Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

 În numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

In vremea aceea, „Mergand ei spre multime, s-a apropiat de El un om, cazandu-I in genunchi, si zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post. Pe cand strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor. Si-L vor omori, dar a treia zi va invia. Si ei s-au intristat foarte!” (Matei 17, 14-23).
Evocam momentul in care Petru marturisise „Tu esti Hristosul”, iar Mantuitorul, coborand de acolo pe malul Iordanului, ii vestise pe ucenici ca: „Iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osandi, omori, dar a treia zi va invia”. Cand au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei care parasisera tot si mergeau dupa Iisus, cu gandul ca El avea sa fie Mesia in chip pamantesc; un imparat care sa scuture jugul imparatiei romane si sa instaureze regatul iudaic de odinioara.
Atunci, tot Petru spune: „Doamne, sa nu se intample una ca asta!”. Cu alte cuvinte: ce sunt gandurile astea? Noi stim de Mesia in felul nostru, iar Tu ne vorbesti de Cruce si moarte? Si Mantuitorul ii raspunde lui Simon Petru: „Mergi inapoia Mea, satano!”. Asadar: tu esti vrajmas acestei randuieli dumnezeiesti; tu nu o intelegi, ba, mai mult, te opui.
Si atunci, in aceasta situatie, a luat pe cei trei apostoli si i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei sa intelegi Crucea si Invierea? Iata, avem o pregustare a lor. Nu ne inchipuim noi ce taina este aceasta. Cat as vrea s-o traim fiecare dintre noi!…
Asa cum in Hristos a fost prefigurata mai intai moartea si Invierea, si noi avem parte de aceasta. Daca noi credem cu tarie, prin cuvantul Evangheliei, prin Sfintele Taine, si noi avem momente in care preintampinam propria noastra moarte. Aceasta este marea taina a Schimbarii la Fata.
Dar Petru voia sa ramana lucrurile in acea stare a Schimbarii la Fata: „Doamne, bine este noua sa fim aici!”. Mai ales dupa ce Mantuitorul spusese ca avea sa se intample prinderea Lui, osandirea, rastignirea. Doamne, vrea sa zica Petru, de ce sa mai mergem, la ce sa mai plecam spre Ierusalim? Mai bine ramanem aici, pe Tabor, in lumina, in slava, unde se aude si glasul Parintelui Ceresc („Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta sa-L ascultati!”). Asa socotea Petru, asa socotim si noi.
Se dezvaluie aici un inteles uluitor. Deci pe Tabor vedem stralucirea slavei dumnezeiesti: Mantuitorul in centru, cei doi profeti – Moise si Ilie – de o parte si de alta, graiesc despre Cruce si Inviere. Le pregusta duhovniceste. Norul Duhului Sfant ii invaluie, asa cum odinioara invaluise poporul ales in trecerea prin pustie, iar glasul Parintelui Ceresc se aude: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…”. Asadar: Sfanta Treime; ca la botezul Mantuitorului. E cerul pe pamant. Negrait eveniment dumnezeiesc si omenesc!
La poalele muntelui, insa, ce se petrece? Acolo, pe varful muntelui este cerul pe pamant si pamantul indumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalti noua ucenici, cu multimea care se adunase, deoarece aflasera cu totii ca Mantuitorul este acolo, iar in mijlocul multimii, iata, cand cobora Mantuitorul de pe Tabor, Il intampina un om, cazandu-I in genunchi si zicand: „Doamne, miluieste pe fiul meu ca e lunatic! Patimeste rau. Adesea cade in foc, adesea in apa. Si l-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”. Sfantul evanghelist Marcu, cel care si-a scris evanghelia dupa predica Sfantului Petru, auzind ce se petrecuse si pe Tabor si aici, ne mai da unele amanunte din descrierile facute de tatal copilului: „Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu mai putea vorbi copilul). Si oriunde il apuca, il arunca la pamant si face spume al gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, care, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda”. Altfel spus, acum copilul devenise mai marisor, nu-l mai putea urmari, ca si cum ar fi iesit undeva in drum si era fara adapost, deci fara paza.
