PARINTELE DUMITRU STANILOAE. Doamne, ce fel de om era!


Parintele Dumitru Staniloae
(16 noiembrie 1903 – 5 octombrie 1993)

„Parintele Dumitru Staniloae reprezinta un dar pretios al lui Dumnezeu facut Bisericii noastre si omenirii. «Sa multumim Domnului!». A iubit cu adevarat, din toata inima sa, pe Dumnezeu si omul, Ziditorul si zidirile Sale, Facatorul si fapturile Lui. Textele lui sunt un rod al iubirii si, in acelasi timp, o comunicare si o inaltare spre aceasta iubire… Parintele Dumitru a avut experienta lui Dumnezeu. L-a cunoscut pe Dumnezeu. În Dumnezeu, a cunoscut omul si intreaga creatie. Teologia sa nu este «intelectuala», nu este schematica, ci o revelare si o impartasire a vietii vesnice.”
(Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Sfantul Munte Athos)
Teolog, preot, profesor, carturar si duhov­nic, Parintele Dumitru Staniloae si-a innobilat talantii cu harul marturisirii, propovaduindu-L pe Hristos – prin cuvant si condei – in anii grei ai prigoanei comuniste.
Licentiat in Litere la Bucuresti, doc­torand la Cernauti, cercetator minutios la Constantinopol, Paris si Berlin al operei Sfantului Grigorie Palama, rector al Academiei Teologice din Sibiu si profesor la Catedra de Ascetica si Mistica a Facultatii de Teologie din Bucuresti, traducator al celor douasprezece vo­lume ale Filocaliei in limba romana, Parintele Staniloae a fost – dincolo de toate acestea sau, poate, tocmai datorita lor – un om de o mare gingasie sufleteasca, senin si cald, un dar al lui Dumnezeu pentru cei ce i-au stat in preajma. Arestat in 1959 pentru participarea la in­talnirile „Rugului Aprins” de la Manastirea Antim, a fost condamnat la cinci ani de inchi­soare si trimis la Aiud, unde darurile sale su­fletesti i-au mangaiat pe intemnitati. Cei care au trecut pe acolo pastreaza in amintire chipul bland al Parintelui, aureolat de sfintenie si har:

Eliberat in 1963, Parintele si-a reluat cu ace­easi daruire lucrarea carturareasca, publicand, pe langa volumele Filocaliei, amplul tratat de Teologie Dogmatica Ortodoxa, studii pe margi­nea operelor Sfintilor Parinti si traduceri ale scrie­rilor acestora. Titlurile academice si faima dobandita peste hotare nu i-au semetit sufletul simplu si cald. Pana in ultimii ani ai vietii, in casa sa pri­mitoare din capitala, oameni de toate varstele si starile, calugari si mireni, ierarhi si oameni simpli au aflat mereu sfat si luminare, dar mai ales adie­rea tainica a Duhului Sfant, vadit in roadele sale numite de Apostol: bucuria, pacea, indelunga-rabdare si nesfarsita dragoste in Hristos.

părintele-dumitru-stăniloae-împreună-cu-fiica-sa-lidia-stăniloae-la-köln.-fotografia-a-fost-realizată-în-anul-1976.jpg.jpeg

Din amintirile fiicei sale
Eliberarea din inchisoare: „Asteptase cuminte in gara”
In ianuarie, intr-o dimineata, pe la 4 a su­nat telefonul. Ne-am speriat, bineinteles, si mama a ridicat receptorul cu destula frica.
„Vreau sa va anunt o bucurie”, a spus o voce. Nu se auzea prea bine, se telefona dintr-un loc populat, cu un puternic zgomot de fond. „Vreau sa va anunt o bucurie. Sotul dumneavoastra va veni curand acasa”.
– Doamne! a inceput mama sa planga. Adevarat? Curand? Cand?
– Foarte curand! Sunteti bine? Sanatoase amandoua?
– Da, da, suntem bine. (…)
Necunoscutul a inchis si noi n-am stiut ce sa credem. Sa fi fost o gluma proasta? Cineva care vrea sa-si bata joc de noi?… Nu, nu se putea asta. Nu, trebuia sa fie un recent eliberat din inchi­soare — asa, ca tanarul care venise cu cateva luni inainte la noi. N-am mai putut dormi. Eram prea emotionate…
Dupa vreun sfert de ora, te­lefonul a sunat iarasi. Era din nou necunoscutul:
– Voiam sa va spun ca sotul dumneavoas­tra va veni foarte, foarte curand.
– Curand?, a intrebat mama plina de spe­ranta. Doamne, cat de curand?
– Marioara, nu ma recunosti? Eu sunt…
Mama a inceput din nou sa planga:
– Dumitre, Dumitre, tu esti? (…)

