi mormântul gol si să vedem că Cel înviat nu mai este acolo. La ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Rebeca în câmpie si a dus-o în cortul maicii sale Sara, asa cum si Hristos îsi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce la sălasurile vesnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorită.
Deci răspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelasi Dumnezeu pe care îl au si necrestinii.
Conditia obligatorie de a-L cunoaste pe Tatăl este Fiul: cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14,6-9). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al întrupării, pe Care L-am văzut cu ochii nostri si cu mâinile noastre L-am pipăit (l Ioan 1,1).
Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastră, asa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „…si ni S-a arătat, purtând chip ca al nostru…”
Dar oare când S-a arătat El printre evreii si musulmanii de astăzi, asa încât să presupunem noi că si ei îl cunosc pe Dumnezeu? Dacă ei au o cunostintă despre Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamnă că Hristos S-a întrupat, a murit si a înviat în zadar!
Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatăl. Ei au diverse conceptii despre Tatăl; însă fiecare conceptie despre Dumnezeu este un idol, pentru că este un rod al imaginatiei lor, o creatie după chipul si asemănarea lor. Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînteles, de nedescris si nematerial, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar pentru mântuirea noastră, El S-a făcut (în măsura în care ne împărtăsim de El) cuprins, descris si material prin aceea că S-a arătat în Taina întrupării Fiului Său. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.
De aceea spune si Sfântul Ciprian al Cartaginei că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată!
Fie ca Dumnezeu să ne păzească de lepădarea de credintă a Antihristului ce va veni, si ale cărui semne se înmultesc pe zi ce trece. Fie ca El să ne păzească de grozăviile care nu le-ar putea îndura nici cei alesi dacă prin harul lui Dumnezeu nu s-ar scurta acele zile. Si fie ca El să ne păzească pe noi, „turma cea mică”, „rămăsita cea după alegerea Duhului”, asa încât să ne putem si noi bucura
Împreună cu Avraam în lumina fetei Sale, prin rugăciunile Preasfintei, de Dumnezeu Născătoarei si Pururea Fecioarei Măria, a dumnezeiestilor puteri si a multimii de mucenici, prooroci, mărturisitori, ierarhi, apostoli si propovăduitori care au fost credinciosi până la moarte, si care si-au vărsat sângele pentru Hristos, Care ne-a câstigat pe noi prin Evanghelia Lui si prin apa Sfântului Botez. Noi suntem fiii lor – slabi, păcătosi si nevrednici, asa cum suntem; dar nu ne vom întinde niciodată mâinile noastre către un dumnezeu străin! Amin.
Părintele Basile Sakkas
La Foi Transmise, 5 apr. 1970

Sursa

Papa este inaintemergatorul Antihristului : „Nu exista iadul”. Cuvantul IPS Ierotheos Vlahos – Erezia papistaseasca (catolica)


În cadrul unei cuvântări publice, Papa Francisc a dezvăluit câteva dintre misterele lumii reuşind să-i uimească pe toţi ascultătorii. Ba chiar a şi înjurat!

Se pare că Papa Francisc nu crede în scrierile biblice conform cărora, pe lumea cealaltă, pe unii îi aşteaptă Iadul, dar şi faptul că ne tragem din părinţii Adam şi Eva.

Omul Anului 2013, cum a fost Papa numit de către revista Time, este un catolic credincios dar spune că biserica nu mai crede în Iad ca fiind acel loc în care oamenii suferă.

“Biserica nu mai crede în Iadul literal ca fiind locul în care oamenii suferă şi sunt chinuiţi de către Satana. Această doctrină este incompatibilă cu dragostea nemărginită pentru Dumnezeu. El nu este un judecător dur, ci un prieten şi un iubitor al umanităţii. Dumnezeu caută să nu condamne ci doar să îmbrăţişeze. Precum povestea despre Adam şi Eva, unde vedem Iadul ca un instrument literal. Iadul este mai degrabă o metaforă pentru un suflet singur, izolat, dar toate aceste suflete vor fi unite prin dragoste cu Dumnezeu” spune Papa Francisc.

El a mai adăugat: “Toate religiile sunt adevărate, pentru că există în inimile tuturor care cred în ele. Ce fel de adevăr este acolo? În trecut, biserica era aspră cu cei care păcătuiau şi aveau o viaţă imorală. Astăzi nu mai facem asta. Precum un tată iubitor care nu-şi condamnă copiii. Biserica are loc şi pentru heterosexuali şi homosexuali, suntem pro-viaţa, pro-alegere, pentru conservatori şi liberali, ba chiar şi comunişti. pentru toţi suntem aici. Îl iubim şi slăvim pe Dumnezeu”.

O altă exprimare a Papei Francisc a uimit, atunci când a citit greşit un cuvânt în limba italiană. Pe când toţi credincioşii erau adunaţi în Piaţa Sf. petru, Papa a scăpat o înjurătură. El a citit cuvântul caso şi a rostit cazzo, termen care se referă la organul genital masculin. În acest discurs al său, Papa Francisc vorbea despre situaţia prezentă din Ucraina.

În ultimile şase luni, cardinali catolici, episcopi şi teologi au discutat despre viitorul bisericii şi redefinirea doctrinelor şi dogmelor catolice. Poate de aici şi schimbarea în discursurile Papei Francisc.http://saccsiv.wordpress.com/


Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.

Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:

În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul hierotheos-vlachos[1]Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire
Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile
Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

– concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea Învierea,

– concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

– separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

– inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,

– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat
Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Sursa