PREDICA Sfântului Ioan Gură de Aur la Scoaterea Sfintei Cruci (1 august)

Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).
Conştiinţa noastră ne pârăste pe noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Si tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi dupa săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei.
Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iar după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (Ioan 16, 21).
La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii.
De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată şi de două ori şi de trei ori şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă.
Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre. Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat.
Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce.
De aceea Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla.
Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-l incapabil de orice bine.
De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii păcătuind.
Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.
Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite. Când alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alţii se parase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.
Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.
Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru, iar dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi” (Facere 42, 16-21).
Aşadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) şi acum, când Iosif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta?
Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-şi inimile lor de nelinişte?
Aşa ni se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege. Până aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.
Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Dacă poţ tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului.
Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.
În sfârşit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată viitoare.
Pentru aceasta zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Corinteni 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să pedepsească gândurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind şi dand milostenie, săvârşind înfrânare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; şi să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Pocăința ne deschide inima pentru a-L primi pe Dumnezeu

Prin mijlocirea pocăinței, putem primi iertarea păcatelor şi ne învrednicim să primim în noi pe Însuşi Domnul, în taina Sfintei Împărtășanii.

Pentru pocăinţă nu trebuie să alegi nici persoana căreia îi aduci pocăinţa, nici locul, ci, în toate, să te căieşti cu inimă curată şi în fiecare clipă să-ţi îndreptezi gândul la faptul că trebuie să te pocăieşti cu sinceritate.
Dacă aţi şti voi ce înseamnă pocăinţa! Prin mijlocirea ei, putem primi iertarea păcatelor şi ne învrednicim să primim în noi pe Însuşi Domnul! Dacă aţi înţelege aceasta, atunci v-aţi gândi doar cum să vă curăţaţi sufletul.
(Starețul Anatolie de la Optina, traducere de Pr. Teoctist Caia, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 108)

Bucuriile duhovnicești nu se cer, ci se dobândesc

Trebuie a mulţumi şi a răsmulţumi, dar a nu le căuta. Şi cine cere bucuriile astea nu se mai cheamă Fiu după dar, ci se numeşte argat, pentru că argatul cere plata. Fiul cere de la Tată: „Tată, dă-mi şi mie o parte din avere”, iar Tatăl îi spune: „Fiule, de te vei face sănătos, toate ale mele ale tale vor fi”.
Sunt unele dăţi, când simţi cum Duhul Sfânt îţi adună mintea din împrăştiere şi cum îţi duce mintea în inimă; şi acolo zici „Doamne Iisuse…”. Şi când ţi-a obosit mintea zicând „Doamne Iisuse…”, atunci ai o adâncă smerenie. Iar atunci, Duhul cel Sfânt îţi poate lua sufletul şi te simţi că te-a răpit în rai. În timpul acela nu te mai rogi, numai te bucuri de slava lui Dumnezeu – astea când rânduieşte Bunul Dumnezeu – şi când te aduce, îţi dă înapoi rugăciunea inimii.
Astea ni le dă Dumnezeu fără să alergăm noi după bucurii duhovniceşti; trebuie să ne punem în gând: „Doamne, eu sunt un om păcătos şi trebuie să-mi plâng păcatele mele”. Atunci, Duhul Sfânt ne va da puteri tari ca să putem birui. Lucrarea poruncilor nu împiedică bucuriile acestea duhovniceşti, pentru că Dumnezeu dă bucuriile acestea când este mai liniştit, mai ales în timpul nopţii. În timpul nopţii este o linişte minunată şi atunci Duhul Sfânt îţi aduce umilinţă, smerenie, dacă păzeşti mintea de la a gândi la acestea pământeşti.
Trebuie a mulţumi şi a răsmulţumi, dar a nu le căuta. Şi cine cere bucuriile astea nu se mai cheamă Fiu după dar, ci se numeşte argat, pentru că argatul cere plata. Fiul cere de la Tată: „Tată, dă-mi şi mie o parte din avere”, iar Tatăl îi spune: „Fiule, de te vei face sănătos, toate ale mele, ale tale vor fi”.
(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 32-33)

Deznădejdea – cum să luptăm împotriva ei?

 

Să evităm să ne amintim greşelile în detaliu şi să le „rumegăm”. De asemenea, trebuie să începem fiecare zi ca şi cum ar fi o nouă zi, să luăm totul de la zero, să nu ne întoarcem spre trecut, ci spre prezent şi spre viitor.

