Milostiv fii mie, păcătosului, Dumnezeule

Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul, trebuie să faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept; dar el încă dinainte de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu gândurile minţii sale.
Aşadar, intră în tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi îngrijeşte-te să sfărâmi prin ele inima ta cea învârtoşată, înalţă-te la cer, coboară-te în cele mai dedesubt; priveşte-te pe tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice pentru rănirea, ciocane pentru înmuierea inimii tale împietrite.
Adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu faţă de tine, ruşinează-te. Adu-ţi aminte de Judecata Lui cea dreaptă şi teme-te. Adu-ţi aminte că sfârşitul e aproape şi grăbeşte-te să milostiveşti pe Cel ce hotărăşte soarta ta fără să Se căiască. Spune-ţi: „Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai ales, răscumpărându-te prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu Trupul şi Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în toată veşnicia; de câte ori, căzut fiind, te-a ridicat; bolnav fiind cu duhul, te-a tămăduit, de câte ori nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea iubirii Sale, de câte ori ţi-a dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi întru plinirea sfintelor Lui porunci!
Tu ai dispreţuit toate acestea; toată purtarea de grijă pentru tine a fost degeaba; ai aruncat în urmă toate milele lui Dumnezeu faţă de tine. Dumnezeu te ţine în dreapta Sa. El e aproape şi vede toate mişcările inimii tale. Tu ţi-ai îngăduit să te împreunezi înaintea feţei Lui cu gândurile viclene, cele potrivnice Lui. Tu te-ai aprins de patimi, care sunt urâciune pentru El. Tu ai săvârşit înaintea feţei Lui, prin faptă, păcatul zămislit lăuntric, care-L jigneşte. Tu ai ştiut că este rău ce faci, şi nu te-ai ferit. Puteai să nu voieşti păcatul ‒ şi ai poftit. După ce ai poftit, puteai să nu săvârşeşti cu fapta ‒ şi ai făcut. Nimeni nu te-a silit. Voia ta rea a domnit în tine şi te-a tras pe căi rele.
Păcatul atrage prin dulceaţă, iar apoi chinuie prin amărăciune făcătoare de stricăciune. Şi iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi apăsarea unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea unei crengi uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi acesta încă nu-i sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este văpaia ce arde şi nu mistuie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie și Sfânta Împărtășanie, Editura Sophia, ediția a II-a, 2007, pp. 7-9)

Pocăinţa adevărata si urmarile ei

Să ne aşezăm cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu şi să ne întrebăm: „Ne-am pocăit? Avem dispoziţie pentru pocăinţă? Vrem ca Dumnezeu să ne viziteze? Vrem ca harul Lui să vină asupra noastră şi să ne dăruiască pocăinţa adevărată? Suntem dispuşi să o primim? Dorim acest lucru“?
Vom înţelege atunci că pocăinţa adevărată are drept urmare distrugerea înlăuntrul nostru, în totalitate, a părerii bune pe care o avem despre noi înşine, distrugerea omului vechi. Nu rămâne, în mod întâmplător, cineva nepocăit. De obicei, omul se pocăieşte din multă strâmtorare, din multă constrângere. Din păcate, pocăinţa aceasta nu este pocăinţa adevărată înaintea lui Dumnezeu. Adevărată este pocăinţa care pierde ego-ul, care pierde părerea cea bună pe care o are cineva despre sine, pocăinţa adevărată înseamnă moartea omului vechi. Omul nu are asemenea pocăinţă. Pur şi simplu se pocăieşte din supărare.
Noi, cei de astăzi, ne-am obişnuit rău. Citim Vieţile Sfinţilor, citim cărţi duhovniceşti, dar facem lucrurile aşa cum ne este bine nouă. Cum se poate ca cineva să-şi aranjeze lucrurile în orice situaţie, aşa cum îi vine lui mai bine? Când privim faptele altcuiva o facem cu atenţie, ne dăm seama că nu cugetă corect, că nu lucrează cum se cade, că face lucrurile nu neapărat bune! Dar când este vorba despre noi, privim lucrurile după propriul interes. Aceasta este o situaţie generală.
Se poate să citim şi să învăţăm despre Sfinţi, despre cum au vieţuit aceştia, dar în practică ne îndepărtăm de mentalitatea lor, nu ne molipsim de pocăinţa lor şi nu urmăm faptele lor.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008

