Să nu ne facem părtaşi la erezie!

Părintele Justin Pârvu

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva.Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu (nn. cu atât mai mult semnăturiletuturor ierarhilor români pe documentele eretice din Creta).Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale“.

Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa:

„Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi“.

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre“.

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

Manastirea Petru-Voda,

8 iunie 2008, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic”

Sursa

Părintele Justin Pârvu despre primejdia creștinismului dezbrăcat de duh

Despre osteneala călugărească 

Dacă ai adevărul, nu-ți mai trebuie nimic altceva decât să începi cu osteneala de dimineața până seara. Ați citit cum se ducea călugărul acela într-o fundătură de peșteră noaptea? „Și nu ți-a fost frig acolo?”. „Nu, că am întâlnit un leu și m-am așezat la spatele lui și am stat cu el acolo și dimineața el a plecat, iar eu am mai rămas puțin”. Și a mai rămas acolo încă două zile și s-a ostenit și rămăsese la un moment dat cu dulama roasă de metaniile și de nevoințele de pe bolovanii din peșteră. Și de acolo a ieșit nemâncat de trei zile și s-a întâlnit cu un pădurar care îi dă din geantă: „Părinte, uite, am șase copii acasă și am ceva să vă dau sfinției voastre”. „Măi, băiete, uite că mai am eu o bucată de colăcel uscat. Du-l la copilul cel mai mic al tău. De acela mai mic ai să te mai bucuri mai mult în viață, chiar dacă nu l-ai vrut. Dar Dumnezeu îl vrea pe el”. Și într-adevăr copilul acela a rămas singur de i-a crescut pe ceilalți, că el a murit după doi ani. A murit și mamă’sa, copiii au rămas singuri și copilul cel mai mic i-a întreținut pe toți ceilalți. Aceasta este într-adevăr viața cea călugărească intensă și activă, care se resimte în viața creștinului ca o scânteie de Ortodoxie. Asta e viața monahală. Călugărul trebuie să aibă o nevoință mai mare decât a mireanului. Ce știm noi însă? Noi ne facem o ascultare pripită, gălăgioasă și neastâmpărată și ne închidem în casă la noi să facem mare pravilă. În comparație cu un creștin de-al nostru care are și gospodărie, are și grijile societății, are și grijile unei meserii și ale unei familii: du copilul la spital, pregătește pe celălalt care nu prea învață, pe celălalt care nu prea ascultă. Tot ăsta aduce și la mănăstire câte puțin, ăsta aduce și la ctitoria mănăstirii, cu ăsta faci și biserica, cu ăsta faci și paraclisul și casa și stăreția și toate lucrurile astea pe care ni le permitem noi. El este adevăratul mucenic care duce povara și Golgota răstignirii[2]. Astfel de creștini umplu și bisericile în nopțile de Înviere, ăștia vin și la Bobotează, cu ăștia te prezinți și la Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie, cu ăștia și la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și la Ștefan cel Mare și Sfânt, la Putna și la Nicula. Ăștia sunt ostenitorii care merită într-adevăr toată cinstea. Ei au dus și jertfele și martirajul poporului nostru, ei și-au lăsat osemintele la Mărășești, Oituz, Călugăreni. Noi cu ce ne manifestăm? Ce avem de dat? Lipsa povățuitorilor în viața spirituală Cine vrea să fie călugăr adevărat să ia viața marilor întemeietori de obște, să ia Sf. Teodor Studitul să vadă ce le recomanda călugărilor, și la începători, și la școliți, și la cei mai înaintați, să vadă cum s-au nevoit obștile acestea mari ale mănăstirilor și să se identifice și să vadă cum se formează călugărul. El (călugărul) stă ca ostașul într-o cazarmă, unde stă sub o comandă, stă sub o virtute, stă sub o formare. Cum să pui un ostaș să fie comandant de companie și pe timp de război să-l pui să comande atac împotriva inamicului? Ce știe el să facă? Că nu știe să facă o instrucție individuală, nu știe să facă o mișcare cu arma de la picior pe umăr și de la umăr la picior sau să facă în sfârșit o tragere, să lovească o țintă. Ce știe el cum să dea o comandă la 150 de oameni? Cam așa încearcă și începătorii (care se grăbesc spre viața pustnicească și fug de greutatea obștii), că nu-i mai trage obștea, vor liniște, vor aparte să trăiască. Nu vedeți cum oameni tineri s-au pierdut așa și au ajuns fără niciun rost, fără un povățuitor, fără o experiență de obște? Este așa o frământare în tineret, dar n-au un sfătuitor, n-au un duhovnic cu experiență de rugăciune, de liniște, de asceză. Pentru că până și când te apuci să înveți o limbă străină, engleza sau greaca, oricât te-ai munci să înveți singur, nu se poate. Ai nevoie de un om care cunoaște ca să te ajute. Și în cântare, oricât te-ai munci singur, nu faci mare lucru și nu-ți iese până ce nu ai un om care să te dirijeze, care să-ți dea anumite noțiuni de execuție. Cu atât mai mult în viața duhovnicească unde ai de-a face cu diavolul, cu cel viclean.Și marii duhovnici au fost ispitiți de diavol și înșelați, d’apăi începătorii, de unde să iasă ei la o desăvârșire, așa cum bați din palme? Altădată un nou venit stătea două, trei zile la poarta mănăstirii și acolo bătea în fiecare zi să-l audă starețul. „Ei, mai stai și astăzi, mai stai și mâine și să vedem poimâine dacă-i bun de mănăstire”. Ei, ăsta era într-adevăr convins că stă și că de la început o ia cu răbdarea care e la temelia tuturor începuturilor. Ăsta făcea deodată școala umilinței și a răbdării. Apăi, acum dacă vine la mănăstire trebuie să îl invit eu să se facă călugăr, să îi dau explicații, să îi pun în față avantajele monahismului. Și mai vine și la anul încă o dată: „Părinte, am mai vorbit și anul trecut despre mănăstire că aș vrea să vin să mă fac călugăr”. „Păi, da, vezi poate te convingi”. Da’ ce să faci cu el când îl pui la proba numărul unu și el te-a lăsat deodată că n-are chef de călugărie? Sfinții Părinți puneau la grele încercări pe monahi, pentru sporirea lor duhovnicească. Pricinile decăderii monahismului românesc De unde vine răul acesta care a pătruns și în lume și în monahism? Răul acesta ce a venit la noi este și din școală și din Biserică și din familie, pentru că prea puțini și-au făcut datoria în duhul acesta al lui Hristos, al dragostei desăvârșite. Când vorbim de Biserică, vorbim despre tot ce există ca suflare botezată, despre tot creștinul botezat în numele Sfintei Treimi. Biserica a ajuns roaba Statului, cu preoți salariați, cu monahi transformați în funcționari, oameni ai birocrației, încât la un moment Biserica nici n-a mai fost stăpână pe ea. Și care a prins starea bună, acela o trăiește până astăzi. Da’ călugărul de azi a devenit un funcționar. Mă uitam și în anii ’75-’80 cum la mănăstire se grăbea slujba ca „neapărat să plecăm la serviciu”. Părintele la ora 9 trebuia să fie gata cu slujba că toată lumea pleca la serviciu: ghidul, repede la bilete la poartă, supraveghetorul cu muzeul la postul lui. Mai era el, săracu’, călugăr? Era funcționar, robul atârnării. Venea autocarul: „Treci și spune istoricul până la amiază”, venea al doilea, stai până la ora 4, 5, venea al treilea și seara, raport, procese verbale. Ce ai discutat? Câte autocare străine, câte românești, ce întrebări au pus, cum ai răspuns, ce ai făcut în împrejurarea cutare? Dar securistul te întreba ca să te verifice, să vadă ce ai făcut că el era cu tine pe acolo prin curte și știa sigur ce ai răspuns la întrebări încât pentru el era doar un fel de verificare. Și iată că starețul, economul, casierul, contabilul, toată protipendada asta erau oamenii partidului și nu aveau nicio tangență cu viața călugărească. Lumea se ducea așa că suna clopotul la o Vecernie, se făcea o Utrenie și cu rapiditate o Sf. Liturghie. Partidul comunist n-avea nevoie de bisericile Suceviței, Voronețului, Putnei, nu-l interesa să le restaureze picturile, să se ocupe de redresarea lor. Nu, avea nevoie oarecum de aparența lor în Occident. Și iată că în felul acesta Statul a știut să pună mâna pe forța bisericească pentru că poporul ascultă mai mult decât orice de glasul Bisericii. Așa încât ei s-au asigurat cu astea și Securitatea era printre ei, cu toți acești funcționari care erau oamenii lor și le spuneau toate păsurile și mărturiseau până la ultimul călugăr de la grajd. Nu mai era un pericol pentru dânșii lumea care venea pentru că era totul în paza și sub mișcarea lor. Iar fiecare era măsurat și cântărit în discuțiile pe care le avea cu un creștin. De aici s-a degenerat totul și a pornit răul în monahism. Nu mai era un părinte Elefterie, un părinte Paisie, un Nicodim Măndiță. Acum din tot putregaiul ăsta ce să mai iasă, ce să mai aștepți? Doar să aștepți să se termine cu tot putregaiul și cine știe prin ce minune dumnezeiască să mai apară câte un vlăstar sănătos pe ici, pe colo. Asta nu e în puterea noastră, e în puterea Duhului care le rânduiește pe toate. Neamul românesc nu-și mai găsește identitatea Nu vedeți câtă răutate există în lumea aceasta? Nu mai e pace, nu mai e liniște, nu mai este dragoste, nu mai este unitate, nu mai este râvnă pentru nimic. Facem toate teologiile în lumea protestantă și venim de acolo cu o influență occidentală. Ne spun țăranii, muncitorii, oamenii simpli care se duc prin Italia, Spania sau Franța cât de pustiiți vin și cât le e de dor să asculte o priveghere, o rugăciune ortodoxă în munții aceștia românești. Ce să mai vorbim de cei care stau în mod special să inhaleze protestantismul și toată barbaria[3] asta din Occident? Și oamenii aceștia se întorc goi, dezbrăcați de duh și sunt puși în locuri de unde trebuie să dirijeze un creștinism nou, cu un om nou, cu o evoluție în putrezire. Deci este un putregai care vine peste putregaiul pe care îl avem noi, o cenușă despre care vorbește și Nae Ionescu, că n-avem ce căuta în „cenușa occidentală”. Au venit pe aici niște basarabeni și îmi spuneau că pe timpul comunismului toată lumea fura, de la primul până la ultimul. „Ai nevoie de vin?” „Luăm vin”. „Ai nevoie de lapte?”. „Luăm lapte”. „Ai nevoie de brânză?”. „Luăm brânză”, încât toată lumea o ducea foarte bine. Când a venit situația actuală, basarabenii nu mai votează decât comunismul care era foarte bun, că mergeau la Colectiv și luau de acolo. Că munceau, că nu munceau, se duceau acolo și luau. Dar comunismul nu mai e același, s-a schimbat cu totul. Comunismul are altă latură. Numai că acum ei îl votează. Când au venit rușii în primul război mondial pe la noi cu bunătatea lor, cu dragostea rusească, cu măreția lor, toată lumea exclama: „Au venit rușii pravoslavnici!”. Apăi era ceva. Și când au venit în ’44, lumea se aștepta la aceeași bunătate, la aceeași dragoste, dar a venit Securitatea, a venit tineretul progresist cu altă formare. Și acum, iată, cam același lucru se întâmplă în viața noastră politică. Au împărțit forțele astea Europa și Basarabia a rămas a nimănui. Noi mergem din degenerare în degenerare. Totul e făcut superficial, nu mai este un creștinism real în care să se mai propovăduiască adevărul. Aproape am putea spune că poporul român nu mai este o națiune, ci o populație. S-a transformat un popor într-o populație care nu-și mai găsește identitatea. Și asta se și urmărește: distrugerea noastră ca nație, îndobitocirea noastră ca pământul să se transforme într-un Babilon. [1] Cuvânt despre viața monahală adresat maicilor de la M-rea Paltin Petru-Vodă [2] Părintele Justin nu defaimă aici monahismul (față de care avea cea mai mare considerație), ci cu mult tact duhovnicesc face o mustrare menită să smerească și să amplifice nevoința monahilor, ca și veghetori ai neamului, ca rugători pentru întreaga lume. [3] Se referă din punct de vedere spiritual. (Articol preluat din Revista ATITUDINI, Nr. 50)
Sursa: | Apărătorul Ortodox