O, iubitilor! Acum, parca, dupa ce am ascultat acest fragment, avem putinta sa contemplam cele doua lumi, cele doua stari: pe Tabor – stralucirea dumnezeiasca, cerul pe pamant, iar dincoace – pamantul apropiat de iad. Acolo pamantul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pamantul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: „Doamne, sa ramanem aici! Ce sa mai coboram acolo, unde e atata infern si unde ne asteapta crucea patimirilor?”. Dar era cu putinta? De pe varful muntelui, asa cum Iisus Hristos privea in jos, la suferintele omenesti, ar fi putut ramane Mantuitorul eternizand Schimbarea la Fata? Schimbarea la Fata avea insa alta menire. Invierea va eterniza starea aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Fata era numai pregatirea pentru Inviere, anticiparea, pregustarea ei, intarirea in credinta si nadejdea Invierii si a vietii de veci.
Iar noi, asa cum Evanghelia ne descopera, privind aceste doua lumi: lumea Schimbarii la Fata – chiar si lumea celei de a opta zi, a Invierii – si lumea de aici, cu suferintele, patimirile, bolile ei, parca intelegem deodata: cer si pamant, bucurie si suferinta, placere si durere, lumina si intuneric, viata si moarte… De unde aceste perechi dihotomice?
Unii filosofi au incercat sa spuna ca tocmai aici se afla dinamica vietii. Dar aceasta inseamna a eterniza raul. Cat de mult a framantat raul (sub chipul suferintei, al durerii trupesti, al suferintei sufletesti) constiinta umana! Cum raspunde constiinta umana la intrebarea: Raul si suferinta sunt opera a lui Dumnezeu? Hotarat, raul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinta? Nici suferinta. Suferinta este consecinta raului, urmarea raului; trebuie precizat insa dintru inceput: Nu suferinta e raul, ci pacatul este raul. Cum se produce suferinta? Cum o simti? Multi s-au revoltat, au cazut in necredinta de frica suferintei. Cei care cercetati literatura, ganditi-va la un Camus, cu vestita lui carte, „Ciuma”. Surprinde raul si suferinta lumii, scotand in relief mai ales suferinta copiilor. Se zguduie, oare, in tine credinta, cand vezi suferinta unui nevinovat? Scriptura a raspuns si la aceasta prin suferinta lui Iov. Ati auzit de Maica Tereza, cea care lucra atat de mult printre bolnavi, printre leprosi. Si ea a spus unei femei bolnave de cancer: Sa stii ca Hristos e prezent in boala asta a ta! El te imbratiseaza cu aceasta boala. Si biata femeie a raspuns: Roaga-L pe Hristos sa nu ma mai imbratiseze cu boala. Era zguduita, sarmana, in suferinta ei.
Vedeti la ce incercare e pusa Evanghelia insasi, in fata durerilor? Daca ai intra intr-un spital cu bolnavi de SIDA (aceasta boala e socotita incurabila; se va gasi, din mila lui Dumnezeu, si aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau cand intri intr-un camin-spital, unde te intampina deopotriva si batranetea, cu neputintele ei, dar si chipurile desfigurate de boala.
Cat de zguduita e atunci constiinta umana in fata Dumnezeului milostivirii, in fata Dumnezeului luminii si al iubirii, Care pe Tabor stralucea, in timp ce la poalele muntelui se consuma aceasta priveliste tragica! Cei necredinciosi se revolta impotriva lui Dumnezeu, dar solutii nu au. De curand, am citit un interviu acordat de un fost conducator politic roman, comunist; el afirma la un moment dat: „Daca Dumnezeu exista, de unde atata suferinta si nedreptate in lume, si de unde atatea razboaie si atatea patimiri?”. Sa raspundem si noi, atat pentru credinciosi cat si pentru ceilalti: Exista o singura solutie, care ne uneste pe toti. Una singura: lupta impotriva suferintei. Altfel, necredinciosii, bunaoara Freud, care spune ca viata insasi este un dor pentru moarte, nu dau ca solutie decat resemnarea sau revolta. Dimpotriva, pentru omul credincios e nevoie de o analiza a cauzei, cum pe drept cuvant Ioan Gura de Aur a spus: „Nu suferinta e raul, ci pacatul”. Pacatul, care aduce stricaciunea si moartea.