Stareţul Serghie pomeneşte adesea despre patima deznădejdii, care la creştin se poate naşte din conştiinţa acută a unui păcat comis sau din starea lui păcătoasă. Stareţul preconizează mai multe feluri de a ieşi din această stare duhovnicească nu doar patologică, dar şi periculoasă.
1. Nu trebuie niciodată să ne credem starea de păcat iremediabilă ci, dimpotrivă, să fim siguri că există întotdeauna iertare pentru orice greşeală. Să fim siguri că este de ajuns să cerem iertarea lui Dumnezeu, pentru a o primi.
2. Trebuie să evităm să fim sub dependenţa păcatelor noastre şi a stărilor noastre păcătoase de mai înainte.
Pentru aceasta, trebuie să evităm să ne amintim greşelile în detaliu şi să le „rumegăm”. De asemenea, trebuie să începem fiecare zi ca şi cum ar fi o nouă zi, să luăm totul de la zero, să nu ne întoarcem spre trecut, ci spre prezent şi spre viitor.
3. Să lăsăm păcatul. În timp ce diavolul urmăreşte să ne identifice cu păcatul nostru, sugerându-ne: „Tu eşti aceasta”, tocmai pentru a ne împinge spre deznădejde, trebuie să înţelegem că păcatul şi patimile sunt profund străine firii şi persoanei noastre, că ele sunt ca nişte bube care s-au adăugat din întâmplare, care ne-au parazitat pielea, dar care nu fac parte din ea.
Mai simplu spus, când constatăm în noi tendinţe spre rău, nu trebuie să pierdem timp întrebându-ne asupra originii lor – ce anume a putut să le creeze în noi sau să le provoace. Mai ales, nu trebuie să credem că ele fac parte din noi, că descoperă un aspect ascuns al personalităţii noastre. Există un mare pericol de a ne solidariza astfel cu răul, de a-l considera ca făcând parte din noi. Trebuie să ştim că tendinţele rele care se manifestă în noi sunt ispite care ne vin de la demoni. Aceştia caută să ne facă să credem că ei nu există şi că tot răul care se iveşte în noi vine de la noi şi face parte din noi.
Însă, cu adevărat, lor trebuie să li-l atribuim, iar nu nouă. Trebuie să ştim că răul este într-adevăr străin firii noastre, deşi intră adesea în contact cu ea şi caută să se grefeze pe propriile noastre tendinţe. Totuşi, faptul că demonii ne propun adesea ispite care nu corespund cu tendinţele noastre, cu dorinţele şi gusturile noastre, care nu ne privesc şi pentru care nu avem nicio atracţie este semnul evident că răul care se manifestă în noi îşi are în ele originea profundă.
Toate acestea nu exclud pocăinţa de păcatele noastre şi de starea noastră de păcătoşenie. Dimpotrivă, pocăinţa odată apărută, unită cu atitudinile precedente şi cu rugăciunea este unul dintre principalele moduri de a ieşi din deznădejde şi de a o evita.

Prin ascultare și tăierea voii putem dobândi Duhul Sfânt

Fiecare din noi ştie din experienţă că e mult mai lesne să ridici o piatră de moară din voia ta proprie decât un singur pai, din porunca altuia.

Dar care este semnul că în urma unei colaborări teandrice, s-a zămislit omul cel nou? Răspunsul ni-l dă Patericul: „Femeia atuncea cunoaşte că a zămislit, când i se va opri sângele. Aşa dar şi sufletul, atuncea cunoaşte că a primit Duh Sfânt, când i se vor opri patimile cele ce curg jos dintr-însul”.
Numai tăindu-ţi voile proprii şi vârsându-ţi sângele în ascultare, ca mucenicii, poţi să iei Duh. Fiecare din noi ştie din experienţă că e mult mai lesne să ridici o piatră de moară din voia ta proprie decât un singur pai, din porunca altuia. Şi tocmai de aceea, ascultarea de duhovnic e mai grea și mai rodnică.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 92-93)

Evanghelia sărbătorii Sfântului Prooroc Ilie – Comentarii Patristice

Cu adevărat, Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.

Evanghelia din sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie (Luca 4, 22-30) – Comentarii Patristice

(Lc. 4, 22) Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?

Întrucât nu au cunoscut pe Hristos, Care a fost uns și trimis de către Dumnezeu, Care a fost Creatorul a toate aceste minunate lucruri, s-au întors la vechile lor obiceiuri, spunând lucruri netrebnice și nebunești despre El. S-au minunat la cuvintele harice pe care le spunea, însă le-au socotit ca fiind netrebnice, spunând: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Cum micșorează aceasta slava Făcătorului acestor minuni? Ce-L împiedică să fie și venerat și admirat, chiar dacă ar fi fost, așa cum se presupunea, fiul lui Iosif? Nu vedeți minunea? Satan căzuse, cetele diavolești sunt înfrânte și mulțimea este slobozită din felurite boli. Slăvesc harul prezent în învățăturile Sale. Atunci tu, precum făceau iudeii, ai gândit netrebnic despre El, crezând că Iosif era tatăl Său? Cât de nesăbuit! Cu adevărat s-a spus despre ei: Ascultaţi acestea, popor nebun şi fără inimă! Ei au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud (Ier. 5, 21).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 4, 23) Şi El le-a zis: „Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta”.