Scrisoare de dor către Părintele Justin, de la pământ la cer

„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi, şi toţi pentru unul”(Părintele Justin Pârvu)

Părintele meu drag şi sfânt… de ce este aşa de mare distanţa între Cerul sfânt şi pământ?

1De ce nu pot primi ca odinioară Pacea lui Hristos, ca atunci când îmi plecam capul şi cu o glumă şi o binecuvântare sfântă îmi ridicai „lanţul cel greu al păcatelor”? Simţeam atunci, că fără vorbe prea multeai înţeles iadul din sufletul meuşi cu puterea şi dragostea lui Hristos mă vindecai şi îmi dădeai şi arvuna –Bucurie sfântă şi putere de luptă …

Acum mă lupt …dar nu cu patimi şi păcate, ci cu DORUL. Mi-e dor de spovedaniile şi discuţiile extrem de folositoare de după; mi-e dor de harul smereniei de care se umplea chilia mea după acele spovedanii. Dar mai ales a început să-mi fie frică, de fapt mai mult spaimă, căci văd aproape zilnic împlinindu-se multe din prorociile şi vorbele pline de duh pe care le spuneai neamului român …Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor! Da, părinte! Smerenia e cheia şi taina cu care am putea învinge duhul lumii acesteia …şi tocmai asta ne lipseşte.
O altă vorbă de duh pe care ne-ai lăsat-o ca un testament, mă zdrobeşte efectiv, punându-mi în faţă crudul adevăr din cauza căruia suferim toţi… Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.

Dar cum să nu ne temem când în lumea aceasta care s-a transformat într-un iad, aflam zilnic ştiri înspăimântătoare ca aceasta: „Un singur vecin ar putea ÎNVINGE România în cazul unui RĂZBOI. Clasamentul mondial al FORŢELOR ARMATE. Cine sunt musculoşii planetei şi unde se plasează ţara noastră”. Sau: „Ţările vecine Ucrainei se pregătesc de război civil la Kiev. Asul din mâneca Rusiei şi trei scenarii de final”.

La astfel de ştiri bulversante, poporul român pentru care, părinte sfânt, ai sacrificat tot timpul vieţii aici pe pământ, e alarmat şi confuz, e speriat şi contrariat – şi atunciîntreabă aşa zişiicunoscători şi analişti istorici şi politici. Iată ce răspuns primim de la Mircea Cosa – unul din experţi – la întrebarea: Ce vom face noi, românii, în caz de război cu Rusia?

„Ce vom face noi? Ne temem că vor venii ruşii peste noi, dar ne mai liniştim că ne vor apăra americanii! Slavă Domnului că americanii au venit şi ne vor apăra, dar să nu uităm că ruşii sunt deja în România cu Lukoil, cu Aluminium Slatina şi cu alte multe firme ascunse în societăţi ungureşti, cipriote, austriece, etc. De aceşti ruşi cine ne apără când noi nu avem arma capitalului românesc şi nici americanii nu prea investesc la noi”?!

Of, părinte sfânt, mi-e dor de cuvintele sfinte cu care rezolvai şi responsabilizai poporul român în astfel de situaţii… pentru că repetai mereu că: În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor.Sunt convinsă că şi acum, din Împărăţia Cerurilor, ne trimiţi sfaturi şi ajutor… dar e aşa de mare prăpastia între noi şi sfinţi, încât nu numai că nu înţelegem ce ne spun prin îngerii păzitori, dar nici nu mai tresărim în suflet cu lacrimi de pocăinţă şi dorinţa de mângâiere sfântă. Suntem goi şi reci ca nişte pietre. Părinte, ajută-ne! Avem nevoie mai mult ca oricând să ne adunăm în jurul preoţilor şi vlădicilor din această ţară. Dar cum să o facem?! Tocmai acum când întreaga ortodoxie este înlănţuită de forţele ecumenismului apostat.
Cred că tot Cerul s-a clătinat în zilele de 24 şi 26 mai anul acesta când a avut loc la Ierusalim o „întâlnire istorică” între patriarhul ecumenic al Constantinopolului –Bartolomeu, şi Papa Francisc al Romei, care prin întâlnirea lor au vrut să marcheze 50 de ani de când predecesorii lor, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras s-au întâlnit la Ierusalim, între 4 şi 6 ianuarie 1964, ridicând ulterior anatemele, ce au stat la mijloc între cele două Biserici, de-a lungul secolelor.

Dar întâlnirea nu s-a terminat aşa, ci au reuşit performanţa satanică de a participa la o slujbă ecumenistă în Sfântul Mormânt, după care au semnat şi o declaraţie comună unde, în final, cei doi patriarhi ortodocşi (al Ierusalimului şi al Constantinopolului) împreună cu Papa au declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că „aşteaptă cu nerăbdare ziua în care,în sfârşit se vor împărtăşi împreună din Cina euharistică”. Şi au şi întărit această idee spunând că „împărtăşirea din acelaşi Potir este dorinţa şi scopul nostru”.

