Omilie la Înălţarea Domnului

Ca un dulce împreună-călător al vieţii omeneşti, prorocul David se găseşte împletit în toate căile vieţii şi în toate vârstele vieţii duhovniceşti, dând cu folos mâna tuturor cetelor ce propăşesc, jucându-se împreună cu pruncii cei după Dumnezeu, împreună-luptând cu bărbaţii, educând tinereţea, sprijinind bătrâneţile, tuturor toate făcându-se: armă ostaşilor, modelator trupurilor atleţilor, palestră gimnaştilor, cunună biruitorilor, bucurie a mesei, mângâiere la înmormântări. Nu este nimic din viaţa noastră nepărtaş acestui har. Care este rugăciunea puternică la care David să nu fie părtaş? Ceea ce se poate vedea şi acum, pentru că, deşi pentru noi sărbătoarea aceasta are şi alte pricini să fie mare, Prorocul a făcut-o prin lucrarea sa şi mai mare, prin veselia pe care a scos-o din psalmi. Căci într-unul [din psalmi] îţi porunceşte să te faci oaie păstorită de Dumnezeu, de nici un bine lipsit, căreia şi iarba răsplătirii şi apa odihnei şi hrană şi cale şi povăţuire şi toate i se face Păstorul cel bun (In. 10, 2-4), Care împarte harul Său spre toată trebuinţa.
El învaţă Biserica prin toate acestea că trebuie să te faci, mai întâi, oaie a Păstorului celui bun, povăţuit printr-o temeinică şi dreaptă catehizare în dumnezeieştile legi şi izvoare ale învăţăturilor, spre împreună-îngroparea cu El prin Botez în moarte, şi să nu te temi de o asemenea moarte. Căci nici nu este aceasta moarte, ci umbră şi închipuire a morţii. „Căci de voi şi umbla – zice – în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti“ (Ps. 22, 4). Apoi, după ce ai fost mângâiat de toiagul Duhului (căci Duhul este Mângâietorul), ţi-a pus înainte masa tainică, pregătită împotriva celei a demonilor. Căci aceia prin idolatrie au zdrobit viaţa oamenilor, iar lor le stă împotrivă masa Duhului. După aceea, înmiresmează capul cu untdelemnul Duhului şi, după ce a pus înainte-i vinul ce veseleşte inima, zămisleşte în suflet beţia aceea trezvitoare[ii], mutând gândurile de la cele vremelnice la veşnicie. Pentru că cel ce gustă din această beţie schimbă starea de muribund cu nesfârşita petrecere întru îndelungare de zile în casa lui Dumnezeu.
După ce într-unul din psalmi ne-a dăruit unele ca acestea spre o mai mare şi mai desăvârşită bucurie, în psalmul următor deşteaptă sufletul şi, dacă vreţi, o să vă înfăţişăm pe scurt şi înţelesul acestuia. „Al Domnului este pământul şi plinirea lui“ (Ps. 23, 1). Ce te tulbură deci, o, omule, dacă Dumnezeul nostru S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut? Căci pământul e zidirea Lui, fiindcă-I e şi făptură. Aşadar nimic nu e nou şi nici în afară de cele cuvenite ca Stăpânul să vină în cele ale Sale. Căci nu se petrece aceasta într-o lume a altuia, ci în cea zidită de El, care Însuşi a temeluit pământul pe mări şi l-a alcătuit în mod potrivit trecere râurilor. Pentru ce pricină deci S-a arătat? Pentru tine, ca, după ce te-a smuls din prăpastia păcatului, să te suie pe muntele împărăţiei cu carul iubirii, folosind pentru suiş vieţuirea întru virtute. Nu e cu putinţă să suie cineva pe muntele acela de nu-l vor întovărăşi virtuţile. Trebuie să se facă şi nevinovat cu mâinile şi să nu săvârşească nici o faptă rea, să fie curat cu inima, nimic deşert purtând în suflet şi nici vreun vicleşug să nu urzească împotriva aproapelui. Răsplata făgăduită acestui suiş este binecuvântarea, adică milostivirea tainică pe care o dăruieşte Domnul: „Acesta este neamul celor ce caută pre El“, suindu-se prin virtute către înălţime şi „caută faţa Dumnezeului lui Iacov“ (Ps. 23, 6).

