Starețul Gavriil din Kareia l-a numit pe Patriarhul Bartolomeu dușman și trădător al Bisericii, acuzându-l că a încălcat canoanele și a acordat azil ereziilor

Starețul Gavriil din Kareia.

Starețul Gavriil din Kareia.

Starețul Gavriil din Kareia l-a numit pe Patriarhul Bartolomeu dușman și trădător al Bisericii, acuzându-l că a încălcat canoanele și a acordat azil ereziilor.
 
 
 
Călugărul atonit l-a îndemnat pe liderul Fanarului să se pocăiască și să părăsească calea alunecoasă care dăunează unității panortodoxe a milioane de creștini ortodoxi din întreaga lume. Scrisoarea deschisă a starețului Gavriil din 24 octombrie 2019 adresată Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolui a fost publicată la 4 noiembrie 2019 pe site-ul katanixi.gr. UJO oferă traducerea scrisorii din limba greacă.
 
„Sanctitatea Voastră,
 
Am dorit cu adevărat, în timpul vizitei Dvs. recente pe Sfântul Munte a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să primeasc binecuvântarea Dvs. și să Vă sărutat picioarele, dar nu o pot face pentru că acest fapt de multă vreme deja este amoral. Vreţi să ştiţi de ce?
 
1. În dialoguri sterpe și viclene cu ereticii, ați trădat Biserica Unică, Ortodoxia, recunoscând de multe ori „diversitatea” în sfintele învățături ale Bisericii noastre și caracterul eclesiast în adunările sectare ale monofiziților, papiştilor și luptătorilor cu cinstirea Maicii Domnului, ale protestanților şi  iconoclaştilor; mai devreme i-ați blestemat oficial și ireversibil pe Sfinții Părinți, ca „victime nefericite ale șarpelui celui rău”, pentru a vă crea iluzia că v-ați eliberat de necesitatea de a face ascultare la învăţămintele lor inspirate.
 
2. Sunteți dușmanul Unului nostru Dumnezeu în Trei Ipostase și al Maicii Domnului, pentru că purtaţi prietenie instituțională cu ereticii conștienți şi nepocăiţi, și cu neamuri de altă credință, „acesta s-a abătut și a căzut în păcat fiind singur de sine osândit” cu primații ereziilor (Tit: 3.11),  precursorii necinstirii, și veți avea cu ei același viitor sterp, departe de Pământul celor Vii, dacă nu vă veți întoarce la Credință. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cel care acceptă dușmanii Împăratului nu poate fi prieten cu Împăratul, și nu este vrednic de viață, dar coboară împreună cu vrăjmașii şi îşi unge mâinile” şi „ura pentru Hristos este mult mai bună decât prietenia de dragul Lui”. Oare nu vă amintiți de cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi: „Nebunii râd de păcat iar în mijlocul celor drepți este bunăvoința” (Înțelepciunea lui Solomon 14, 9)?
 
3. Din cauza bolii Dvs. patriarhalei şi sub protecția Dvs. a găsit refugiu orice erezie și inovație și  nu numai în eparhiile aflate sub jurisdicția Scaunului, ci și în Biserica Greciei și în alte părți. Clerul Dvs., conferințele și publicațiile teologilor și gânditorilor aprobate de Dvs., lăudătorii „Patriarhiei luminate” care au fost premiați de Dvs. cu mențiuni, toți ei sunt pionierii și exarhii noilor erori teologice și inovațiilor instituționale, de la teologia post-patristică și închinarea ecologică și păgână Pământului până la restabilirea fără de penitență a schismaticilor din Ucraina. Toți acești lupi duhovniceşti găsesc alături de Dvs. justificare și refugiu de condamnările puternice ale clerului și păstoriților Dvs., iar Dvs. sunteți păstorul și Mecenatul lor; iar în formularea patristică, sunteți absolut unanim și vinovat împreună cu ei: „Cum nu ești egal cu ei în necinstire <…>?”
 
4. Ca un alt Papă, timp de trei decenii cultivați în Biserică percepția că tot ceea ce doreşte în mod abuzib orice „episcop”, și în special Patriarhul ecumenic,este lege pentru Biserică. Cât de mult vă critică, ca Papă, toți Sfinții pe care Dvs. pentru aceasta îi mustraţi! Cât mult vi se potriveşte acuzarea Sfântului Palama pentru predecesorul Dvs.,  ereticul condamnat Patriarhul Ioan Kaleka, „el însuși a fost Sinodul <…>”.
 
