Sfaturi practice de la Sfantul Vasile cel Mare

1

Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea. În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi”(Coloseni 2, 8-12)

– A Ierarhului:

Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Evrei 13, 17-21)

Pericopele evanghelice:

Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”. (Luca 2, 20-21; 40-52)

A Ierarhului:

“Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”. (Ioan 10, 9-16)end21

Extrase din raspunsurile Sfantului Mare Dascal al lumii si Ierarh, Vasile cel Mare, cuprinse in “Regulile mici”:

Intrebarea 10

 Sufletul care s-a ticalosit in multe pacate, cu ce fel de teama si cu ce fel de lacrimi trebuie sa se desparta de pacate, si cu ce nadejde si dispozitie (sufleteasca) trebuie sa se apropie de Dumnezeu?

– Mai intai trebuie sa urasca viata lui dezordonata de mai inainte si insasi amintirea ei s-o deteste si sa-i repugne; caci Scriptura spune: “nedreptatea am urat si m-am scarbit, dar am iubit legea Ta”; apoi trebuie sa invete teama de judecata si pedeapsa vesnica, iar ca timp al lacrimilor sa cunoasca timpul pocaintei, asa cum a invatat David in psalmul sase, facand cunoscuta curatirea pacatelor prin sangele lui Hristos intru marimea milei si a multimii indurarilor lui Dumnezeu. Celui care a zis ca “de vor fi pacatele voastre (negre) cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi”. Atunci luand autoritatea si puterea de a bineplacea lui Dumnezeu, (sufletul) spune: “seara vine cu lacrimi, iar dimineata-i bucurie; ai prefacut plansul meu in bucurie; luat-ai sacul de pe mine si m-ai incins cu veselie, ca sa-ti cante Tie marirea mea“. Si asa apropiindu-se canta lui Dumnezeu, graind: “Inalta-Te-voi, Doamne, ca m-ai ridicat si n-ai lasat pe vrajmasii mei sa se bucure impotriva mea“.

Intrebarea 11

– Cum ajunge cineva sa urasca pacatele?

– Ura impotriva cauzelor unor asemenea (pacate) se naste din consecinta neplacuta si dureroasa (a acestora). Asadar, daca cineva se va incredinta cat de multe si de mari rele produc pacatele, in mod automat, si din launtrul (sufletului), incearca ura fata de acestea, asa cum a aratat (psalmistul) care a spus: “Am urat nedreptatea si m-am scarbit“.

Intrebarea 13

– Daca cel care a pacatuit dupa botez trebuie sa deznadajduiasca pentru mantuirea lui, daca a facut multime de pacate, pana la ce limita a pacatelor trebuie sa nadajduiasca in iubirea de oameni a lui Dumnezeu, prin pocainta?

– Daca este posibil sa numaram multimea indurarilor lui Dumnezeu si sa masuram marimea milelor lui Dumnezeu, (atunci), in comparatie cu multimea si marimea pacatelor sa fie si deznadejdea. Dar daca pacatele noastre, cum este natural, se intampla sa le si masuram, sa le si numaram, in timp ce mila lui Dumnezeu este de nemasurat si indurarile Lui de nenumarat, nu este timp de deznadejde, ci de cunoastere a milei (lui Dumnezeu) si de condamnare a pacatelor, a caror iertare, precum spune Scriptura, este intru sangele lui Hristos. Dar ca nu trebuie sa deznadajduim, aceasta am invatat-o in multe locuri si in multe chipuri, dar mai ales din parabola Domnului nostru Iisus Hristos cea referitoare la fiul care si-a luat de la tatal sau partea de avere si a cheltuit-o in pacate. De cata si de cat de mare sarbatoare s-a facut vrednica pocainta lui, cunoastem din insesi cuvintele Domnului. Iar Dumnezeu vorbeste (in legatura cu aceasta) si prin Isaia: “De vor fi pacatele (negre), cum e carmazul, ca zapada le voi albi si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi“. Aceasta trebuie sa stim ca este adevarat numai daca pocainta se face in modul vrednic de luat in considerare, din dispozitia dispretuitoare a pacatului, precum s-a scris si in Vechiul si in Noul Testament si rodul este vrednic, asa cum s-a spus la intrebarea in legatura cu aceasta.

Intrebarea 20

– Daca cel care a trait in pacate trebuie sa se fereasca sa aiba relatii cu eterodocsii sau chiar sa se si separe de cei care traiesc rau?

– Fiindca Apostolul a spus: “sa va feriti de tot fratele care umbla in neoranduiala si nu dupa predania pe care a primit-o de la noi”, in general este pagubitoare si primejdioasa pentru fiecare om o legatura in orice lucru oprit, si cu gandul si cu cuvantul si cu fapta; dar cei care au trait in pacate trebuie sa fie cu atat mai mult atenti; intai, pentru ca sufletul care s-a obisnuit cu pacatul este inclinat in mod obisnuit mai usor catre acesta, apoi fiindca cei bolnavi cu sufletul au trebuinta de mult mai mare asistenta si grija, cum se intampla desigur cu cei bolnavi cu trupul, cand ingrijirea lor pretinde o asistenta mai amanuntita, ca sa nu fie lipsiti de multe ori chiar si de acelea de care au nevoie cei sanatosi. Dar cat de mare este paguba rezultata din raporturile cu cei pacatosi o infatiseaza insusi Apostolul, referindu-se la un asemenea caz, cand zice: “putin aluat dospeste toata framantatura”.

