Un politician grec: Sinodul și Capul BOG au comis o crimă recunoscând BOaU

Panos Kammenos, fostul ministru grec al Apărării. Imagine: ria.ru

Fostul ministru grec al Apărării consideră că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, recunoscând BOaU, a cedat presiunii americane și a comis astfel o crimă.

La 10 decembrie 2019 fostul ministru al Apărării din Grecia Panos Kammenos a criticat dur decizia Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe  a Greciei Arhiepiscopul Ieronim și a Sfântului Sinod privind recunoașterea BOaU, relatează site-ul publicației grecești „Romfea”.

În timpul discursului său la conferința științifică organizată de Institutului de Cercetări Geopolitice „Evenimente geopolitice în zona Mediteraneană Estică și interacțiunea lor cu mediul internațional”, Panos Kammenos a menționat că prin recunoașterea BOaU „Arhiepiscopul (Ieronim – n.ed.) a comis o crimă”.

Politicianul a subliniat de asemenea că „arhiereii Sfântului Sinod au devenit criminali atunci când la ultimul Sfânt Sinod primii au recunoscut Biserica Ucraineană necanonică, înainte de Patriarhia Ierusalimului și a Alexandriei”.

Politicianul este sigur că „hotărârea de a face același lucru ca și Fanarul și de a ceda presiunii unor cercuri americane a întors Rusia împotriva noastră”.

Anterior UJO a informat că în opinia lui Panos Kammenos, recunoașterea BOaU va determina consecințe tragice pentru națiune.

Sursa

Sfântul Grigorie Palama și luptele cu erezia din vremea sa

theodosie.ro: Niciodată blândețea și dragostea creștină nu sunt contrare și nu pot fi despărțite de râvna pentru dreapta credință. S-ar ajunge la un pietism găunos. Legătura strânsă dintre ele este exprimată foarte înțelept în Pateric de Avva Pimen (118) astfel: „Orice nedreptate ți-ar face fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. […] Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mânii tare”. Căci fără această atitudine fermă ne depărtăm de sursa binelui.

Acesta este și motivul pentru care exemplele Sfinților ar trebui să ne inspire și pe noi să urmăm o linie sănătoasă a credinței, o mărturisire neabătută și cu duh de bunătate. Un astfel model este Sfântul Grigorie Palama. Acesta, ca văzător al luminii necreate, nu putea să nu combată pe cei ce huleau și puneau sub obroc tocmai această lumină, izvorul tuturor virtuților. Nu e vorba de o mânie nebună, ci de neîmpăcarea cu minciuna stricătoare de suflet, de iubirea fără rest față de adevăr.

Când vorbim de iubire de adevăr în Ortodoxie nu se înțelege o ceartă pe cuvinte sau o rigoare strictă față de niște dogme, față de un adevăr abstract, ci prețuirea adevăratei spiritualități și vieți duhovnicești, care ne eliberează de păcat. Adevărul apărat nu este cel teoretic, ci unul practic, viața care curge în noi efectiv prin harul lui Hristos. De aceea nu e de mirare că cei lipsiți de credință lucrătoare rămân indiferenți, pentru că nu se simt afectați, pe când Sfinții Părinți au resimțit ereziile ca pe niște otrăvuri stricătoare de suflet. Iar activitatea Sfântul Grigorie este exemplară în acest sens prin modul în care s-a poziționat și prin învățătura (isihastă) pe care a elaborat-o și a apărat-o.

Începutul disputelor isihaste cu Varlaam este elocvent. Deși Sfântul Grigorie a încercat să evite o confruntare și să aplaneze lucrurile, nu a găsit decât vicleșug. Ereticul acesta nu dorea o polemică și îi cere să nu intervină, dar nici nu contenea să aducă hule la adresa rugăciunii isihaste. Atunci „Sfântul Grigorie îi răspunde că, odată ce atacă dreapta credință, se simte și el atacat” (D. Stăniloae, Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, p. 22). După cum se afirmă și în citatul de la început, orice erezie ar trebui să provoace ripostă, chiar dacă nu reprezintă un afront personal. Dar, după învățătura Părinților, nu e corect să ne căutăm propriul interes material, dar este datoria oricui să ia apărarea altora nedreptățiți și mai ales să reacționeze atunci când Însuși Dumnezeu este hulit.