5. Prin ceea ce faceţi și ceea ce învăţaţi, nu cinstiţi Sfintele Canoane Apostolice şi Sfintele Sinoade Locale și Ecumenice și învățăturile Sfinţilor Păriniți, care interzic cu stricteţe rugăciunile comune, prietenia și închinarea împreună cu ereticii, iar Biserica consideră că „nu este potrivit pentru ortodocși să îndeplinească sfintele canoane pe jumătate…”. Astfel arătați că nu credeţi în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în lumea nevăzută, în Rai și în Iad, în Judecata de Apoi și în răsplată. Sanctitatea Voastră, poate că întâlnirile frecvente cu reprezentanții și filantropii lojelor masonice și ale altor ordine în conexiune cu ele mărturisesc despre statutul și poziția Dvs. incredibil de ridicată, incompatibilă și ostilă credinței ortodoxe?
 
6. Din păcate, cât de bine cunosc cei care au avut experiența să se afle sub conducerea Dvs. și a colegilor Dvs., care nu este bazată pe procesele bisericești legitime, cei care se opun metodelor voastre de răspândire a ecumenismului, se izolează în mediul lor și sunt nevoiți fie să se retragă, fie să tacă. Acolo unde este posibil, recurgeţi la intervenţia politică, așa cum aţi procedat pe Sfântul Munte – ceea ce Atanasie cel Mare consideră critic de caracteristic pentru ereticii Arianofili <…>.
 
De multe ori, desigur, Sanctitatea Voastră, aţi reprezentat Ortodoxia în declarațiile voastre contrar acțiunilor și datoriei voastre principale. Dar, cum spune Grigore Palama, chiar dacă aţi avea pe jumătate ezitări în privinţa Ortodoxiei, aţi fi nevrednic de cinul clerical <…>.
 
Ați forțat sufletul fiecărui grec ortodox să rezolve dilema: „Să se dedice pe sine iubirii lui Hristos Dumnezeu sau ierisiarhondului patriarhului neamului?”. Exact aşa scrie Sfântul Chiril al Alexandriei Primatului eretic al Constantinopolului și predecesorului Dvs. Nestorie cu 1600 de ani în urmă: „Ce s-a întâmplat cu noi, că necesităm cu evlavie să-L iubim pe Hristos Mântuitorul mai presus de noi? Noi în Ziua Judecăţii de Apoi <…>”. Şi bineînţeles, Sanctitatea Voastră, răul pe care l-ați adus Trupului lui Hristos, Bisericii, este o revoltă împotriva Mântuitorului Însuși.
 
În cei 28 de ani ai Patriarhiei Voastre, nu ați ușurat niciodată inimile creștinilor ortodocși adevărați, îi despovărați doar pe îngrijitorii laici, din cauza slavei și onorurilor cu care v-au răsplătit arhonzii „căzuți în răutatea lumii”(1 Ioan 5:19), nu pentru slăvirea Ortodoxiei mântuitoare, ci pentru ca să laude căderea sa prin bunăvoința voastră (care se întâmplă – trad.aprox.) prin toate mijloacele posibile.
 
Sanctitatea Voastră,
 
Pocăiți-vă și părăsiţi calea largă și alunecoasă pe care continuați să păşiţi, care  aduce pagubă dreptei purtări de grijă pentru Ortodoxe și unității panortodoxe a milioane de suflete botezate, pentru care veți da un răspuns groaznic, „ecumenic”, Judecătorului Suprem. Să vă temeți că iadul necreat și nesfârșit este plin de preoți, întâistâtâtori și patriarhi nepocăiți, așa cum se ştie în istoria bisericii despre eresiarhii patriarhi condamnați și slujitorii lor înalţi, cu primul dintre cei căzuți Apostolul și trădătorul Iuda Iscariotul, căci judecata lui Dumnezeu începe cu noi, oamenii bisericii: „Căci vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Pet. 4:17). Deci, „mergeţi”, Sanctitatea Voastră, „cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 12:35, 9: 4).
 
