Despre lepădare de sine și dragoste-Părintele Iosíf Vatopedinul 

***Despre lepădare de sine și dragoste***

Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Trebuie să-i mulțumim lui Hristos și Preacuratei Maicii Sale că ne-a învrednicit să fim iarăși împreună. Situația mea este foarte grea, sunt aproape paralizat. Dar, omenește, mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și m-am rugat și la Maica Domnului să-mi ajute, pentru că voiam și eu să vă văd, să ne întâlnim, să fim împreună. Iar acest lucru are o foarte mare importanță în ceea ce privește scopul nostru. Pentru că atunci când cultivăm între noi unitatea, dragostea și înțelegerea, acestea reprezintă un ajutor foarte mare pentru progresul nostru duhovnicesc. Pentru că schimbarea care a avut loc după cădere și care a adus cu ea toate transformările ce au survenit mai apoi, provoacă în mod continuu ,,întreruperi” și ,,scurtcircuite” în trupul nostru și e nevoie de multă atenție în această privință.

Problema noastră este, cinstiți frați și părinți, așa cum am spus și altă dată, că, pentru a reuși ceea ce ne-am propus, trebuie să fim cu băgare de seamă la noi înșine, la puterea pe care o avem în noi și dacă, într-adevăr, putem ajunge acolo unde ne-am propus. Deci, acest lucru este absolut necesar pentru fiecare dintre noi. Așa cum v-am spus de atâtea ori, trebuie să știm noi înșine cine suntem. Dar acest lucru nu este tocmai ușor. Trebuie să înțelegem că suntem creați prin însăși mâna Dumnezeieștii Treimi, după chipul și după asemănarea Aceleia, și că am primit dumnezeiești însușiri, pe care nici o altă făptură creată nu le-a primit, nici măcar îngerii. Atunci când avem în fața ochilor acest lucru și ni-l aducem aminte mereu, atunci nu ne vom împotrivi lui Dumnezeu și nu ne vom lăsa înșelați din prostia noastră și a lucrurilor absurde, iraționale și ilogice. Acesta este un lucru. Dar, trebuie să ne gândim și la celălalt aspect care este de-a dreptul emoționant: chenoza lui Dumnezeu Cuvântul. S-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu ca să-l aducă aproape de Dumnezeu pe om, pe omul apostat, ,,dezertor” și creatorul stricăciunii și al nenorocirii ce există de atunci în lume. Dumnezeu s-a smerit prin chenoză, nu a venit doar în ,,vizită” pe pământ. Dumnezeu a venit în împrejurări deosebite pentru a reface în mod practic legătura cu Dumnezeu . Nu ne-a arătat în mod teoretic această legătură. El vine în mod practic să ne spună: ,,Cine suntem? De ce există stricăciune, durere și întristare?”. Toate acestea nu intră în logica omenească. De aceea, și strămoșii noștri, filosofii, deși au înțeles anumite lucruri cu privire la om și la lume, chiar și aceia se întrebau cu tristețe și durere în suflet: ,,Oare ce am înțeles din toate acestea? De vreme ce în sufletul nostru există simțul fricii, al durerii, al primejdiei și al morții? La ce ne ajută toată gândirea și toată filosofia noastră?”

Așadar, Însuși Fiul lui Dumnezeu vine în mod real pe pământ, ca să ne arate două lucruri. Primul dintre acestea este plămădirea din nou și restaurarea omului vechi, răzvrătit, stricăcios, neascultător. Cel de-al doilea lucru este modul practic în care Hristos ne-a arătat acest drum al întoarcerii către Dumnezeu, nu cu porunci și ordine, astfel încât să închidă gura tuturor iar oamenii să stea precum inculpații dintr-un tribunal în fața lui Dumnezeu. El, Cel neîncăput, ,,prin Care toate s-au făcut”, a venit pe pământ în mod văzut. A venit să îndure și să sufere cu umilință pentru a ne tămădui pe noi pentru că de acolo a avut loc căderea. Adică atunci când noi am refuzat să fim dependenți și ascultători lui Dumnezeu. Deci, pentru egoismul și pentru iubirea de sine a omului, este ,,nevoit” să se smerească Însuși Dumnezeu, Creatorul tuturor celor ce există, să se facă smerit cu inima și ascultător până la moarte, astfel încât drumul întoarcerii noastre către El să fie posibil, și, dacă mai există încă înlăuntrul nostru ipostas omenesc, să-L vedem acum în fața noastră pe Acesta care acum ne învață în mod practic ascultarea și supunerea.

Cui și cum ar fi putut Hristos să facă ascultare, de vreme ce El pe toate le conduce? El vine să se facă smerit cu inima, nu de formă. V-ați gândit la așa ceva?. Cel care pe toate le conduce până la sfârșitul veacurilor se face smerit cu inima pentru a ne arăta că doar în acest fel vom vindeca noi rănile căderii, ale neascultării și ale nenorocirii ce s-au abătut asupra noastră. El se face ascultător dar nu ca orice muritor, ci se face ,,ascultător până la moarte suferind moarte pe Cruce”. Devine smerit cu inima astfel încât hulit, bârfit, insultat, și celelalte pe care le-a îndurat – și omorât fiind – ne-a arătat un alt lucru de bază al existenței noastre, și anume dragostea.