Ce inseamna pacatul? Despartirea de Dumnezeu. Pacatul e ruptura. O, iubitilor, sa analizam impreuna aceasta tema! Cand incerci suferinta? Cand se produce o ruptura. Cata vreme mana mea este intreaga, normala, sanatoasa, n-am durere. Daca se produce o taietura, chiar si o mica intepatura, o ruptura, apare durerea. Deci durerea, in adancul si in manifestarea ei, inseamna ruptura, despartire. Atunci adancul durerii – pornim de la viul vietii, de la experienta vie (definim pacatul drept despartire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) – este calcarea voii lui Dumnezeu constienta si libera, cu gand, cuvant, fapta. Deci pacatul inseamna calcarea voii lui Dumnezeu, neascultarea, despartirea si, prin urmare, suferinta. Acolo unde s-a produs, nu mai e pastrata armonia, unitatea fiintei, echilibrul.
La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea liniste in el, se disloca, se arunca fie in apa, fie in foc, inaintea unei primejdii. Nu-si mai gasea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unitatii si armoniei. A unitatii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu si Mantuitorul meu si Sfintitorul meu – Duhul Sfant, si, in acelasi timp, unitatea cu intreaga creatie si cu armonia ei.
Copilul cand se naste, tipa pentru ca s-a despartit de locul matern. Se desparte apoi de sanul mamei, si iarasi tipa. Apoi, cu varsta te desparti de pruncie, de copilarie, de adolescenta, de tinerete, de maturitate… de viata. Traiesti in diverse stari aceasta despartire si ruptura cu formele ei de durere. Abia atunci intelegi: Raul sta tocmai in aceasta ruptura din armonia dumnezeiasca. Ruptura deopotriva fata de Dumnezeu si fata de lume. Ruptura, sfasiere launtrica in mine insumi. Si daca in aceasta ruptura si dezechilibru nu-mi mai gasesc locul, atunci, in fata suferintei, cum ma comport? Cum sunt in stare s-o suport?
Omul necredincios, sarmanul, se revolta. Solutie nu are. Cauta. De multe ori se spune despre cineva (daca n-o declara el insusi) ca este ateu. Nu exista atei! Un astfel de om s-a revoltat impotriva Dumnezeului celui viu si adevarat, dar isi construieste alti zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o placere, o patima. Asa s-au construit idolii, din aceasta revolta si cadere originara. Dar idolul pe care ti-l construiesti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta si te ingroapa in lumea aceasta. Ar trebui sa o stie toti ateii. Ei nu sunt fara Dumnezeu; ei indumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le indumnezeiesc ei sunt morminte varuite. Atunci, in suferinta, cand eu stiu ca ea este ruptura mea de lume si de Dumnezeu, raspunsul credintei e tocmai refacerea legaturii mele cu Dumnezeu, atat cu El personal cat si cu semenii mei.
Cineva analiza, iubitilor, diverse stari ale suferintei. Discuta intai suferinta muta: cand esti parasit, esti atat de doborat incat n-ai nici glas, ca si copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu-ti poti striga durerea. Este ultima expresie a suferintei.
O alta treapta e aceea cand poti s-o strigi; si daca poti s-o strigi esti auzit. Daca esti auzit, suferinta ta o traiesti nu de unul singur, ci in comuniune. Si cei din jur se straduiesc sa te ajute. Atunci suferinta e traita in solidaritate umana. Am relatat nu o data urmatorul episod: un avion era gata sa se prabuseasca; dar pilotul, inspirat, aproape de la pamant l-a saltat din nou. Toti cei din avion, care simteau de acum iminenta prabusirii, s-au prins lant, unul de altul; si au uitat de suferinta in misterul acesta al comuniunii, al iubirii.