Monahul G. Gavriil
 
Chilia Kutlumuș a Cuviosului Christodoul din Patma”.
 
Conform informaţiei oferite de UJO, în perioada 19-22 octombrie Patriarhul Bartolomeu a făcut o vizită la Athos pentru a participa la sărbătorirea a 200 de ani de la sfințirea catoliconului mănăstirii Xenofont. Împreună cu patriarhul pe Muntele Athos au sosit 5 „episcopi” ai Bisericii Ortodoxe a Ucrainei.
 
Sursa

Cu Cerul nu ne jucăm

Cu Cerul nu ne jucăm

Un oarecare student din anul întâi, apropiindu-se zilele Postului, a telefonat duhovnicului său:

– Părinte, peste puține zile va începe Postul. Aici în Tesalonic nu-i am pe ai mei ca să-mi facă mâncare de post, ci mănânc la cantina studențească sau la restaurant, unde mâncărurile nu sunt totdeauna de post. Ce să fac?

– Fiul meu, de vreme ce ești sănătos, mănâncă mâncărurile de post de la cantină, iar când nu este mâncare de post, să mergi la restaurant și să comanzi mâncare de post.

– Da, Părinte, dar la restaurant trebuie să plătești scump.

– O să-ți trimit eu bani ca să plătești la restaurant, cu toate că eu nu am nici un venit.

Însă această propunere l-a constrâns neplăcut pe studentul care voia să evite postul.

– Părinte, lucrurile sunt foarte grele.

– Da, dar și cununile cerești sunt foarte mari.

– Părinte, nu se poate ca cununile să fie mai mici?

Atunci Starețul a tăcut. Însă această tăcere a duhovnicului l-a zguduit pe student. Necedarea Starețului față de o lege a Bisericii și dragostea lui față de Stareț au făcut să răsune înlăuntrul său un glas puternic. Simțea că tăcerea Starețul îi spune:

– Copilul meu, cu Cerul nu ne jucăm.

După puțin studentul a cerut binecuvântarea Starețului și a spus:

– Părinte, mă voi strădui.

Iar acesta a fost pretextul ca toți anii studenției și cel al serviciului militar să-i petreacă postind.

sursa http://marturieathonita.ro

Să spovedim, ce gânduri trebuie?

Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina

Bogatul Caruia I-A RoditT arina

 Veniti acum, cei care ziceti: astazi sau maine vom merge in cutare cetate, vom sta acolo un an, si vom face negot, si vom castiga, voi, care nu stiti ce se va intampla maine: ca ce este viata voastra? Abur sunteti, care se arata o clipa, apoi piere. In loc ca voi sa ziceti: „Daca Domnul voieste, vom trai si vom f    ace aceasta sau aceea”, si acum va laudati in trufia voastra: orice lauda de acest fel este rea.

(Iacov 4, 13-16)

Toti suntem astfel. Toti ne construim viata asa cum dorim, toti mizam ca ea va dura mult timp. Dar Domnul Iisus Hristos a spus pentru astfel de oameni, prin urmare si pentru majorita­tea dintre noi, acea parabola pe care ati auzit-o acum – despre un om bogat care a ajuns intr-o mare dilema, caci a strans re­colta bogata de grau si nu stia unde s-o puna. S-a gandit, s-a gandit si a hota­rat: Strica-voi hambarele mele si mai mari le voi zidi si-mi voi strange acolo tot graul meu si bunatatile mele, si-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe buna­tati stranse pentru multi ani: odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Dar Dum­nezeu i-a zis: „Nebunule, in noaptea aceasta iti voi cere sufletul!”

Domnul Iisus Hristos ne-a spus ca asa se va intampla cu oricine este impovarat de astfel de preocupari, care se imbogateste mai mult in cele materia­le decat in cele duhovnicesti, care nu imparte surplusul painii sale oamenilor saraci, ci isi construieste noi jitnite. Lor le vor fi adresate cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul: Iata, securea sta la radacina pomilor: tot pomul ce nu face roa­da buna se taie si se arunca in foc (Matei 3, 10).