Mântuitorul explică intenționat de ce nu a săvârșit minuni în patria Sa, ca să nu lase pe cineva să creadă ca ar trebui să-și prețuiască mai puțin propria patrie. E,l Care a iubit pe toți, nu putea decât să-i iubească pe cei de un neam cu El. Dar cei care pizmuiesc patria Sa se lipsesc singuri de dragoste pentru că dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte (1 Cor. 13, 4). Și totuși, patria Sa nu a fost lipsită de binecuvântări. Nu este oare cea mai mare minune că Hristos S-a născut aici? Așadar, vedeți cât de multe lucruri rele aduce pizma. Patria Sa este aflată ca fiind nevrednică din pricina pizmei locuitorilor ei, patria în care Hristos a trudit ca cetățean al ei, aceeași patrie care s-a învrednicit ca Fiul lui Dumnezeu să se nască aici.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 4.47, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 4, 22-23)Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Şi El le-a zis: Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.

Iisus i-a certat pentru întrebarea nebunească pe care și-au pus-o: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif Rămânând la scopul învățăturii Sale, El spune: Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. Precum am mai spus, unii iudei învățau că profețiile referitoare la Hristos s-au împlinit în sfinții prooroci sau în unii oameni de-ai lor mai deosebiți. Pentru binele lor, Hristos îi depărtează de la o asemenea bănuială, spunând că Ilie a fost trimis doar la o singură văduvă, iar proorocul nu a vindecat decât un singur lepros, pe Neeman Sirianul. Prin aceasta, El face referire la Biserica celor necredincioși, care erau pe cale să-L accepte și să fie vindecați de lepra lor, pentru că izraeliții nu au vrut să se pocăiască.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 4, 28-29) Şi toţi, în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie.

L-au alungat din cetatea lor, osândindu-se singuri prin fapta lor. Ei au confirmat ceea ce spusese Mântuitorul. Ei singuri s-au izgonit din cetatea dumnezeiască care se află în ceruri pentru că nu au primit pe Hristos, iar El, ca să nu-i mustre numai pentru nelegiuirea din cuvintele spuse de ei, a permis și necinstei lor să treacă la fapte. Pornirile lor erau nebunești, iar pizma lor era nepotolită. Ducându-L pe vârful dealului, căutau să-L arunce în prăpastie, dar El a trecut prin mijlocul lor fără ca ei să bage de seamă. Prin aceasta, nu a fugit de suferință (chiar a venit ca să sufere – n.tr.), ci a așteptat până la vremea cuvenită. Acum, la începutul propovăduirii Sale, ar fi fost o vreme nepotrivită să sufere înainte să fi vestit cuvântul adevărului.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 4, 30) Iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus.

Iisus vorbește despre fărădelegile iudeilor, pe care Domnul demult le-a vestit prin prooroci. Aceste fărădelegi au fost anticipate de către versetul psalmului, care spune că atunci când va fi în trup, va îndura multe chinuri: Răsplătit-au mie rele pentru bune şi au vlăguit sufletul meu (Ps. 34, 11). Acestea s-au împlinit în Evanghelie și atunci când El Însuși a împărtășit binecuvântări printre oameni, ei tot L-au batjocorit. Nu este de mirare că cei care L-au alungat pe Mântuitorul din patria lor și-au pierdut mântuirea (Mt. 8, 34).

În același timp, înțelege și că El nu a fost obligat să sufere pătimirile trupului Său. Au fost de bună voie. El nu a fost luat de iudei, ci s-a lăsat singur în mâinile lor. Firește, este dus unde vrea El să fie dus. Pleacă fără ca nimeni să-și dea seama atunci când voiește (vezi In. 18, 7-8) și este răstignit atunci când voiește El a fi.

Nu poate fi ținut când El nu voiește. Aici merge până pe vârful dealului ca să fie aruncat, dar priviți, mințile oamenilor mânioși au fost deodată schimbate și năucite. El coboară prin mijlocul lor, căci ceasul ca El să pătimească încă nu venise (In. 8, 20) și cu adevărat, El vrut în continuare să vindece pe iudei, decât să-i piardă, ca prin nereușita nebuniei lor, ei să înceteze să vrea ceea ce nu au putut să obțină.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 4.55-56, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Dumnezeu dă rugăciunea celui ce se roagă

Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune neîmprăştiată, care se dobândeşte în timp îndelungat şi cu multă trudă.
Citind scrierile Sfinţilor Părinţi, ai văzut că cel ce vrea să-şi curăţească inima de patimi, trebuie să cheme în ajutor pe Dumnezeu. Aşa este. Însă nu vei putea să zici rugăciunea lui Iisus dacă nu vei alunga gândurile. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune neîmprăştiată, care se dobândeşte în timp îndelungat şi cu multă trudă. Aşa zic şi scrierile Sfinţilor Părinţi: „Dumnezeu dă rugăciunea celui ce se roagă”, iar de rugat, totuşi trebuie să ne rugăm, cu buzele şi cu mintea. (Sfântul Cuvios Ilarion de la Optina)
(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 59)