Tamaduirea femeii garbove – Duminica a XVII-a Rusalii

Tamaduirea femeii garbove

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Vrednicilor de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Primeasca in bucurie inima noastra si astazi, la incununarea dumnezeiestii liturghii, mai intai cuvantul, si apoi, pentru cei pregatiti, trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Parintelui Ceresc, intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. In aceasta asezare si vibratie duhovniceasca, sa ascultam si sa primim acum dumnezeiescul cuvant.

“In vremea aceea – atunci ca si astazi – invata Iisus intr-una din sinagogi sambata. Si iata o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat, si slavea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! Iar Domnul i-a raspuns si a zis: Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei? Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El” (Luca 13, 10-17).
Preaiubitilor,

Sa cugetam impreuna la cuvantul ascultat. Acum si aici, ne simtim intru acel Astazi dumnezeiesc al lui Iisus, Dumnezeu si Om, acolo, in acel loc sfintit de El. Caci unde este El e sfant. El a sfintit si sfinteste totul. Si, intrand, ochii I se indreapta catre sarmana femeie garbova, una dintre “acesti prea mici frati ai mei”, cum ii numeste Mantuitorul pe toti sarmanii lumii. Si noi, la randul nostru, ar trebui sa nu ne tulburam, sa nu slabeasca, ci sa creasca iubirea noastra atunci cand, mai ales in biserica, am vedea pe cineva bolnav; garbovit intr-un fel. Indeosebi acolo sa se indrepte ochii nostri. Un Parinte al Bisericii, Grigorie Sinaitul, spune cum sa birui in tine mandria, iutimea: indeosebi prin barbatie si mila. Unind barbatia (puterea) cu mila, vei invinge mandria si iutimea.
Acolo, Iisus cautand, cu puterea si mila Lui – insusiri dumnezeiesti rasadite si in noi, ca virtuti – Isi indreapta ochii catre ea, o cheama si rosteste: “Femeie, dezlegata esti de neputinta ta”, Isi pune mainile asupra ei. Si prin mainile Lui, prin puterea Lui – caci putere iesea din El si vindeca pe toti care erau in fata Lui – ea se dezleaga; se indreapta si priveste cu uimire in sus, spre El, spre Cel de sus coborat la cei de jos. Sa simtim si sa traim aceasta taina a tainelor! Caci aceasta este Calea: de sus, de la Dumnezeu coborand la noi, ca noi sa ne inaltam catre El. Parca nu te poti opri sa rostesti un cuvant, atat de scump, de adanc talc, al sfantului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui mai sus. Ci suirea lui se descopera in coborarea la cele smerite”. Iar cele smerite prin El se inalta.
Iubitilor, sa incercam sa fim asa cum adancul din noi o cere, sa fim in consens cu Hristos (pentru ca El e Sensul). Psalmistul striga, rugandu-L pe Dumnezeu: “Arata-mi calea pe care voi merge!”. El e Calea. El e Sensul. Toti cautam absolutul. Dar absolutul e numai in Dumnezeu. Il cautam acolo unde nu este; cautam sensul acolo unde nu este. Lumea, nu ea isi da sensul. Lumea nu poarta in ea vesnicia, existenta fara de inceput si fara de sfarsit. Ne-a dat Dumnezeu sa fim fara de sfarsit, sa avem si noi parte de vesnicie, dar nu suntem fara inceput. Tragismul demonului acesta a fost: in orgoliul lui vrand sa fie in locul lui Dumnezeu, Lucifer, purtatorul de lumina, s-a trezit deodata ca nu e fara inceput: “Era un timp cand nu era”. L-a adus si pe el Dumnezeu – ca pe toti ingerii, ca si pe noi – de la a nu fi la a fi. Cum stim cu totii ca in urma cu un timp nu eram. Fiecare din noi a inceput sa existe printr-o chemare. Asadar, nu in noi e sensul. Cum tu dai sens, rost fiecarei zidiri pe care o infaptuiesti, asa da Dumnezeu sens Zidirii Sale, tie; despartit de El, ramai fara sens. Numai cu El cunosti calea pe care sa mergi.
