De ce îngăduie Dumnezeu mari nenorociri peste omenire?

Maica Domnului se ruga catre Fiul ei ca sa Se indure de oameni si sa ii izbaveasca de cutremur, iar Iisus i-a zis: “Maica, nici eu nu vreau sa sufere oamenii si vii tu sa ma rogi pentru ei, insa mainile tale sunt goale, Maica; nu ai in mainile tale rugaciunile credinciosilor; acestia nu se mai roaga; si aceia putini care se roaga, sufletele lor sunt reci”.

Asadar, ne intrebam de ce ingaduie Dumnezeu mari nenorociri peste omenire? Prima cauza a acestor judecati este reprezentata de avorturile nemarturisite care se intampla de-a lungul si de-a latul intregului pamant.

Al doilea motiv sunt blasfemiile fata de numele Domnului, magia si satanismul. (…)

Si ultimul care este cel mai grav si ne priveste pe toti sunt nenumaratele pacate trupesti care se intampla si in feluri nefiresti atat in cadrul casniciei cat si in afara ei.

Astazi avem nevoie de oameni care sa zica: «Doamne miluieste-ne pe noi, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste pe toata lumea»«Maica Domnului, acopera-ne pe noi», «Mare este numele Sfintei Treimi».

Si toate acestea cand le vom zice din inima, doar atunci se vor imputina cutremurele si inundatiile, astfel se vor imputina epidemiile care se gasesc in multe locuri, si razboaiele, si mult discutatul si dureros Al Treilea Razboi Mondial. Daca nu vom putea sa le oprim, macar vom putea, prin rugaciunea noastra, sa le micsoram intensitatea, rautatea lor, durerea pe care o pot provoca. Nu Dumnezeu provoaca aceste probleme, ci pacatele oamenilor.

Va rog foarte mult ca sa va inmultiti rugaciunea, sa o dublati. Daca ne rugam 10 minute pana acum, sa incepem sa ne rugam 20 de minute. Rugaciunea are putere foarte mare; este acea putere pe care puternicii lumii nu o au; si sa mergeti la Liturghie regulat. Si in acest fel, cand ne vom intoarce in Morfou vom fi oameni ai Invierii, deoarece in toti acesti 40 de ani am fost oameni ai Golgotei, ai Crucii si unde exista Cruce exista si Inviere.

Dumnezeu nu este nedrept; nedreptatile nu sunt binecuvantate, iar cei mandri sunt smeriti; astea le vom vedea in urmatoarele luni. Deci este foarte important sa fim gasiti in pocainta pentru pacatele noastre personale si pentru pacatele noastre ca popor. Sa fim in rugaciune si in pocainta, iar Invierea este rezultatul firesc al rastignirii.

Mitropolitul Neofit al Ciprului

Conştiinţa şi legea morală

Alcătuind pe om, dintru început, Dumnezeu a aşezat în el legea firească.
Ce este aceea lege firească? Dumnezeu ne-a înzestrat cu conştiinţa; a făcut aşa, fără să ne înveţe să avem cunoaşterea a ceea ce-i bine şi a ceea ce este rău.
N-avem nevoie să învăţăm că destrăbălarea este o stricăciune şi cumpătarea o virtute – ştim aceasta de totdeauna. Şi ca să ne arate că avem din totdeauna o asemenea cunoaştere, legiuitorul când -a dat după aceea legile, a zis „Să nu ucizi”, fără să adauge: „că uciderea este o crimă…” Ci a zis numai atât: „Să nu ucizi…” A pus numai oprelişte păcatului, fără să arate care-i cuprinderea lui. De ce, dar, la învăţământul „Să nu ucizi” n-a adăugat „căci uciderea este o crimă”? Fiindcă el ştie mai dinainte că noi avem cunoaşterea pe care ne-a dat-o conştiinţa – şi că El îşi spune cuvântul unor oameni cu mintea limpede şi ştiutori. Când ne dă alte îndrumări pe care conştiinţa încă nu ni le-a făcut cunoscute, nu se mărgineşte să pună numai opreliştea, ci adaugă şi de ce. Hotărând asupra sabatului, după ce zice: „A şaptea zi nu veţi face nici o lucrare…”, ne dă şi temeiul pentru care trebuie să stăm nelucrători. Care-i acest temei? „Pentru că în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit după toate lucrările ce a săvârşit” – şi aiurea: „Pentru că aţi robit în ţara Egiptului!”
Spuneţi-mi, dar, pentru ce, cu privire la sabat, a adăugat temeiul opreliştei, şi n-a grăit nimic când a fost vorba de ucidere? Pentru că, la întâmplarea dintâi, nu era vorba de un învăţământ din cele dintr-un început, care ne-a fost descoperit de conştiinţă, ci de un învăţământ de mâna a doua, pentru un interes mai lăturalnic şi mai trecător, care, mai apoi, a fost şi lepădat. Dar porunci ca acestea: „Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi…” stau ca nişte străji ale vieţii noastre. De aceea Domnul nu le îndreptăţeşte şi nici nu ni le învaţă, ci numai ni le pune ca nişte oprelişti.
Dar grecii (adică neamurile) nu îngăduiesc asemenea temeiuri. Să ne întoarcem, aşadar, către ei. Care le sunt temeiurile? Dacă ar fi să-i crezi, zic că nu se află în conştiinţa noastră nici o lege pe care s-o cunoaştem, fără să o fi învăţat şi că Dumnezeu n-a pus nimic din acestea în firea noastră. Atunci, de unde se trag legile pe care legiuitorii lor le-au făcut cu privire la căsătorie, la ucidere, la testamente, asupra îndatoririi de a nu te pofti nimic din ce nu este al nostru şi asupra multor altele de acestea? Poate că legiuitorii de azi au învăţat acestea de la cei vechi, aceştia de la înaintaşii lor – şi aceşti înaintaşi de la cei încă de mai înainte. Dar aceştia, la obârşie şi înaintea tuturor, de la cine, oare, au învăţat? Nu aşa că din conştiinţa lor?…