Sfințirea prin suferinta

În Împărăţia cerurilor, unde viază Domnul şi Preacurata Lui Maică, viază şi toţi sfinţii. Acolo sunt sfinţii strămoşi şi patriarhii care au mărturisit cu bărbăţie credinţa lor. Acolo sunt prorocii, care au primit pe Duhul Sfânt şi prin cuvântul lor au chemat poporul la Dumnezeu. Acolo sunt apostolii, care au murit pentru că au propovăduit Evanghelia. Acolo sunt mucenicii, care şi-au dat viaţa cu bucurie pentru iubirea lui Hristos. Acolo sunt sfinţiţii ierarhi, care au urmat pe Domnul şi au luat asupra lor povara turmei lor duhovniceşti. Acolo sunt cuvioşii nevoitori şi nebuni pentru Hristos, care au luptat lupta cea bună şi au biruit lumea. Acolo sunt toţi drepţii, care au păzit poruncile lui Dumnezeu şi şi-au biruit patimile.
Acolo, în această minunată şi sfântă adunare, pe care a strâns-o Duhul Sfânt, e atras şi sufletul meu. Dar, vai mie! Pentru că n-am smerenie, Domnul nu-mi dă putere spre nevoinţă (luptă duhovnicească), şi duhul meu neputincios tremură ca flăcăruia unei candele, în vreme ce duhul sfinţilor ardea cu flacără arzătoare şi nu numai că nu se stingea sub vântul ispitelor, dar se aprindea cu şi mai multă putere. Cu picioarele ei mergeau pe pământ şi cu mâinile lucrau, dar duhul lor rămânea mereu în Dumnezeu şi mintea lor nu voia să se dezlipească de amintirea lui Dumnezeu. Pentru iubirea lui Hristos ei au suferit toate întristările şi necazurile pe pământ şi nu se temeau de nici o suferinţă, ci în acestea preamăreau pe Domnul. De aceea Domnul i-a iubit şi i-a preamărit şi le-a dat în dar Împărăţia veşnică împreună cu El.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică și Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Inlăuntru să ţi se pară că ai, e mai rău să nu ai credinţă

„Cereţi şi vi se va da!” Noi ne vom ruga pentru dumneavoastră, iar dumneavoastră, dacă aveţi conştiinţa nedesăvârşirii personale, înseamnă că veţi sta cu mâna întinsă. Iar Domnul tocmai aceasta iubeşte, ca noi să stăm cu smerenie înaintea Lui, cerându-I ajutorul. Temeţi-vă, nu vă temeţi să vă temeţi! „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”

E mai rău să nu ai credinţă, dar înlăuntru să ţi se pară că ai şi să ţi-o plăsmuieşti astfel în sinea ta. Aceasta este o boală fără de nădejde, cu consecinţe grave. Iar tu, adu-ţi înaintea ochilor tăi cartea cea vie a naturii şi uimeşte-te de ceea ce-ţi arată. Alături de ea să-ţi fie ţie Sfânta Evanghelie şi însetarea ta sinceră de a te conduce după adevăr.
Şi să fie mila lui Dumnezeu asupra ta! Şi te mai rog foarte mult: iubeşte-l pe Sfântul Teofan Zăvorâtul. În scrierile lui, credinţa vie ţâşneşte ca un şuvoi asupra celor ce îl îndrăgesc.

Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 38-39

Intotdeauna zice: „Să fie binecuvântat, niciodată nu zice „nu”

Sfântul să se sfinţească şi mai mult. Deviza noastră a tuturor, şi a duhovnicilor, şi a monahilor, şi a mirenilor, aceasta trebuie să fie: să sporim în sfinţenie. Să nu stagnăm. Capitalul cel mai mare, cel mai bun, cel mai important, cel mai puternic pentru drumul nostru este sfinţenia!