Scan11161

In sfarsit, timpul s-a hotarat sa treaca si, chiar mai repede decat speram, am vazut intrand pe poarta silueta inalta a tatei, cu palaria lui cu boruri late. Ducea in mana o bocceluta. Ne-am repezit afara si ne-am imbratisat plan­gand. Era frig si zapada scartaia sub pasii nostri. Doamne, ce fericire! Ce dimineata minunata!
– De ce n-ai spus dintr-o data la telefon ca ai venit?, l-am intrebat.
– Mi-a fost teama sa nu va emotionati prea tare. Sa n-ai un soc, Marioara, un atac de inima…
Sosise pe la miezul noptii si asteptase cu­minte in gara, pana in zori, ca sa nu ne spe­rie, sa nu ne emotioneze. Apoi a pregatit-o pe mama… Doamne, ce fel de om era!
Da, asta era tata. Ceilalti erau mai impor­tanti si nu se gandea decat la ei.
Zambea intotdeauna cand ne poves­tea despre anii de puscarie. Cum spuneam, suferinta extrema prin care trecuse a fost o experienta care l-a apropiat si mai mult de Dumnezeu. Suportase totul cu acea rabdare exemplara cu care a suportat atatea alte ne­cazuri. N-a purtat pica celor care l-au facut sa sufere si nici celor care, desi ii datorau atat de mult, i-au intors spatele. A ramas ferm in convingerile sale, n-a pierdut nici o clipa na­dejdea in Dumnezeu si a trecut prin acel iad cu zambetul luminos pe buze si cu certitudi­nea ca incercarile ni le da Dumnezeu pentru a ne purifica, pentru a dobandi viata viitoare.
Pana in ultimele zile veneau la el zeci de per­soane cerand ajutor. Scria scrisori de recoman­dare, intervenea, telefona, ii ajuta cu bani. Nu pleca nici unul fara ca tata sa fi facut tot ce putea pentru el. Uneori, oamenii nu se sfiau sa vina la ore nepotrivite, fara a gandi ca deranjau. Se ri­dica din pat, batran si obosit, dis-de-dimineata, seara tarziu, dupa-amiaza, cand incerca sa se odihneasca. Isi intrerupea lucrul, odihna si primea oameni pe care nu-i vazuse niciodata, dar care stiau ca nu plecau fara ajutor din casa lui.
„Lasa-l, saracul, e necajit!”, spunea. „Poate nu-i din Bucuresti, poate a venit tocmai acum cu trenul si trebuie sa plece inapoi…”. Isi dadea o osteneala teribila sa-i scuze, sa le gaseasca tuturor justificari…
[Vezi si: Cuvintele rostite de Parintele Staniloae in clipele de dinaintea mortii ]
(Din: „Lumina faptei din lumina cuvan­tului — impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae” de Lidia Ionescu-Staniloae)
Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

(din revista “Familia ortodoxa”, nr. 10 (45)/octombrie 2012)
***
Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae
[…] Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

parintele-dumitru-staniloae-si-pr.-gheorghe-holbea-tanar-1-300x224.jpg

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.
În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?
Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem. Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.
Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?
Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.
„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“
Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică. Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.
„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“
Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?
Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“. Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi

elena-solunca-moise.jpg

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?
M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.
„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“
Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.
Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.
„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“
Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?
pr.D. StaniloaeSubiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.
Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.
Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?
Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.
Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi.

