Cine i-ar învăţa şi îndrepta pe necredincioşi? Dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice.

„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna. Fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul.
Apostolul Pavel sfătuieşte: „Luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, iar din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac.
Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: „Că am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa”. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei. Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci, dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap.
Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”. În fine, pot să-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică, tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noastre obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Întrebări ale lumii de azi, Editura Sofia

Omul ascultă mai cu plă­cere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjma­şului său decât glasul Mântuitorului său

Vrăjmaşul neamului omenesc ne îndeamnă întotdeauna la felurite păcate şi fărădelegi. El es­te şiret, viclean şi crud. Cunoaşte bine înclinările fiecăruia dintre noi şi atacă cu iscusinţă punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o voin­ţă puternică.

Nu e nimic uimitor în aceea că diavolul îl aruncă pe om în trufie cu uşurinţă, pentru că su­fletul nostru este zidit, după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineînmiresmat de virtuţi, şi din firea sa năzuieşte spre tot ce-i bun, nobil, înalt. El vrea să fie întotdeauna printre primii, vrea să ajungă cât mai repede la desăvârşire, la fericire!

Spune-mi, prietene, oare nu sunt de lăudat aceste porniri ale sufletului? Se înţelege că sunt!

Dar… Sărmanul suflet lipsit de experienţă nu apucă să-şi vină în fire, că de la primii paşi nime­reşte în cursele viclene ale vrăjmaşului – şi cu cât tinde mai mult spre întâietate, spre desăvârşire (pe care le înţelege potrivit concepţiilor lui lumeşti), cu atât mai mult va spori… vai! deja însă nu în vir­tute; se va încurca tot mai mult în laţurile vrăjma­şului din lipsa sa de experienţă, lipsit fiind de în­drumător duhovnicesc, de părinte duhovnicesc.

Treaba este că puterea cea rea îl amăgeşte pe om, insuflându-i o concepţie pervertită despre fericire. Ea îi propune „fericirea” vremelnică, pământească, îl ajută să reuşească în obţinerea unei asemenea fericiri şi ascunde cu viclenie de om faptul că mântuirea lui şi fericirea adevărată, veşnică, este invers proporţională cu „ferici­rea” pământească, ce trece repede. Dacă toţi ar cunoaşte lucrul acesta şi, şi l-ar lămuri cu toată seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi nepu­tincioasă în viclenia sa şi n-ar reuşi să le insufle oamenilor gânduri trufaşe nici dacă ar avea ne­numărate fapte bune. Fiecare şi-ar spune cu sin­ceritate: „Cu ce mă pot lăuda? Poate doar cu ne­putinţele şi păcatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!” – şi prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.

Necazul este însă că omul ascultă mai cu plă­cere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjma­şului său decât glasul Mântuitorului său.

Schiigumenul Sava, ”Cum să biruim mândria”, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010

Treptele desăvârșirii credinței

Aceste trei categorii corespund celor începători, celor aflaţi la mijloc şi celor desăvârşiţi în viaţa duhovnicească.
Sfântul Nichita Stithatul deosebeşte trei categorii de oameni care se străduiesc întru mântuire: cel care se curăţeşte, cel care se luminează şi cel mistic, numit şi desăvârşit. Aceste trei categorii corespund celor începători, celor aflaţi la mijloc şi celor desăvârşiţi în viaţa duhovnicească. Trecând prin cele trei trepte, omul creşte până la vârsta lui Hristos. Sporeşte adică „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Treapta curăţitoare a începătorilor nevoinței întru cucernicie este foarte strâns legată de pocăinţă. Şi când spunem pocăinţă, înţelegem, pe de o parte, lepădarea de „omul vechi” al trupului, iar pe de altă parte, „îmbrăcarea” în omul cel nou, înnoit de lucrarea Sfântului Duh. Pocăinţa încercată pe treapta curăţirii se înfăţişează prin urârea celor materialnice, omorârea patimilor trupului prin post şi priveghere, fuga de orice pricină ce aţâţă patimile, vărsarea de lacrimi, căinţa pentru cele trecute; prin potrivirea purtărilor cu bunătatea Duhului; prin curăţirea minţii de orice întinăciune, cu sfântă umilinţă; prin sălăşluirea raţiunii în minte. În general, pe această treaptă, pocăinţa se vădeşte în viaţa de nevoinţă. Omul stinge puterea focului celui dinlăuntru, închide gura patimilor sălbatice, se face tare duhovniceşte.
Treapta luminării este cea dintâi nepătimire. Însuşirea ei de căpetenie este cunoaşterea existenţelor, vederea sau contemplarea raţiunilor zidirii şi împărtăşirea de Duhul Sfânt. Roadele luminării sunt: curăţirea minţii prin harul dumnezeiesc ce mistuie inima precum un foc, dezvăluirea înţelegătoare a ochilor inimii şi zămislirea înlăuntrul minţii a raţiunii cunoaşterii, care se exprimă în concepte înalte. Cu alte cuvinte, în această stare, omul are rugăciunea minţii neîncetată şi dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Pe deasupra, dobândeşte cunoaşterea celor dumnezeieşti şi omeneşti şi experiază descoperirea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu. În această stare, omul este ridicat în văzduh, precum proorocul Ilie, străbătând cerurile.
Treapta tainică sau desăvârşitoare este a celor desăvârşiţi, care au ajuns a fi teologi ai Bisericii. Omul îndumnezeit are părtăşie cu puterile îngereşti, se apropie de Lumina cea necreată şi adâncurile lui Dumnezeu i se dezvăluie prin Duhul. El vede energia fiinţială cea necreată a lui Dumnezeu. Acel om cunoaşte multe din lucrurile ascunse altora ‒ tainele aflătoare în Sfânta Scriptură. El se înalţă până la al treilea cer al teologiei, ca Apostolul Pavel, şi aude cuvinte negrăite, şi vede ceea ce ochiul omului nu poate să vadă. El ajunge teolog în Biserică şi trăieşte (…) „ca un desăvârşit în Dumnezeul cel desăvârşit”.
(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sofia, pp.116-117)