Hristos spune ca pacatul te desparte de Dumnezeu, de Tatal Ceresc, de Dumnezeire. Iisus infrunta durerea, lupta impotriva ei. Suferinta este consecinta raului, a rupturii, a despartirii de Dumnezeu. Dar suferinta nu e raul in ea insasi. De aceea a si luat-o Hristos, purtand Crucea. A luat suferinta si a descoperit atunci – taina a Dumnezeirii – calea iesirii din rau, facand din suferinta un mijlocitor, un leac, un inger vestitor care iti arata, te anunta ca a patruns in tine riscul distrugerii; te anunta ca viata ta e opera divina si trebuie s-o aperi. Si daca tu in suferinta iesi din ruptura, ai iesit din lucrul demonului; pentru ca demonul este ruptura si faramitare, sfasiere, stricaciune si moarte.

Cand vorbim de Adormirea Maicii Domnului intelegem ca adormirea ei, spre deosebire de moarte, inseamna: sufletul nu i s-a despartit de trup. Or, despartirea sufletului de trup inseamna deja stricaciune, iar pacatul aduce stricaciune.
Dar daca tu, in suferinta te lupti sa refaci legatura cu Dumnezeu, sa ajungi din nou la nedespartire de Dumnezeu, sa strigi, sa te rogi, tu ai iesit atunci din lumea stricaciunii, din lumea demonului. Atunci suferinta te poate inalta.
De ce a zis mai intai Mantuitorul tatalui copilului: “Crezi ca pot sa fac Eu aceasta?”? Si sarmanul parinte Il rugase: “De poti ceva, fa!”. Mantuitorul spune: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios”. “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. A crede inseamna deja a iesi din lumea aceasta. Pentru ca a crede, precis, inseamna a crede in Dumnezeu, Care este credincios El insusi fagaduintelor Lui. Cel care te-a creat vrea sa te si mantuiasca. Atunci, a crede inseamna a institui sufletul tau, constiinta ta, inima ta, in Dumnezeu. Inseamna a-ti aseza constiinta, faptura ta in El, a o reinradacina in Izvorul ei, in Dumnezeu, cum S-a descoperit in Fiul Sau, Iisus Hristos. A crede in El inseamna, asa cum a spus candva Mantuitorul: “Aveti credinta lui Dumnezeu!”. Nu mai esti tu in credinta temeinica. Cand i-a spus Mantuitorul lui Petru: “Nu carnea si sangele ti-au descoperit tie, ci Tatal…” – deci Tatal a pus in Petru cuvintele: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Cand eu cred, Dumnezeu pune in mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui.
Cand Petru la inceput mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui calca pe valuri, ca si Mantuitorul. Daca eu am aceasta credinta dreapta, atunci cand ma aflu intr-o boala a mea, intr-o incercare a mea, nu mai sunt eu cel care traiesc in aceasta stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e in mine. In mine lucreaza Dumnezeirea. Aceasta trebuie stiut mereu: ca in noi lucreaza Cel mai presus de lume.
Atunci a strigat tatal: „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. Asa trebuie sa strigi! Ajuta credinta mea sa fie credinta in Tine, ca Tu sa fii in mine! Nu numai eul meu, ci in eul meu sa fie Dumnezeu! Asa cum Tu, Doamne, in faptura luata din trupul Fecioarei ai pus dumnezeirea Ta, plinatatea Dumnezeirii, si in sufletul meu sa fie plinatatea Dumnezeirii. In toate, Hristos este Icoana, Modelul.
Apostolii, in slabiciunea lor, nu au putut sa-l vindece pe lunatic. Mantuitorul a fost trist: „O, neam necredincios! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?”. Ei vazusera atatea minuni, ii trimisese Hristos sa propovaduiasca… Dar cand L-au intrebat de ce ei n-au putut, Mantuitorul le-a raspuns ca acest soi de demoni – si in general, demonii – cu rugaciune si cu post sunt indepartati.