Despre voia liberă a omului

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumeazâ. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.
In limitele a ceea ce voim şi aceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul.
De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa – şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă. Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră -cum ne înrăutăţim prin nebăgarea noastră de seamă – şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa sa şi să nădăjduim către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte. Dar nu sunt numai aceste temeiuri, ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer.Dacă tot ce se petrece ar atârna de aceste temeiuri, de ce baţi pe slujitorul tău dacă ţi-a furat ceva? De ce duci pe femeia ta adulteră în faţa judecătorului? De ce te ruşinezi când faci ceva ce nu trebuie? De ce nu suporţi vorbele de dojana, iar dacă cineva îţi atribuie numele de beţiv, destrăbălat, stricat sau altul asemenea, de ce grăieşti că aceasta este o ocară?
Dacă aceasta n-ai săvârşit-o cu voie deplină, dacă aceasta nu-i temei de dojana, atunci nici ce-a fost zis nu-i o ocară… Din clipa când dojeneşti pe cei ce greşesc, sau te ruşinezi c-ai făcut rău şi cauţi sa-l acoperi, sau vezi ocară în dojanele ce ţi se fac pentru aceasta, ai şi recunoscut că faptele noastre nu sunt înlănţuite de soartă, ci că sunt vrednice de demnitatea pe care le-o dă voia cea liberă.
Cu cei care în adevăr au săvârşit ceva din constrângere, peste voia lor, se cade să fim mărinimoşi. Dacă un om stăpânit de un diavol ne sfâşie veşmântul sau ne loveşte, -nemulţumiţi că nu-l putem deloc pedepsi, avem pentru el milă şi îndurare. De ce? Pentru că fapta lui nu-i lucrarea voii libere, ci a asupririi diavolului.
Aşa fiind, dacă şi celelalte greşeli ar fi ieşite de sub apăsarea soartei, s-ar cădea să le iertăm…
De vom invoca întotdeauna soarta, totul va fi amestec în lucrurile acestei lumi. Nu va fi nici virtute, nici viciu, nici arte, nici legi – şi nici altele acestora asemănătoare. La ce bun să ne îngrijim atâta de tare când suntem bolnavi; să cheltuim bani, să chemăm doctori, să primim leacuri, să ne înfrânăm pofta şi să alungăm dorinţele?
Dacă de soartă atârnă sănătatea şi boala, zadarnice sunt cheltuielile, zadarnice cercetările doctorilor, zadarnice toate opririle care ni le pun ei. Dar nu, şi aici ca şi mai sus, se arată adevărul: nimic din toate acestea nu-i de prisos. Dreptatea se arată şi cu privire la această vorbă, soarta. Treburile omeneşti nu se află sub supunerea trebuinţei, ci, precum spuneam, totul este aici luminat de demnitatea pe care o dă voia cea liberă…

Sfântul Cuvios Moise Etiopianul  28 august( Viata,Troparul si Acatistul )