Acum, Hristos – care a luat toate ale noastre pentru ca pe toate sa le vindece, care “S-a facut pacat pentru noi”, luand Crucea, durerea pacatului, ca sa biruie pacatul si moartea – traia durerea sarmanei garbove. De aceea s-a indreptat cu ochii catre ea. Vedeti, de optsprezece ani suferea. Ceva mai inainte Mantuitorul vorbise de cei optsprezece peste care cazuse atunci un turn, si se zdrobisera. Numarul 18 inseamna de trei ori cate sase. Si numarul sase, in talcuirea celor vechi, e numar defectibil. Deci de trei ori cate sase arata cat de dramatica era caderea femeii garbove.
Garbovirea, starea aceasta ultima, de a nu putea privi in sus!, de a se fi schimbat in tine sensul gravitatiei. Pentru ca in pacat, cum spun Parintii, gravitatia isi schimba sensul de la Dumnezeu (aceasta este adevarata noastra gravitatie) catre tine insuti, catre eul tau, catre pamant. Nu ca pamantul nu are in el tot taina dumnezeirii; dar e blestemat, din pricina pacatului insuflat de demon si savarsit de om, prin varsare de sange: “Blestemat este pamantul din pricina pacatului tau” (Facerea 3, 17). Si atunci, privirea in jos e caderea din sensul existentei tale. De aceea demonul e simbolizat prin sarpe, care se taraste pe pamant, cum a fost pedepsit: “Pe pamant te vei tari, cu pamant te vei hrani” (Facerea 3, 14). Atunci, foamea de pamant a omului, foamea de cele de jos e foamea de pacat; si pacatul e painea demonului. Adam a pus un fel de nou inceput existentei, spun Sfintii Parinti, cu privirea aceasta in jos – in pacat, stricaciune si moarte.
Intelegem, astfel, durerea lui Iisus pentru privirea noastra in jos. El o dezleaga, si femeia priveste in sus. Si toti se bucura. Unul singur nu se bucura in clipa aceea (si ramane singur): mai-marele sinagogii. Un mai-mare al sinagogii, ca si Iair, de mai inainte, a carui fetita, de doisprezece ani, murise. Si acolo numarul este semnificativ: doisprezece – de doua ori cate sase. Aici, parca mai grav, de trei ori. Dar, de unde Iair vine si se pleaca inaintea Mantuitorului, acesta se impotriveste, desi nu indrazneste sa-I spuna de-a dreptul Mantuitorului, ci vorbeste la plural, adresandu-se multimii: “Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze. Venind, deci, in acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei”. Sarmanul… Vindecarea, pentru el, era un fel de munca, un fel de lucru; un fel de munca sub blestem. Iar Iisus venise sa ridice blestemul, sa vindece. Era zi de sambata, si sambata era ziua odihnei. Dar Iisus spusese si acel cuvant: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna!”.
Sa luam aminte: S-a odihnit Dumnezeu la incheierea zilelor Creatiei. Dar odihna lui Dumnezeu – si noi intelegem – nu e somn. Nu e somnul lenesului – cum va spune un Parinte, nu e nici macar somnul ostenelilor. Ci odihna e pacea unui fapt implinit. Era odihna zilelor Creatiei, si la sfarsitul fiecareia din ele, cum spune Scirptura: “a vazut Dumnezeu ca este bine” – ca este frumusete. Si zidindu-l pe om, a zis Dumnezeu ca “toate sunt bune foarte”. Apoi a statornicit in poporul lui Israel: “Sase zile sa-ti implinesti osteneala ta. Iar ziua a saptea e ziua Domnului”.
La acest cuvant, rogu-va, cu luare aminte cercetand, sa acultam si sa intelegem. Traducerea, talcuirea Vechiului Testament, trecerea in limba noua a fiecarui neam, s-a facut din doua surse. Izvorul e unic: Vechiul Testament din limba ebraica. Dar, in curgerea vremii, petrecand poporul evreu in robiile asiriana si babiloniana, iar in timpul imperiului lui Alexandru Macedon raspandindu-se si ajungand in alte tari, dupa sute de ani au mai uitat limba stramosilor.
Limba ebraica veche – pastrati acest cuvant si talc – nu avea decat consonante: b, p, c, d, g, si altele. Si nu reuseau ca sa puna vocalele la locul lor, sa le lege. Sa dam un exemplu: consonanta d, consonanta b si consonanta r; cuvantul astfel format era tradus fie dabar (introducand vocala a) – care inseamna cuvant, fie deber (introducand e), care inseamna ciuma. In loc de cuvant, ciuma! Trecem acum la cuvantul rostit de Mantuitorul, cand L-a ispitit demonul si I-a zis, dupa patruzeci de zile de post: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, porunceste pietrelor acestora sa se faca paini”. Mantuitorul i-a raspuns atunci: “Scris este: Nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”. Dar in textul vechi este scris: “Nu numai cu paine… ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”. Deci, in textul ebraic lipseste “cuvantul”.