Continuarea psalmodierii e parcă mai înaltă şi decât învăţătura evanghelică. Pentru că Evanghelia istoriseşte purtarea Domnului pe pământ şi suirea Sa la cer, pe când prorocul acesta înalt, ieşind din sine însuşi ca să nu-l îngreuieze povara trupului, după ce s-a amestecat cu puterile mai presus de lume, ne face cunoscute graiurile acelora care, mergând înaintea alaiului Stăpânului ce se pogora [la iad], poruncesc îngerilor din jurul pământului, cărora li s-au încredinţat porţile vieţii oamenilor, şi le zic: „Deschideţi, boieri, porţile voastre şi ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei!“ (Ps. 23, 7). Şi pentru că Cel ce cuprinde toate, oriunde ar intra, Se face la măsurile celui ce-L primeşte (căci nu se face numai om între oameni, ci – prin extensiune – şi când se află între îngeri Se coboară pe Sine la firea acelora), de aceea portarii au trebuinţă de Cel care le arată „cine este acesta Împăratul slavei“ (Ps. 23, 8). De aceea L-au arătat pe Cel tare şi puternic în război, pe Acela ce avea să-l lovească pe cel ce a înrobit firea omenească şi să nimicească pe cel ce avea puterea morţii, pentru ca, după ce ultimul vrăjmaş va fi fost înlăturat, oamenii să fie chemaţi la libertate şi pace.
Iarăşi grăieşte (David) aceleaşi cuvinte (căci s-a desăvârşit taina morţii şi s-a împlinit biruinţa asupra vrăjmaşilor şi s-a înălţat crucea, trofeul cel împotriva lor, şi iarăşi: „Suitu-S-a întru înălţime Cel ce a robit robia, Carele dă viaţa şi împărăţia, darurile acestea bune oamenilor“) şi iarăşi trebuie să I se deschidă porţile cele înalte. Paznicii noştri iau şi ei parte la alaiul ce-I merge înainte şi-I deschid porţile cele înalte, ca să se proslăvească iarăşi întru ele. Dar Cel ce este îmbrăcat cu haina întinată a vieţii noastre, Cel al cărui veşmânt e înroşit în teascul răutăţilor omeneşti le este necunoscut. De aceea, glasul întrebării acelora, ridicat către cei ce mergeau cu alai înainte-I, zice: „Cine este acesta Împăratul slavei?“ După aceasta, răspunsul lor nu mai este „cel Puternic şi Tare în război“, ci „Domnul puterilor“, Cel ce are stăpânirea a toate, Care a adunat toate întru Sine, Cel întâi întru toate, Cel ce le-a adus pe toate la [chipul ce l-a avut] prima zidire, „Acesta este Împăratul slavei“. Vedeţi cum David ne face praznicul mai dulce, amestecând harul său în strălucirea plină de bucurie[vi] a Bisericii!

Aşadar, să imităm şi noi pe Proroc în cele în care e cu putinţă imitarea, în iubirea către Dumnezeu, în blândeţea vieţii, în îndelunga răbdare faţă de cei ce ne urăsc, pentru ca învăţătura Prorocului despre vieţuirea cea după Dumnezeu să ni se facă povăţuire în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznice Împărăteşti, Editura Sfântul Nectarie, Arad

Reclame

Troparul Înălţării Domnului. Cântări la Înălţarea Domnului


Troparul Înălţării Domnului, glasul 4

„Înaltatu-Te-ai intru slava, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie facand ucenicilor, cu fagaduinta Sfantului Duh, incredintandu-se ei, prin binecuvantare, ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Izbavitorul lumii.”

Condacul Înălţării, glasul 6

„Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră

Cântările Înălţării Domnului(psalt Laurențiu Iacob)

Catavasiile Înălțării Domnului(Psalții Catedralei Patriarhale)

Axion la Înălţarea Domnului

Mareste, suflete al meu, pe Hristos, datatorul de viata, Cel ce S-a inaltat de pe pamant la cer. Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte si de cuvant, care ai nascut negrait sub ani pe Cel fara de ani, credinciosii, cu un gand, te fericim.

Sursa

Predica Sfantului Teofan Zavoratul la Inaltarea Domnului


În numele Înălţării Domnului, trebuie să ne recunoaştem măsura cerească si sa-i căutam pe cei ce au aceasta măsură

S-a înălţat Domnul în slavă la ceruri. Cum S-a înălţat Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.

Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, într-o singură cârmuire şi sade pe acelaşi pristol? Este firea omenească cea pe care a aşezat-o de-a dreapta lui Dumnezeu, este omul din El, cel pe care l-a adus la împreună-împărăţirea cu Dumnezeu, la stăpânirea proniatoare peste toate cele văzute şi nevăzute.

