Tinerii din ziua de azi nu ştiu că nunţile nu se fac sâmbăta

Pe cele pe care le-am dat până acum. Spre exemplu: tinerii din ziua de azi nu ştiu că nunţile nu se fac sâmbăta. Lunea e pentru îngeri, marţea e pentru prooroci, miercurea ţinem post pentru că L-a vândut Iuda pe Hristos, joia e pentru apostoli, vinerea e ziua crucii, sâmbăta e pentru morţi, duminica e pentru înviere. Cum să faci nuntă în ziua morţilor şi să-ţi meargă bine? Nu mai vorbim că lumea de la nuntă va lipsi duminică de la Liturghie, şi această lipsă va veni asupra ta, mire şi mireasă.

De ce se fac nunţi sâmbăta? Pentru că s-a despărţit Cununia de Liturghie. Înainte se făceau împreună. Aţi văzut cum se hirotoneşte diaconul şi preotul? Când se hirotoneşte, diaconul stă la icoana Mântuitorului, apoi la icoana Maicii Domnului… Aşa făceau înainte şi mirii. Acum nu mai fac aşa. De ce? Pentru că oamenii au dorit să scoată sacrul şi să pună în loc ceea ce este prestant. Primarul sau ofiţerul de stare civilă îşi pune o banderolă, citeşte… Şi se creează un protocol. Apoi iau garoafe şi le înclină, unii aruncă cu confetii…

De ce? Se doreşte o ambianţă, care nu e rea, dar e altceva. În momentul în care scoţi Cununia din Liturghie şi în loc de împărtăşanie dai mirilor vin în care mai înmoi şi un pişcot… Trebuie să ştim foarte clar ce am făcut noi: am scos, am desacralizat. De ce? Aşa au vrut oamenii. Şi aşa vor şi acum. Problemele apar cam la un an. Ori nu face copii, ori face copii, ori copilul nu ştiu cum e, ori nu merge căruţa, sita a rămas totuşi nouă, nu s-au obişnuit unul cu altul etc.

De asta există probleme, pentru că începutul e prost.

Părintele Nicolae Tănase

Nu binecuvântezi tu… Eu binecuvântez!


Preotul se oferă în totalitate pe sine însuşi, trup şi suflet, pentru a împlini această înaltă slujire. Nu devine preot oricine doreşte, ci doar acela pe care îl cheamă Dumnezeu. 

Preoţia lui Hristos este un dar pentru om, în vederea mântuirii lumii şi a răspândirii Împărăţiei Sale pe pământ. Aşadar preotul se oferă în totalitate pe sine însuşi, trup şi suflet, pentru a împlini această înaltă slujire. Nu devine preot oricine doreşte, ci doar acela pe care îl cheamă Dumnezeu. Toţi cei care devin preoţi fără a avea sfânta chemare, cu toate că Tainele săvârşite de ei sunt valabile şi lucrătoare, vor da socoteală pentru păcatele lor personale şi vor fi judecaţi cu asprime.
Unul dintre candidaţii la preoţie, proaspăt absolvent de teologie, deşi nu avea credinţă puternică şi era măcinat de patimi trupeşti, s-a gândit să ceară ierarhului său să fie hirotonit. Chiar când îşi citea foaia matricolă, pentru a vedea notele cu care terminase teologia, a auzit o voce puternică în urechea stângă care i-a spus: „Să nu îndrăzneşti să te faci preot!”. S-a tulburat foarte tare şi a început să trăiască în pocăinţă.
În epistolele fericitului isihast Gheron Iosif găsim următoarea istorisire. Ucenicul său, tânărul ieromonah Efrem, în ziua în care a săvârşit prima sa liturghie la schit, în momentul în care a ajuns la cuvintele de binecuvântare: „Pace tuturor!”, s-a sfiit să-l binecuvânteze pe duhovnicul său, simţindu-se nevrednic. Atunci a auzit o puternică voce interioară, care i-a spus: „Nu binecuvântezi tu… Eu binecuvântez!”.
(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credinţe, Editura Areopag, 2011, pp. 86-87)

Sunt fiii pieirii păcătoşii nepocăiţi

Dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu, nici unul dintre păcătoşi nu s-ar îndrepta spre Dumnezeu, deoarece capacitatea păcatului de a ne întuneca ne leagă de mâini şi de picioare. Însă timpul şi locul acţiunii harului se află doar aici: după moarte, rugăciunile Bisericii pentru păcătoşii pocăiţi pot avea efect doar asupra acelora care au dorinţa în suflet, lumina faptelor bune pe care le aduc cu ei din această viaţă, precum şi asupra acelora de care se poate prinde harul Duhului Sfânt sau rugăciunile rodnice ale Bisericii.
Păcătoşii nepocăiţi sunt, fără îndoială, fiii pieirii. Ce să-mi spună mie experienţa atunci când mă aflu în adâncul păcatului? Uneori o zi întreagă mă chinui şi nu mă pot apropia cu toată inima, pentru că păcatul mă îndârjeşte, făcând de neatins pentru mine milostivirea lui Dumnezeu: eu ard în foc şi rămân de bunăvoie în el, pentru că păcatul mi-a încătuşat puterile, iar eu, ca un încătuşat în lanţurile interioare, nu mă pot ruga lui Dumnezeu, până când Dumnezeu, văzând neputinţa şi smerenia mea, şi lacrimile mele, Se va milostivi de mine şi-mi va trimite pe Duhul Său cel Sfânt. Nu în zadar omul, supus greşelilor, este numit prizonierul căderii în păcat.

Sfântul Ioan de Kronstadt, ”Cum ne mântuiește Dumnezeu”, Ed. Sophia, București, 2012, pag. 12