Astfel va fi secerat oricine care, la fel ca si bogatul nebun, nu vrea sa stie ca in jurul lui traiesc multi nevoiasi, multi oameni flamanzi, dar nu se gan­deste sa ofere surplusul de paine acelora. Şi acest bogat se gandea doar la si­ne. Gandea ca va trai multi ani si se va desfata de averea lui. Dar Domnul i-a luat viata.

Sa ne infricosam de acest exemplu, sa ne infricosam de securea care ne poa­te secera in orice moment, sa ne gandim la ce inseamna sa te imbogatesti in Dumnezeu. Aceasta inseamna ca treptat, de la o zi la alta, sa te luminezi, sa te curatesti si sa te sfintesti.

Cine se imbogateste in Dumnezeu? Se imbogateste acela care devine mare prin munca, cu migala, care de la o zi la alta se leapada de mandrie, de iubirea de sine, de aroganta, care devine treptat sarac cu duhul. Se imbogatesc cei din ai caror ochi curg lacrimi – lacrimi pentru acea necuratie care ii inconjoara, pe care n-o pot suporta inimile lor, lacrimile unei dureri nemasurate pentru suvoaiele de sange cu care popoarele crestine inrosesc fata pamantului. Se im­bogatesc cei care fara de lacrimi nu pot privi la Crucea lui Hristos. Şi fericiti, bogati in Dumnezeu devin acesti oameni care plang cu aceste lacrimi sfinte. Sufletele lor intinate se spala si ei devin smeriti si buni, si fata de toti se poar­ta cu dragoste si cu blandete. Acestia devin flamanzi si insetati de dreptate, de dreptatea suprema a lui Dumnezeu. Nu pantecele lor flamanzeste, ci inima lor nesatios flamanzeste de adevar, curatie, dreptate si bine. Ei devin impreuna-patimitori cu toti oamenii si milostivi, isi impart toata averea celor neferi­citi care ii inconjoara. Nu se ingrijesc sa-si construiasca case mari, ci tot ce le ramane dau apropiatilor lor flamanzi si insetati. Şi li se curata inimile de ori­ce necuratie pacatoasa, de dispretul fata de oameni, de aroganta, de preainaltarea de sine, de necuratia gandurilor, de dorintele intinate. Şi acestia devin curati cu inima.

Aceste persoane deseori sufera persecutii pentru Hristos si pentru Evanghelia Lui. Sunt grele aceste persecutii, dar ii imbogatesc in Dumnezeu pe cei care le rabda in chip cuvenit. Din persecutii ies sporiti duhovniceste, se intorc curatiti, trecand prin focul si apa cumplitelor incercari ale credintei. Şi lor le este pregatita Imparatia lui Dumnezeu.

Iar cei care sunt batjocoriti pentru ca Il iubesc pe Hristos, pentru ca cred cu toata inima in Evanghelia Lui, cei care sunt ocarati, care sunt prigoniti se imbogatesc peste masura, fiindca si lor le este fagaduita Imparatia lui Dumnezeu. Şi in persecutiile pentru Hristos, si in batjocurile pentru Hristos, spo­resc in slava lui Dumnezeu inimile lor. Şi ei se schimba nu doar interior, ci se  transfigureaza si exterior, fiindca ochii lor devin patrunzatori si privirea lor nu mai seamana cu privirea oamenilor din lume. Zambetul curat, luminos radi­aza de pe fetele lor bune si blande.

Uitati-va la icoana Cuviosului Serafim de Sarov, care se afla in fata voastra. Observati ce privire are, ce ochi uimitori, ce infatisare, si veti vedea cat este de bogat duhovniceste acest placut al lui Dumnezeu. In el s-au implinit cuvintele pe care le-a spus din cele mai vechi timpuri regele Solomon: „Luminatorul Domnului este sufletul omului, care a cunoscut adancimile inimii”. Sufletul Cuviosului Serafim de Sarov a fost indreptat toata viata in strafundurile ini­mii, cunoscand adancimea ei si atingand inaltimi nemasurate ale sufletului. Şi a ajuns Cuviosul Serafim luminator al lui Dumnezeu si lumineaza intregii lumi.

Astfel va fi cu oricine isi propune scopul de a nu se imbogati in cele pa­mantesti, ci in Dumnezeu. Şi se va insenina fata lui si se va lumina privirea lui, si va fi luminator al lui Dumnezeu, care isi revarsa lumina sa peste toti cei care il inconjoara.