Părinte sfinte, nu există durere mai mare pentru sufletele noastre ortodoxe, decât această ultimă cădere din care nimeni şi nimic nu ne va putea salva. De aceea am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea divină cu scrisoarea mea de dor, pentru că ţin minte că atunci când un om sau un grup de oameni, sau chiar ţara întreagă erau în tulburare sau incertitudine, primeam pe loc răspuns divin şi ajutorul tău nesperat cu rezolvarea minunată a situaţiilor.
Te rugăm şi acum, părinte sfinte, coboară-ţi privirea către fiii tăi duhovniceşti care au mare nevoie măcar să înţeleagă în ce moment istoric suntem. Cum să trăim, în ce fel să ne pregătim sufleteşte ca să atragem mila lui Dumnezeu? Chiar dacă noi, generaţia asta, nu doar că nu mai facem nimic în comparaţie cu creştinii primelor secole, ba chiar Îl hulim şi Îl dispreţuim pe Dumnezeu prin păcatele noastre.

Spun Sfinţii Părinţi că pe copiii Săi Dumnezeu nu-i va părăsi. Mijloceşte, Părinte sfinte, pentru toţi care am crezut în mântuire prin rugăciunile şi binecuvântările tale. Scriam mai devreme că mi-e tare dor de pacea şi sfinţenia din chilia mea în urma spovedaniilor – parcă ar fi fost ieri!

Dar cu spaimă în suflet îmi aduc aminte de ultimele cuvinte lăsate ca testament: „mai sunt 12 luni şi vine urgia”! Cum să păstrăm liniştea şi pacea sfântă pe care ne-ai răspândit-o peste toţi care am crezut în tine şi în acelaşi timp să primim cu bucurie URGIA de care ne-ai avertizat? DA, CU BUCURIE! Pentru că aşa ai trăit anii din puşcărie, chinurile, bătăile, foamea şi mai ales înjosirea sufletească de la comuniştii hulitori de Hristos. Dar aşa ai trăit, spre uimirea noastră, ca un martir până în ultimele clipe de viaţă pământească, sfâşiat şi însângerat de boală, dar cu seninătatea şi bucuria ce a fost prezentă în vieţile tuturor sfinţilor.
Nu îndrăznim să ne ridicăm până la acest nivel de iubire totală pentru Dumnezeu, dar mila lui Dumnezeu ar fi pentru noi forţa extraordinară care ne-ar duce pe drumul Mântuirii. Ştiu că Domnul a avut nevoie de tine, părinte, de aceea te-a chemat la El. Noi nu suntem vrednici de nicio cinste sau mângâiere, nici aici pe pământ, cu atât mai puţin în Împărăţia Cerurilor, dar pedeapsa pe care o meritam noi, a preluat-o Hristos cu jertfa Sa, asumată pentru noi.

Pe EL roagă-L, Părinte, să primim iertare şi chip şi timp de pocăinţă pentru Mântuire!

Preaputernice şi slăvite, Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita noastră rugăciune pentru rugăciunile şi viaţă sfântă a Părintelui nostru Justin din Petru-Vodă.

Monahia Ecaterina Fermo, articolpublicat în nr. 34 al revistei ATITUDINI

maicaecaterina.ro

„Vor veni vremurile când veţi fi vânduţi de ciobani, de păstorii voştri! Vor vedea păstorii cum vă sfâşie în ocol fiara sălbatică şi nu vor veni să vă apere.


Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– Ei, prin ce-am trecut noi!… Dar prin ce-o să treceţi voi!… 
Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pămîntului. Nu este uşor, sînt vremuri foarte grele.
De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sînt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul.

 Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. 
Apoi nu erau atîtea construcţii, atîtea vite, atîta lume. Pe lîngă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund pînă în a-ţi cunoaşte şi gîndul.
 Şi, cînd ţi-a prins gîndirea, aici este şi partea sufletească. Iar cînd a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului.
Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero viaţa duhovnicească.
– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti?
– Este mai bine să dobîndeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri cînd nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvînt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi pînă acum recomandau povăţuirea după Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri cînd vor lipsi şi acestea.
– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi?
– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decît de cele duhovniceşti. Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. 

Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.
– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă vor fi mai mari decît cei dintîi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că ‘mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre‘.
– Cugetînd la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însutită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sînt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuş bate de utrenie…
Revista Glasul Monahilor, Mănăstirea Petru Vodă, Anul II – Nr. 7 (9) – Iulie 2004
„Vor veni vremurile când veţi fi vânduţi de ciobani, de păstorii voştri!,,
 Toată lumea aceasta păgână este împotriva vieţii noastre creştine. Aici este marea dramă – că lumea s-a păgânizat. 
Ortodoxia este marea otravă pentru ei. E ca şi cum un iepure ar trebui să înghită o cămilă, cam aşa ne suportă ei. 
Suntem puţini, dar lor le e frică. Vrăjmaşul întotdeauna se teme de smerenie. Şi diavolii ziceau Sfântului Antonie cel Mare: „şi noi postim şi noi priveghem”. „Da, dar nu ştiţi să vă smeriţi”. 
Aşa că noi să stăm pe linia aceasta a Ortodoxiei cât mai apropiată, adică să faci din diavol – înger. Acesta este scopul adevărat al ortodoxului: să faci din tâlhar – mucenic.
„Vor veni vremurile când veţi fi vânduţi de ciobani, de păstorii voştri! 
Vor vedea păstorii cum vă sfâşie în ocol fiara sălbatică şi nu vor veni să vă apere. 
Să ştiţi că sunt vremurile acestea apocaliptice pe care le întâlnim şi vor fi vremuri grele” 
Iustin Pârvu spune că semnul clar al sfârşitului lumii va fi încoronarea Satanei la Ierusalim chiar de capul Bisericii Ortodoxe.
„Va veni vremea când Satana se va încorona la Ierusalim de către Patriarh, de către arhierei şi preoţi. Să nu vă temeţi de lucrul acesta pentru că trebuie să se împlinească.
Să nu cumva să vă micşoraţi în credinţa dumneavoastră dacă nu vi se va spune în faţa altarului ceea ce trebuie să vi se spună”
Cu toate acestea, vremurile profeţite sunt încă departe, concluziona duhovnicul ascultat de credincioşii înfricoşaţi de imaginile apocaliptice. 
Cipul electronic împotriva căruia Iustin Pârvu a luptat este văzut însă ca o pecete a Satanei. 
„Că sfârşitul lumii, slavă Domnului nu a venit încă. 
Templul lui Solomon nu s-a zidit, evanghelizarea popoarelor nu s-a făcut, războiul ăsta care-o să vină încă nu a a venit, dar oricum nişte evenimente sunt…criza aceasta nu este decât judecata lui Dumnezeu a faptelor noastre. 
A venit şi vremea aceasta a cipului. Cip înseamnă sclav”.
Parintele Iustin Parvu

sursa  http://manastirea.petru-voda.ro

Părintele Justin Pârvu în cazul actelor cu CIP: “Mai bine o Biserică împărţită decât una rătăcită”. Cu atât mai mult s-ar fi delimitat de erezia din Creta: “Ierarhii ecumeniști sunt nişte păpuşi care însă au pierdut harul Adevărului, care doar mimează adevărul”