La scurt timp a urmat întrunirea unui Sinod în Constantinopol (iunie 1341) în care Sfântul Grigorie a fost declarat apărător al Ortodoxiei, iar Varlaam și-a manifestat formal părerea de rău pentru cele susținute, numai să scape de o condamnare. Așa s-a și întâmplat, Sinodul schimbând hotărârea și nepronunțând o decizie împotriva lui, ci a hotărât că el va fi excomunicat doar în cazul în care va persista în cele afirmate și la fel oricine va relua acuzele la adresa isihaștilor (Viața și învățăturile…, p. 96-97). De fapt, nici nu a mai fost redactată o decizie scrisă pentru că s-a considerat că subiectul este închis prin capitularea lui Varlaam, care a și fugit în Italia a doua zi. Însă, pentru că s-a ridicat alt eretic, Achindin, care susținea cam aceleași lucruri, a fost nevoie să fie formulate aceleași hotărâri la doar câteva luni (în august), tot în cadru sinodal.

La puțin timp după aceste evenimente, conjunctura politică s-a schimbat. Între cele două Sinoade din 1341 (iunie și august) a murit împăratul Andronic al III-lea și a urmat o co-regență între împărăteasă cu fiul său minor Ioan și Ioan Cantacuzino, ultimul fiind un apărător al isihaștilor. La intrigile în special ale Patriarhului Ioan Caleca, a apărut un conflict între Cantacuzino și împărăteasă și acesta a fost izgonit din Constantinopol, revenind abia în 1347, când a preluat din nou puterea. În această perioadă Sf. Grigorie este prigonit, întemnițat și arestat la domiciliu, caterisit și exilat de către Patriarhul Caleca, devenit partizan al lui Achindin. La acestea Sf. Grigorie a răspuns cu demnitate, nerecunoscând sentințele de condamnare și continuând să slujească fără să-l pomenească pe Patriarh (Contribuție pe tema…, p. 8). Este consemnat faptul că el nu a fost singur, ci, la un moment dat, au mai existat cel puțin șase episcopi prigoniți care au rupt comuniunea cu Ioan Caleca înainte de condamnarea acestuia (Viața și învățăturile…, p. 124). În general poziția isihaștilor a fost dominantă și recunoscută de Biserică prin Sinoadele din anii 1341, 1347 și 1351, precum și cele ulterioare, de pe vremea Patriarhului Filotei Kokkinos. Singura perioadă de răsturnare a balanței a fost între 1341 și 1347, când împărăteasa a fost manipulată de Patriarh să susțină prigoana față de Sf. Grigorie. Totuși chiar și ea a întrunit un Sinod în final, unde a fost condamnat Caleca și Achindin și reabilitat Sfântul Grigorie, la finele căruia a preluat puterea Ioan Cantacuzino, iar documentele finale au fost redactate după ce i s-a mai dat o șansă Patriarhului să se apere, dar acesta a refuzat (Viața și învățăturile…, p. 127).

Însă ne interesează îndeosebi care a fost atitudinea Sf. Grigorie în decursul acestor ani defavorabili (1341-1347) față de ereticul și prigonitorul Patriarh Ioan Caleca și Achindin, promotor al ereziei energiilor create, dar și față de Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost și el implicat în acțiunile celorlalți doi. Se păstrează destule informații pe acest subiect, rezumate în cartea Părintelui Stăniloae despre viața Sf. Grigorie și în alte trei scrieri palamite (netraduse în românește) împotriva lui Caleca și Ignatie.