Sfânt este Dumnezeu şi întru sfinţi se odihneşte. Omul sfânt nu oboseşte pe nimeni, ci dă bucurie, odihneşte, străluceşte, iradiază atât în interior, cât şi în exterior. Cel care urmăreşte sfinţenia, nu se oboseşte nici pe sine, nici pe duhovnic şi nici pe altcineva. Niciodată nu zice „nu”, ci întotdeauna zice: „Să fie binecuvântat!”

Orice ar întâlni, fie neputinţă, fie scăpări şi căderi sau muncă grea, sufletul sfânt pe toate le depăşeşte. Greutăţile şi eventualele dureri ale trupului îi dau ocazia să-şi sporească sfinţenia. Sufletul sfânt odihneşte pe cei din jurul lui, fiindcă el e într-o legătură continuă cu Dumnezeu, neîncetat şi fără oprire vorbeşte cu Dumnezeu. De acolo ne extragem cu toţii puterile, din izvorul harului, de la Preadulcele nostru lisus. Preasfântul Dumnezeu este Cel care ne-a chemat şi pe noi la sfinţenie.

Părintele Eusebiu Giannakakis – Să coborâm cerul în inimile noastre!

Doamne miluiește!

Deodată se deschide o ferestruică în minte. Vine o lumină. Și atunci dobândești o altă simțire. Atunci înțelegi bine, nu rațional, ci cu o umilință și conștientizare și dumnezeiască căldură.
Și-ți spui: „Ce altceva să spun?” Nimic altceva fără numai iarăși și de multe ori: „Doamne miluiește!”. Fără să te îngreuiezi. Fără să obosești. Aceasta le spune pe toate. Nu este nevoie de altele. Numai poetic se poate exprima cineva uneori. Rugăciunea este poezie. Toate rugăciunile sunt poezii.
Poeții îi simt pe semenii lor și-i mângâie, precum Sfinții. Este o mare binecuvântare să întâlnești un poet și un Sfânt. Sfinții nu vor să lase urme în spatele lor. Numai oamenii își lasă pe ei urmele răutății lor. Doamne miluiește-i, căci nu știu ce pierd și ce fac.
Mă mâhnesc atunci când nu pot să mă rog. Dar și aceasta este rugăciune, a spus un stareț cu discernământ. Însă mă bucur când cu atâta căldură îmi cer să mă rog Domnului. Cred că pentru smerenia lor îi va milui Domnul.

„Prefer rugăciunea, spunea un alt stareț, în locul cuvintelor goale, a politeților false și a faptelor bune neclare. Cea mai mare iubire de oameni este rugăciunea, cu toate că oamenii nu o înțeleg. Ea este cea mai mare misiune și binefacere pentru lume. Cuvintele multe nu odihnesc”.

Rugăciunea pentru alții influențează cu multă căldură. Dragostea este nesilită, dar întotdeauna o jertfă.
Rugăciunea adevărată nu este o odihnă plăcută, ci stare în picioare, un mers pe vârfuri pe o frânghie întinsă.
Adevăratei rugăciuni nu-i dăm prisosul timpului, ci cele mai bune și productive ceasuri, cele mai importante ceasuri ale zilei, ale vieții noastre.
Doamne, iartă-mă pentru toate cele pe care le-am spus și scris, pe care nu le-am trăit și le-am crezut încă, pentru că am evitat să vorbesc despre înfrângerile și nereușitele mele, ci am vrut să vorbesc numai despre biruințele mele. Am șovăit pentru că nu m-am pocăit.

Doamne miluiește!

Monahul Moise Aghioritu

1

Câștigăm războiul cu gândurile chemându-L pe Hristos în rugăciune

Putem câștiga războiul cu gândurile numai dacă Îl chemăm pe Hristos în ajutor, căci nerăbdând căldura inimii izvorâtă din rugăciune, gândurile fug ca arse de foc.

Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu. Căci numai cei puternici pot război şi alunga gândurile. Dar şi aceştia nu de la ei alungă gândurile, ci împreună cu Dumnezeu poartă războiul împotriva lor, ca unii ce au îmbrăcat toate armele Lui.