Preambul
Dintru început vrem să tăiem orice pricină de bucurie pentru schismatici: Părintele Justin a fost mereu pentru o clarificare a pozițiilor fiecăruia, ecumenist sau ortodox, dar în aceeași Biserică! Nu a fost pentru un amestec între Adevăr și minciună, între lumină și întuneric, între Hristos și mamona. Părintele nu a vorbit de vreo biserică paralelă, de sinod paralel sau alte idei schismatice. Considerăm că situarea noastră pe o poziție mărturisitoare va duce negreșit la ceea ce va trebui să spunem și să facem pe viitor. (Nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi, Matei 10:19).
În ultimul interviu al Părintelui Justin, acordat Revistei Atitudini, Nr. 28, 2013, este foarte transant atat in privinta cipurilor, cat si in privinta ecumenismului, atât de transant si indurerat incat Părintele afirmă cu durere:
„Mai bine o Biserica impartita decat una ratacita!”.
Referitor la intreruperea pomenirii ierarhului, de nenumarate ori pe Parintele Justin a afirmat, in cazul in care ierarhul ar fi savarsit vreo erezie cu capul descoperit:
„Inchidem portile manastirii, ramanem in Biserica noastra si nu ii mai pomenim! Ei se rup singuri de la Biserica, nu noi”.
Iar în Creta tocmai asta s-a întâmplat, prin urmare Părintele Justin întrerupea pomenirea ereticului Teofan.
Prorocia Părintelui Justin cu privire la scindarea (întreruperea pomenirii, iar nu schismă) ce va avea loc
În urma adunării ecumeniste din Creta, culegem roadele conform duhului care a vorbit prin acei ierarhi apostați. Asistăm la o fragmentare până și între cei care înainte de Creta erau de aceeași partea a baricadei, cea în duhul Sfinților Părinți. Această dezbinare s-a și dorit de cei care stau în spatele organizării acestei adunături, încât să fie eliminați cei mai fervenți împotrivitori ai ecumenismului. Dar Domnul întoarce, pentru rugăciunile celor drepți, această capcană într-o cernere, o alta după cea din lupta anti-cip, care să elimine putregaiul ce mai rămăsese în Biserică.
Din păcate, la fel cum s-a încercat atragerea părinților Ilie Cleopa și Dumitru Stăniloae în propaganda ecumenimului, se vrea același lucru și cu Părintele Justin Pârvu. Iar această lucrătură vine din partea unor personaje aciuate în mănăstirea de călugări,  pe care Părintele le-a ținut aproape și cu atenție, pentru “a nu sări gardul” Bisericii. Căci pe vremea Părintelui erau mari viteji, făcând toată parada lor de mărturisire pe barba Marelui Duhovnic. Acum, ei își justifică frica/lașitatea prin distorsionarea tâlhărească a cuvintelor Marelui Duhovnic. Este vorba de esența a ceea ce a reprezentat Mănăstirea Petru Vodă, și anume lupta Părintelui cu erezia, lucru cu care nu a fost vreodată de acord și a sancționat tot ce aducea atingere dreptei credințe. Într-un context oarecum asemănător, adunarea ecumenistă de la Sibiu, Părintele practic prorocea scindarea ce va avea loc după “sinodul” din Creta:
Mă gândesc, ferească Dumnezeu, la o scindare care va avea loc, pentru că nu s-a făcut niciodată o trecere dintr-o zonă a credinţei la alta cu uşurinţă. A fost, aşa precum ştiţi, şi la 1700, a mai fost pe la 1948, ’49, ’50, a fost și o viaţă individuală care a venit cu diferite cereri de lepădare de credinţă, sunt o mulţime de lucruri: la politruc, la birou să dai o declaraţie de solidarizare, pe unul să-l facă să treacă dintr-o concepţie politică la alta. În mare, noi suntem în fenomenul acesta, foarte periculos, greu de suportat. De aceea şi ispitele şi mântuirea noastră vor fi mult mai grele, adică în raport de cum vom putea să înfruntăm aceste încercări şi lucrarea diavolească. Să ne înarmăm cu putere la rugăciune, ca Dumnezeu să ne ajute, să putem ieşi curaţi, nepătaţi de aceste ispite şi de păcate.
Cine a făcut această scindare? Cumva cei care, canonic, se îngrădesc de ierarhii ecumeniști (ereticii ereticilor) sau cei care se delimitează de toată învățătura patristică, de sfinții ce condamnă erezia papistașă, protestantă și alte rătăciri de la dreapta credință? Vedem cum în urma adunării din Creta, această scindare se concretizează deja prin prigonirea, amenințarea cu caterisirea sau scoaterea din mănăstiri, cenzura celor ce condamnă, canonic, pe semnatarii documentelor apostate din Creta. Cu toate că anti-ecumeniștii sau tradiționaliștii sunt unilateral de acord că în Creta s-a legiferat ecumenismul/ s-a dogmatizat erezia ecumenistă, când este vorba de întreruperea pomenirii ierarhilor ecumeniști, apare extrema catalogării celor care nu pomenesc ierarhul ca fiind schismatici!!! Conform căruia canon? Se exclud canoanele unele pe altele? Când este vorba de erezie, nepomenirea ereticilor înseamnă evitarea schismei!!! Schismă înseamnă ruperea de învățătura Sfinților Părinți, de Sfinții Apostoli, de Adevărul, care este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, iar Adevărul este acolo unde este dreapta credință, nu la ierarhul apostat, ci la ierarhul mărturisitor până la sfârșit. Nu la ierarhul care spune una și semnează contrariul, ci la cei care condamnă cu toată convingerea cel mai mic compromis în materie de credință! Și slavă lui Dumnezeu, avem astfel de ierarhi! Tot Părintele Justin mai descrie situația în care ne aflăm acum:
Vezi ce dărâmă o imensitate de stejar? Un firișor de viermuleț care se așează acolo și începe să roadă și în timp mai îndelungat sau mai scurt stejarul e căzut la pământ. Așa este și cu încercările care se fac la noi. Nu vedeți? Am semnat cu monofizitismul, mâine-poimâine mai semnăm altceva și noi habar nu avem de toate treburile astea, pentru că astea nu se publică. Te găsești la un moment dat într-o scadență ortodoxă, de nu te mai recunoști! Și te lasă așa într-o formă oarecare în biserica ta, dar fondul este din ce în ce mai alterat. Și în felul acesta, am ajuns să ne dizolvăm încetișor, fără să ne dăm seama unde am ajuns: la un dezastru neortodox.
Demontarea pragului de apostazie, numit “firul roșu”
Cât despre firul roșu al RUPERII DEFINITIVE de ierarhi în cazul împărtășirii în comun – ca punct final al apostaziei, Părintele Justin spunea: “închidem porțile mănăstirii și nu mai avem treabă cu ei”. Deci nu doar o întrerupere a pomenirii lor ca semn de avertisment și metodă pedagogică, ci ruperea oricărei legături cu ierarhia apostată, fiindcă nu mai erau considerați ca fiind parte din Biserică. Iar despre harul ierarhilor ecumeniști, Părintele Justin spunea:
Este o demonizare a lumii. Iar ierarhii noştri ortodocşi nu fac altceva decât să joace un teatru care dă bine şi pe care sunt obligaţi să îl dea cât mai bine, la ordinele stăpânilor lumii. De altfel în adâncul lor nici ei nu au o convingere solidă despre acest ecumenism, dar nu au curajul să se opună acestui curent, să se opună masoneriei care le impune acest ecumenism şi nivelare a credinţelor. Sunt nişte păpuşi care însă au pierdut harul adevărului (nn. cât despre harul sfințitor, p Sava Lavriotul spune că tainele sunt valide, dar spre osândă), care doar mimează adevărul. Dar nu îl mai deţin. Se sărută cu ereticii, dar duc pe umerii lor răspunderea căderii unui neam, a unei biserici în apostazie. Îi întreb şi eu pe aceşti ierarhi: îi îndreptăţeşte vreun canon să fie eretici?
Reamintim că ecumenismul A FOST deja anatematizat de un sinod, încă din 1983.
ANATEMA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei
“ANATEMA celor ce atacă Biserica lui Hristos învătînd că Biserica Sa este împărtită în asa-zise “ramificatii” ce se deosebesc în doctrină si în felul de viată, sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor cînd toate “ramificatiile” – sectele, denominatiunile si chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, si care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul si euharistia ereticilor sunt eficace pentru mîntuire, prin urmare, celor ce cu bună-stiintă sunt în comuniune cu acesti eretici înainte-mentionati sau celor ce sustin, răspîndesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frătesti sau al presupusei uniri a crestinilor despărtiti, să fie Anatema!”

(Dată de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Vancouver- Canada, august 1983, iscălită de toti episcopii, spre a fi adăugată la sfîrsitul anatemelor din Credinta Ortodoxiei, si pomenită mereu în prima Duminică a Postului Mare, Duminica Ortodoxiei)
TALMACIREA ANATEMEI, de Arhiepiscop Vitalie de Montreal
Biserica Ortodoxa Rusa de peste hotare, condusa in acest moment de mitropolitul Filaret, se marturiseste ca fiind o parte de nedespartit a Bisericii istorice a Rusiei. Ca Biserica Locala are dreptul sa-si tina soboarele obisnuite si sa dea hotarari ce sunt obligatorii in totalitate pentru toti fii ei imprastiati in int reaga lume. Timpul va arata daca celelalte Biserici Locale vor accepta hotararea noastra privind Ecumenismul, chiar daca la vremea lor, hotararile celor zece Sinoade Locale au fost acceptate de catre toti, si au fost inscrise in “Cartea Canoanelor Sfintilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice si Locale si ale Sfintilor Parinti” a Bisericii Sobornicesti… Cat priveste Ecumenismul, fiecare Biserica Locala a avut timp suficient in decursul ultimei sute de ani pentru a-l studia, si daca o anume Biserica Locala isi bazeaza invataturile si viata pe canoanele Sfintilor Apostoli, pe canoanele tuturor Sinoadelor Ortodoxe, atunci nu poate decat sa recunoasca faptul ca Ecumenismul s-a format intr-una din ereziile care au existat din totdeauna, atat in trecut cat si in prezent, si numeste aceasta unitate o biserica. O astfel de manifestare este deja pe deplin a Antihristului.
Astfel, dand Anatema, ne-am protejat turma de aceasta ispita apocaliptica, si in mod neintentionat am ridicat o intrebare profunda constiintei tuturor Bisericilor Locale, pe care trebuie mai devreme sau mai tarziu sa o solutioneze intr-un fel sau altul. Viitoarea lor soarta duhovniceasca va depinde de raspunsul la aceas ta intrebare. De jure [de drept] Anatema care a fost data de noi are un caracter strict local al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare, dar de facto [de fapt] are o semnificatie istorica imensa, pe plan universal, istoric si ecleziastic, exact fiindca Ecumenismul este o erezie de scara mondiala. Aceasta pozitie a Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare este vadit constiinta tuturor ortodocsilor. Pentru noi, este o cruce grea pusa asupra noastra de Domnul. Dar nu mai putem pastra tacerea, caci tacerea in continuare ar echivala cu o tradare a adevarului, de care tradare sa ne izbaveasca Domnul pe noi toti.