Acasa-la-Parintele-Staniloae-Foto-c-Victor-Roncea

Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia. Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.
[…]
„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

costion-11-793379-300x225

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.
Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?
Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.
„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“
Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec. Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: “Să mai vii! Să mai vii pe la noi!” A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.
Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească
Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.
Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui. Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.
Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?
Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.
Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul.Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.
(Ziarul Lumina)
***

31_afara.jpg

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae
„Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional”
De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.
A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam „drept la semnătură”: el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-l invidiez ori să-l admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic.
Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-l pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.
Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie ’89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?…
Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului:
Noi, Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi.
Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.
Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.
(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)

Sursa

Parintele Dumitru Staniloae († 5 octombrie 1993) despre Biserica, papistasi si secte

Dumnezeu, suprema existenta, este o viata iubitoare intre cele trei Persoane de o unica fiinta. Aceasta este prima dogma.

A doua este ca Dumnezeu, Cel in Treime, creeaza din iubire fapturile umane intr-o lume folosita in comun, ca sa-si extinda iubirea si la ele si sa-L iubeasca si ele.

A treia dogma este ca dupa ce fapturile umane refuzand iubirea au cazut in moarte, Tatal ceresc a trimis pe Fiul Sau la ele ca om, care mergand in iubirea Lui pana la moarte, ca sa invinga moartea in Sine si prin Sine si in ei moartea lor, daruindu-le celor ce vor voi viata de vesnica fericire in comuniune cu Dumnezeu cel in Treime. Aceasta e a treia dogma.

Fara un astfel de Dumnezeu iubitor si astfel de fapte ale Lui, urmarind un asemenea scop cu oamenii, daca existenta ar consta numai din ce da lumea aceasta, supusa unor legi oarbe, monotone si supusa atator mizerii ce sfarsesc cu moartea definitiva a persoanelor umane, ce apar rand pe rand, conceptie proprie mai tuturorfilosofilor si religiilor panteiste, ea nu ar avea nici un sens. De unde si spre ce scop ar fi iubirea si datoriile faptelor bune cand totul decurge fatal, conform legilor oarbe ?

Mai trebuie sa mentionam ca Imparatia fericita a vesnicei comuniuni cu Dumnezeu in Treime depinde si de voia noastra de a ne insusi aceasta viata, de comuniune intre noi, urmand pilda lui Hristos, care a mers pana la jertfa pentru noi. Am putea spune ca aceasta arata o a patra dogma, poruncita de Hristos, o dogma prin care se cere oamenilor sa-si insuseasca in mod liber binele pe care ni L-a adus El si pe care il vedem realizat din veci in Sfanta Treime. Contributia noastra la insusirea acestui bine a cerut-o Hristos, spunandu-ne: “Iubiti-va unii pe altii, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 13,34). Numai pazind acest cuvant al Lui, va veni El si Tatal Lui in noi si-si vor face locas in noi (Ioan 14,23). Iaraceasta iubire a noastra intre noi,venita noua din prezenta Sfintei Treimi in noi, este Biserica. In ea trebuie sa fim cu totii una cu Hristos intre noi, precum este Fiul cu Tatal in Sfantul Duh (Ioan 17,11).