Postul! Noi nu-l intelegem in profunzimea lui. Postul inseamna puterea spiritului asupra trupului. „Trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului”, zice dumnezeiescul Pavel: In post se afirma spiritul din mine, lumina divina din mine stapaneste asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii. Unde a actionat demonul? Cum a intrat? In ce a constat ispita lui? Eva „a vazut ca pomul e bun la gust, frumos la vedere si ca da stiinta”. Deci a actionat asupra trupului: bun la gust – pofta trupului; frumos la vedere – pofta ochilor; si ca da stiinta – trufia vietii.
Pofta trupului si pofta ochilor si trufia vieti – adica puterea rationala de a descoperi noi ratiuni, noi sensuri. Ce fel de ratiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucreaza demonul. Postul trebuie privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii, infrangand pofta trupului; mai ales sub cele doua forme: hrana si sexualitate. In post te-ai ridicat deja deasupra stricaciunii pe care demonul a adus-o in lume. Fara aceasta traire adanca nici nu putem sa motivam postul. Dumnezeu nu vrea nici suferinta, nici moartea pacatosului; ci sa luptam. El ne-a dat o cale, ca prin suferinta sa se inalte spiritul nostru, sa se ascuta, sa se adanceasca. Cati bolnavi, postind zile indelungate, au infrant diverse boli! Pentru ca numai asa ai depasit tot ceea ce a adus stricaciunea si mergi la esenta, la adanc, la sufletul tau cel nemuritor, care stapaneste asupra trupului, si nu invers.
Imi staruie in minte acel moment descris de Ava Dorotei, in care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febra puternica si cu un trup istovit, statea asezat in pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearsaf – o panza – si in fiecare dimineata venea Ava Dorotei si il intreba: „Cum iti este? Roaga-te!” Fa din nou legatura cu Dumnezeu, caci faci legatura cu Izvorul vietii! Caci pacatul te-a despartit, te-a aruncat in stricaciune si durere. Refa legatura!
Au marturisit toti credinciosii ca in rugaciune uita de durere, pentru ca in rugaciune faci legatura intre adancul din tine si adancul dumnezeiesc. Nu uitati! Asa au suferit martirii; pentru ca stricaciunea, pacatul, nu ajung pana la adanc, pana la ultima adancime. „Dumnezeu a pus in vistierii adancul” – retineti ideea aceasta!
Suferinta se manifesta in straturile superficiale, nu in ultima adancime. Daca mintea mea, atentia mea e indreptata numai spre locul durerii, acolo unde e boala, atunci eu raman pironit in boala. Dar daca eu reusesc prin rugaciune sa refac legatura adancului din mine (ultima adancime) cu Dumnezeu, durerea se estompeaza; si gandurile negre dispar.
Asa l-a indemnat Ava Dorotei pe Dositei: „Roaga-te! Roaga-te!” Si in fiecare zi venea: „Inalta-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Inalta-te!” Dupa cateva zile insa, venind si privindu-l in suferinta lui, totusi il vede cu fata mai senina, linistita: „Dositei, Dositei! Inalta-ti inima, cugetul!”. Si Dositei a putut raspunde, tremurand: „Nu mai e nevoie sa ma inalt. Nu ma mai inalt eu, pentru ca a coborat El la mine”. Si din inaltimea Lui a coborat, asa cum a facut Dumnezeu totdeauna, si mai ales in Fiul Sau a coborat, „caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau L-a dat ca toti cei ce cred in El sa nu piara”.
Toti care credem in El sa nu pierim! Si toata lumea sa creada! Ca astfel sa avem viata de veci! Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Evanghelia vindecării lunaticului – Comentarii patristice

Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.

  Duminica a 10-a după Rusalii (Ev. Matei 17, 14-23)

(Mt. 17, 14-15) Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi și zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”.