Vedeți, de vreme ce am fost creați chiar de mâna Lui Dumnezeu din marea sa dragoste, atunci, temeiul existenței noastre este dragostea. Dragostea nu este o invenție, nu este un curent filosofic, nu este un mod de manifestare în artă, ea este un element ontologic al existenței noastre. Deci, Domnul nostru, ca să ne arate ce este această dragoste, a îndurat toate umilințele pentru noi, arătându-ne în ce fel ne putem vindeca. El ne iubește cu aceeași dragoste în continuare, deși noi nimic nu am păstrat din învățătura lui. Iar El nu se supără, nu se mânie, nu ne respinge. Așteaptă, are răbdare și ne primește pe toți cu dragoste. Ne spune nouă răzvrătiților, dezertorilor, trădătorilor cu dragoste părintească: ,,Bine, de vreme ce nu reușiți să trăiți așa cum trebuie, cereți-vă iertare, și eu voi primi părerea voastră de rău și vă voi ierta”.

Toate acestea trebuie să vă intre la inimă, părinți și frați, pentru că acesta este temeiul existenței noastre. Monahul, dacă va lua seama la acestea, este greu să fie deturnat de la linia sa pe care trebuie s-o urmeze.

Sursa

Apostazia

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.
Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.
Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.

Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”Cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.

Parintele Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață

Numai când sufletul are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu Cuvântul, se întregește și își atinge scopul

Iarăși, sufletul nostru! Taina tainelor! Taina cea mai neînțeleasă și mai de neconceput de sub cer! Nimeni vreodată nu a putut să se apropie sau să-i urmărească firea, ființa și proprietatea lui. 

Toate sunt activate și determinate prin el, dar el însuși niciodată nu a fost înțeles de nimeni. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a descoperit și ne-a mărturisit ce este și cum este, fiindcă El Însuși este Creatorul lui, nostalgia lui, lumea lui, așteptarea lui. Numai El a putut să ni-l descopere și să ni-l caracterizeze în chip cuvenit lui Dumnezeu, zicând că lumea întreagă nu este vrednică de un singur suflet[1]. Cel ce S-a întrupat, Dumnezeu Cuvântul, de vreme ce a asumat în Ipostasul Lui dumnezeiesc întreg omul ca trup și suflet, a transmis ambelor acestor elemente proprietățile dumnezeiești și de aceea în toate cele mai nepătrunse și mai tainice ascunzișuri ale ființei omenești a intratcaracterul teo-nostalgic [θεονοσταλγικὸς] și hristo-nostalgic [χριστονοσταλγικός]. A devenit Dumnezeu Cuvântul modelul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul lui și însuși Raiul lui. Numai prin Hristos sufletul omenesc și-a redobândit sinele, și pe bună dreptate Domnul nostru a mărturisit că Cel ce-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla[2]. Numai când sufletul are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu Cuvântul, se întregește și își atinge scopul. Orice altă mișcare și activitate a sufletului devine și rămâne irațională și fără sens, dar este în esență în afara lui. Sau mai degrabă se află în nebunie și în dobitoceasca pervertire a patimilor și a păcătoșeniei, într-un chin și o groază fără sfârșit. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul strigă: Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi[3]. Și acest trup de lut al omului fără Cuvântul nu ar fi nimic altceva decât un vas ieftin și ușor de zdrobit, la nivelul regnului animalelor și supus chinurilor limitelor și legilor stricăciunii, ale durerii și ale morții. Prin asumarea lui însă, Preabunul Arhitect Dumnezeu Cuvântul l-a îndumnezeit și logosificat, astfel încât să fie și să rămână trup al lui Hristos: Iar trupul… este pentru Domnul[4]. Prin Întruparea Lui Dumnezeu Cuvântul a luat trup, în timp ce prin Învierea și Înălțarea Lui ne face cunoscută mai dinainte și propria noastră înviere în ziua nașterii din nou. Dar când tot piciorul se va pleca în închinare cuvenită lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit va avea această cinste, fiindcă Atotțiitorul și Arhitectul Dumnezeu Cuvântul așa a binevoit înălțarea chipului căzut mai înainte. Prin Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost dată deplină descoperire și noimă tainei omului și încă cerului însuși și pământului. Logosifierea, hristificarea și dăruirea unui sens întregii noastre ființe au fost înfăptuite prin dumnezeiasca arătare, de vreme ce, mai înainte, întreaga gândire omenească nu era decât un strigăt disperat, nesfârșită jale, neîncetată tânguire și plâns necontenit. Tot ceea ce este numai omenesc, dacă nu se întoarce către Dumnezeu-Omul, către Mântuitorul lui, ca să fie logosificat și theanthropizat, rămâne irațional, fără sens și în final neomenesc. Acesta este scopul principal și ultim al înomenirii Domnului nostru, să logosifice omul și întreaga lui ființă. Fără logosificarea în Dumnezeu Cuvântul și fără îndumnezeirea noastră, întreaga noastră ființă psiho-somatică nu este  nimic altceva decât un monstru îngrozitor și o fantasmă și o umbră haotică. (Iosif Vatopedinul, De la moarte la viață, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia) [1] Cf. Mt. 16, 26. [2] Mt. 16, 25. [3] Mt. 10, 39. [4] I Cor. 6, 13.

Sursa

Fără de Dumnezeu simțirea și gândirea se află într-o demență irațională

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.

Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.

Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.

Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.
Părintele Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Editura Doxologia