Situația era favorabilă bisericește anti-isihaștilor conduși de Achindin și sprijiniți de Patriarhul Caleca, care chiar l-a hirotonit diacon pe cel dintâi, urmărind să-l instaleze episcop. Doar la intervențiile împărătesei nu a reușit acest lucru și în urma tulburării produse în cetate, astfel încât s-a ajuns în final la condamnarea sinodală și depunerea din treaptă a Patriarhului. Însă, până atunci, după cum am mai menționat, Sf. Grigorie a fost caterisit pe nedrept, arestat la domiciliu și întemnițat.

Inițial Sf. Grigorie nu a vrut să reacționeze la ereziile lui Achindin și Caleca, dar, când a văzut că manevrele acestora se întețesc, a început să le contracareze prin scrieri polemice. Într-un text ce combate o scrisoare patriarhală potrivnică lui, el scrie astfel: „Cel ce ne-a catalogat drept rău-credincioși simte neplăcere pentru că nu e socotit și nu e numit de noi bine-credincios…”. În paragraful următor îl descrie ca ocupând demnitatea de arhipăstor, dar lucrând împotriva adevărului: „Acum conducătorul sfințit al tuturor celor bine-credincioși și stăpânul (πρυτανις=președintele) și învățătorul adevărului și al înțelepciunii conforme cu buna-credință și propovăduitorul și dăruitorul păcii lui Hristos s-a arătat instructor al ofenselor și al minciunii și al celor ce dăunează adevărului bunei-credințe și scrie spre vătămarea comună a sufletelor de sub el și se străduiește să umple pe toți ascultătorii lui de o stare profană”. Se vede limpede din aceste rânduri că îi recunoaște rangul bisericesc: „Aceasta este o minciună (că a primit grija de suflete și că este dator să obțină mântuirea lor) greu de detectat și amestecată cu amăgirea, deși există în ea o parte de adevăr pusă ca nadă și pregătită cu vicleșug pentru a dăuna prin minciună. Căci este o minciună că a fost gravată această scrisoare pentru obținerea mântuirii, dar este adevărat că a primit această grijă și are datoria obținerii [mântuirii]”[1].

Însă, pe lângă faptul că recunoaște slujirea și locul lui ca arhiereu în Biserică, deși lucrează în paguba dreptei credințe, mai există alte afirmații foarte dure la adresa Patriarhului Caleca și a lui Ignatie al Antiohiei. Astfel, în aceeași operă, îl caracterizează astfel pe Ioan Caleca: Dacă „cineva îi aduce în comuniune și îi face co-slujitori pe cei care au fost dezavuați (de un Sinod), iar pe cei îndreptățiți acolo îi condamnă și-i îndepărtează, oare nu este moștenitor învederat al acelei condamnări a celor osândiți și cu adevărat decăzut și înstrăinat (ἔκπτωτος καί ἀλλότριος) de Biserică?”[2]. Argumentele pentru aceste catalogări sunt aduse în altă scriere, îndreptată împotriva lui Ignatie al Antiohiei, în care afirmă: „Ce moștenire, ce parte, ce autenticitate față de Biserica lui Hristos are avocatul minciunii, Biserica fiind «stâlpul și temelia adevărului» (1Tim. 3:15) potrivit lui Pavel, care rămâne neclintită și nezdruncinată pentru totdeauna, înfiptă zdravăn în cele pe care le-a întărit adevărul? Căci cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos și aceasta mai ales cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și arhipăstori sfinți (ἱερούς=sacri) pe ei înșiși și unii de către alții. Pentru că creștinismul am fost învățați că nu este caracterizat de persoane, ci de adevăr și de precizia credinței”[3]. Deși s-ar putea deduce în mod pripit din aceste cuvinte că nu-l recunoaște ca arhiereu al Bisericii pe acesta, totuși în aceeași operă îl numește și-l recunoaște ca arhipăstor.

Aceste calificative nu pot fi înțelese altfel decât în sensul canonului 15, anume că arhiereii care propovăduiesc deschis o erezie sunt pseudo-episcopi și provoacă dezbinare în Biserică. În cuvintele Sf. Grigorie, aceștia sunt decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși nu încă scoși din treaptă și din comuniune. Altfel spus, ei provoacă o stare de dezbinare care reclamă împotrivirea celor drept credincioși pentru a nu lăsa Biserica să rămână condusă de lupi în loc de păstori autentici.