Dacă fiecare boală și slăbiciune a trupului pe care Mântuitorul a vindecat-o la vremea aceea ar reprezenta diferite simptome ale sufletului, paralizia i-ar simboliza pe cei neclintiți la suflet ținându-l pe acesta zăcând nemișcat în trup. Cei orbi simbolizează trupește pe cei care nu pot vedea cele ale sufletului și cu adevărat, sunt orbi aceștia. Cei surzi simbolizează pe cei care nu vor să asculte cuvântul mântuirii. În același fel trebuie cercetată și starea lunaticului. Cei ce suferă de această boală sunt chinuiți de ea la anumite perioade de timp, în afara cărora, atunci când boala nu se arată, el nu se deosebește cu nimic de omul sănătos. Vei găsi unele suflete care adesea sunt crezute a fi sănătoase, dar care suferă de simptome ca acestea în mijlocul curăției sau a altor virtuți cu care se învrednicesc. Dar vine vremea când sunt chinuiți de un fel de epilepsie și atunci par că se zdruncină, cu toată temelia lor solidă, și sunt biruiți de viclenii și alte dorințe lumești.
(Origen, Comentariu la Matei 13.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 16) Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.
Sfânta Scriptură arată că acest om avea o credință slabă, ceea ce se poate vedea din mai multe locuri; din cuvintele lui Hristos: toate sunt cu putinţă celui ce crede (Mc. 9, 23) și din faptul că tatăl însuși, apropiindu-se, spune: Ajută necredinţei mele (Mc. 9, 24). Totodată, se mai poate vedea și din porunca Domnului: să nu mai intri în el (Mc. 9, 25) și din ceea ce i-a spus tatăl lui Hristos: Dar de poţi (Mc. 9, 22). Dar poate veți spune:Dacă necredința sa a fost motivul pentru care diavolul nu a ieșit din băiat, de ce mai învinuiește pe ucenici? Pentru a le arăta că ei întotdeauna pot tămădui pe cei bolnavi, chiar dacă nimeni nu-i aduce având credință că se vor vindeca. Precum adeseori credința celui care a adus pe cel bolnav a fost suficientă pentru ca acesta să primească vindecare, chiar și de la slujitori mai mici ca însemnătate, tot așa, puterea slujitorului a fost adesea suficientă pentru a săvârși o minune, chiar dacă cei ce-l aduceau pe bolnav nu credeau că se va vindeca. Amândouă cazurile sunt aflate în Sfânta Scriptură. Corneliu, împreună cu cei ai casei lui au adus asupra lor prin credință puterea Sfântului Duh, iar în timpul lui Elisei, când nimeni nu a crezut, un mort a fost înviat (2 Reg. 13, 21).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 17) Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”.
Când Domnul spune O, neam necredincios şi îndărătnic, arată că în noi răutatea a intrat prin viclenie, viclenie care este contrară firii noastre umane și care ne face îndărătnici. Cred că era mâhnit pe toată umanitatea de pe acest pământ pentru răutatea ei și de aceea a spus: până când voi fi cu voi?
(Origen, Comentariu la Matei 13.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 17) Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”.
Privește nesăbuința acestui om și într-un alt loc; înaintea tuturor celor aflați acolo, el îi învinuiește pe ucenici zicând l-am dus la ucenicii, Tăi şi n-au putut să-l vindece. Însă Iisus a respins aceste învinuiri înaintea tuturor și i-a arătat că este mai mult vina sa, zicând: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Hristos nu se adresează doar tatălui, ci ca să nu-l supere, se adresează tuturor iudeilor. Se prea poate ca oamenii să se fi apucat să cugete lucruri rele despre ucenicii Domnului, dacă acesta nu le-ar fi luat apărarea.
Dar atunci când spune până când voi fi cu voi, Domnul arată cât de plăcută Îi este moartea și că dorește se plece de aici. Tânjește după plecare. Grea pentru El este șederea cu iudeii și nu răstignirea.