De aceea a pus Domnul Hristos atata accent pe Biserca (Matei 16,18), declarand ca adevarata credinta in El trebuie sa se arate in unitatea oamenilor in Biserica. Iar Biserica este nu acolo unde se ramane numai la Evangheliile scrise de doi Apostoli si doi ucenici ai lor, ci unde se pastreaza invatatura tuturor Apostolilor Sai, transmisa comunitatilor bisericesti in unire din vremea Apostolilor pana azi; se pastreaza acolo unde Apostolii si-au luat urmasi pe ucenicii lor, dandu-le harul primit la cincizecime de la Duhul Sfant, dupa ce acestia au invatat de la ei tot ce au invatat ei de la Hristos. “Te indemn, zice Sfantul Apostol Pavel lui Timotei, sa tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este dat tie prin punerea mainilor mele” (2 Timotei 1,6). Ca acesti ucenici pot si sunt datori sa pastreze invatatura de la Apostoli, nu numai pe cea scrisa de unii din ei, ci si pe cea predata oral, o spune Sfantul Apostol Pavel catre Timotei: “Tine dreptarul cuvintelor sanatoase ce le-ai auzit de la mine, cu credinta si cu iubirea ce este in Iisus Hristos” (2 Timotei 1,13). Iar corintenilor le scrie: “Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile precum vi le-am dat” (1 Corinteni 11,2). Nu-i lauda ca citesc Evangheliile si nu-i indeamna sa respecte numai ceea ce le scrie in Epistole, ci sa tina toate cate le-a spus vreme de un an si jumatate (Fapte 18,1). El stie ca episcopii si preotii sunt cei ce-si pot indeplini datoria de a pastra invatatura cea sanatoasa si de a mustra pe cei potrivnici: “Pentru ca multi sunt cei razvratiti, graitori in desert si inselatori carora trebuie sa li se inchida gura” (Tit 1,11). Dedesuptul multor acestor rataciri propavaduite si astazi sta vointa celor ce neaga pe Hristos ca Dumnezeu, recunoscandu-L doar ca un prooroc, asemenea celor din Vechiul Testament, un simplu Iisus, nascut ca orice om din pacat, care, deci, nu a mantuit pe oameni prin cruce, ci a suferit pentru pacatele Sale ca orice om, fiind slujitor cel mult al lui Iehova. Necunoscand un bine superior vietii din lumea aceasta, o astfel de invatatura ca si tot panteismul, nu poate reprezenta adevarul (Tit 1,14).

Cum ne mai ridica aceste teorii la cel mai inalt bine, care este unirea cu Dumnezeu in Treime dupa ce ne-a scapat de moarte ?

Dogmele crestine reprezentand astfel binele real, ca treapta suprema a existentei la care vor sa ridice pe om, sunt totodata adevarul , caci nu pot fi deasupra tuturor si cauza si tinta oamenilor niste legi oarbe, care duc toate fapturile constiente la moarte. Dar la acest adevar fapturile constiente nu se pot ridica decat prin efortul lor liber. Da altfel, Insusi Hristos S-a declarat pe Sine “Adevarul”, in calitate de izvor al adevaratei si vesnicei vieti in fericire, prin faptul ca este Unul din suprema Treime iubitoare (Ioan 14,6). E adevarul care explica totul si da un rost fericit tuturor, spre deosebire de legile oarbe si inchise in orizontul material ingust. Si tocmai prin aceasta este adevarul spre care fapturile umane nu se pot ridica decat prin libertate, sporind in viata adevarata in El, pe masura ce sporesc in puterea libertatii ce li s-a dat, impotriva patimilor ce-i robesc celor materiale. Renuntarea asa-zisilor “evanghelisti” de azi de a ajuta pe oameni sa se ridice la supremul bine se arata chiar in faptul ca refuza, si indeamna si pe altii sa refuze, sa-si faca semnul crucii insotit de marturisirea Sfintei Treimi, ceea ce dovedeste ca ocolesc atat credinta in Sfanta Treime, cat si pe aceea a mantuirii noastre prin Crucea Fiului lui Dumnezeu, facut om, amandoua afirmari ale iubirii lui Dumnezeu fata de oameni. Se vede in aceasta atat nerecunoasterea Celui numit de ei simplu “Isus” ca Hristos, sau ca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si ca Mantuitor, cat si nerecunoasterea Lui ca nascut fara de pacat dintr-o fecioara si deci a puterii mantuitoare a Crucii Lui. Oare nu e stravezie in aceasta influenta celor ce nu voiesc sa treaca de la Vechiul Testament la cel Nou, care afirma la fel ca Hristos inca nu a venit, sau a celor ce raman la Iehova ?

Poporul nostru ramas legat de popoarele din rasarit, a pastrat credinta crestina asa cum a primit-o la inceput, deci in forma ei precizata in Scrierile Sfintilor Parinti din Rasarit. Astfel, spiritualitatea echilibrata si de larga sinteza a poporului nostru nu se datoreste numai prezentei lui geografice intre Rasaritul si Apusul Europei si caracterului lui, pe de o parte latin, pe de alta rasaritean prin credinta lui, ci si faptului ca el si-a insusit de la inceputurile existentei lui si si-a pastrat credinta crestina originara, care reprezinta prin ea insasi un echilibru intre deosebirea lui Dumnezeu de creatie si prezenta Lui in creatie.Trecand spre Occident, credinta crestina s-a schimbat in sensul caDumnezeu a fost cugetat tot mai despartit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reactie o gandire panteista, de confundare a Lui cu esenta intunecoasa a lumii (Eckardt, Bohme) sau o gandire sentimentala la un Hristos rastignit in trecut, ca in mistica feminina catolica, nu trait in lucrarea Lui prezenta in noi.