Sursa

Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu!

de Monahia Fotini

Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu!În plin scandal politic, în care societatea românească este divizată în două, susținători ai unui partid sau altul, (din păcate prea puțini sunt cei care gândesc obiectiv și care nu se limitează la a vedea doar umbrele ideilor reflectate pe peretele scenei politice), în plină furie a străzii împotriva unui sistem corupt (dar cine corupe de fapt?), manipulatorii de serviciu au identificat vinovatul: Părintele Justin Pârvu și naționalismul!

Digi 24, una dintre televiziunile prin care s-au promovat intens ura, mânia, furia, revolta în stradă, folosind chiar sloganul mediatic: Ro-mânia!, a realizat un reportaj video în care este stigmatizat din nou naționalismul (bineînțeles că nu extremist, dar așa sunt învățați absolvenții de științe politice, conform noii ideologii neo-marxiste) și unul din promotorii influenți din ultimul deceniu, nimeni altul decât Părintele Justin, precum și curentul naționalist de la mănăstirea Petru Vodă, stigmatizați bineînțeles sub eticheta de „legionarism”, că deh… ce poate fi mai rău, mai plin de fanatism și de extremism pe fața pământului astăzi?!… Dar să vedem de ce acest linșaj taman acum?

Să ne lămurim din capul locului însă: a protesta, a ieși în stradă nu este ceva rău în sine. De foarte multe ori această atitudine a poporului a fost și este necesară, pentru stoparea dictaturii, abuzului, totalitarismului. Știm cu toții că România e furată, că este trădată, că este vândută de către niște guvernanți ce nu au inimă pentru români și pentru România, ci eventual au inimă, vorba Părintelui Justin Pârvu, din material plastic. Furată de către ce fel de guvernanți, dacă nu de către guvernanți români, aleși prin, vorba aceea, vot democratic și liber? Însă tot vorba Părintelui Justin: „democrația este doar la vârf, sus; pentru masele prostite însă voinţa poporului se clădeşte pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îţi dă doar impresia că eşti alegător liber”. Alții s-au complăcut în ideea că mai bine votăm răul cel mai mic. În acest sens, cu simț pătrunzător observă Părintele Mihai Andrei Aldea pe facebook: „Deosebirea între un mare lider PSD şi un mare lider PNL:

– Ion Iliescu, mare lider PSD, îl decorează pe managerul general al Firmei austriece Schweighofer, campioană la defrişări în România, pe care a sprijinit-o repetat;

– Klaus Iohannis, mare lider PNL, este decorat de austrieci pentru susţinerea intereselor lor şi sprijină repetat Firma austriacă Schweighofer, campioană la defrişări în România”.

Dar cineva din spatele ideilor ce proiectează forme pe peretele scenei politice, nu vrea ca noi să aflăm cine manevrează de fapt lucrurile și de aceea ni se introduc pe scenă, în general prin canalele de manipulare media, potențiali dușmani ai poporului, hoți și ei, dar cu mult mai mici decât cei din spatele lor. Este mult mai ușor să găsești un vinovat și să scoți oamenii în stradă, pentru a le satisface psihologic nemulțumirile adunate, și de nedorit ca oamenii să realizeze cine este sistemul din umbră care manevrează de fapt.

Astfel, nu se vrea să observăm că suntem de fapt o colonie, ocupată de străinii pe care îi îmbrățișăm respectuos (bineînțeles doar cu acordul trădătorilor din Parlamentul României). Din teama de a nu renaște cu adevărat în România un curent autentic patriot, ni se spune de fapt la Digi 24 că mănăstirea Petru Vodă și Părintele Justin renasc un naționalism fanatic, prin care se duce o campanie de defăimare și de ură împotriva străinilor. Părintele Justin nu a urât străinii. Părintele Justin nu a urât pe nimeni, dimpotrivă: a putut să salveze de la moarte cu prețul propriei sale vieți unul din torționarii săi din Mina de la Baie Sprie. Părintele Justin era și este iubit atât de români, cât și de străini. Dar a iubi străinul nu înseamnă că trebuie să-i vindem țara, și să o vindem pe nimic. Dimpotrivă, Părintele Justin obișnuia să ofere ca pildă Statele europene care nu și-au îndoit genunchii și au știut să conviețuiască pașnic și demn cu toate celelalte popoare.

Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu

Ceea ce nu înțeleg guvernanții noștri este că putem să ne iubim străinii și fără să le devenim slugi.

Câți ani de temniță și de sacrificiu au adus acești jurnaliști neamului românesc ca să să-și permită să îl defăimeze pe Părintele Justin? Părintele Justin Pârvu a suferit 16 ani de temniță comunistă pentru a dezrobi țara de totalitarism și de toți cei care au asuprit, într-un fel sau altul, neamul românesc, iar respectivii jurnaliști în mod rușinos îl acuză pe Părintele Justin tocmai de totalitarism. Oare au iubit ei o clipă acest neam măcar în mică parte așa cum a făcut-o Părintele Justin? Oare au vărsat ei măcar câteva lacrimi pentru România, așa cum făcea Părintele Justin neîncetat, atât înlănțuit în chinurile temniței cât și în legăturile dragostei pentru milioanele de oameni care i-au călcat pragul și au primit ajutor în suferințele lor? Părintele Justin a iubit omul, a iubit românul, nu pentru un job mai bun, nu pentru o leafă mai mare, l-a iubit cu adevărat, dezinteresat, doar pentru Dumnezeu. Părintele Justin a rămas și va rămâne în conștiința românilor un stindard al dreptății, un erou al neamului, pe care l-a iubit cu prețul vieții sale, un sfânt. Este rușinos într-un Stat de drept să ne defăimăm proprii martiri, proprii eroi, pe martirii temnițelor comuniste, care au suferit chinuri inimaginabile doar pentru ca tinerii de azi să aibă o Românie liberă și frumoasă, doar pentru că ei nu au putut trăda pe Dumnezeu și neamul lor. Acestor denigratori ai Părintelui Justin, nu le pot răspunde decât: Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu! Doresc tinerilor de azi să învețe din eroismul și patriotismul Părintelui Justin, ca să poată avea o Românie mai bună!

Editorial preluat din nr. 48 al Revistei ATITUDINI

Sursa

DOCUMENT: Un act ce dovedește hirotonia Părintelui Justin Pârvu

Datorită unor informații denigratoare la adresa Părintelui Justin Pârvu, cum că nu ar fi fost hirotonit canonic in Biserica Ortodoxă Română, sau cum că ar fi fost hirotonit de către altă biserică stilistă, prezentăm mai jos un act ce atestă hirotonia Părintelui Justin de către Mitropolia Moldovei, precum și alte date biografice importante.

Astfel: Părintele Justin Pârvu a fost tuns in monahism la data de 20 septembrie 1942, pe seama mănăstirii Durău, primind numele Justin.

La 27 Decembrie 1942 a fost hirotonit Diacon, iar Preot la 14 iunie 1943, când Mitropolit al Moldovei era IPS Irineu Mihălcescu.

Documentul pdf: act hirotonie p.justin parvu

Vor veni vremuri și mai grele, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet

parintele-iustin-parvu-590x416.jpg

Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

 

Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri,va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele.De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intră, nici control de stat, nici finanţa nu intră, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; şi toate se răsfrâng asupra ta.

 

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec. Terminăm de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

 

De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viaţa duhovnicească.

 

-Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti?

 

– Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

 

– Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi?

 

– Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti. Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita… Forta diavolului sta in patimile si relele noastre

 

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră?

Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că, de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că ‘mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre‘.

 

Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însutită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă traiesti şi cum trăieşti. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuş bate de utrenie…

 

 

 

Revista Glasul Monahilor, Petru Vodă, Anul II – Nr. 7 (9) – Iulie 2004

sursa

In viaţa românească, de ce avem atâtea păcate?