Viața

 În părţile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian si  negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre dânsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.
Deci Moise, făcând tâlharii şi jafuri împreună cu tovarăşii săi, mult sânge a vărsat şi a săvârşit multe fapte necurate şi ruşinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa şi înfricoşat tuturor. Între alte fapte tâlhăreşti ale lui, se povesteşte şi aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înştiinţându-se de acel păstor că paşte oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-şi hainele şi punându-le pe cap, şi-a luat sabia în dinţi şi s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, şi-a lăsat oile şi s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns şi, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleşi pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăşi înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.
Petrecând Moise într-o viaţă rea ca aceasta multă vreme, şi-a venit în simţire după o întâmplare oarecare. Şi anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăinţă, pentru că El nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci păcătosul s-a umilit cu inima şi, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul şi pe tovarăşii săi şi s-a dus în pustie, la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului şi a fraţilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi ziua şi noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau și cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, vieţuia singur întru Domnul, curăţindu-şi prin pocăinţă greşelile făcute mai înainte.
Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neştiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit şi i-a legat şi, luându-i în spate ca pe nişte saci umpluţi cu paie, i-a dus în mânăstire la biserică, zicând fraţilor: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceştia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciţi pentru ei?”. Părinţii au poruncit să-i dezlege şi să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieţii lui, au preamărit pe Dumnezeu şi, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toţii monahi iscusiţi. Nu numai dânşii, dar şi alţi tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit şi s-a făcut monah, s-au lepădat şi ei de tâlhărit şi de toate obiceiurile cele rele şi s-au făcut monahi îmbunătăţiţi.
Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinţei, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate şi prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraţilor, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupeşti, încât puţin de n-am căzut din făgăduinţa monahicească”.
Mergând în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupeşti. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrânarea în mâncare, ca să nu-ţi saturi pântecele. Că precum câinele cel obişnuit a roade oasele lingă măcelărie, nu se duce până nu se închide, şi după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrânării şade lingă omul care se hrăneşte până la săturare. Iar dacă vei petrece în post şi în înfrânare, omorîndu-ţi mădularele cele trupeşti, închizându-ţi uşa mâncării prin postire şi nelăsând să intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărîndu-se, se va duce de la tine”.
Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucăţică mică de pâine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârşea în genunchi. Deşi ostenea trupul său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la părintele Isidor şi i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupeşti”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei şi i-a zis: „Caută spre apus”. Moise, căutând, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gîlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit sfântul: „Caută de priveşte spre răsărit”. Privind, a văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiţi de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor celor buni. Însă vezi că mai mulţi sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi cu obişnuitele lui osteneli.
Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfânt şi foarte iscusit, şi i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea şi, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Stareţul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimeşti această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război”.
Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povăţuitor cel iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-şi genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului – aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii celei pătimitoare.
După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduiala de viaţă aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstreşti ale bătrânilor celor din pustie, şi, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau să-şi aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut – cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puţ, diavolul l-a lovit foarte tare peste şale cu un păr mare, şi a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puţ pentru apă şi au găsit pe Moise zăcând mai mult mort.
Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la ţine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; însă să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu pieri, înălţându-te”.
Moise, auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniştita viaţă pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După nişte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câştigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe nişte muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh şi s-a făcut cinstit între părinţi.
Sfântul ajungând vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei lături şi a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus stareţului, dar cuviosul, sculându-se, a ieşit din chilie, vrând să fugă şi să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul şi l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun şi foarte mincinos şi are viaţă necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat şi au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, şi, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos şi că ar avea viaţă necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit şi au zis: „Ce fel era acel stareţ care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la faţă şi îmbrăcat în haină proastă”.
Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise şi de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi şi cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuşi”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slavă şi cinstea omenească şi de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinţilor vieţuitori în pustie, zicându-le: „Să postiţi toată săptămâna aceasta şi să faceţi Paştile”. Din întâmplare au venit nişte fraţi străini din Egipt la părintele Moise şi stareţul le-a dat să mănânce puţină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, şi-şi face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toţi ştiau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, şi i-au zis părinţii înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvârşit-o”.
Încă şi în viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare, se povesteşte: Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie şi, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că stareţul şedea şi privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieşind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat şi i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Care din ei ţi se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareţ din cei plăcuţi lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinţi, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primeşte pe toţi pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârşit dintr-înşii?”. Stareţul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia şi puneau faguri de miere în gura lui.
Cuviosul Moise, petrecând mulţi ani în nevoinţele pustniceşti, s-a învrednicit de rânduiala preoţească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoţiei şi a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb sau cele dinăuntru?”. Ca şi cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoţie sau bunătăţile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos şi dacă are bunătăţi înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniţi; apoi să vă duceţi după dânsul, să ascultaţi ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta şi l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieşi afară”.
El, ieşind şi stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar şi l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit şi când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat cîinelui care când este gonit, fuge, şi când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă har”.
Acestui părinte i s-a făcut şi mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de fraţi în schit, părinţii au vrut să-i ispitească smerenia lui şi l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Fraţii, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinţii?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat şi n-am grăit…”
După primirea rânduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfârşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezând cu fraţii, a zis: „Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Fraţii i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânşii: „Eu am atâţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri!”. Fraţii au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.
El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Fraţii, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai şapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei şapte fraţi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dânsul. Fratele care fugise, şezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plângând.
Aşa a fost sfârşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut desăvârşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cunună slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Acatistul Sfantului Moise Etiopianul

Condacul 1
Celui ce a stralucit prin fapte bune vrednice de lauda, sa-i cantam cu osardie si cu buna cuviinta caci urcandu-se pe treptele virtutilor, a ajuns la masura desavarsirii si razboindu-se cu diavolii cei prea inrautatiti, i-a biruit, iar noi vazand taria sufletului sau, sa-i cantam:

Bucura-te sfinte prea cuvioase parinte Moise!

Icosul 1
Pe cat de rea si de urata inaintea lui Dumnezeu a fost viata ta cea dinainte cuvioase, pe atat de placuta si frumoasa a fost petrecerea ta cea monahiceasca, deoarece nu te-a lasat Domnul sa te pierzi in acele rautati in care te aflai, pentru aceea noi credinciosii iti cantam asa:

Bucura-te, ca Dumnezeu din talhar te-a facut sluga credincioasa;

Bucura-te, ca pocainta ta a placut Domnului;

Bucura-te, ca din sluga a diavolului te-ai facut rob lui Hristos;

Bucura-te, ca pe cat de multe ucideri ai facut inainte, pe atat de multi ai adus la Viata din moartea pacatelor;

Bucura-te, ca te-a intors Domnul de pe calea pierzarii pe cea a mantuirii;

Bucura-te, ca ai aflat mila de la Domnul si ai parasit pacatul;

Bucura-te, ca Dumnezeu a innoit duhul tau care era stricat de patimi;

Bucura-te, ca a zidit in pieptul tau o inima curata;

Bucura-te, ca ai fost slobozit din lanturile faradelegilor;

Bucura-te, ca acul mortii nu a avut putere multa vreme asupra ta;