Iar tu, venind gândurile, cheamă pe Domnul Iisus des şi cu stăruinţă, şi vor fugi. Căci nerăbdând căldura inimii izvorâtă din rugăciune, gândurile fug ca arse de foc. „Bate pe cei ce te războiesc, cu numele lui Iisus”, zice Scărarul, fiindcă Dumnezeul nostru este foc ce mistuie toată răutatea (Deuteronom 4, 24). Domnul Cel grabnic la ajutor „va face îndată dreptate celor ce strigă din tot sufletul către El, ziua şi noaptea” (Luca 8, 7).

(Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre liniştire şi despre cele două feluri ale rugăciuni, în Filocalia VII, Bucureşti, 1977)

Cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt, nu vă împotriviți celui rău

Ați auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, Eu însă vă spun: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt (Matei 5, 38-39; Luca 6, 29), adică să nu răspunzi răului, să nu te împotrivești omului rău, pentru că ești în primejdie. Străduiește-te într-un mod bun să-i îmblânzești inima. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două (Matei 5, 40-41; Luca 6, 29).

Aceasta înseamnă în practică următoarele: la casa ta vin tâlhari să te jefuiască, iar dacă le stai împotrivă poți să fii ucis, însă dacă le arăți bunătate poți să-ți scapi viața, dar și să-i aduci la simțire. Și avem astfel de exemple: „Tâlharii s-au dus la chilia unui monah ca să fure, și acela a pus apă în lighean, ca să le spele picioarele. Iar hoții s-au rușinat și au plecat.”

Iarăși: „Am venit să-ți luăm toate lucrurile pe care le ai în chilie”, i-au spus tâlharii unui monah.

Și acela le-a grăit: „Fiii mei, luați toate câte doriți!” Au luat tot ce au aflat și au plecat, însă le-a scăpat o blană de oaie care era agățată de un colț, Bătrânul a luat-o și a alergat în urma tâlharilor, strigând cât putea de tare: „Fiilor, luați-o și pe aceasta, că ați uitat-o!” Tâlharii au rămas ca trăsniți, s-au întors la chilia călugărului și au lăsat toate câte luaseră. „Acesta este într-adevăr omul lui Dumnezeu”, au zis ei.

Vei spune însă: dacă mă port în acest fel cu cel care îmi face rău și strâmbătate, el va exploata starea de lucruri și își va face în continuare treaba.

Sfântul Ioan Gură de Aur îți răspunde la această cugetare: Aceasta este îndreptățirea sufletului tău mic, a inimii tale învârtoșate și a egoismului tău. Obrăznicia se întâmplă când răspunzi cu rău. Dacă Dumnezeu ar fi știut că prin îngăduința ta ar fi devenit mai obraznic, nu ți-ar fi spus: „întoarce și celălalt obraz”, „ci apără-te pe tine!”. Însă știa că prin îngăduința ta iese mai mare folos. Deci nu legiui împotriva lui Dumnezeu! Să ai încredere în El, căci nu ești mai bun decât Creatorul Tău! Nu-ți pasă mai mult decât Acestuia! Vrei să afli ce „a pătimit Dumnezeu?” I-au distrus jertfelnicele, I-au ucis profeții, și le-a îngăduit pe toate! N-ar fi putut să arunce fulger în cer? Însă când I-au omorât profeții, atunci L-a trimis pe Fiul Său, când au arătat mai multă lipsă de credință, atunci le-a făcut binefaceri mai mari. Deci și tu, dacă îl vezi pe vrăjmașul tău învârtoșat la inimă, arată-te mai îngăduitor, pentru că această nebunie are nevoie de îndelungă răbdare. Așadar, cu cât mai mult te ocărăște, cu atât mai mult are nevoie de îngăduință.

Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Cum să biruim nedreptatea: îndrumar pentru liniștea inimii, editura de Suflet, București 2012

Pentru părinţi un psalm

Nu-i mai apostofraţi pe copii că nu adorm liniştiţi. Şi nici atât de repede ca voi. Într-o zi, liniştea o să vă pară înspăimântătoare!