Asa sa lumineze lumina lui Dumnezeu si in inimile voastre in fata oamenilor, ca vazand faptele voastre sa preaslaveasca pe Tatal vostru Care este in ceruri! Amin.

Sfantul Luca al Crimeei, Predici

Duminica a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)

1

Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina, rânduită de Sfânta noastră Biserică în Duminica a XXVI-a după Rusalii, are un conţinut scurt, dar cu o adâncă semnificaţie în viaţa creştinului, care trebuie să evite în orice împrejurare exemplul bogatului egoist şi să-şi agonisească prin faptele bune, comoara cea nepieritoare.

Mântuitorul Hristos a rostit această pildă, pe când se afla în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieţii celei adevărate (Ioan VI, 54). Cu acest prilej El a prevenit pe Sfinţii Apostoli să fugă de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl cel ceresc şi îi întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu (Facerea I, 26).

Ca şi celelalte pilde rostite de Mântuitorul şi această parabolă are o permanentă valabilitate pentru viaţa religios-morală a creştinului, care poate fi ispitit şi atras în păcatul lăcomiei din care se naşte egoismul şi face să dispară sentimentul de dăruire faţă de aproapelesău. Pentru dezvoltarea armonioasă a trăirii religioase, cuvintele acestei parabole nu trebuie să fie uitate niciodată de creştini, deoarece din cauza dorinţei de acumulare a bogăţiilor materiale se strecoară în inimile lor egoismul care-i înstrăinează de dreptul lor de a fi făpturi noi în Hristos (II Corinteni V, 17) şi răceşte în ei sentimentul de dragoste faţă de aproapele (Romani XIII, 8).

Dacă sentimentul de dăruire faţă de aproapele nostru ne apare ca o virtute în Sfânta Scriptură, egoismul poate fi socotit un păcat împotriva lui Dumnezeu, care dintru început l-a făcut pe om o fiinţă sociabilă, solidară cu natura înconjurătoare. Potrivit învăţăturii creştine, omul este încadrat în cosmos şi în societate, de aceea el simte nevoia de a comunica cu mediul înconjurător şi cu semenii. El poate deveni o personalitate numai dacă trăieşte în comuniune cu alţii şi dacă între el şi natură există o deplină solidaritate, el poate deveni stăpânul acesteia, aşa după cum Dumnezeu a spus şi primilor oameni după crearea lor (Facerea I, 28). De asemenea, mântuirea o poate obţine numai dacă păstrează legătura cu Biserica, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte trupul lui Hristos (Efeseni IV, 4). În acest trup spiritual, el se desăvârşeşte, trăieşte din viaţa întregului şi slujeşte acestui întreg, părăseşte toate înclinările sale spre egoism şi se conformează îndemnului paulin de a nu trăi pentru sine, ci pentru Dumnezeu (Romani XIV, 7-8).

Ridicarea creştinului pe culmile perfecţiunii religios-morale este în mod sigur împiedicată de existenţa egoismului în cugetul său, de aceea, în această situaţie, Sfinţii Părinţi îl îndeamnă să-l părăsească, fiindcă fară el va ajunge să se identifice cu ceilalţi semeni şi laolaltă vor putea slăvi pe Dumnezeu (Romani XV, 6). Totodată, adevăratul credincios trebuie să fie pe deplin convins că acest păcat îi imobilizează elanul său de a lupta pentru binele semenilor săi şi de a urma după cuviinţă viaţa în Hristos, adică de a fi în sânul Bisericii şi a acţiona mereu pentru instaurarea unei vieţi paşnice şi îmbelşugate pe acest pământ.

În orice moment trebuie evitată înclinarea noastră spre egoism, deoarece el cauzează izolarea noastră de fraţii noştri şi ne determină să ne apropiem prea mult de bunurile trecătoare şi să nu facem nimic pentru săvârşirea faptelor bune, tezaurul cel nepieritor şi care ne îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu (Luca XII, 21).

Fără să-şi dea seama, egoistul îşi pierde calitatea de bun creştin, în cugetul său se întunecă chipul lui Dumnezeu, Care este iubire şi „oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I loan IV, 7-8). Prin urmare, el nu slujeşte lui Dumnezeu, ci diavolului, se împotriveşte binelui şi caută răul care, aşa cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, „nu este o creatură vie şi însufleţită, ci o dispoziţie a sufletului opusă virtuţii”.