Bucura-te, ca Dumnezeu te-a scos din gura Iadului care pe multi a inghitit

Bucura-te, caci ca o floare vestejita ai revenit la viata prin ploaia milostivirii Celui Prea inalt;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 2
Multe au fost ispravile faptelor tale celor rele, dar dupa aceea mai multe fapte bune ai savarsit, covarsind cu mult rautatea prin bunatate, drept aceea noi vazand intoarcerea ta Ii cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2
Dumnezeu vazand ca diavolul a pus stapanire pe vointa ta, nu a putut rabda ca faptura cea zidita dupa chipul si asemanarea Sa, sa fie inghitita de moarte pentru aceea ca un indurat te-a izbavit din gheara cainelui si din coarnele taurilor celor intelegatori pentru aceasta si noi iti zicem unele ca acestea:

Bucura-te, ca Stapanul dupa ce te-a gasit, te-a adus pe umerii Sai in staulul oilor sale care ascultau de glasul Lui;

Bucura-te, ca te-a invatat cum sa-L slujesti cu credinta;

Bucura-te, ca ti-a aratat cat de mult trebuie sa-L iubesti;

Bucura-te, ca nu te-ai impotrivit leacurilor celor amare pe care ti le dadea Domnul pentru tamaduirea sufletului tau;

Bucura-te, ca ai alungat pe diavolul din camara sufletului tau, facandu-ti sufletul templu al Duhului Sfant;

Bucura-te, ca ai avut in inima si cugetul tau pe Hristos Dumnezeu;

Bucura-te, ca ai izbutit sa-ti cureti partea cea dinauntru a „paharului tau”;

Bucura-te, lucrator osardnic al viei lui Hristos;

Bucura-te, ca ai fost luptator indarjit impotriva diavolilor;

Bucura-te, ca ai stricat cursele cele de multe feluri ale demonilor;

Bucura-te, ca ai fost gasit intocmai ca o comoara in tarina;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 3
Minunata s-a aratat viata ta cea monahiceasca, deoarece ai intrecut pe multi in virtuti si toate faptele cele bune, caci veneau la tine chiar si sihastri vestiti pentru a cere sfat si se intorceau toti cu mangaiere sufleteasca de la tine parinte, care toata viata ta ai cantat lui Dumnezeu care te-a mantuit: Aliluia!

Icosul 3
Vestit ai fost in tot Egiptul pentru rautatile tale cele de multe feluri pentru aceea se infricosau toti de auzirea numelui tau, insa indreptandu-ti viata, ai ajuns infricosator diavolilor, carora pana atunci le-ai fost supus prin faptele tale cele rele, iar noi vazand intoarcerea ta, te laudam zicand:

Bucura-te, ca din rob al diavolilor ai ajuns mai puternic decat ei;

Bucura-te, ca acestia fugeau cand auzeau de numele tau;

Bucura-te, ca nu puteau suferi nici atunci cand rostea cineva numele tau;

Bucura-te, foc care mistui puterea diavoleasca;

Bucura-te, ca din rob al patimilor te-ai facut stapan peste ele;

Bucura-te, ca trupul tau care era deprins cu mancaruri alese, l-ai supus la post desavarsit;

Bucura-te, ca te-ai asemanat ingerilor prin vietuirea ta;

Bucura-te, surpatorul ispitelor diavolesti;

Bucura-te, stea luminoasa care ai rasarit din bezna noptii pacatelor;

Bucura-te, soare luminos cu raze in chipul focului;

Bucura-te, ca diavolii nu pot sa priveasca spre tine;

Bucura-te, povatuitorul celor nestiutori;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 4
Schimbarea vietii tale a maniat pe demoni, a caror slujitor erai mai inainte, pentru aceea au navalit asupra ta cu ispite de tot felul, dar tu i-ai alungat de la tine ca pe niste neputinciosi, nefacandu-ti nici un rau, pentru aceea noi vazand biruintele tale, cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4
Nevoindu-te cu osteneli pustnicesti, ai luptat pana la moarte impotriva is-pitelor ce veneau asupra ta, dar tu parinte le-ai lepadat de la tine ca pe cea mai vatamatoare otrava, pentru aceasta si cugetul ne indeamna sa-ti cantam asa:

Bucura-te, caci ca un foc ai ars pleava ispitelor trupesti;

Bucura-te, ca ai fost incercat ca aurul in cuptor;

Bucura-te, ca te-ai aratat biruitor intru toate;

Bucura-te, ca si ispita desfranarii ai biruit-o;

Bucura-te, ca mult timp te-ai luptat cu ea;

Bucura-te, ca postul si privegherea ti-au fost arme nebiruite;

Bucura-te, caci cu acestea te-ai suit spre ceruri;

Bucura-te, ca multe lacrimi ai varsat pentru spalarea pacatelor tale;

Bucura-te, ca diavolii se spaimantau de rabdarea ta;

Bucura-te, ca pe pamant ai vietuit ingereste;

Bucura-te, ca si Hristos Domnul te-a iubit pentru smerenia ta cea multa;

Bucura-te, ca defaimandu-te pe tine insuti ai fost slavit de Dumnezeu;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 5
Cine va spune luptele tale impotriva patimilor sau cine se va incumeta sa istoriseasca patimirile tale din partea diavolilor care pana la moarte au luptat impotriva ta si se tanguiau cu amar ca te-au pierdut din cursele lor, din care te-a scos Hristos Dumnezeu, Caruia Ii cantam: Aliluia!