Si pentru ca iudeii mai uitasera limba – indeosebi cei din Alexandria, oras mare al imperiului elenist, intemeiat chiar de Alexandru Macedon –, pentru ei s-a tradus cuvantul lui Dumnezeu, al Vechiului Testament, in limba greaca. Au fost adusi de la Ierusalim, de la cele douasprezece semintii ale lui Israel, cate sase barbati, deci saptezeci si doi de barbati, care au tradus Vechiul Testament in intregime, cam pe la anii 200 inainte de Mantuitorul Hristos. Si asa a aparut Septuaginta, adica Vechiul Testament al celor saptezeci de barbati. Si tot Rasaritul crestin, ortodocsii, au tradus Biblia Vechiului Testament dupa Septuaginta. Ieronim a tradus pentru lumea latina, in secolul IV catre V, Vulgata, la inceput tot dupa Septuaginta (Psalmii, mai ales), dar mai apoi dupa textele ebraice (desi Fericitul Augustin i-a atras atentia). Si a ramas in Apus, pentru lumea catolica si protestanta, traducerea dupa ebraica, iar in Rasarit, in Bibliile noastre – dupa Septuaginta. Dar, ce ati observat? Mantuitorul insusi, cum a rostit cuvantul? – “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul…” – deci asa cum apare in Septuaginta. Mantuitorul, apostolii asa au tradus. Si asa am pastrat noi pana in ziua de astazi.
Ajungand aici, revenim la acel cuvant al mai-marelui sinagogii: “Sase zile sa lucrati, iar nu in zi de sabat. Sa nu lucrati!”. De unde rostea el cuvantul? Era fie din Levitic 23, 3, fie, mai ales, din Deuteronom 16, 8. In Bibliile protestante asa este scris: “Sase zile sa-ti implinesti lucrul tau, iar in ziua a saptea sa nu faci nimic”. Asa se incheie. Iar in traducerile franceza, engleza, germana: “nici un lucru”. In Biblia dupa Septuaginta, dupa care Mantuitorul insusi a citat cuvintele Vechiului Testament, citim asa: “Sa nu faci in acele zile nici un lucru, fara numai cele pentru suflet”. Am putea, oare, gasi tocmai in Biblie acest nihilism total? Nimic?
Aceasta este, insa, o drama a constiintei umane, pe care o regasim chiar in Evanghelia de astazi, la sarmanul, mai-mare al sinagogii. Mantuitorul lucra si ii vorbea in acest adevar deplin al existentei, asa cum se rostise si in Vechiul Testament: “cele ale sufletului”. Cand osteneala, munca noastra a cazut sub osanda, cand ea e patata de blestem, de suferinta umana (munca fortata si atatea forme ale robiei; moartea insasi, in cele din urma), atunci, o asemenea osanda a omului era oprita. Dar nu binele era oprit! Cum sa opreasca Dumnezeu cele pentru suflet? si pentru vindecarea lui si a trupului. Pentru aceea a venit sa lucreze Dumnezeu. Acuza la adresa Mantuitorului, cum citim in Evanghelia dupa Ioan, indeosebi aceasta era: ca dezlega sambata. Sambata devenise – pentru poporul evreu, se intelege – actul de referinta capital al Legii, al crezului. De aceea cautau sa-L invinuiasca si sa-L omoare. Dar binele este etern; Mantuitorul dezleaga constiintele, inima. El spune: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”. Sa cugetam adanc la lucrul lui Dumnezeu, la actul creator al Lui, la actul binelui creator. Propriu-zis, in actul creator si de viata facator sta insasi fiinta binelui. Dumnezeu lucreaza, creeaza in timp, iubitilor.
Timpul unit cu actul creator si actul creator unit cu timpul – aceasta este tema capitala a Evangheliei de astazi! Timpul nu e un cadru fix – este intrarea vesniciei in Creatie. Astazi – numele timpului lui Dumnezeu, eternul acum intra intr-un inceput. El e inceputul, si prin el existam. Timpul e deodata cu zidirea, cu faptura, cu Creatia. Citim acum primul verset al Scripturii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (inceput si facere); la fel cu primul verset al Evangheliei dupa Ioan: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate printr-Insul s-au facut”. El e inceputul. Creand, a zis Dumnezeu: “Sa fie!”. Mantuitorul cand predica asa incepe: “Amin, amin zic voua…”; iar Amin inseamna “sa fie”. Iar noi incheiem orice rugaciune cu Amin. Amin-ul nostru e la sfarsit, un raspuns la sa fie al lui Dumnezeu.