Aşa s-a împlinit binevoirea lui Dumnezeu întru noi. Fiul lui Dumnezeu, coborât pe pământ, l-a urcat pe om pe umerii Săi, ca pe o oaie pierdută, şi l-a adus Tatălui Său. Să slăvim bunătatea şi înţelepciunea iubitorului de oameni Dumnezeu. Nu ne-a părăsit şi nu ne-a lăsat pradă nenorocirii noastre, ci a ruşinat viclenia vrăjmaşului şi, îndumnezeind în El fiinţa noastră, ne-a dăruit în chip mântuitor lucrul prin care fuseserăm la început amăgiţi spre nenorocirea noastră.
Aşadar, să ne scuturăm acum, fraţilor, de şubrezenia gândurilor noastre şi, suindu-ne cu mintea la cer, să stăm în faţa pristolului lui Dumnezeu, la picioarele firii omeneşti slăviţe în Domnul, şi să o contemplăm spre învăţătura noastră.
Vedeţi cum este mărită firea omenească în Domnul: este îndumnezeită, este făcută împreună-domnitoare cu Dumnezeu, este mai presus de orice început, de orice stăpânire şi de orice putere. Să ne străduim şi noi să nu înjosim în noi această fire prin fapte păcătoase, prin gânduri şi atitudini necuvioase, prin patimi ruşinoase trupeşti şi sufleteşti. Cum este Cel ceresc, aşa se cuvine să fim şi noi, având chemare să fim cereşti. Cum este Capul — Domnul —, la fel se cuvine să fie şi mădularele — toţi credincioşii; cum este Întâiul-Născut, la fel trebuie să fie şi toţi cei pe care Acesta nu S-a ruşinat să-i numească fraţi. Domnul este Întemeietorul seminţiei celei noi. Genealogia Sa se zideşte în duh, din toate seminţiile pământului. Printre ei ne numărăm şi noi şi împreună cu ei trebuie să alcătuim seminţia aleasă, preoţia împărătească, neamul sfânt, oamenii înnoirii, ca să vestim bunătăţile Lui, ale Celui ce ne-a chemat dintru întuneric la minunata Sa lumină (I Petr. 2, 9). Aşadar să ne străduim şi noi să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru Ceresc desăvârşit este. Domnul S-a rugat pentru noi ca, aşa cum El este una cu Tatăl, la fel şi noi să fim una cu El. Prin credinţă şi prin har suntem aduşi la această unire. Ce fel de râvnitori ai vieţii întru credinţă trebuie să fim, ca să ne arătăm stând la rangul ce ni se cuvine?! Însă, pentru aceasta fiind aleşi o, iubiţilor!, să ne curăţim şi să petrecem mereu în curăţenie neatinşi de nici o murdărie a trupului sau a duhului.
Să ne întipărim în inimă acest gând, ca să nu păcătuim. Dar, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept (I In 2,1). La început, am păcătuit şi am căzut de la Dumnezeu. Unindu-ne cu Iisus Hristos, ne unim iarăşi cu Dumnezeu. Dar dacă şi acum greşim, iarăşi cădem de la Dumnezeu şi de la Mântuitorul Iisus şi, odată cu aceas­ta, pierdem toate darurile pe care le-am primit prin El. Ce să facă acum deci cei ce cad iarăşi în păcate? Ai căzut? Ridică-te! Ai păcătuit? Pocăieşte-te! Dar, în nici un chip nu deznădăjdui sau, deznădăjduind, nu te lăsa cu totul pradă căderii. Avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. Vezi că El stă de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi. Ca Primul Pre­ot, El intră cu sângele Său în Sfânta Sfintelor, în cerul cerurilor, ca să Se arate pentru noi feţei lui Dumnezeu, fiind pururi viu, ca să mai mijlocească pentru noi. Mijlocirea Domnului va fi auzită şi împlinită. Trebuie doar să o atragem spre noi, prin sinceră pocăinţă şi prin hotărârea neclintită şi neşovăielnică de a lăsa păcatele, cu care vrăjmaşul reuşeşte să păcălească sufletele, prin promisiunile lui mincinoase despre nevinovăţia şi nepedepsirea păcatelor. Veniţi dar să cădem şi să plângem în faţa Domnului, Cel ce ne-a zidit, Cel ce ne-a izbăvit şi ne izbăveşte.

Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă — scrie Apostolul Pavel —, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos […] şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus (Ef. 2,4-6).

Iată deci unde ne este locul! Prin urmare, nu trebuie să vieţuim pe pământ, ca şi cum aici ar fi locul nostru pentru totdeauna, ci să trăim cum se trăieşte într-o ţară străină. Străinii trăiesc cu trupul în ţară străină, dar cu mintea şi cu inima în patria lor. La fel ne porunceşte şi nouă Apostolul:

Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hris­tos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă în Dumnezeu (Col 3; 1-3).

În Iisus Hristos suntem deja în cer, ne rămâne să ne mu­tăm acolo cu mintea şi cu inima, ca să ne fie şi inima acolo unde ne este comoara. Într-acolo trebuie să le îndreptăm pe toate: şi gândurile, şi cuvintele, şi faptele. Intr-acolo trebuie să ne aţintim toate grijile şi toată petrecerea noastră pământească trebuie astfel să o chivernisim, încât să ne fie o pregătire pen­tru veşnica, fericita petrecere în cer, cu Iisus Hristos, Domnul nostru. Trăind pe pământ, nu se poate să nu le facem pe cele pământeşti şi ale traiului zilnic. Dar toate acestea pot fi astfel conduse, încât să devină o cale care să ne aducă acolo unde Se află Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu. Ai o bogăţie — trimite-o acolo, prin săraci. Ai stăpânire — dobândeşte domnia de acolo prin înmulţirea faptelor bune. Ai un dar — nu îngro­pa talanţii în pământ, ci dă-le voie să crească, pentru ca, fiind vrednic în cele mici, peste multe să fii aşezat. Ai energie — munceşte, ca să guşti acolo din roadele tale. Chiar de ai sărăcie, supărări şi dureri, şi pe acestea, cu răbdare necârtitoa­re, cu nerăutate şi cu mulţumire, transformă-le în mijloace de agonisire a bucuriei nepieritoare. Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică) — ne porunceşte Apostolul (Col. 4, 5).

Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului (Ef. 5, 15-17).

Adunând laolaltă aceste puţine gânduri, vom primi această învăţătură de la Înălţarea Domnului. Cunoscând că cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos (Fil. 3, 20) — la fel cum şi îngerul le-a spus Apostolilor, pe când aceştia priveau în urma Domnului Care Se înălţa —, să purcedem şi noi cu osârdie la cinstirea înaltei noastre chemări întru Iisus Hristos: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să ne fie gândul (Fil. 4-8), împiedicându-ne şi sculându-ne, dar fără să slăbim niciodată râvna, pe cele vechi uitându-le şi spre cele dinainte, năzuind.
Aşa să petreceţi. Şi dacă veţi petrece aşa, veţi atinge neîndoielnic ceea ce dorim cu toţii, prin harul Domnului Cel înălţat la ceruri şi şezând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a Tatălui. Amin.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Viata launtrica, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

c.o.

Cuvant la Inaltarea Domnului

Dacă s-au împlinit 40 de zile de la înviere, Mântuitorul Hristos S-a arătat pentru ultima dată ucenicilor Săi. I-a învăţat îndelung, le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile şi le-a poruncit să meargă să înveţe toate neamurile învăţătura cea nouă a Sfintei Evanghelii. Apoi i-a scos afară din Ierusalim şi s-au urcat pe muntele Măslinilor. Şi ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la Cer. Şi un nor L-a ascuns de la faţa lor… Aşa S-a înălţat Domnul la Cer, cu mâinile întinse spre binecuvântare, căci El este Domnul sfinţeniei şi a toată binecuvântarea, care necontenit ne trimite noian de binecuvântări şi numai printr-însul ne vine toată binecuvântarea.

Nu întâmplător, Mântuitorul Hristos a mai rămas după înviere pe pământ câtăva vreme împreună cu ucenicii Săi. Aşa cum nu îndată după moarte a înviat, deşi la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, ci a,stat în mormânt până a treia zi, ca să ne încredinţeze că a murit cu adevărat; tot aşa şi după înviere a mai petrecut 40 de zile pe pământ, arătându-Se adesea ucenicilor şi încredinţându-i prin semne şi minuni că a înviat cu adevărat.

Şi aşa cum, după naşterea Sa din Fecioară, Pruncul Iisus a fost dus la templu la 40 de zile, după rânduiala Legii; tot la 40 de zile după învierea din morţi, ca după o a doua naştere, Domnul Hristos Se înalţă ca să intre în Templul cel mai presus de ceruri.

Lucruri mari şi preaslăvite! Atunci, la naştere, Dumnezeu se arată pe pământ cu trup omenesc, iar acum îl vedem cu trup omenesc înălţându-Se la Cer şi şezând pe tronul Dumnezeirii; atunci Dumnezeu era smerit şi necunoscut, ţinut în braţe de Mamă ca un prunc, acum Se înalţă întru slavă, înconjurat de Heruvimi şi Serafimi, ca un Stăpân al cerului şi al pământului. Să mergem şi noi, fraţilor, cu duhul la Muntele Măslinilor, ca să vedem priveliştea cea minunată a înălţării Domnului la Cer şi să ne îndulcim cu sufletele din negrăita şi slăvită înălţare pe care o prăznuim astăzi.

Dacă privim la icoana înălţării Domnului, vedem pe cei 11 ucenici, având în mijloc pe Preacurata Maica Domnului, cu feţele mâhnite şi uitându-se întristaţi după învăţătorul iubit, Care se ducea de la ei. Şi cum să nu se mâhnească ei, care abia îşi veniseră în fire, după spaimele şi lucrurile înfricoşate care se întâmplaseră la patimile, răstignirea şi moartea învăţătorului lor? Şi acum, tocmai când aveau mai mare nevoie de prezenţa Lui, Domnul Se înalţă la Ceruri, lăsându-i sărmani şi nedumeriţi!

Poate că şi în mintea unora dintre noi se va fi ivit această nedumerire: De ce oare Domnul nu a mai rămas pe pământ şi S-a înălţat la cer? Poate că lumea nu s-ar fi înstrăinat aşa de mult de la calea adevărului, dacă L-ar fi văzut mai departe printre oameni făcând minuni şi dacă I-ar fi auzit sfânta şi dumnezeiasca Sa învăţătură!

La această nedumerire ne răspunde simplu una din cântările pe care le-am auzit la slujba înălţării şi care zice aşa: „Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru…” (Condacul).

Iată două pricini pentru care S-a înălţat Domnul: a plinit rânduiala cea pentru noi, adică Şi-a încheiat lucrarea pentru care venise pe pământ, şi apoi a unit cele pământeşti cu cele cereşti.

Aceste pricini sunt foarte însemnate pentru noi şi se cade să stăruim puţin asupra lor.