Icosul 5
Razboindu-te patima desfranarii, ai cerut sfatul sfantului Isidor, staretul tau care te-a indemnat sa te nevoiesti cu mult post si rugaciune, adaugand si lucrul mainilor, caci prin osteneala si postire se alunga demonii cei stricatori de sufle, iar tu inchizandu-te in chilia ta te osteneai cu aceste trei arme: postul, rugaciunea si osteneala, iar noi laudam ravna ta cea multa pentru Hristos, asa:

Bucura-te, implinitorule al poruncii staretului tau;

Bucura-te, ca te-ai facut ascultator desavarsit;

Bucura-te, ca ai vestit staretului tau ca patima nu slabeste;

Bucura-te, ca sfantul Isidor ti-a aratat in acea vedenie ca mai multi sunt cei ce sunt cu noi decat cei impotriva noastra;

Bucura-te, ca tu vazand acea vedenie te-ai intarit si ai continuat mai departe randuiala ta cea dinainte;

Bucura-te, ca aprinzandu-ti-se trupul ai cerut sfatul altui staret iscusit;

Bucura-te, ca acela te-a invatat sa-ti dezlipesti mintea de acele patimi cu care te indulceai;

Bucura-te, ca ai fost povatuit sa priveghezi cu trezvie;

Bucura-te, ca toata noaptea te-ai rugat stand in picioare;

Bucura-te, ca pe langa obisnuitele osteneli si altele si mai grele;

Bucura-te, ca umpleai vasele pustnicilor cu apa pe care o aduceai de departe fara ca ei sa stie;

Bucura-te, ca diavolul nesuferind o nevointa ca aceasta, te-a lovit in asa fel incat abia dupa un an ai putut umbla;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 6
Dupa ce diavolul te-a lovit, ai ramas aproape mort, insa gasindu-te parin-tii care mergeau sa aduca apa din acelasi loc unde mergeai si tu, te-au luat si ducandu-te la chilia ta, unde te-au ingrijit timp de un an, apoi ridicandu-te ai putut sa mergi, drept aceea ai cantat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6
Vazand staretul tau ce ai patimit din pricina luptei tale impotriva vrajmasului, te-a sfatuit sa fii cu masura intru toate, insa tu i-ai spus ca nu te vei lasa pana ce nu vor inceta nalucirile visurilor, iar el ti-a spus ca de acum inainte nu vei mai avea astfel de naluciri, noi vazand unele ca acestea, iti cantam asa:

Bucura-te, ca te-ai impartasit cu sfintele taine dupa ce te-ai intarit cu trupul;

Bucura-te, ca ai fost lasat sa patimesti astfel, ca sa nu te inalti cu mintea;

Bucura-te, ca Stapanul te-a scapat din prapastia mandriei;

Bucura-te, slujitor nebiruit al lui Hristos;

Bucura-te, ca ai scapat de lupul cel intelegator;

Bucura-te, caci ca o pasare ai zburat catre ceruri;

Bucura-te, sfesnicul cel poleit cu aurul faptelor celor bune;

Bucura-te, pahar plin de vinul cel dulce al smereniei;

Bucura-te, vasul cel ales al Stapanului Hristos ;

Bucura-te, trambita cea rasunatoare a imparatului Celui Mare;

Bucura-te, corabia cea ajunsa la limanul vesniciei;

Bucura-te, cel ce pedepsesti pe cei ce fac nelegiuiri;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 7
Venind la tine un boier impreuna cu ai sai, tu ai fugit din chilia ta si intalnindu-te cu ei te-au intrebat daca-l cunosti pe parintele Moise, tu le-ai spus ca este un batran mincinos si cu viata necurata, iar ei ajungand si spunand cine le-a spus lor acestea, iar cand au aflat ca tu ai fost, au cantat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7
Porunca staretului tau parinte, ca nimeni sa nu manance toata Saptamana Mare, tu ai facut bine cu fratii care au venit la tine, dandu-le bucate fierte, pentru aceea ai fost laudat de parinti inaintea tuturor, zicand: porunca oa-menilor ai calcat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai savarsit-o pentru aceasta si noi iti zicem unele ca acestea:

Bucura-te, iubitorule de straini;

Bucura-te, parintele cel milostiv;

Bucura-te, ca facand milostenii ai fost miluit de Stapanul;

Bucura-te, caci ca argintul ai fost curatat in focul ispitelor;

Bucura-te, postitorule cel adevarat;

Bucura-te, ca infranarea ti-a fost hrana;

Bucura-te, ca privegherea ti-a fost drept odihna;

Bucura-te, ca ai adapat gradina sufletului cu multe lacrimi;

Bucura-te, ca petrecand in nevointa, te-ai invrednicit de darul preotiei;

Bucura-te, ca fiind gonit de preoti din sfantul altar pentru a te ispiti, tu te ocarai pe sine-ti;

Bucura-te, ca episcopul a spus in auzul tuturor ca esti vrednic cu adevarat;

Bucura-te, slujitor vrednic al tainelor lui Hristos;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 8
Apropiindu-se ziua mutarii tale de la cele trecatoare la cele vesnice, ai va-zut cu ochii cei duhovnicesti timpul si felul in care aveai sa-ti sfarsesti lupta cu trupul, pentru aceasta ai cantat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8
Cand le-ai spus fratilor sa fuga pentru ca barbarii vor veni la schit, ei te-au intrebat de ce nu fugi si tu, le-ai spus ca de multi ani astepti aceasta clipa, caci cel ce ridica sabia de sabie va muri, au ramas si ei impreuna cu tine care le-ai dat pilda de netemere, pentru aceea noi iti cantam unele ca acestea:

Bucura-te, parinte cuvios;

Bucura-te, sfatuitorule cel intelept;

Bucura-te, inteleptitule de Dumnezeu;

Bucura-te, ca te-ai facut tron al intelepciunii celei desavarsite;

Bucura-te, ca ai fost rabdator in toate ispitele;

Bucura-te, ca le-ai biruit fara sa fii biruit de ele;

Bucura-te, ca te-ai hranit toata viata cu cele sfinte;

Bucura-te, ca Hristos te-a incununat pentru ca ai pazit chipul ingeresc neintinat;

Bucura-te, ca si cununa muceniciei din mana Domnului ai luat;

Bucura-te, ca te-ai invrednicit sa locuiesti in ceruri;

Bucura-te, ca de la nastere ai implinit sapte zeci si cinci de ani si tot atatia ucenici ai adunat;

Bucura-te, ca sase dintre ei au luat impreuna cu tine cununa muceniciei;

Bucura-te, de Dumnezeu purtaaorule parinte Moise!

Condacul 9
Dupa plecarea barbarilor, venind fratele acela si gasindu-va savarsiti din viata, a vazut sase cununi pogorandu-se din cer. Ducandu-se a vestit si pe ceilalti parinti ascunsi de teama barbarilor si venind toti au ingropat sfintele voastre trupuri, care erau slabite de post, rugaciune si osteneala si tanguin-du-se au cantat lui Dumnezeu: Aliluia;

Icosul 9
In zadar ne ostenim noi pacatosii sa cinstim pomenirea ta cu cantari alese, caci nu ne pricepem ce graim fara numai aceste cuvinte de lauda:

Bucura-te, lauda cuviosilor;

Bucura-te, nevoitor neintrecut;

Bucura-te, ca erai aproape de moarte din pricina ispitelor;

Bucura-te, ca nici atunci nu te-ai lasat infricosat;

Bucura-te, ca vrand sa-ti incerce smerenia, parintii te-au numit „arap”;

Bucura-te, ca defaimandu-te ei, tu nu te-ai mahnit;

Bucura-te, vorbitorule cu ingerii;

Bucura-te, ca acum vezi pe Hristos aievea si nu in vedenie;

Bucura-te, maslin roditor de virtuti mantuitoare;

Bucura-te, ca umbland in haine proaste, ai primit de la Hristos haina care nu se invecheste niciodata;

Bucura-te, ca ai luat indoita plata de la Hristos Dumnezeu;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 10
Cine a auzit ca un talhar inrautatit sa se faca monah imbunatatit? Cu adevarat aceasta este schimbarea dreptei Celui Prea inalt, caci unde vrea Dumnezeu se biruieste randuiala firii; pentru aceasta si noi cantam Milostivului nostru Dumnezeu si Ziditor: Aliluia!

Icosul 10
Cu adevarat multe si necunoscute sunt caile spre mantuire pe care Domnul le-a pregatit pentru cei ce vor sa se mantuiasca, pentru ca si tu parinte Moise ai venit la cunostinta lui Dumnezeu iar noi cantaretii tai, zicem unele ca acestea:

Bucura-te, facatorule de minuni;

Bucura-te, ca tot in Egipt a facut Moise vazatorul de Dumnezeu acele minuni infricosatoare cu faraon;

Bucura-te, ca tu ai facut minuni cu cei ce erau in nevoi;

Bucura-te, stralucirea chipului ingeresc;

Bucura-te, ca si ingerii s-au spaimantat de luptele tale cu diavolii;

Bucura-te, ca te-ai facut povatuitor al monahilor;

Bucura-te, ca ai fost socotit mai mare decat marele Arsenie pentru dragostea ce aveai pentru straini;

Bucura-te, parinte impodobit cu harul sfantului Duh;

Bucura-te, ca ai biruit pe faraonul cel gandit;

Bucura-te, ca l-ai inecat pe el in marea rugaciunilor tale;

Bucura-te, ca ai avut aparator pe Dumnezeu Atotputernicul;

Bucura-te, pomul cel incarcat de roadele cele dulci ale ascultarii si supu-nerii;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 11
Din ziua intrarii in manastire si pana in ceasul cel de pe urma, ai pazit fara stirbire toate poruncile sfintilor parinti care au fost mai inainte de noi ascultatori, lasandu-ne noua pilda de adevarata petrecere monahiceasca, iar tu parinte pazind toate acestea, ai aflat in ceruri plata ostenelilor tale de la Hristos Dumnezeu Caruia in ceruri Ii canti: Aliluia!