1

Ne întrebăm noi acum de ce avem atâtea elemente, atâtea păcate, atâtea greutăţi în viaţa românească. Păi numai numele mai e de român, că românul nu mai este, săracul, s-a pierdut. Pentru că fetele noastre s-au căsătorit cu negri, s-au căsătorit cu chinezi, s-au căsătorit cu germani, s-au căsătorit cu ruși, în sfârşit, cu toate naţiile care au venit şi şi-au deschis portmoneul. Si ele au zis: Ăsta-i bogat, are bani, să mă dau pe lângă el. Şi în felul ăsta s-a dat naştere la tot felul de copii, pe care noi îi vrem curaţi şi sănătoşi, să iubească ţara, să iubească neamul, să iubească familia.
De unde să iubească, mă, că el n-are nicio ţară, mă! N-are nicio familie! N-are nimic! După cum acum e şi tendinţa să dispară familia! În buletinele noastre nu mai e numele familiei, nu mai e mama, nu mai e tata, nu mai e nicio iniţială. Şi asta mergând o perioadă de vreme, s-a ajuns la un moment dat că nu mai ştii al cui eşti şi tu. Nu mai eşti român, nu mai eşti chinez.
Să nu mai vorbim despre globalizarea asta care vine peste noi fără vreme, să ne contopim cu totul. Am ajuns la gândirea cum că acum nu mai e nevoie de votare, nu mai e nevoie de nişte zone naţionale, e vorba să ne mai putem ajuta spiritual; dacă e basarabean, să fie un creştin bun, dacă e moldovean, să fie un creştin bun, dacă e ungur, să fie un creştin bun, şi în felul ăsta facem o globalizare spirituală. Că cea materială, fizica, nu se mai poate. Că vin peste noi toate hoardele acestea şi nu te lasă în pace şi n-ai unde să stai decât să fii servitorul lor. De aceea românul, cum termină un bacalaureat, acum și bacalaureatul ăsta e vai de el, ăsta e exemplul de pregătire a românului, când altădată românul dădea cele mai frumoase excepţii intelectuale, acum am ajuns de râsul lumii. Că asta dovedeşte şi lipsa de pregătire, chiar din familie.
Îmi amintesc, eu umblam la şcoală şi avem table pe care scriam cu piatră, tăbliţe. Le puneam în traistă și mergeam cu ursul de brânză, şi se făcea pata când ajungeam la şcoală, scoteam colea pe bancă, şi nu mai prindea pietricica, plumbul acela pe tablă, din cauza grăsimii. “Măi Pârvule, tu nu vezi că e plin de grăsime? Şterge-o bine, mă!” Ei, și ştergeam bine-bine, şi mergea bine creionul după aceea. Și pentru toate clasele, pentru patru clase, aveam un singur manual. Acolo era şi istoria, acolo era şi biologia, acolo era şi botanica, tot ce vrei într-un singur manual. Şi manualul ăsta se moştenea din generaţie în generaţie. Eu trebuia să păstrez bine manualul, că urma sora mai mică sa urmeze, şi să ştie şi ea, să se poată duce cu manualul mai departe. Ei bine, aşa se învăţa! Aşa a învăţat Iorga, aşa a învăţat Stăniloae, aşa au învăţat cărturarii noștri, Mircea Eliade şi toţi aceşti mari savanţi ai României. Încât i-am întrecut pe occidentali cam în toate, dar ei nu vor să recunoască treaba asta.
Eu credeam altădată că occidentalii sunt niște zei, măi, nişte supraoameni. Dar am văzut un grup de francezi la mănăstirea Bistriţa. Şi grupul ăsta era de diferite confesiuni: erau şi luterani, erau și romano-catolici, erau şi ortodocşi. Şi întreb eu: de ce confesiune sunt ei? Şi mă întreabă: dar ce-i asta, confesiune? Ce-i asta, religie? Cum vine asta? Sunteţi mai înapoiați ca românii, măi! Şi ca răsăritenii. Voi nu ştiţi de ce confesiune sunteţi? Nu ştiţi ce înseamnă cuvântul religie? Apăi duceţi-vă la voi acasă. Sunteţi proşti ca noaptea. N-aţi învăţat nimic în Occidentul ăla acolo, nici pe Marx nu l-aţi învăţat, nici pe Hitler, n-aţi învăţat nimic. Că doar de la voi vin toţi, și Lenin, și Stalin, şi fericita Rusie, care a transformat într-un comunism creştinismul nostru, şi acum vin peste voi toţi. Că şi Europa, la ora actuală, este o mare Rusie. Nu putem să vorbim altfel, că este acelaşi lucru. Că ne-au schimbat, ne-au modificat până şi armele. Că nu mai avem revolverul acela italian, nu mai avem nici grenada, toate s-au schimbat și nu mai avem nimic. Pentru că aşa e românul nostru, întâi copiază partea cea mai rea, ia și se îngroapă cu toate noutăţile și el rămâne mereu acasă cu ce-i strain.
Acuma tânărul nostru: termină bacalaureatul; nu are alt gând decât să se ducă în străinătate. Să se ducă slugă la străini. El nu se gândeşte că pământul ăsta aşa de bogat, care e asa de frumos, e fertil, încât s-ar putea apuca să facă agricultură. Eu acum mai fac o glumă cu domnişoarele care spun: – Părinte, am terminat doctoratul, am două facultăţi… – Da, bine ai făcut că ai doctorat, dar ce faci cu el? Unde te duci? – Păi mă duc în Occident! Mă duc în Olanda, mă duc în Norvegia, mă duc în Suedia.. – Şi ce, ai cunoştinţe pe acolo? – N-am nimic. Un văr de-al meu mi-a spus să mă duc că mă aşteaptă un loc de muncă. – Bine, măi, dar voi sunteţi de aici, părinţii voştri v-au trimis cu traista la şcoală. Te-au învăţat, ai facultate, ai doctorat, spui. Cum îi laşi pe toţi ai nimănui aici?
Care este rostul tău în viaţă? Să te aşezi numai tu? Dar aproapele tău unde îţi este? Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Măi, unde-i porunca ta? Te duci în lume să argăţeşti la străini? Spune un tânăr: – Mă duc să spăl farfurii în Occident. – Păi bine, măi, tu nu vrei să ai farfuria ta aici? Du-te în Occident şi fă treabă. Admiram, de exemplu, un inginer agronom care avea 50 de hectare. Dom’le, o Moldovă întreagă era ţinută numai de recolta lui, din frumusețea recoltei şi din munca lui proprie. Numai cu soţia şi cu doi copii. Se urca dimineaţa în tractor, lucra până pe la 12-2, se dezbrăca şi era domn, mergea şi făcea baie, stătea la un film, asculta radio. Ăsta este românul care vrea să facă ceva.
Ei, tinerii, spun că trăiesc bine occidentalii. Sigur că trăiesc bine, că traiul ăsta bun e de pe urma muncii voastre! Vine câte un român cu o maşină frumoasă, cu o marcă extraordinară, se uită ţăranii noştri la maşină: “Măi, a venit Grigore ăsta din Occident.”” Ai văzut ce maşină are? Dar ei nu s-au uitat la obrajii lui, nu s-au uitat că are ochii duşi în fundul capului, că are umerii obrazului ieşiţi în afară şi e galben, ca să câştige și el maşina aceea frumoasă. Dar şi-a pierdut toată viaţa şi toată energia şi forţa lui pentru tehnica aceea occidentală. Şi iată așa românul nostru, săracul, e mereu slugă şi nu mai poate ieşi din noroi, pentru că nici nu are măcar un învăţător în sat să vadă măcar un model de grădină, de livadă, cum se face, măi, cum se plantează un pom, cum se îngrijeşte, să vadă o stupină bogată, să ia şi el un model, pentru că ţăranul nostru e harnic, e priceput, dar trebuie să-i dai un model, să vadă şi el de unde se poate adăpa. De altfel, cel care vrea să facă ceva, într-adevăr te copiază.

Părintele Justin Pârvu – Interviu transcris dupa filmul “Cuvant cu putere multa”

cuvantul-ortodox.ro

1

Părintele Justin Pârvu: Pământul, izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre. Interviu – 30 martie 2012

Părintele Justin Pârvu:

Pământul, izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de Monahia Fotini, 30 martie 2012

 sursa: atitudini.com

1– Părinte, cum vă explicaţi faptul că încă mai sunt azi duhovnici, preoţi care susţin că nu cunosc problema cipurilor şi ca atare nu găsesc răspunsul potrivit pentru ucenicii lor? Sub pretextul că nu e treaba lor să cerceteze ce conţin aceste cipuri dau un răspuns evaziv celor ce îi întreabă cum să procedeze cu aceste acte biometrice.