Care a fost oare rânduiala pe care Domnul a împlinit-o faţă de noi pe pământ? Ştim că înainte de întruparea Domnului lumea zăcea întru întuneric şi în umbra morţii. Cea mai mare parte a omenirii se închina la idoli, se afla în robia păcatului, nu cunoştea calea mântuirii. De aceea, naşterea Domnului pe pământ a fost pentru omenire ca o „lumină mare”, a răsărit lumii lumina cunoştinţei. Cu cuvântul şi cu fapta Sa, Domnul Hristos S-a arătat pentru lume Cale, Adevăr şi Viaţă; ne-a arătat drumul pe care să mergem, ne-a învăţat adevărul pe care să-l ţinem, ne-a dăruit viaţa cea veşnică. De acum omul ştie tot ceea ce este necesar pentru mântuire, nu mai rătăceşte întru întunericul necunoştinţei. Mai mult, înainte de întruparea Domnului, omul, din pricina păcatului neascultării, se afla sub blestem şi un perete de netrecut se ridica între Dumnezeu şi om. Domnul Hristos, însă, S-a făcut pentru noi blestem, a luat asupra-Şi tot păcatul omenesc, S-a împovărat cu ruşinea şi cu vina noastră, pe care le-a spălat cu preasfântul Său sânge, cu patimile de ocară şi cu moartea ruşinoasă pe Cruce. Prin aceasta, a surpat zidul despărţirii, a omorât moartea şi a deschis iarăşi cerul cel încuiat.

Şi nu numai cu Dumnezeu erau oamenii învrăjbiţi, ci şi între ei: poporul evreu socotea spurcat pe tot cel ce nu era de un neam cu dânsul. Şi Domnul Hristos a îndreptat şi această neorânduială. El ne-a învăţat că toţi oamenii suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Tată Ceresc şi supuşi uneia şi aceleiaşi Legi dumnezeieşti, Legea Dragostei, care nu face deosebire între om şi om, între prieten şi duşman; dragostea care merge până la a-ţi pune sufletul pentru aproapele şi a te ruga pentru vrăjmaşi, precum ne-a arătat Domnul cu însăşi pilda vieţii Sale.

Ne-a luminat, ne-a înfrăţit între noi şi ne-a împăcat cu Dumnezeu, iată rânduiala cea duhovnicească, pe care a împlinit-o Domnul Hristos venind pe pământ şi întrupându-Se pentru noi.

Apoi, precum am zis, Domnul a unit cele pământeşti cu cele cereşti. Cum s-a făcut aceasta? Pentru ca să ne mântuiască, Domnul Hristos a luat trup omenesc, cu totul asemenea nouă în afară de păcat; S-a întrupat din Sfânta Fecioară Măria şi S-a făcut om, precum mărturisim în Simbolul credinţei. Acest trup omenesc, însă, Domnul l-a luat nu numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor. In persoana lui Hristos s-au unit pentru totdeauna firea omenească cu firea dumnezeiască. Cu trupul pe care L-a luat Hristos la întrupare şi cu care a pătimit şi a suferit moarte, cu acest trup a înviat şi cu el S-a înălţat la Ceruri. Taina aceasta este necuprinsă de mintea omenească şi are o covârşitoare însemnătate pentru noi oamenii. Cu adevărat, în persoana dumnezeiască şi omenească a lui Hristos cerul şi pământul s-au unit pentru vecii vecilor.

Prin Inălţarea Domnului la Cer cu trup omenesc, firea omenească a intrat în însăşi şanurile Sfintei Treimi. Dumnezeu-Omul sade de-a dreapta Tatălui nu numai cu firea dumnezeiască, ci şi cu firea omenească; Stăpânul cerului şi al pământului este deopotrivă Dumnezeu şi Om, şi prin aceasta însăşi firea omenească stă pe tronul dumnezeirii şi ia parte la conducerea lumii. Iată de ce înălţarea Domnului este pricină de mare bucurie. Pentru că prin aceasta firea omenească este înălţată la cinste dumnezeiască şi cel ce nu era vrednic mai înainte nici de pământ, acum a ajuns în cer şi are parte la conducerea lumii. Cerul care odinioară era încuiat, acum îşi deschide larg porţile, ca să intre împăratul Slavei, Dumnezeu-Omul şi cale bătătorită s-a deschis de la pământ la Cer. Pe ea a intrat în slavă Domnul Hristos, purtând pârga noastră şi pe ea vor călători toţi oamenii, care ascultă de poruncile Lui. De aceea şi Biserica tresaltă de bucurie şi ne îndeamnă zicând: „Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte”, precum am auzit şi noi la cântările de la slujba înălţării.

Dar pe lângă aceste minunate şi dumnezeieşti lucruri pe care le-a plinit Domnul, apoi, când S-a înălţat, El ne-a făcut nişte făgăduinţe care ne umplu inimile de bucurie şi pe care ni le-a lăsat ca pe un testament de mare preţ. Care sunt aceste făgăduinţe?