Bucuraţi-vă când dimineaţa găsiţi o jumătate de tub de pastă de dinţi risipită în chiuvetă. Într-o zi veţi găsi Colgate-ul întărit şi nedesfăcut de nimeni!

Bucuraţi-vă când faţa de masă e plină de dulceaţă. Şi chiar şi atunci când gemul vă ajunge-n galoşi. Într-o zi, borcanul va face mucegai în dulap.

Bucuraţi-vă când pantofiorii lasă urme de noroi pe covorul din sufragerie sau, uneori, chiar şi pe cearceaful din dormitor. Într-o zi, la uşa voastră nu vor mai fi nici măcar pantofii.

Bucuraţi-vă când fiii şi fiicele stau cu lumina aprinsă până noaptea târziu, chirciţi la birou să scrie referate. Nu-i mai certaţi că e ”lumina scumpă!” Într-o zi o să vă speriaţi că-i prea devreme întuneric.

Bucuraţi-vă când în casă este debandadă şi hainele sunt aruncate în toate ungherele! Într-o zi veţi deschide şifonierul şi veţi găsi păianjeni.

Bucuraţi-vă când sunteţi bombardaţi de întrebări la care nici nu ştiţi şi nici nu aveţi chef să oferiţi răspunsul. Într-o zi n-o să mai fiţi întrebaţi de nimeni nici măcar când v-aţi născut.

Bucuraţi-vă când pruncii vă scotocesc prin genţi şi vă împrăştie mărunţişurile prin casă. Într-o zi, când veţi deschide uşa casei venind încărcaţi de la piaţă, veţi fi întâmpinaţi de … nimeni!

Bucuraţi-vă acum … Într-o zi aţi da tot ce aveţi mai scump, numai să trăiţi macar o clipă ”stresul de altădată”, când pruncii vă umpleau casa … şi urechile de zgomot!

Bucuraţi-vă că Domnul ne-a dat copii. Ei ne învaţă să fim părinţi. Fără prunci n-am înţelege dragostea de Tată a lui Dumnezeu. Fiţi ca taximetriştii : căraţi-vă peste tot copiii, dar mai ales la biserică. Într-o zi, Dumnezeu vă va umple casa de sfinţi!

Cuvânt despre doi că­lugări, care au mântuit o desfrânată

Doi calugari oarecare mergeau din pustie in cetatea Tarsului, pentru o tre­buinta, si au intrat intr-o casa de straini, ca sa se odihneasca acolo o noapte. Iar, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, au aflat acolo trei tineri, care aveau cu ei o desfranata ; si tulburandu-se au sezut, insa unul din frati, scotandu-si din traista Evanghelia a inceput a citi. Iar desfranata, daca a vazut pe batrin citind, a lasat pe tineri si, venind, a stat aproape de batran. Iar batranul, impingand-o pe ea, a zis: „Mare pacoste imi esti. O, ceea ce esti pa­timasa fara de rusine, cum nu te-ai sfiit a veni aici si a sta aproape de noi?” Iar ea a raspuns, zicind: „Nu, parinte, nu te scarbi de mine, macar ca sunt plina de tot felul de pacate. Ca si pe desfranata ceea ce a venit de demult, Stapanul; Domnul Dum­nezeul tuturor, nu a lepadat-o”. Iar batra­nul a zis catre dansa: „Dar desfrinata aceea nu s-a mai intors de la Hristos, la pacate” . Iar ea a zis batranului: „Nadaj­duiesc si eu spre Fiul lui Dumnezeu celui viu, ca, din ceasul acesta, si eu nu ma voi mai intoarce la pacate, daca ma vei po­vatui pe mine, la calea pocaintei”. Iar ei i-au fagaduit, zicandu-i: „Te vei mantui, de ne vei asculta pe noi”. Deci ea, lasand pe tinerii aceia si toate castigurile sale, a mers dupa acei batrini.

Si au dus-o in manastirea de fecioare si au tuns-o in cinul calugaresc si, dand-o egumenei, s-au dus. Iar ea, in pocainta pe­trecand pana la batranete, multa intelep­ciune a castigat si, minuni facand, s-a odih­nit cu pace. Si era numele ei Maria.