Hristos nu a acceptat plângerile lor, dar în schimb ce a spus? A spus: Aduceţi-l aici la Mine, și-l întreabă mai departe:De cât timp este așa? Astfel, Hristos împlinește două lucruri deodată: apară pe ucenici și duce pe om spre o credință mai puternică, ca va exista un sfârșit al necazurilor sale și fiul său va fi vindecat. Iisus lasă pe băiat să se chinuiască, nu pentru a se lăuda (atunci când mulțimea s-a adunat, El a izgonit demonul), ci pentru tatăl băiatului, ca atunci când va vedea pe demon izgonit doar cu Cuvântul lui Hristos, măcar astfel, dacă într-un alt chip nu este cu putință, să ajungă să creadă în minunea ce era pe cale să se petreacă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 18) Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Observă că nu victima care suferea, ci demonul trebuia  să fie certat pe față. Certând indirect pe băiat, poate pentru aceasta a ieșit demonul fiindcă acesta își aflase sălaș în băiat din cauza păcatelor sale.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 19) Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Ucenicii sunt surprinși pentru că ei nu au putut scoate afară pe demon. Li s-a dat toată puterea, nu numai de a scoate afară pe demoni, ci și de a învia pe morți (Mt. 10, 8). Mai mult decât atât, pentru că în curând legea avea să fie depășită, Iisus spune: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, și nu pare să o facă doar pentru cei pe care îi alesese. Cei care erau necredincioși aveau să piardă chiar legea pe care o aveau. Dacă ar fi avut în ei această credință, ar fi fost precum grăuntele de muștar și prin puterea Cuvântului, ar fi lepădat această povara a păcatelor și greutatea necredinței lor. Ar fi mutat legea, ca și cum ar muta un munte în mare, peste oamenii și păgânii acestei lumi.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 17.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 19) Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Domnul, în acest fragment, spunând pentru puţina voastră credinţă n-ați putut scoate afară pe demon, ne îndeamnă să ne rugăm, iar făcând aceasta, ne conduce la concluzia că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (cf. Mc. 9, 29; . Dacă un om trebuie să se roage ca să alunge demonul care se află într-un alt om, nu  cu atât  mai mult trebuie să se roage ca să izgonească lăcomia care se află în el? Cu cât mai mult nu trebuie el să se roage ca să alunge beția sau zădărnicia în care se află? Sau cu cât mai mult nu trebuie să o facă cel care vrea să alunge propria necurăție? Cât de mari sunt semnele păcatelor din el, căci de vor rămâne în ele nu vor intra în împărăția cerurilor!
(Fericitul Augustin,Predica 80.3,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 20) Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.
După părerea mea, munții despre care se vorbește aici reprezintă puterile diavolilor, care-și au ființa într-un izvor de răutate și fiind astfel, își găsesc adăpost în sufletele unor oameni. Iar atunci când cineva  are o credință atât de mare, încât nu mai pune la îndoială nimic din ceea ce se află în Sfânta Scriptură și are o credință ca cea a lui Avraam, care a crezut atât de mult în Dumnezeu, încât i s-a socotit credința ca dreptate (Fac. 15, 6), atunci credința acelui om se aseamănă cu un grăunte de muștar. Un om cu o asemenea credință care va spune acestui munte, adică duhului mut și surd din cel care era numit lunatic, mută-te de aici dincolo, se va muta. Asta înseamnă că se va muta în văzduh din persoana pe care o chinuiește. Pavel, luând aceasta ca punct de plecare, spune cu o autoritate apostolească: Dacă veți avea credință încât să mutați și munții (1 Cor. 13, 2). Pentru că cel care are o asemenea credință, cât un grăunte de muștar, poate muta și alte lucruri asemenea muntelui și nimic nu va fi cu neputință pentru acea persoană.
Dar să cercetăm și aceste cuvinte: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post (Mc. 9, 29). Dacă în toată vremea trebuie să ne îngrijim de vindecarea celor care au astfel de slăbiciuni, nu trebuie să o facem vorbind, întrebându-l sau implorându-l să iasă ci vom izbuti doar rugându-ne pentru el și prin arma postului nostru, vom putea fi încrezători, că vom alunga duhul.
(Origen, Comentariu la Matei 13.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 20) Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.
Ucenicii par să fie cuprinși de frică și de spaimă că au pierdut harul care li se dăruise. Ei primiseră puterea asupra duhurilor necurate și de aceea, au mers la El deoparte și L-au întrebat, nu din rușine (pentru că dacă deja se aflase și au fost criticați, ar fi fost de prisos să se facă de rușine și prin cuvintele lor), ci pentru că ceea ce urmau să-L întrebe era lucru mare și o taină în același timp.