Prima este „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Mat. 28, 20). Pricinuitoare de mare mângâiere sufletească este această făgăduinţă! Noi nu suntem singuri pe lume. Domnul Hristos de-a pururi este lângă noi, ne priveşte, se uită la tot ceea ce facem, grăim sau gândim. El ne este mai aproape şi decât noi înşine, cum zice un Părinte bisericesc. Numai chipul Prezenţei Sale S-a schimbat la înălţare, dar Domnul este necontenit împreună cu noi. Il vedem zilnic în Sfânta Euharistie, dându-ni-Se spre împărtăşire, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci; îi auzim necontenit dumnezeiescul glas din Sfânta Evanghelie, îi simţim prezenţa din necontenita Sa purtare de grijă pentru mântuirea noastră. Dacă am cugeta noi mai des la această dumnezeiască prezenţă a Lui, de multe păcate ne-am feri în viaţă!

Dar Domnul este prezent lângă noi, nu numai aşa ca să ne vadă, ci ca să ne fie necontenit în ajutor, precum ne încredinţează El în cea de-a doua făgăduinţă: „Eu sunt cu voi şi nimenea nu poate sta împotriva voastră.” El este cu noi ca să ne ajute, să ne sprijine şi să ne întărească în toate încercările vieţii. O, dacă am fi noi conştienţi de lucrul acesta, nici o nenorocire, nici o împotrivire nu ne-ar putea doborî în viaţă!

Şi în sfârşit, Domnul ne-a făgăduit că atunci când se va înălţa la Cer, pe toţi îi va atrage la Sine… Nu numai că El este de-a pururi cu noi, nu numai că ne ajută în toată vremea, ci El voieşte ca pe toţi să ne aibă cu Sine. Unde? In preajma Sfintei Treimi, unde se află deja pârga noastră, trupul omenesc cu care S-a înălţat, în fericirea vieţii veşnice. Mare mângâiere şi mare întărire pentru noi oamenii, că Domnul Hristos vrea să ne aibă pe toţi la Sine; unde ne-a pregătit de la întemeierea lumii bucurii şi frumuseţi necuprinse de minte. De aceea un cuvios repeta mereu aceste cuvinte pe care nici noi să nu le uităm niciodată: „Domnul voieşte să mă proslăvească în Ceruri împreună cu Sine, deci trebuie să mă pregătesc pentru aceasta” (Sfântul Nicodim Aghioritul).

De aceea şi noi, fraţilor, auzind de aceste negrăite taine ale înălţării Domnului şi de darurile cele mari pe care ni le-a făcut suindu-se la Cer, să ne bucurăm duhovniceşte. Să-I mulţumim apoi cu nespusă recunoştinţă, să ne străduim din răsputeri să mergem pe calea deschisă de Dânsul şi să ne lăsăm atraşi de El. Şi necontenit să ne pregătim pentru înălţarea noastră la ceruri, ca să fim de-a pururi împreună cu El, întru bucuria pe care ne-a gătit-o Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată cinstea, mulţumită şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin
Parintele Petroniu Tanase

Articol preluat din „Parintele Petroniu de la Prodromu”,

Icoana Inaltarii Domnului – talcuire

Icoana Inaltarii Domnului – talcuire



Inaltarea lui Hristos este una dintre dogmele Bisericii incluse in Simbolul de Credinta niceo-constantinopolitan. Acesta afirma: „Si S-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si S-a ingropat. Si a inviat a treia zi dupa Scripturi. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui”.