Icosul 11
Am auzit parinte de minunata viata ta, pe care ai petrecut-o dupa voia lui Dumnezeu caci ti-a rasplatit insuti ostenelile tale cele pricinuitoare de man-tuire, dandu-ti sa mananci din Pomul Vietii celei vesnice si sa bei din Izvorul cel pururea curgator si racoritor al Raiului pe care l-ai dobandit cu multe sudori, iar acum parinte nu ne uita pe noi cei ce-ti cantam acestea:

Bucura-te, ca dragostea ta pentru straini mult ti-a folosit;

Bucura-te, ca milostenia te-a scapat de vamile cele din vazduh;

Bucura-te, ca pentru aspra ta vietuire, acum te desfatezi in loc luminos si fara de nici o suparare;

Bucura-te, ca locuind intr-o chilie saraca, ti-ai facut palat imparatesc in ceruri;

Bucura-te, comoara plina de felurite bogatii;

Bucura-te, ca mucenicii te-au primit in prea luminoasa lor ceata;

Bucura-te, ca si cuviosii se veselesc de venirea ta in mijlocul lor;

Bucura-te, ca sufletul tau se desfateaza de cantarile care nu vor inceta niciodata;

Bucura-te, ca ti-ai facut ucenici intocmai ca o vita-de-vie care odrasleste lastarii cei roditori ai faptelor bune;

Bucura-te, caci ne-ai aratat noua calea spre mantuire;

Bucura-te, ca usile Raiului s-au deschis inaintea ta;

Bucura-te, ca Heruvimii te-au laudat pentru biruinta;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 12
Daca trebuie laudate faptele cuiva, acela esti tu parinte Moise, caci ai pli-nit fagaduintele monahicesti pe care le-ai facut Stapanului Hristos caci va-zandu-te atat de sarguincios pentru dragostea Sa, te-a luat in imparatia cea Cereasca si te-a facut impreuna mostenitor cu El caruia toata viata ta I-ai cantat asa: Aliluia!

Icosul 12
Afland talharii, carora mai inainte le-ai fost vataf, ca ti-ai schimbat viata si te-ai facut monah, au lasat si ei viata lor cea plina de rautati si faradelegi facandu-se monahi imbunatatiti si sporind in calea mantuirii, iar noi auzind de o astfel de intoarcere, minunandu-ne cantam asa:

Bucura-te, stalpul Ortodoxiei;

Bucura-te, sprijinul celor slabiti de patimi si pacate;

Bucura-te, cunoscatorule al gandurilor;

Bucura-te, ca Dumnezeu te-a impodobit cu dragoste pentru aproapele;

Bucura-te, ca aceasta virtute nu piere nici in viata aceasta nici in cea viitoare;

Bucura-te, ca bucuros ai primit paharul muceniciei;

Bucura-te, ca acum mijlocesti pentru cei ce se roaga tie;

Bucura-te, ca ai mare indrazneala catre Dumnezeu;

Bucura-te, ca nici unul din cei ce veneau la tine nu iesea nemangaiat;

Bucura-te, ca primind darul preotiei ai slujit lui Hristos cu toata osardia;

Bucura-te, ca nu suferi pe cei necredinciosi;

Bucura-te, de Dumnezeu purtatorule parinte Moise!

Condacul 13
O, prea cuvioase parinte Moise, cel ce nu ai ramas tainuit de noi pacatosii, ci din voia lui Dumnezeu am aflat prin cate lupte si osteneli trebuie sa do-bandim slava cea cereasca; deoarece prin aleasa ta viata monahiceasca, prin lacrimile cele multe, prin privegheri si rugaciuni si prin felurite osteneli ai imblanzit mania lui Dumnezeu cea cu dreptate pornita asupra ta si astfel te-ai facut cetatean al Raiului, iar pe noi ne invata sa-I cantam lui Dumnezeu: Aliluia!
Acest condac se zice de 3 ori.

Apoi se zice iarasi Icosul 1 si Condacul 1.

Rugaciune catre Sfantul Moise Etiopianul:

Sfinte al lui Dumnezeu parinte Moise, sosind ziua pomenirii tale cea de peste an, te rugam sa nu treci cu vederea ale noastre netrebnice si sarace rugaciuni de cerere pe care le aducem tie noi robii tai. Ci ca un parinte milostiv si iubitor de fii, asculta-ne pe noi in ceasul acesta, cand suntem greu incercati cu tot felul de ispite, pe care, din pricina pacatelor noastre celor grele pe care le-am savarsit si care ne-a slabit sufletele, nu le putem rabda si nici ochii spre cer nu putem sa-i ridicam, covarsindu-ne sarcina cea grea a pacatelor pe care nu le-am parasit, maniind cu aceasta pe Dumnezeu care a asteptat intoarcerea noastra, insa noi am ajuns nesimtitori si nevrednici de mila. Pentru aceasta alergam la bunatatea ta parinte, deoarece stim ca Domnul nu trece cu vederea ale tale rugaciuni si cereri. Mijloceste deci si pentru noi parinte sa ne mantuim de chinurile cele grozave pregatite pentru cei pacatosi.
Asa parinte Moise, sa nu ne lasi pe noi in moartea pacatelor, ci scapa-ne pe noi din Egiptul patimilor cele stricatoare de suflet, precum Moise vazatorul de Dumnezeu pe poporul cel ales din robia lui Faraon si i-a adus in tara fagaduintei, asa si tu parinte, du-ne in Raiul cel fagaduit de Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia fie slava in veci; Amin!