Asadar, daca este atat de mare paguba care vine de la cei care cad in delicte morale, ce trebuie sa spunem despre cei care invata gresit despre Dumnezeu? Pentru ca pe acestia invatatura gresita nu-i lasa sa fie sanatosi nici in celelalte, fiindca din cauza ei se dedau dintr-odata cu totul patimilor necinstirii, asa cum se arata in multe locuri si chiar in cele spuse in Epistola catre Romani:

“si dupa cum nu s-au ingrijit sa aiba pe Dumnezeu in cuget, i-a dat si Dumnezeu in seama mintii lor celei ratacite, ca sa faca ceea ce nu se cade; incat sunt plini de toata nedreptatea, de desfranare, de viclesug, de rautate, de pizma, de ucidere, de certuri, de inselatorie, de naravuri rele; paratori, graitori de rau, uratori de Dumnezeu, batjocoritori, taiosi, mandri, scornitori de rele, neascultatori de parinti, nechibzuiti, calcatori ai conventiilor, neiubitori, de neimpacat, nemilostivi; acestia, cunoscand dreptatea lui Dumnezeu, n-au inteles ca aceia care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte; dar nu numai ca fac acestea, ci si lauda pe faptuitorii (lor).

Intrebarea 21

– De unde (vine) imprastierea si gandurile si cum le vom indrepta?

– Imprastierea provine din nelucrarea mintii, nepreocupandu-se de cele necesare. Iar mintea nu lucreaza si este fara de grija din cauza necredintei in prezenta lui Dumnezeu care cerceteaza inimile si rarunchii. Caci daca ar fi crezut aceasta, in mod sigur ar fi facut ceea ce s-a spus: “Pururea pun pe Domnul inaintea mea; ca, de este la dreapta mea, nu ma voi clatina”. Dar cel care face aceasta si cele asemenea nici nu va indrazni vreodata, nici nu va avea timp sa gandeasca ceva care nu contribuie la zidirea credintei, chiar daca s-ar parea ca este bun, ca si cum (n-ar fi) din cele oprite si care nu plac lui Dumnezeu.

Intrebarea 23

– Pana la cate cuvinte se socoteste vorbire desarta?

– In general orice cuvant care nu contribuie la implinirea nevoii pe care o avem in Domnul este desert. Dar primejdia vorbirii desarte este mult mai mare, pentru ca, chiar daca ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la intarirea credintei, cel care a vorbit nu numai ca nu este scutit de primejdie din cauza cuvantului bun, dar si intristeaza pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, fiindca cuvantul n-a fost ziditor. Caci aceasta ne-a invatat cu intelepciune Apostolul, spunand: “Nicio vorba putreda sa nu iasa din gura voastra, ci numai daca este vreunul bun pentru intarirea credintei, ca sa aduca folos ascultatorilor” si a adaugat aceasta: “Si sa nu intristati pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti”. Dar cat este de mare raul de a intrista pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, mai este nevoie sa spun?

Intrebarea 24

– Ce este injuria?

Orice cuvant care este spus cu intentia de a necinsti pe cineva este injurie, chiar daca cuvantul insusi nu pare sa fie injurios. Si aceasta rezulta clar din Evanghelie, care spune despre evrei ca: “l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia”.

Intrebarea 25

– Ce este clevetirea?

– Dupa parerea mea, in doua imprejurari se poate spune ceva rau despre cineva: cand este nevoie sa se sfatuiasca cineva cu altii, care sunt iscusiti in asemenea chestiuni, cum ar putea fi indreptat cel care a pacatuit si cand ar fi necesar sa fie salvati unii care din nestiinta pot sa se amestece de multe ori cu unul rau, ca si (cum ar fi) bun; pentru ca Apostolul porunceste sa nu se amestece cineva cu unii ca acestia ca sa nu-si ia cumva lat sufletului sau. Aceasta aflam ca a facut-o insusi Apostolul, prin cele ce scrie lui Timotei, ca “Alexandru faurarul multe rele mi-a facut mie; de el sa te feresti sit u, pentru ca s-a impotrivit foarte mult cuvintelor noastre”. In afara de o asemenea nevoie, cel care spune ceva impotriva cuiva, ca prin aceasta sa-l defaime sau sa-l batjocoreasca, este clevetitor, chiar daca ceea ce spune ar fi adevarat.

Intrebarea 26

– Cel care cleveteste pe frate sau cel care asculta pe clevetitor si il sufera, de ce (pedeapsa) este vrednic?

– Amandoi (sunt vrednici) de afurisire. “Caci pe cel ce cleveteste in ascuns pe aproapele sau, pe acela il voi pierde”, iar in alta parte s-a spus: “sa nu ascultati cu placere pe cel care cleveteste, ca sa nu fii aruncat (afara).

Intrebarea 28

– Daca cineva ar raspunde altuia cu glas ridicat si cu cuvinte tari si, cand i s-ar atrage atentia, ar spune ca nu are nimic rau in inima lui, trebuie sa fie crezut?

– Nu toate patimile sufletului sunt evidente la toti, nici chiar la cel care este bolnav, precum nu sunt evidente nici patimile corpului. Deci asa cum se intampla cu corpul, unde specialistii au anumite semne pentru bolile ascunse ale lui, pe care bolnavul nu le poate masca, la fel si cu sufletul; si chiar daca cel care pacatuieste nu-si simte propria boala, trebuie sa aiba incredere in Domnul, Care l-a incredintat si pe el si pe cei dimpreuna cu el, ca omul cel rau din camera cea rea a inimii lui scoate cele rele. Pentru ca omul rau poate cateodata sa spuna un cuvant bun, in mod ipocrit; caci Scriptura spune ca trebuie “sa ganditi cele bune”, nu numai inaintea Domnului, ci si “inaintea oamenilor”.

(Sfantul Vasile cel Mare, “Regulile mici”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s