In Occident, despartirea lui Dumnezeu de lume a dus in catolicism la intelegerea Bisericii ca avand mai putin prezent pe Hristos in ea, fiind inlocuit de un vicar (loctiitor), preocupat de extinderea puterii lui in lume, in mod accentuat de stapanirea peste domeniile vietii omenesti in sens politic. Dumnezeu e gandit rational ca o entitate oarecum retrasa in cer si nu traind in lucrarea Lui tainica in suflete. De aceea s-a pus mai putin accent pe rugaciune si pe Taine, prin care se cer si se obtin lucrarile Lui.

Dezvoltarea aceasta si-a gasit formularea nu numai in teoria rolului papei de vicar sau loctiitor al lui Hristos, ci si in respingerea invataturilor rasaritene despre energiile sau lucrarile necreate, prin care Dumnezeu este activ in lume, desi prin fiinta ramane neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie invatatura catolica despre caracterul pur creat al gratiei, primita de la Dumnezeu prin rugaciune si data noua prin Sfintele Taine.

Protestantii au facut un pas mai departe in aceasta minimalizare a Tainelor, inlaturand pe cele mai multe dintre ele, iar gruparile neoprotestante inlaturandu-le cu totul. S-a ramas cu discursuri despre un Hristos si la protestanti, dar mai ales la neoprotestanti, cu niste cantari sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea si lucrarea lui Hristos, ci doar niste declaratii sentimentale despre iubirea Lui fata de cei ce cauta sau a celor ce-I canta Lui. Aceasta inchide persoana umana si creatia in ele insele, cum il inchide si pe Dumnezeu.

Astfel s-a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a ramas un obiect de gandire neexperimentat sau pur rational, simplificandu-se in mod unilateral invatatura si viata crestina.

Pe plan politic aceasta a dus fie la unimperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realitatii umane numai ca o masa unitara care poate fi stapanita si condusa in mod uniform. Cultura Occidentului insasi exceleaza printr-un individualism nesfarsit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea e departe de pretuirea si respectul valorilor si problemelor reale ale relatiilor dintre oameni. Relatia cu Dumnezeu a devenit o tema de simple discursuri rationale, uniforme in catolicism, sau de o mare diversitate in protestantism care imparte pe crestini in tot felul de grupuri.

In general, crestinismul evanghelic pastrat in Rasarit prin Ortodoxie este un crestinism duhovnicesc, spre deosebire de crestinismul occidental care are mai mult un caracter rationalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenta reala a lui Hristos in oameni si in lume.Poporul roman crescut spiritual inmistica ortodoxa a luminii, nu in mistica occidentala a intunericului e un popor care se bucura de lumina, caci lumina e in planul fizic expresia randuielii, iar in planul sipritual expresia bunatatii sau a relatiei armonioase, generoase a omului cu semenul sau. Fata omului bun raspandeste lumina. De aceea sfintii au in icoane capetele inconjurate de un nimb luminos. Omul bun e omul care zambeste luminos in bucuria comuniunii.

Numai in comuniunea Bisericii se inainteaza la nesfarsit in noblete si in descoperirea fara de sfarsit a tainei omului care se hraneste din taina comuniunii dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cum se cuvine sa primim pre Jidovii cei ce vin să se botezedescarca


Cum se cuvine sa primim pre schismatici, adeca pre papistasii cari vin la drept maritoarea credinta. descarca


Cum se cuvine a primi pe eretici, adica pe Luterani şi pe Calvini. descarca


Formularul marturisirei credintei de catre cei convertiti dela schisma sau eres.descarca


SURSA