Crede, nădăjduieşte, smereşte-te şi iubeşte pe Iisus Hristos!

Crede, nădăjduieşte, smereşte-te şi iubeşte pe Iisus Hristos! În puterea acestor cuvinte stă toată taina mântuirii şi fericirii noastre.
Zicea odată către ucenicii săi:

– Nimic în viaţa călugărului nu este mai de cinste şi mai odihnitor, decât să ştie a face orice ascultare, fără cârtire. Apoi încheia:

– Să mă credeţi că sunt fericit!

Altădată, iarăşi zicea:

– Dacă aş putea să-mi revăd tot scrisul meu l-aş rezuma la o singură frază: Crede, nădăjduieşte, smereşte-te şi iubeşte pe Iisus Hristos! În puterea acestor cuvinte stă toată taina mântuirii şi fericirii noastre.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, Neamț, 2005, p. 663)

​Părintele Dometie de la Râmeţ (15 octombrie)Repere biografice

 

Parintele DometieArhimandritul Dometie Manolache a fost, aşa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, “un erou al credinţei, un suflet de mare sfinţenie şi puritate”. S-a născut în satul Mărculeşti, la poalele Munţilor Pănătău (jud. Buzău), în 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinţi evlavioşi şi muncitori, care l-au crescut prin truda braţelor, în frică de Dumnezeu, în ascultarea şi respectul celor mai mari, cu simţul răspunderii şi al muncii.

Cele şase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca şef de promoţie. În acelaşi an s-a înscris la Institutul Teologic din Bucureşti, iar în anul 1949 a fost declarat licenţiat în teologie, în urma prezentării tezei de licenţă Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, notată cu calificativul “excepţional”. Vocaţia deosebită pentru viaţa monahală îl determină ca la 6 iulie 1949, în aceeaşi zi şi lună în care a trecut la cele veşnice, să se închinovieze la Mânăstirea Prislop. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mânăstirea Hodoş- Bodrog, şi duhovnicia o primeşte în catedrala episcopală din Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. Pe data de 14 septembrie primeşte chipul îngeresc la Mânăstirea Prislop, în acelaşi timp cu colegul său de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, avându-l drept naş de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Deşi avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu stricteţe cele trei voturi monahale, aplicându-le în mod consecvent, fără şovăire, în duh de smerenie şi jertfă totală. Rămâne la Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la Mânăstirea Afteia Cioara.

Viaţa mânăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia şi în Moldova, realitate pe care o cunoştea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât şi nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-şi închine toată puterea de muncă întăririi credinţei strămoşeşti şi unităţii neamului. Părintele Dometie a socotit că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieţii mânăstireşti din Transilvania. Din rândul tinerelor care veneau la Prislop şi Afteia, douăzeci şi trei de fete de pe Valea Sebeşului s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al părinţilor lor şi al unor credincioşi, Părintele a pus la cale construirea unei mânăstiri în apropierea comunei Strungari-Sebeş. Pentru ca tinerele să înveţe viaţa călugărească într-o mânăstire cu veche tradiţie monahală, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Antim Angelescu de la Buzău au fost primite, în anul 1952, la Mânăstirile Răteşti şi Barbu, Părintele Dometie fiind închinoviat la Mânăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum şi al vieţuitoarelor Mânăstirii Răteşti. Concomitent a fost numit director şi profesor la şcolile monahale ce funcţionau la cele trei mânăstiri. După ce au învăţat rânduiala monahală, tipicul slujbelor şi muzica psaltică, după ce au absolvit şcoala monahală şi s-au calificat în meseria de ţesătoare, au fost închinoviate la Mânăstirea Râmeţ care tocmai fusese transformată în mânăstire de maici, deoarece forurile superioare bisericeşti şi de stat nu au permis înfiinţarea proiectatei mânăstiri pe Valea Sebeşului. Părintele Dometie a întâmpinat multe dificultăţi până să ajungă ca duhovnic la Râmeţ, atât din partea Prea Sfinţitului Antim, care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât şi din partea Prea Sfinţitului Nicolae al Clujului, care cunoştea sălbăticia ţinutului Râmeţ şi sărăcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mânăstirea Râmeţ şi parohia Râmeţ-Sat, după ce a trebuit să rămână câtva timp la Mânăstirile Piatra-Fântânele şi Dragomireşti. Viaţa Părintelui Dometie este strâns legată de obştea Mânăstirii Râmeţ. În primii ani ai înjghebării mânăstirii, Părintele şi cele 40 de vieţuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii puţine, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminţii şi a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite să plece pe la casele părinţilor sau să lucreze în lume, mânăstirea fiind desfiinţată. Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secţie de covoare ce aparţinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie şi-a întărit obştea risipită în ţară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mânăstirea Râmeţ a fost transformată în cabană şi bufet, maicile reuşind să se întoarcă întâi ca civile, cu secţia de covoare, fiind chiriaşe şi locuind împreună cu turiştii. Părintele reuşeşte să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mânăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au însemnat un risc, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric şi a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de peşte. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi şi a ajutat la înfiinţarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mânăstirii, plătind biletele multă vreme ca să fie rentabilă.

Pe lângă activitatea administrativ-gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importanţă deosebită şi studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârşitul său fulgerător.

Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfinţitul Emilian sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: “Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate…şi-a dat necontenit silinţa pentru a îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars pentru ideea dăruirii de sine…Cel mai viu şi mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre”.

Monahia Eudoxia

Mânăstirea Râmeţ, Alba

Epifania nov-dec 1997