Creatia intreaga, si fiecare din noi, existam prin acest “sa fie” al lui Dumnezeu. Si suntem ziditi dupa chipul Fiului unic al lui Dumnezeu. El este Chipul, Modelul nostru, Tatal fiind Protochipul. Si, fiind unicul Fiu al Parintelui ceresc, asa ne-a zidit si pe noi, ca sa fim fiecare un unic, o unicitate. Darul acesta uimitor al unicitatii!… Te cutremuri cand gandesti ca fiecare este un unic, fiecare este o noutate in lume. Nimeni nu e de prisos. Cu fiecare dispretuit, lovit sau ucis e mai saraca existenta. Fiecare cu un dar.
Si atunci, acest Sa fie, acest Da al lui Dumnezeu spus la inceputul Creatiei e rostit cu fiecare zamislire a unei fapturi umane. Cu fiecare din noi e un da al lui Dumnezeu, un Amin al lui Dumnezeu – “Amin, inceputul zidirilor lui Dumnezeu” (Apoc. 3,14).
Doamne, sa simtim ca odraslirea fiecaruia din noi a fost un “amin”, un “da” al lui Dumnezeu, un nou inceput, dumnezeiesc!… Asta o marturiseste, dupa Scripturi, si stiinta. Pentru ca stiinta e unul dintre cele sapte daruri ale lui Dumnezeu, pe care le rostim mereu, dupa Isaia 11, 1-3: duhul intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al tariei, al cunostintei, al dreptei credinte si al temerii de Dumnezeu. Fiecare, deci, existam prin acest “da”, in acest “astazi” al lui Dumnezeu, in acea bucurie a odihnei lui Dumnezeu, a implinirii. Si, odata cu acest “da” al lui Dumnezeu, iubitilor, intram in timp. Aceasta e sarbatoarea fiecaruia.
De aici, aceste doua ganduri: Intai – existenta e unita cu timpul si timpul cu existenta; Creatia cu timpul si timpul cu Creatia. Timpul e chemare. Esti chemat la existenta, prin aceasta afirmatie originara, aceasta lumina divina, sa existi cu timpul. Se dezvaluie aici chemarea adresata de Dumnezeu fiecaruia. Cutremurator! Si aici se afla raspunsul cu privire la rostul, la sensul existentei noastre. Pentru ca fiecare din noi este dator sa lucreze si sa raspunda la chemarea lui, la darul lui, cum intelegem din Pilda talantilor. Ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, sa urcam in nesfarsita asemanare cu El.
Sarbatoarea inseamna chemarea lui Dumnezeu. El e inceputul si El ma cheama la existenta. Iar timpul este durata intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul meu. Dar in aceasta durata eu lucrez. Caci “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”, a zis Iisus Hristos. Si in Iisus Hristos, cu Iisus Hristos eu lucrez. Aceste doua adevaruri negraite iti spun ce trebuie sa faci. Si nu stiu cine ar fi in stare sa dea alte raspunsuri, care sa le rastoarne. Fiind chemat sa existi, esti “cu timpul”, si timpul e unit cu zidirea ta. Iar tu trebuie sa umpli durata, timpul, cu lucrul tau, cu raspuns la chemarea lui Dumnezeu; raspuns la darurile pe care ti le-a facut tie Dumnezeu; si fiecaruia. De ce spune Scriptura: “sa lucrezi (in acea zi) numai cele pentru suflet”? – Ce a daruit Dumnezeu sufletului, constiintei, inimii noastre: valorile divine – iubirea divina, lumina divina. Iar luminii divine, ochiul luminii divine – credinta. Si celelalte virtuti: nadejdea, dragostea, bunatatea, pacea, indelunga rabdare, blandetea. Si fiecare a fost inzestrat cu o harisma proprie, ca unul sa devina slujitor al lui Dumnezeu, in felul lui: unul, ca medic, vindecand (cum Mantuitorul, Marele Medic, a vindecat femeia garbova si a inaltat-o, ridicandu-i privirea), altul sa devina invatator (si Mantuitorul S-a numit Invatator, si toata lumea asa I se adresa: “Invatatorule!”), altul iconomist (a pus pe om sa fie ca un iconom al Lui, peste daruri; si cum sa imparta bunatatile zidirii lui Dumnezeu pentru toti semenii lui, cei in lipsa, in suferinta), s.a.m.d.. Fiecare cum este chemat, asa sa lucreze.