Apel catre credinciosii romani – Părintele Iustin Parvu

„Iubiti fii ortodocsi ai acestui neam,


Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate pînă astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decît să vîndă credinţa predată nouă de Sfîntul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.
Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mîntuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată cînd a fost vreme de mărturisire, cînd vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.
Ceea ce se întîmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lîngă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci cînd credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămîne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întîmplă – trecem indiferenţi pe lîngă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atîta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămîn schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.
Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decît să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.
Cu toţii ştim cît au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Cîte falsuri, cîtă mişelie, cîtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mîntuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, cînd, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de tîrguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decît să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi pînă astăzi, căci papalitatea nu este altceva decît coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.
Cîte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii romîni ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvîrşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată cîtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, pînă la cel mai mic”¦ Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mîinile noastre? Nu, niciodată pînă ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: cînd va sosi episcopul şi stăpînul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; pînă atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămînă bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici romînii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi cînd niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămînă goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămînă goale”.

Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dîrza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Romînilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, cînd vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunîndu-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decît oricare. De ce să repetăm greşelile lor, cînd putem să învăţăm din greşelile lor?
Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mîinile lor fără nici un drept, în sfîrşit, de apel, pînă în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpînim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba romînă, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mîinile lor.
Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Romînească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atîta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decît ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tînăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frînceşti şi de două ori în acea liturghie frîncească te-ai lepădat de Sfînta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfîrşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strîns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu („¦) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stîna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plîng pînă ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut cînd te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gîndeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfînta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi”.
Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mîntuiască sufletele nostre”.

Fraţi romani, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

Manastirea Petru-Voda,
8 iunie 2008, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic”

sursa

1

Profetia Sfantului Moise Arapul (28 august)despre calugarii din neamul cel de pe urma

 Sf. Moise Arapul a profetit zicind: „In zilele cele de pe urma ale veacului al saptelea si jumatate, viata monahiceasca se va defaima cu totul si monahii nu vor mai tine socoteala de mintuirea sufletului. ei vor umbla prin mijlocul tulburarilor si gilcevilor, intunecati, fara nici un folos si lenesi, neingrijindu-se nicidecum de fapta buna, robiti de patimile pacatului, pentru ca de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintîi, tot de acolo si el are sa arda si sa pirjoleasca. Si de unde s-a biruit, va birui si el pe monahii cei lenesi si defaimatori. Unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult pacatul si faradelegea, pentru ca se va raci dragostea multora si monahii vor petrece prin mijlocul lumii si a mirenilor, fara frica, cu mincari si bauturi amagindu-se de poftele trupului, prin desertaciuni, in necuratii si fapte rusinoase. In acele zile va fi uriciune, zavistie, sfezi sibatai in manasirile de obste pina la singe, tot asa si in lavre, unde nu e viata de obste, din rautatea unuia asupra celuilalt si pentru ca s-au defaimat sfintele canoane si nevointa cea duhovniceasca, se vor pune egumeni si stareti oameni neincercati in fapta buna, fara credinta, nepriceputi, de nici un folos si simpli, nedeosebind binele de rau, lenesi, fara fapte bune, ingrijindu-se numai de cele pamintesti, purtindu-se cu nerusinare in slujbe.   Rapind cu sila egumeniile, cu daruri, si nestiind sa invete si sa povatuiasca turma si fratimea, nestiind ca ei sunt chip si pilda de folos pentru cei care urmeaza fapta buna si neintelengind ca ei au sa dea seama lui Dumnezeu in ziua judecatii pentru turma lor. Si din pricina nepasarii egumenilor ce nu poarte grija de turma, se vor pirde, se vor osindi nu numai cei lenesi si trindavi, ci si fratii cei cu viata buna si infrinati.”   Dupa aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a vazut ca nori si virtej, negura intunecoasa si ispite foarte infricosate au venit asupra monahilor din partea de la Miazanoapte, caci ii alerga pe monahi si cinul cel monahicesc se imprastia de blestematele eresuri si sileau pe multi sa lepede hainele monahicesti si sa se insoare. Atunci, putini nevoitori care vor fi incercati ca aurul si ca argintul in cuptor in necazuri multe, in prigoana si in strimtorare, se vor lamuri. Si citi se vor afla incercati si vor birui atitea ispite infricosate, se vor preamari, se vor preaslavi si se vor cinsti de Dumenzeu mai mult decit acei care au rabdat caldura si zaduful zilei si gerul noptii.   Dupa aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a vazut ca a trecut iarma aceea a necazurilor si ispitelor si prigoana acelor infricosate eresuri si s-a facut liniste si dupa ce vor trece citiva ani iarasi se va dispretui ceata monahilor cea ingereasca si vor veni iarasi ispite asupra lor mai multe si mai silnice. A vazut ca monahii vor petrece impreuna cu calugaritele si impreuna cu pofta cea rea va veni si tirania, caci si cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.  Preotii se vor spurca prin pacatul desfriului si preotesele lor vor preacurvi, asemenea si ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni minia cea mare a lui Dumnezeu si va distruge tot neamul acela viclean si-l va trimite in focul cel vesnic.

 Deci, fericiti vor fi citi nu se vor pleca la cea mai mare faradelege a necuratiei, care este mai silnica si mai grea decit uciderea, si se vor impotrivi si vor mustra faradelegea ca Sf. Ioan Botezatorul si vor starui mustrind amestecare de singe si vor fi ucisi de cei prea faradelege spurcati si prea necurati oameni din vremea aceea si apoi se vor odihni in sinul lui Avraam, Isaac si Iacob preslavitilor Patriarhi si vor locui in Imparatia Cerurilor cu toti Sfintii, bucurindu-se si veselindu-se, de care bucurie sa ne invredniceasca Dumnezeu si pe noi cu darul Lui cel sfint. Amin

 

(din vol. „Hrana Duhovniceasca”)