– Dragii mei, ieşim de pildă la păscut cu o turmă de oi. Turma aceasta de oi e dirijată de cineva. De cine? De cioban. Cine este păstorul cel bun în viaţa noastră? E preotul. Preoţii, păstorii, de la mic, la mare, duc această răspundere a mântuirii turmei. În ce constă această răspundere? În propovăduirea adevărului, căci fără adevăr nu există viaţă„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – spune Mântuitorul. El e cel care continuă această propovăduire a Adevărului: preotul. Dar dacă preotul, încă din seminar, apoi în facultate, excelează mai mult în arta fotbalului decât în arta Scripturii, ce să mai ceri de la astfel de preoţi? Cum să conştientizeze ei că asistăm la o satanizare a lumii prin implantarea acestor cipuri? Şi, în afară de asta, sunt şi oameni, Dumnezeu să ne ierte, interesaţi. Le place să fie audiaţi de public în conferinţe şi din slavă deşartă tac şi fac pe plac mulţimii. Nu vedeţi că ei (conducătorii) vin cu o melodie aşa de plăcută pentru noi, creştinii, încât să primim cipul ca pe o mare realizare utilă umanităţii?
Au început de la animale – cipuri în urechi, le-au pus peceţile acestea, nişte clame agăţate de urechea animalului. M-am gândit îndată: dacă cipul acesta e aşezat la vaca asta care dă laptele din care mâine se hrănesc copiii de toate vârstele, bătrânii, oamenii, nu cumva drăcovenia asta are efect şi asupra hranei, a circulaţiei sângelui, prin laptele, pe care apoi îl mănâncă omul? Apoi au evoluat cu cipul la om şi au zis că trebuie să aibă copilul mic cip ca nu cumva să fie furat… Aşa că îi pui cip acolo şi îl găseşti îndată. Şi astfel, ani la rândul, obişnuiesc poporul cu aceste cipuri care au, chipurile, efecte benefice. Ei bine, toate drăcoveniile acestea au cu totul un alt scop. În niciun caz unul bun.Pentru că noi am trăit de atâtea amar de veacuri pe aici şi n-am avut nevoie de cipuri. A trebuit să apară aceşti tovarăşi gentili care au grijă să nu ne pierdem şi să ne ofere ei această pază. De ce păzesc populaţia prin cipuri şi nu vin să vadă unde sunt tinerii noştri care au plecat de la casele lor din ţară şi s-au dus argaţi în Occident? Unde sunt aceşti tovarăşi care să poarte de grijă de nenorociţii copii care sunt aruncaţi pe străzile oraşului şi stau în tuneluri şi sub poduri şi dorm acolo, săracii, fără adăpost? Iar ca să înfiezi un copil din acesta amărât, e atâta lege şi atâtea rânduieli încât trebuie să faci un proces de trei, patru ani să-l poţi avea în braţele tale.
Dar nu cipurile vin în ajutorul nostru. Acolo vine satana să ajute, pentru că omul acesta devine o cifră, un număr. A transferat cifra aceasta în satanizarea lui. I-l pui pe frunte, i-l pui pe mână, i-l pui unde vrei şi unde nu vrei. Oare de asta are nevoie ţara noastră? Noi avem de format caractere, avem de făcut educaţie spirituală pentru a realiza omul liniştii, omul păcii, al dragostei, al unităţii, omul bunătăţii, pentru a avea o societate sănătoasă bazată pe jertfă şi dăruirea creştină. Cu cipurile nu realizăm nimic decât să ne îmbolnăvim şi noi. Pentru că ei prin cipuri nu te stăpânesc ca pe animal, ci urmăresc să îţi stăpânească fiinţa, ca spirit, ca suflet. Te perverteşte încât nu mai gândeşti. E ca şi cum cineva te-ar pune la curent electric, te aşezi pe scaun şi te aruncă de vreo trei, patru ori în sus şi în jos şi în felul acesta devii un om care ţi-ai pierdut şi memorie şi cap; nu mai ai nimic.
În 1949–1950 era o metodă venită din Răsărit, folosită la anchetele care se făceau în puşcării, căl punea pe scaunul electric pe deţinut şi acolo te trezeai că începeai fără să vrei să declari pe placul lor. Omul devenea o epavă, o cârpă care nu mai gândea, rob al unor atei comunişti. Acesta este scopul cipului: desfiinţarea gândirii omului în profunzime, să devină fără Dumnezeu, fără Hristos, adică omul satanizat. Un lucru trebuie judecat după scopul pentru care este creat. Acest cip nu este rău în sine, dar este creat spre a fi implantat în corpul uman, spre satanizarea omului. După scopul pentru care a fost creat, acest cip este demonic.

– Sunt unii care încă vă mai acuză că aţi fi zis că acest cip este pecetea finală şi urmează să vină Apocalipsa.

– Aceştia sunt doar nişte agitatori şi dezbinatori. Cine are bunăvoinţă să înţeleagă ce am spus eu, va înţelege. Scopul acestui cip este implantarea, ce va aduce cu ea şi pecetea Fiarei. Dar numai Dumnezeu ştie când va fi aceasta.

– Părinte, vorbeam dată trecută despre exploatările de la Roşia Montană prin care ni se fură aurul de către nişte firme străine. Acum, prin aceleaşi metode vor să ne fure şi cuprul şi, mai rău decât atât, au în proiect exploatarea de gaz de şist, o operaţiune foarte periculoasă pentru populaţie, prin fracționare hidraulică. Sunt dovezi din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii cum exploatarea acestui gaz contaminează pânza freatică, otrăvind apa pe care o bem. Cum ne putem opune acestor proiecte?

– Cine au fost toţi cei care au exploatat adâncurile pământului şi bogăţiile noastre naţionale până acum? Tot străinii. Străinii luau veniturile, iar ţăranul nostru stătea şi trudea în adâncimea pământului. În 1949–1950, am intrat într-o zonă minieră. Eram vreo 800 de deţinuţi politici şi am văzut oamenii aceia slabi, cu ochii duşi în fundul capului, cu obrajii teşiţi. La un moment dat, în mină acolo, ce am observat noi? Aruncai, de pildă, un chibrit. Nu prea aveam noi voie să purtăm chibrituri pentru că reprezentam un pericol pentru ei. Dar aşa din întâmplare mai găseam pe la atelierele noastre câte un chibrit, pe ici pe acolo, şi aruncam băţul aprins în şanţ, în apa care curgea, pentru că în pământ erau foarte multe izvoare. Sunt pungi de apă înăuntru şi când ai pătruns un izvor din acesta cu perforatorul, inundă tot, de ia şi carnea de pe tine; aşa forţă puternică are. Apa aceea este foarte sărată. Cum te-a atins o picătură din apa aceasta, parcă îţi perfora corpul şi făcea gropiţe în tot corpul. Ei bine, când am aprins noi chibritul, apa aceea s-a aprins şi te uitai cum arde apa. Exact cum ai pune într-un pahar cu apă nişte spirt, păi apa asta arde ca şi spirtul. Când ai aruncat-o, moleculele ei merg una după alta şi iau foc. Era vorba despre acest gaz de şist, pe care vor să îl exploateze ei acum, pentru că nu mai au ce fura de la suprafaţă, fură din adâncurile pământului. Însă aceste zone au şi un efect foarte negativ pentru că îţi infectează aerul, atmosfera.

– Şi aceste exploatări nu vor afecta şi pânza freatică?

– Da, bineînţeles, acest gaz intră prin izvoare, prin toate firele de fântâni, de instalaţii de apă potabilă. Cum vă spuneam nouă ne afecta şi pielea. Pentru că era o apă foarte concentrată în sare şi de aceea când cădea pe piele făcea o băşicuţă care se spărgea şi devenea ca un fel de lepră. Nu există niciun soi de epurare pentru astfel de apă infestată. Vă daţi seama dacă o mai şi consumi! Apar bolile psihice şi o transformare a sistemului nervos. Noi, după ce ieşeam din mină, ne îmbrăcam cu cămaşa noastră obişnuită. După trei, patru ore căutai să dai cămaşa jos şi se lua cu tot cu piele, cu acele băşicuţe. Rămâneai ca bolnav de lepră. Ne culcam înapoi, ne odihneam şi dimineaţa era ca o pojghiţă pe toată pielea; îmbrăcam cămaşa din nou, intram în mină, eram pe jumătate carne vie şi începea o altă rafală de otrăvire din sărurile acelea. Şi iată cum ajunge omul otrăvit. Spun aceasta din experienţă trăită, simţită pe organismul meu, nu poveşti.

– Dar vedeţi, părinte, contrastul… Sfinţia voastră şi toţi care aţi trăit în generaţia aceasta nu v-aţi îmbolnăvit şi aţi rezistat până la adânci bătrâneţi cu nişte organisme foarte viguroase.

Pe sfinţia voastră nu v-a afectat această otravă. Pe când noi imediat ne îmbolnăvim şi avem organismul foarte slăbit. Care este de fapt diferenţa?

– Diferenţa este că noi am apucat nişte copilării sănătoase şi am mâncat foarte natural. Eu dacă aş fi mâncat nişte prăjiturele din astea în coşuleţe, atâtea chimicale şi E-uri, nu trăiam nici zece zile în mină. Dar am avut vigoare trupească datorită bietei mele mame, Dumnezeu să o odihnească, care ne-a dat tot ce a fost mai bun: hrană curată, sănătoasă şi bineplăcută.

– Nu era şi harul lui Dumnezeu?