Într-o lucrare îndreptată împotriva Tomosului scris de Patriarhul Caleca, Sfântul Grigorie scrie despre acesta că este un alt Varlaam și pasibil de aceleași condamnări și anateme ca și acela. Iar situația grea per ansamblu este descrisă sumar în ultimul paragraf: „Acesta fiind tăiat astfel și de atâtea ori de la toată pliroma ortodocșilor, rămâne imposibil să fie găsit între cei bine-credincioși cineva care să nu fi fost excomunicat de el, dar oricine ar fi dintre aceștia excomunicat din aceste motive este cu adevărat în catalogul creștinilor și unit cu Dumnezeu prin credința bine-cinstitoare”[4].

Sfântul Grigorie a participat și la Sinoadele din 1347 și 1351, unde a semnat hotărârile luate acolo. Deși a refuzat scaunul de episcop în 1341, a primit să fie arhiereu pentru Tesalonic în 1347, lăsând locul lui Ignatie, un ucenic de-al său, să fie ales Patriarh după depunerea lui Caleca.

Sunt importante și condamnările sinodale menționate pentru că acestea au fost date doar împotriva celor ce au propovăduit erezia, pe când toți ceilalți au fost lăsați în cler și în comuniune. Sinodul din 1347 dezbracă pe doi episcopi vechi achindiniți de toată demnitatea clericală, iar pe alți trei îi suspendă din funcție o perioadă limitată în care să dea dovadă că se întorc, altfel îi socotește depuși din cler și excomunicați din Biserică. Această hotărâre arată tact și răbdare pastorală, vizând doar pe cei rătăciți în mod evident. La următorul Sinod, în 1351, doi dintre episcopii cruțați anterior sunt caterisiți necondiționat și acceptați în comuniune dacă primesc dreapta credință (Viața și învățăturile…, p. 130 și 148). Din toate acestea se vede că ereticii au fost socotiți episcopi deplini până la caterisire, iar cei aflați în comuniune cu ei anterior nu sunt acuzați de vreo greșeală. Doar cei care au sprijinit activ erezia au căzut sub anateme și caterisiri.

Desigur că trebuie avut în vedere faptul că toate acestea s-au petrecut după pronunțarea unei condamnări sinodale solemne asupra ereziei varlaamite încă din 1341, prin care se cerea ca cei care susțin aceleași idei să fie osândiți. Însă meritul Sfântul Grigorie Palama de apărător al credinței nu este diminuat cu nimic pentru că practic a luptat împotriva unor eretici necondamnați nominal și a depus osteneli stăruitoare pentru a fi restabilită buna-așezare a Bisericii.

Eforturile sale au fost intense, scriind opere antiretice extinse prin care a combătut toate ideile greșite pe care le susțineau adversarii săi, dar a dat în vileag și toate manipulările pe care aceia le întreprindeau. Învățătura sa a fost una elaborată și a marcat teologia ortodoxă pentru totdeauna, diferențiind-o de cea catolică scolastică. Practic, a statornicit și a explicat adevărul de credință prin formule clare și întemeiate patristic, lămurind și rezolvând frământările teologice din vremea sa.

Activitatea sa rămâne o pildă vie peste veacuri și pentru noi, cei de astăzi, care ne confruntăm cu situații similare. Ca majoritatea Sfinților Părinți, a fost un stâlp al adevărului care trebuie urmat în măsura puterilor de fiecare dintre noi, fără a ne asemăna cu potrivnicii săi, care s-au silit voit sau din slăbiciune să fie partizani ai ereziei, nu ai ortodoxiei, cum au procedat cei doi Patriarhi, Ioan Caleca al Constantinopolului și Ignatie al Antiohiei.

[1] Γρηγοριου του Παλαμα, Απαντα τα εργα, 3, ΕΠΕ 61, π. 530-532.
[2] Ibidem, p. 546.
[3] Ibidem, p. 606-608.
[4] Ibidem, p. 692.