Ca si Rastignirea si Invierea, Inaltarea nu se praznuieste la o data fixa. Ziua Inaltarii variaza de la an la an. Ea depinde de data Pastelui, Inaltarea fiind la a Patruzecea zi dupa Paste, adica in joia de dupa Duminica Orbului.
In iconografia bizantina, Inaltarea este prezentata astfel: La milloc, in planul frontal, se afla Maica Domnului, cu fata, privind drept inainte, cu mainile inaltate in rugaciune. Adeseori o putem vedea stand in picioare pe un scaunel. In spatele ei, in dreapta si in stanga, se afla cate un inger imbracat in vesminte albe. Ingerii tin cate un toiag in mana dreapta, iar cu stanga ridicata Il arata, deasupra lor, pe Domnul inaltandu-se. Uneori tin cate un filacter desfasurat, pe care sunt scrise fraze preluate din Faptele Apostolilor. Pe filacterul unuia dintre ingeri sta scris: „Barbati galileieni de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer” (Fapte 1, 11).
Langa ingeri se afla Apostolii, sase de o parte si sase de cealalta. Apostolii din fata, Pavel si Petru, stau langa Maica Domnului, Pavel in dreapta ei si Petru in stanga. Capetele Sfintilor Apostoli sunt indreptate „in sus,” privind cu uimire la Hristos, Care Se inalta. Unii dintre ei fac gesturi vii cu mana, pe care o ridica, aratandu-L pe Hristos. Sfantul Pavel priveste ametit, cu mana dreapta in fata ochilor. Acest gest aminteste de experienta lui de pe drumul Damascului, cand a fost orbit de lumina lui Iisus (Fapte 9, 1-5).
In spatele Maicii Domnului, al ingerilor si al Apostolilor, se afla un munte cu maslini – reprezentat schematic – pentru a aminti privitorului ca inaltarea s-a petrecut pe muntele Maslinilor.
Deasupra muntelui, la mijlocul laturii de sus a compozitiei, este reprezentat Hristos, intr-o mandorla circulara. Sta asezat pe un curcubeu, binecuvantand cu mana dreapta si tinand un filacter in stanga. In afara mandorlei sunt doi, patru sau mai multi ingeri, care zboara, cu bratele intinse, atingand cu mainile lor marginea exterioara a mandorlei – un gest de cinstire a lui Hristos. Aureola este utilizata numai in reprezentarea lui Iisus, a Maicii Domnului si a Ingerilor.
In capatul de sus al icoanei, deasupra mandorlei, se afla inscriptia: „Inaltarea”. Nu se face nici o referire la Inaltare in Evangheliile dupa Matei si Ioan. O referire scurta apare in celelalte doua Evanghelii si in prima Epistola a Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: Mult mai mult se vorbeste despre ea in Faptele Apostolilor.
Evanghelistul Marcu spune ca inaltarea s-a petrecut dupa ce Hristos le-a aparut celor unsprezece ucenici ai Sai si „i-a mustrat pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat” si le-a poruncit sa raspandeasca peste tot cuvantul Evangheliei, spunand: „Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura” (Mc. 16,15). Dupa ce Domnul a rostit aceste cuvinte si altele cateva, pe care Marcu le reda; „S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecand, au propovaduit pretutindeni si Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau” (Mc. 76, 1,9-20).
Acest pasaj ne ofera informatia importanta ca Inaltarea a avut loc in prezenta ucenicilor, dupa cum arata si icoana. In icoana sunt prezenti doisprezece Apostoli, in loc de unsprezece – numarul dat de Marcu. A fost inclus Sfantul Apostol Pavel, implinind numarul celor doisprezece ucenici, chiar daca el nu se afla impreuna cu ceilalti ucenici la Inaltarea Domnului. Sfantul Apostol Pavel apare in compozitie pentru ca Iuda Iscariotenul, unul dintre cei doisprezece ucenici de la inceput, il tradase pe Iisus si nu era acolo. In legatura cu aceasta, Kontoglou remarca: „in multe situatii, iconografia ortodoxa nu reprezinta un subiect evanghelic cu acuratete istorica, ci in chip simbolic”. Fapt este ca doar cu putin inainte de Inaltarea Sa, Hristos ii indemnase pe ucenicii Sai sa propovaduiasca pretutindeni Evanghelia – asa cum am aratat deja – iar Sfantul Pavel a fost „vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 15). Trebuie observat ca, desi Pavel nu s-a numarat printre ucenici in timpul vietii lui Hristos pe pamant, ci a devenit unul dintre cei doisprezece dupa Inaltare si dupa adunarea Sfintilor Apostoli la Ierusalim in ziua Cincizecimii, el a fost prezent la intalnirile Apostolilor, dupa aceste evenimente (vezi, de exemplu, Fapte 9, 26-28, 15, 6-25).
Evanghelia dupa Luca ne mai ofera niste informatii despre Inaltare. In ultimul capitol se spune ca dupa Inviere, Hristos li s-a aratat celor unsprezece ucenici la Ierusalim, le-a vorbit, le-a cerut de mancare si a mancat inaintea lor, le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile” si le-a vorbit despre necesitatea de a propovadui in numele Sau la toate neamurile”, dupa ce vor fi „imbracati cu putere de sus” (Lc. 24, 45, 47, 19). Apoi i-a dus pe cei unsprezece ucenici ai Sai „Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24, 50-52).