Atunci, mai-marele sinagogii, stim ce a spus: “Sase zile sa lucrati, in acestea sa va vindecati, iar nu sambata”. Cand sambata era a binelui, dintru inceput, si a vindecarii in bine; prin Cel “prin Care toate s-au facut”! Si Iisus a raspuns, precum am auzit: “Fatarnicilor…” – tot la plural raspunde si Mantuitorul, din delicatete – “Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei?”. Mantuitorul trece mai adanc, chiar dincolo de Moisi si de Legea pe care o daduse Dumnezeu prin Moisi, la Avraam (in care cele trei religii – crezul crestin, mozaismul, islamul – isi au un fel de parinte, al neamurilor). “Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El”.
O, iubitilor, ascultam cuvantul asa rugand pe Dumnezeu, sa ne lumineze cum sa traim taina sarbatorii, evenimentul sarbatorii, evenimentul divin. Caci sarbatoarea dezvaluie un “astazi” al lui Dumnezeu. In fiecare duminica e sarbatoarea Invierii – Astazi al Invierii; si apoi, de-a lungul anului bisericesc, toate sarbatorile, cu feluritele intelesuri, intelegeri – Craciunul, Invierea, s.cl. Si fiecare sarbatoare reitereaza acest “sa fie” al fiecaruia, chemarea fiecaruia dintre noi de a lucra “cele pentru suflet”, sfintind timpul. Pentru ca sufletul este cununa omului, constiinta, unicitatea omului, si intreaga faptura o ilumineaza, o umple de lumina, de lumina adevarului. Orice gand, orice cuvant divin simti ca te infioara, te patrunde, te transfigureaza!
Am cugetat, dupa randuiala sfanta, pornind de la acel “sa fie” al fiecaruia, in Hristos, ca El este Amin-ul a tot omul din lume: incepi ziua, sfintind-o, cu Tatal nostru, apoi, din Ceaslov (cea mai bogata carte de rugaciuni a crestinului ortodox) – Ceasurile, niste slujbe anume randuite, ale Ceasurilor, punctand timpul, oriunde ne-am afla. Pentru ca cele randuite in Ceasuri – intai, al treilea, al saselea, al noualea – sunt troparele in legatura cu viata Mantuitorului, iubitilor. La ceasul intai: “Dimineata auzi glasul meu, Imparatul meu si Dumnezeul meu”. La ceasul al treilea ce eveniment a avut loc? – Pogorarea Duhului Sfant, la Cincizecime. Si e troparul: “Doamne, Cel ce pe Preasfantul Tau Duh in ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Il innoieste intru noi, cei ce ne rugam Tie”. Ceasul al saselea, asa cum citim in Ceaslov: “Cela ce in ziua si in ceasul al saselea pe Cruce ai pironit pacatul cel cu indrazneala facut de Adam in rai, si inscrisul greselilor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”. Aici, gandesti ca Mantuitorul, pe Cruce fiind, a rupt inscrisul pacatelor noastre, blestemul nostru. Iar Ceasul al noualea, la trei dupa-amiaza: “Cela ce in ceasul al noualea pentru noi cu trupul moarte ai gustat, omoara cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”.
Altfel spus, din moment in moment, in timpul zilei, oriunde te-ai afla, sa gandesti si sa te rogi: la ceasul al treilea a coborat Duhul Sfant… Doamne, fa-ne vrednici pe noi, Duhul Sfant sa lumineze in noi! Duhul de viata facator. Si “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”; la al saselea, Mantuitorul, pe Cruce, a rupt inscrisul pacatelor. La fel zici: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!”; iar la al noualea, cand Domnul Si-a dat duhul pe Cruce, la fel te gandesti si rostesti acelasi cuvant: “Cela ce in ceasul al noualea pe Cruce moarte ai gustat, Hristoase Dumnezeule, omoara cugetul trupului nostru”. Omoara cugetul mortii! Si se inalta atunci sufletul, mintea ta catre Inviere. Caci in Hristos ultimul cuvant nu-i moartea, ci Invierea si viata. Privirea in sus!
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor, ne scoate si pe noi din orice garbovire, din orice cadere sub stricaciune si moarte! Si inalta mintea, sufletul nostru catre Tine, Izvorule al vietii, al nemuririi! Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Evanghelia despre tămăduirea femeii gârbove – Comentarii Patristice

Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.

Duminica a 27-a după Rusalii (Ev. Luca 13, 10-17)

(Lc. 13, 10-13) Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.
Iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă. Starea sa poate fi de mare folos duhovnicesc celor care înțeleg că trebuie să culegem cele folositoare din fiecare colțișor. Prin ceea ce se petrecuse cu ea, vedem că diavolul capătă uneori putere asupra unor persoane care cad în păcat și care nu se mai străduiesc să viețuiască în fapte cucernice. Acela ce este stăpânit de diavol, se îmbolnăvește de boli trupești pentru că pe diavol nu-l încântă nimic altceva chinurile și cruzimile… Osânditul diavol este pricina bolilor din trupul oamenilor, numai că mărturisim că Adam a greșit el însuși prin fapta sa și, prin aceasta, trupul nostru a devenit predispus slăbiciunilor și stricăciunii.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 96, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 13, 10-13) Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.
Membrii Bisericii sunt asemenea unei vii. Ei sunt sădiți cu rădăcinile credinței și făcuți să crească de vlăstarele smereniei… Domnul a așezat în Biserică un turn de apostoli, prooroci și doctori, gata să apere pacea Bisericii, și a săpat în jurul ei când a eliberat-o de sub povara neliniștilor lumești. Nimic nu împovărează mintea mai mult decât preocuparea pentru lume și setea după bogăție ori putere.
O pildă a acestei lucrări a Domnului se află în pericopa despre femeia care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum. De fapt, sufletul ei era gârbovit, neavând harul dumnezeiesc, adică era plecat către foloasele pământești. Iisus a văzut-o și i-a vorbit, iar ea de-ndată a lepădat cele pământești. Cei de față la vindecare erau și ei împovărați de aceleași păcate, iar lor Iisus le-a spus următoarele cuvinte: veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11, 28). Sufletul acelei femei a început să respire din nou și s-a înălțat precum o vie care a fost curățită și în jurul căreia a fost săpat pământul.
(Sfântul Ambrozie al Milanului,Cel șase zile ale creației 3, 50, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 13, 10-13) Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.
Întruparea Cuvântului și însușirea naturii umane au avut loc prin înfrângerea morții, a stricăciunii și a pizmei nutrite împotriva omului de către vicleanul șarpe, pricinuitorul răului. Aceasta ni se vădește deschis prin însăși faptele Sale, slobozind pe fiica lui Avraam din îndelungata sa neputință, stricând stăpânia diavolului și zicând: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Un cuvânt dumnezeiesc și plin de o putere mai presus de om. Din mărinimia Sa alungă boala, întinzându-și mâinile asupra ei, și de-ndată trupul i se îndreaptă. Acum este cu putință a se vedea cum sfântul Său Trup purta în el puterea și lucrarea lui Dumnezeu. A fost însăși trupul Său, și nu a unui alt fiu decât de El, deosebit și aparte de El, cum unii cu nelegiuire și-ar putea imagina.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 96, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 13, 14) Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!
Întreaga fire umană, precum această femeie, era aplecată și înclinată spre pământ. Proorocul David cunoaște pe acești dușmani, strigă și spune că au împilat sufletul meu (Ps. 56, 8). Satana și îngerii săi, au plecat la pământ sufletele oamenilor, căci diavolul i-a gârbovit ca să cugete doar la cele pământești și trecătoare, oprindu-i a căuta cele de sus (vezi și Col. 3, 1).