Din egoism se nasc şi alte păcate ca: necredinţa, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul şi altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor şi care nimiceşte cea mai desăvârşită dintre toate virtuţile creştine – iubirea. Virtutea iubirii prin care creştinul se dăruieşte pentru cauza dreaptă a semenului său, este centrul vieţii creştine (I Corinteni XIII) şi constituie cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău ca pe tine însuţi” (Luca X, 27). Prin iubire creştinul se solidarizează în bine cu ceilalţi oameni, se identifică cu semenii săi împlinind astfel, poruncile lui Dumnezeu.

Medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului, este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru; împodobirea cugetelor şi inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijlocirea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană. Dăruirea înseamnă exteriorizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării personalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiţi, aşa după cum a făcut şi Mântuitorul Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi şi a săturat pe cei flămânzi (Matei XIV, 15; Marcu VIII; Luca V; loan IX etc).
Unde lipseşte virtutea dragostei nu poate exista nici dăruire sinceră şi nici cuget curat, totul se reduce la făţărnicie, la ivirea impasului moral dintre creştini şi la împovărarea lumii cu plăceri şi pofte trupeşti. în astfel de stare este firească sporirea numărului celor răi, declanşarea instinctelor lor minore, care strivesc milioane de vieţi omeneşti, imense bunuri materiale şi spirituale şi cauzează atâtea boli, foamete, jafuri şi sărăcie.
Sub influenţa spiritului egoist, creştinul este amăgit de bucuria lucrurilor trecătoare şi devine robul plăcerilor trupeşti, de aceea el nu se mai dăruieşte binelui tuturor, scopurilor înalte ale oamenilor şi nici libertăţii la care este chemat de Iisus Hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Este străin de căldura prieteniei, generozitatea inimii, egalitatea frăţească, adică este lipsit de cele mai nobile sentimente, care izvorăsc din virtutea dragostei şi cu ajutorul cărora poate să contribuie la progresul culturii şi civilizaţiei umane.
Un om egoist este mereu nemulţumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect faţă de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească.
Pe marginea textului biblic se pot spune multe lucruri despre egoism şi dăruire, însă din cele expuse până acum am adus mărturii suficiente ca să ne facem o imagine generală asupra rolului lor pozitiv şi negativ în viaţa noastră duhovnicească. Reamintind că egoismul este rădăcina tuturor păcatelor, inclusiv a lăcomiei după bunuri materiale şi neglijarea trebuinţelor adevărate ale sufletului, se cuvine, fraţi creştini, să ne îndepărtăm, fară ezitare de la toate pornirile noastre, care îl slujesc şi ne duc pe drumul osândei în viaţa de dincolo. Egoismul este incompatibil cu milostenia creştină, cu dăruirea noastră cauzei sfinte a desăvârşirii creştine la care ne îndeamnă însuşi Mântuitorul Hristos, Care s-a jertfit pe Cruce, ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor.
Căzând în păcatul egoismului, vom sluji fiinţelor potrivnice lui Dumnezeu şi ocrotitoare ale forţelor întunericului, vom pierde chiar calitatea de fii ai lui Dumnezeu; stăruind în virtutea dragostei, desigur să ne dăruim întreaga fiinţă vieţii creştine, făcând ca pe acest pământ să triumfe binele, pacea şi bucuria în DuhulSfânt. Să avem credinţa tare în biruinţa lumii divine asupra întunericului morţii, în izbânda mesajului păcii, care a răsunat la Naşterea Domnului în peştera din Betleemul Iudeii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Pe firmamentul vieţii noastre duhovniceşti să strălucească ca un diamant de mare preţ virtutea, rugând pe Bunul Dumnezeu să ne întărească în săvârşirea faptelor bune, care formează în ceruri comoara cea nepieritoare. Viaţa noastră pământească să fie în deplină armonie cu cuvântul Sfintei Evanghelii, ca să slujim lui Dumnezeu cu frică, cu credinţă şi cu dragoste. Amin.

Diac. Asist. Dr. Emilian Corniţescu
Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1981