– Desigur că e vorba şi de Harul lui Dumnezeu, pentru că noi sufeream şi pătimeam acolo pe nedrept, pătimeam pentru că am avut curajul să înfruntăm fiara roşie a comunismului. Dar dacă azi noi nu mai facem niciun act de sacrificiu, nu ne mai interesează binele aproapelui şi al acestui neam, din care fac parte şi copiii şi rudele noastre, ce har să ne mai cuprindă? Poate prin aceste boli să ne mai mântuim şi noi. Acum nici pământul nu-şi mai dă roadele sale. Nici fructele nu mai au dulceaţa lor. Venise acum câteva zile cineva şi mi-a adus trei prune: „Părinte, v-am adus nişte prune bune”. Eu nu consum fructele dacă nu sunt la vremea lor, dar am luat aşa de dragul omului. „Ia, taie tu o prună să o mâncăm!” Ei bine, am tăiat pruna aceea în patru şi ori de aş fi mâncat nişte frunze uscate, ori pruna aceea, era acelaşi lucru, niciun gust nu avea. Pentru că toate au o rânduială pe care noi am încălcat-o. Când Dumnezeu a binecuvântat ca omul să-şi ia roadele pământului, apăi a binecuvântat şi cu nişte zile de oprelişti. I-a dat să mănânce luni, i-a dat să mănânce marţi, joi, sâmbătă, duminică, dar două zile să ai şi tu o pauză. Să te opreşti puţin de la mărul acesta adamic. Dacă vor păzi oamenii toate rânduielile puse de Dumnezeu, vor mânca roadele pământului şi vor trăi, după cum zice Scriptura. Dar dacă nu vor asculta de poruncile Lui, amărăciune şi război va veni peste neamul omenesc. Şi iată că auzim numai veşti de războaie, că începe viforniţa. Dar cel mai important război este războiul acesta sufletesc, dragii mei. Războiul dinlăuntrul nostru, războiul neînţelegerii dintre noi, războiul neînfrânării noastre. Toate aceste boli şi infestări ale mediului în care trăim sunt îngăduite de Dumnezeu şi ele vin cumva să ne trezească, să ne aducă la o realitate. Iată că şi pământul, şi izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre.

– Oamenii sunt necăjiți, părinte, au ieşit în stradă şi au protestat împotriva acestor măsuri de exploatare a gazului de şist. Dar nu au nicio susținere din partea statului român. La cine să strige?

– Parlamentarii noştri nu au cum să îi susţină pe bieţii oameni, pentru că sunt plătiţi să tacă, să mușamalizeze adevărul de orice natură, morală, religioasă, economică, politică. Ei nu au voie să vorbească decât ce li se dictează. Înainte veneau directivele de la Moscova, acum vin de la Europa centrală. Ce ne dă nouă Europa? Ne dă sărăcie, ne dă mizerie, globalizare, otravă. Aceste manifestări ale oamenilor nici nu le iau în seamă, pentru că noi pentru ei reprezentăm prostimea, mulțimea, rasa inferioară. Dar totuşi nu vor să rămână în istorie drept prigonitori, ci vor să fie populari şi iubiţi ca nişte zei de popor. De aceea s-ar putea să ajute la ceva protestele şi glasurile bieților oameni. Atunci când nu există glas care să mai strige, ei domină în linişte, înseamnă pentru ei că au dreptatea de partea lor. Ei vor să figureze ca binefăcătorii noștri, şi nu ca prigonitori şi ucigaşi.
La ora actuală avem nevoie de o preoţime de elită, oameni de sacrificiu, care într-adevăr își pun viaţa pentru ucenicii lor. Dar atâta vreme cât nu vom avea păstori care să înveţe drept cuvântul Domnului vom veni într-o rătăcire şi pierzare a neamului nostru. Se vede din greutățile cu care ne confruntăm azi că nu este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor, nu este nici binecuvântare peste roadele pământului, nu este nici saţiu. Dar dacă tu vinerea şi în post vii cu fripturi la grătar şi te pui cu tot dinadinsul împotriva rânduielii lui Dumnezeu, cât crezi că va mai îngădui Dumnezeu? De aceea şi cad oamenii în boli foarte grele azi. Oamenii s-au abătut de la rânduielile lui Dumnezeu, făcându-şi voile lor. Nici bunurile pământului nu mai sunt după rânduială. Dumnezeu ne pedepseşte şi îngăduie aceste exploatări otrăvitoare, zăcăminte, care apar la suprafaţă. Ca şi pe vremea lui Noe, când nu ne vom aștepta, va veni mânia lui Dumnezeu peste noi. „De aceea privegheați că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”.

– Ierarhii Bisericii Greciei însă, sunt mult mai implicaţi în viaţa poporului şi iau atitudine alături de popor atunci când sunt asupriţi de conducătorii lor. Însuşi poporul grec e mult mai informat şi luptător pentru nişte adevăruri, atât ale neamului lor, cât şi ale Bisericii. Ei veghează. La noi de ce nu se mai întâmplă acest lucru?

– Domnule, grecii au o energie deosebită, pentru că au şi o origine foarte bună, un popor înzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, dar şi cercat. Aceste greutăţi şi valorile morale şi spirituale pe care le-au avut, i-au făcut mai bătăioşi. Şi noi am trecut prin încercări şi războaie de apărare, după cum ştiţi, dar, dragii mei, la noi este o boală în popor, ascultarea asta prostească. Să nu cumva să tulburăm. Dar ce să tulburăm când situaţia deja e tulbure? Astăzi a nu tulbura înseamnă de fapt a nu limpezi. Pune într-un pahar de apă tulbure o picătură de var şi ai să vezi cum tulburarea se lasă la fund şi poţi bea paharul cu apă curată. Ei, bine, acesta este Creştinismul. Creştinismul este picătura de var care limpezeşte apa tulbure din pahar. Conducătorii unui neam, ai unei Biserici sunt oameni care pot alunga tulburarea apei şi restabili potabilitatea ei. Dar dacă nu avem conducători care să intervină în limpezirea tulburărilor apelor ce ne cuprind, nu vom avea parte de paharul acesta limpede. Singura limpezire care ni se dă nu este decât picătura de sânge a martirilor noştri. Ce este sângele martirilor? Sămânţa creştinismului. Şi eroii noştri, martirii Bisericii şi neamului nostru care zac necanonizaţi, din puşcăriile Aiudului, Gherlei, Piteştiului – aceştia trebuie să fie modelul şi ajutorul nostru.
Creștinii noştri să ia aminte la episcopii Bisericii noastre surori, a Greciei, şi să le urmeze faptele şi sfaturile. Dacă Dumnezeu mai grăieşte prin acei ierarhi de valoare, înseamnă că nu ne-am pierdut nici noi. Nu avem dreptul să spunem că nu ştim, doar că nu am vrut să ştim! Când există azi atâtea mijloace de informare… Dacă te minţi pe tine însuţi, atunci şi supuşii tăi devin nişte oameni pervertiţi. Acesta este şi scopul lor, de a lăsa o turmă fără păstor. Să luăm exemplul Greciei. Românul se subestimează: „a, păi eu nu pot”. Dar bulgarul cum poate, măi? Alţii cum pot, măi, să își exploateze singuri bunurile pământului în care locuiesc, să îşi păstreze Biserica ortodoxă, curată şi invincibilă?
Trăim vremuri anevoioase, dar cu ajutorul Domnului vom birui pentru că Duhul Sfânt pluteşte încă deasupra acestui pământ românesc. Noi, călugării, dacă am fi mai treji, iar mănăstirile ar fi într-o înţelegere, am face lucruri frumoase împreună. Creştinul nostru nu este informat, nu este impulsionat. Şcoala nu-i spune, Biserica nui spune. Ierarhii au nevoie uneori de spatele nostru, pentru că ei n-au curajul să vorbească.

– Părinte, cunoaşteţi minunea de la Iași, unde patru ani consecutiv sfintele moaşte ale martirilor de la Aiud şi din alte temniţe comuniste au izvorât mir abundent, cu o mireasmă cerească. În afara faptului că nimeni nu ia în considerare, la nivel înalt, aceste minuni, care credeți că este mesajul pe care vor să îl transmită aceşti martiri ai noştri?

– Sfinţii nu au nevoie de noi, de preamărirea noastră. Ei sunt sfinţi oriunde şi oricând. Ei au nevoie de noi numai în măsura în care le cerem ajutorul. Dacă le cerem ajutorul, vin şi ei în ajutorul nostru, iar dacă noi nu le cerem, ne lasă singuri. Dar unde ajungem noi fără ajutorul lor? Să ne rugăm către sfinţi! Acesta este mesajul lor. Sfinţii vor să vină în ajutorul nostru, numai că prea puţin îi chemăm. Aceşti sfinţi ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreaţă şi frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluţia grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea Sf. Mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e aşa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieţii lor. Acesta este de fapt un al mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre sfinţii români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colţurile lumii – mesajul este să le urmăm viaţa, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea. Fie ca acest Paşti pe care îl sărbătorim şi anul acesta, prin mila Domnului, să fie un îndemn spre trezirea noastră din mormântul tăcerii şi al laşităţii şi învierea noastră în duhul martirilor şi al sfinţilor închisorilor comuniste. Hristos a înviat!

interviu apărut în reivsta ATITUDINI, NR. 22

SURSA