Ceea ce adauga acest pasaj la relatarea Evangheliei dupa Marcu este locul inaltarii – langa Betania – si faptul ca Hristos Si-a binecuvantat atunci ucenicii, asa cum se vede si in icoana. In Faptele Apostolilor, Sfantul Evanghelist Luca precizeaza si mai exact locul unde s-a petrecut Inaltarea: el spune ca era Muntele Maslinilor. Mai departe, vorbeste aici despre un „nor” in care S-a dedicat Hristos. „Norul” era Slava dumnezeiasca a lui Hristos, care, in icoane, apare in forma circulara luminoasa de jur-imprejurul Lui. In plus, mai vorbeste de cei doi ingeri in vesminte albe, care au aparut pe Muntele Maslinilor si citeaze cuvintele pe care ei le-au adresat Apostolilor. Toate aceste informatii se afla in primul capitol din Faptele Apostolilor. Aici citim: „(Iisus) S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratanduli-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-n luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: „Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer.” Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata” (Fapte 1,3,9-12). In sfarsit, Sfantul Apostol Pavel spune in Epistola intai catre Timotei: „Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava” (I Tim. 3,16).
Troparul care se canta in ziua sarbatorii inaltarii, precizandu-I semnificatia, isi ia primele cuvinte de la incheierea pasajului paulin citat mai sus: ” Inaltatu-Te-ai intru slava, Hristoase Dumnezeule, bucurie facand ucenicilor Tai prin fagaduinta Duhului Sfant, incredintandu-se ei prin binecuvantare ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii.”
Elementele icoanei Inaltarii care nu se regesesc in textele Noului Testament sunt – pe langa includerea Sfantului Apostol Pavel, despre care deja am vorbit – prezenta Maicii Domnului si a ingerilor care zboara in jurul mandorlei circulare. Cu privire la Maica Domnului, Kontoglou remarcand faptul ca ea este reprezentata ca fiind prezenta la eveniment, dupa cum afirma traditia nescrisa. Cat despre ingerii care zboara, se poate spune ca includerea lor are o semnificatie simbolica, exprimand nespusa evlavie si iubire pe care le au ingerii pentru Hristos. Este, totodata, in acord si cu afirmatia din Evanghelii ca ingerii Ii slujesc Lui (Mt. 4,1l; Mc. 1,13).
Inaltarea apare, de obicei, zugravita pe bolta in leagan, spre risdrit (la baza turlei, spre Sfantul Altar). Cand se foloseste pentru Inaltare intreaga bolta, jumatate dintre Apostoli impreuna cu Maica Domnului, incadrata de doi ingeri, sunt pictati pe o parte a boltii, ceilalti sase pe cealalta parte, iar Hristos in slavi si ingerii care zboara, pe partea cea mai inalta a boltii.
Iconografia Inaltarii are o istorie foarte lunga, incepand, cel tarziu, din secolul al VI-lea. In Evangheliarul Rabbula apare o miniatura infatisand Inaltarea, care dateaza din anul 586, iar o icoana a el, datand din a doua jumatate a secolului al VI-lea sau inceputul secolului al VII-lea, se pastreaza la Manastirea Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Prototipul icoanelor Inaltarii se poate deslusi deja, in elementele principale, in aceste icoane sau in altele tot atat de vechi: Hristos in slava, cu ingeri zburand in jurul Lui; dedesubt, Maica Domnului incadrata de doi ingeri si doisprezece Apostoli, printre care si Sfantul Pavel.
Una dintre cele mai remarcabile icoane monumentale ale Inaltarii este cea din Biserica Sfanta Sofia din Trapezund, Pont, din nordul Asiei Mici. Aceasta este o biscrica monumentaa, construita in secolul al XIII – lea de imparatul Manuel Comnenul (1238-1263).
Inaltarea ocupa aici intreaga bolta de deasupra Sfantului Altar. Hristos in slava este inconjurat de sase ingeri, trei de o parte si trei de cealalta.
Constantine Cavarnos

Sursa

Sfantul Nicolae Velimirovici, predica la Inaltarea Domnului

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează. Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.

Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.

Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti – aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului. “Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.

De ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5). Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos. “Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” – aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit?

Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră. Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre – nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeieşti – şi v-a trimis cu hotărâre spre pământ. Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura. Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită. În cele din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă aştepta pe voi după plecarea din trup – şi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele voastre. El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor. Nu trebuie acum să oftaţi cu cutremur şi groază ca Împăratul David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel“, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.
Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El. El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos ” (II Petru 1:11)?

Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume? Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.
La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni. Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.

Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!”(Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune. Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu”(Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi. Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.
Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor. Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”. Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui. Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.

Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”. Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege. Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”(Ioan 6:68).

Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare. “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …” Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui. Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.

“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.”“Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”. Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”.)

Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte? Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască. Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor”(Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.
Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului – este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.
Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul. Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.

“Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut”(Fapte 26:16). Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).

Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti – ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră. Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască. Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.
Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos. Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou. Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă”(I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare – până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?
Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani”(Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.

“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.

Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.
El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).
Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!

“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.”Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.

La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făcut văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor. Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.”Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi”(Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.

“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.

El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”(Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). – şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).
Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere. Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”. Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.
Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie. Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.
De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim. “Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.
El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23). Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.

Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.

Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.
Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.
Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Ileana, 2006)

voscreasna.com

Ovaţii ale blasfemiei şi ale urîciunii. Cum distrug modernistii sufletele copiilor nostri…


aparatorul.md:Notă: Fraţi şi surori, întuneciunea duhovnicească continuă să se extindă şi să progreseze în Biserica noastră ortodoxă.

De-a lungul ultimilor 2 ani de la întîlnirea patriarhului Chiril cu iezuitul Francisc şi tăcerea laşă a întregii Biserici, cazurile de modernism aducător de un mod străin de viaţă şi de profanare a bisericilor ortodoxe de către însuşi preoţii şi enoriaşii săi, s-au îndesit, ajungînd la zeci de astfel de cazuri.

Cel mai grav e că în aceste activităţi hulitoare şi sataniste, sunt activ implicaţi copii şi adolescenţii. Priviţi mai sus video cu participarea de copii minori la festivalul pentru copii de muzică duhovnicească “Ghiocel”, care a avut loc pe 6 mai 2018 în or. Krasnoarmeisk, regiunea Moskovei. Oare seamănă acestea a tropare ale Învierii Domnului? Aceste activităţi nu sunt altceva decît batjocură a celei mai importante sărbători bisericesţi. Doamne milueşte-ne!