Întrucât Domnul spune acestea despre femeia pe care Satana o legase de optsprezece ani, acum era timpul pentru a fi eliberată de neputința ei, chiar și în zi de sâmbătă. Însă, oamenii s-au scandalizat degeaba pentru vindecarea ei. Și cine ar putea fi acești oameni, decât cei care și ei sunt gârboviți. Pentru că nu au putut pricepe nici cele poruncite de Dumnezeu (Ieș. 20, 8-10), au judecat vindecarea cu inima plecată spre pământ. Ei țineau ziua sâmbetei în litera sa, trupește, și nu au observat însemnătatea sa spirituală.
(Fericitul Augustin,Predica 162B,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 13, 14) Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!
Neînțelegând aceasta, mai-marele sinagogii a poruncit ca nimeni să nu fie tămăduit în zi de sâmbătă, pentru că sâmbăta este o prefigurare a viitoarei zile de odihnă. Dar sâmbăta este zi de odihnă de la fapte rele, nu de la cele bune. Porunca spune că, nepurtând povara greșelilor și nefiind lipsiți de faptele cele bune, vom sărbători sâmbăta după moarte. Domnul răspunde în chip duhovnicesc când spune: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? De ce pomenește Iisus de încă o creatură? Pentru a arăta potrivnicilor săi, mai-marilor sinagogii, cele viitoare. Căci, pe lângă evrei, și neamurile își vor stinge setea trupului și fierbințeala adusă de lume din preaplinul izvorului dumnezeiesc. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său (Is. 1, 3). Oamenii care au fost hrăniți cu iarba care, înainte de a fi smulsă, s-a uscat (Ps. 128, 6), au primit Pâinea care s-a coborât din cer (In. 6, 33).
(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 174-175, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 13, 14-16) Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?
Însă Hristos spune că ești dezlegat de neputința ta și este și ea dezlegată. Dar tu, tu nu-ți dezlegi cureaua în zi de sâmbătă? Iar ea, a început chiar în acea zi să țeasă și să muncească? Nu, evanghelistul spune că doar a fost vindecată. Vindecarea a fost o muncă. Tu nu te-ai mâniat din pricina sâmbetei, ci te mânii când Îl vezi pe Hristos lăudat și mărit ca Dumnezeu, îți ieși din minți, te-neci cu mânie și te usuci de ură. Căci una ai în inima ta și alta arăți, de aceea ești osândit de Domnul, care știe felul tău de a gândi. Ești numit pe bună dreptate fățarnic, prefăcut și ticălos.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 96, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 13, 17) Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.
Rușinea i-a năpădit pe cei care au gândit asemenea lucruri josnice, împiedicându-se de piatra cea din capul unghiului și sfărmându-se. Când s-au grăbit să îndrepte vasele cele stricate,  aceștia s-au ciocnit de Olarul cel înțelept și s-au împotrivit Taumaturgului. Nu au mai avut cuvânt de apărare. Fără a mai avea ce spune, s-au osândit pe ei înșiși. Au fost reduși la tăcere, neștiind ce să spună. Domnul le-a închis gurile îndrăznețe. Mulțimile care s-au împărtășit din minune se bucurau. Slava și măreția acestei lucrări a dat răspunsul fiecărei căutări și îndoieli a celor ce-L caută cu inimă curată.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 96, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip

Diavolii se tem de rugăciunea Sfântului Cuvios Patapie

 

 

 

prev

next

Cu adevărat înfricoşat eşti, Nazarineanule, cu adevărat înfricoşat şi pretutindeni peste toţi este stăpânirea Ta. Deci unde mă voi duce, ori în pustie, ori în cetate, sau unde Tu nu eşti de faţă, că numai cu semnul Crucii şi prin numele Tău mă izgoneşti; căci sunt biruit şi izgonit”.

Un tânăr pătimea cumplit, fiind muncit de un diavol care îl izgonea prin munţi şi prin pustietăţi, trântindu-l în foc şi în apă ca să-l piardă, aruncându-l de pe înălţimile munţilor în prăpăstiile văilor, bătând şi sfărâmând tot trupul lui, încât acum l-ar fi pierdut pe el, de nu ar fi păzit Dumnezeu zidirea Sa de pierderea cea desăvârşită. Căci El înfrânează toată puterea vrăjmaşului cea cu totul înrăutăţită. Odată, ducându-l diavolul pe tânărul acela spre ţărmurile mării, cu mare pornire, pentru ca să-l arunce în noian şi să-l înece, a întâlnit în drum pe Cuviosul Patapie care, prin porunca lui Dumnezeu, ieşea din colibă sa ca să libereze făptura cea zidită după chipul Lui, din robia vrăjmaşului.

 

Iar diavolul, văzând de departe pe fericitul, a început a se apropia către dânsul sărind, întorcându-şi ochii, spumegând, scrâşnind din dinţi şi îngrozindu-l cu ucidere. Apoi, apropiindu-se de Sfântul Patapie, a strigat: „O, nevoie! O, primejdie, ce este aceasta? Şi aici iarăşi este omul acesta? Ce voi face, unde mă voi duce, unde voi mai vieţui de acum, mult ostenindu-mă şi abia aflându-mi locaşul acesta? Iată acum cu nevoie mă izgoneşte dintr-însul; cu adevărat înfricoşat eşti Nazarineanule, cu adevărat înfricoşat şi pretutindeni peste toţi este stăpânirea Ta. Deci unde mă voi duce, ori în pustie, ori în cetate, sau unde Tu nu eşti de faţă, că numai cu semnul Crucii şi prin numele Tău mă izgoneşti; căci sunt biruit şi izgonit”.

 

Acestea zicând necuratul, arunca pe tânărul în sus. Iar făcătorul de minuni Patapie, făcând semnul Crucii cu mâna în văzduh, a certat duhul, zicând: „Ieşi, duh necurat, ieşi, du-te departe în pustie! Hristos îţi porunceşte aceasta prin mine, a cărui putere chiar şi nevrând ai mărturisit-o”. Acestea zicând sfântul, diavolul a aruncat pe tânăr la pământ şi a ieşit dintr-însul pe gură ca un fum. Iar tânărul, viindu-şi în simţiri, plângea de bucurie şi mulţumea mai întâi lui Dumnezeu, apoi şi Cuviosului Patapie, pentru izbăvirea să de duhul cel necurat.