Hristos ce spune? Spune că: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici dincolo”, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Și dacă vei întreba: Ce munte au mutat apostolii?, îți voi spune că ei, înviind pe morți, au făcut lucruri mai mari decât să mute munții. Căci a muta un munte și a muta moartea dintr-un trup nu pot fi asemănate. Se spune că după ei, și alți sfinți mai mici decât ei au mutat munți atunci când a fost nevoie. Dar dacă nu a fost nevoie, nu le căutați vină în asta.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
În cazul în care se vor întreba: De ce stăm atât de mult aici? (în Galileea – n.tr), le vorbește din nou despre pătimirile Sale și ei, auzind, nici nu mai voiau să vadă Ierusalimul… Chiar dacă Petru fusese mustrat, cei dimpreună cu Moise și Ilie vorbiseră cu El și numiseră aceste patimi slavă, și chiar dacă Tatăl vorbise de sus; după atâte minuni care au avut loc și, știind că nu va dura mult până ce Iisus va învia (căci Domnul le spuse că nu va rămâne mult timp  în mormânt, ci a treia zi va învia), ei nici măcar atât nu au putut să îndure, ci s-au întristat și nu puțin, ci s-au întristat foarte. S-au întristat pentru că nu înțeleseseră încă puterea a ceea ce El le spusese. O spun aceasta Marcu și cu Luca; primul, zicând: Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe (Mc. 9, 32), iar cel din urmă, spunând: Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt (Lc. 9, 45). Însă, dacă nu-l pricepeau, de ce totuși s-au întristat? S-au întristat pentru că-l înțelegeau, dar nu în totalitate.
Știau că Domnul va muri, pentru că auziseră în permanență despre asta, dar nu știau despre ce fel de moarte va fi vorba, dacă va fi una ce se va petrece repede, dacă va fi încununată cu binecuvântări sau cum va fi învierea. Neștiind aceasta, s-au întristat foarte pentru că iubeau cu tărie pe Stăpânul lor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 58.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
Domnul întotdeauna, când vorbește despre un necaz viitor, o face vorbind și despre fericirea adusă prin mântuire, ca atunci când necazul va apărea pe nepregătite, apostolii să nu fie înfricoșați, ci stea neclintiți cu inimile pe care le-au cunoscut mai înainte. Dacă îi întristează faptul că va fi omorât, trebuie să-i bucure cuvintele , că în a treia zi va învia. În plus, întristarea lor, de fapt marea lor tristețe, nu vine din necredință, căci știau că altădată Petru fusese mustrat că nu cugetă pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor, ci pentru că dragostea pentru Stăpânul lor nu-i lasă să audă nimic amenințător sau umilitor la adresa Sa.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
Așadar, îi aduce pe ucenici în munte și le arată slava cu care va străluci în lume. Apoi, coborând, eliberează un băiat de un duh necurat. Era pe deplină nevoie ca să El să sufere pentru Pătimirile Sale mântuitoare împreună cu bătăile iudeilor. Când aceasta s-a petrecut, se putea ca ucenicii să se înspăimânte și să cugete între ei: A înviat pe atâția prin puterea Sa divină, a poruncit mării și vânturilor, a biruit pe Satana cu cuvintele Sale, cum s-a întâmplat de a fost doborât și prins în capcana ucigașilor? Oare ne-am înșelat, crezând că este Dumnezeu? Așadar, ca să știe pe deplin toate cele ce vor urma, le vorbește înainte despre taina Pătimirilor Sale.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 209, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
Cred că suntem obligați să cercetăm și faptul că Iisus a fost dat în mâinile oamenilor, nu de către oameni în mâinile altor oameni, ci de către puterile în mâinile cărora Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru noi toți. Chiar prin faptul  de a fi dat și de a veni sub puterea celor în mâinilor cărora a fost dat, Iisus a surpat pe cel ce are stăpânirea morții. Căci, prin moartea Sa a surpat pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul ca să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evr. 2, 15-16).
(Origen, Comentariu la Matei 13.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)