Deznădejdea – cum să luptăm împotriva ei?

 

Să evităm să ne amintim greşelile în detaliu şi să le „rumegăm”. De asemenea, trebuie să începem fiecare zi ca şi cum ar fi o nouă zi, să luăm totul de la zero, să nu ne întoarcem spre trecut, ci spre prezent şi spre viitor.

Stareţul Serghie pomeneşte adesea despre patima deznădejdii, care la creştin se poate naşte din conştiinţa acută a unui păcat comis sau din starea lui păcătoasă. Stareţul preconizează mai multe feluri de a ieşi din această stare duhovnicească nu doar patologică, dar şi periculoasă.
1. Nu trebuie niciodată să ne credem starea de păcat iremediabilă ci, dimpotrivă, să fim siguri că există întotdeauna iertare pentru orice greşeală. Să fim siguri că este de ajuns să cerem iertarea lui Dumnezeu, pentru a o primi.
2. Trebuie să evităm să fim sub dependenţa păcatelor noastre şi a stărilor noastre păcătoase de mai înainte.
Pentru aceasta, trebuie să evităm să ne amintim greşelile în detaliu şi să le „rumegăm”. De asemenea, trebuie să începem fiecare zi ca şi cum ar fi o nouă zi, să luăm totul de la zero, să nu ne întoarcem spre trecut, ci spre prezent şi spre viitor.
3. Să lăsăm păcatul. În timp ce diavolul urmăreşte să ne identifice cu păcatul nostru, sugerându-ne: „Tu eşti aceasta”, tocmai pentru a ne împinge spre deznădejde, trebuie să înţelegem că păcatul şi patimile sunt profund străine firii şi persoanei noastre, că ele sunt ca nişte bube care s-au adăugat din întâmplare, care ne-au parazitat pielea, dar care nu fac parte din ea.
Mai simplu spus, când constatăm în noi tendinţe spre rău, nu trebuie să pierdem timp întrebându-ne asupra originii lor – ce anume a putut să le creeze în noi sau să le provoace. Mai ales, nu trebuie să credem că ele fac parte din noi, că descoperă un aspect ascuns al personalităţii noastre. Există un mare pericol de a ne solidariza astfel cu răul, de a-l considera ca făcând parte din noi. Trebuie să ştim că tendinţele rele care se manifestă în noi sunt ispite care ne vin de la demoni. Aceştia caută să ne facă să credem că ei nu există şi că tot răul care se iveşte în noi vine de la noi şi face parte din noi.
Însă, cu adevărat, lor trebuie să li-l atribuim, iar nu nouă. Trebuie să ştim că răul este într-adevăr străin firii noastre, deşi intră adesea în contact cu ea şi caută să se grefeze pe propriile noastre tendinţe. Totuşi, faptul că demonii ne propun adesea ispite care nu corespund cu tendinţele noastre, cu dorinţele şi gusturile noastre, care nu ne privesc şi pentru care nu avem nicio atracţie este semnul evident că răul care se manifestă în noi îşi are în ele originea profundă.
Toate acestea nu exclud pocăinţa de păcatele noastre şi de starea noastră de păcătoşenie. Dimpotrivă, pocăinţa odată apărută, unită cu atitudinile precedente şi cu rugăciunea este unul dintre principalele moduri de a ieşi din deznădejde şi de a o evita.

Prin ascultare și tăierea voii putem dobândi Duhul Sfânt

Fiecare din noi ştie din experienţă că e mult mai lesne să ridici o piatră de moară din voia ta proprie decât un singur pai, din porunca altuia.

Dar care este semnul că în urma unei colaborări teandrice, s-a zămislit omul cel nou? Răspunsul ni-l dă Patericul: „Femeia atuncea cunoaşte că a zămislit, când i se va opri sângele. Aşa dar şi sufletul, atuncea cunoaşte că a primit Duh Sfânt, când i se vor opri patimile cele ce curg jos dintr-însul”.
Numai tăindu-ţi voile proprii şi vârsându-ţi sângele în ascultare, ca mucenicii, poţi să iei Duh. Fiecare din noi ştie din experienţă că e mult mai lesne să ridici o piatră de moară din voia ta proprie decât un singur pai, din porunca altuia. Şi tocmai de aceea, ascultarea de duhovnic e mai grea și mai rodnică.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 92-93)

Predică la Duminica a cincea după Rusalii

Aţi auzit ce s-a petrecut in ţinutul Gadarenilor atunci când Domnul a pus piciorul pe meleagurile lor. Doi demonizaţi, doi oameni in care intraseră diavoli, L-au intâlnit şi au strigat: Ai venit aici mai inainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 28-29) şi, mai departe, aţi auzit cum Domnul a izgonit diavolii din aceşti oameni şi cum ei şi-au revenit din nebunia lor, din posedarea lor diavolească. Ce este diavolul? Diavolul este demenţa desăvârşită, nebunia desăvârşită, căci diavolul este luptător impotriva lui Dumnezeu.
Se scoală impotriva lui Dumnezeu, se luptă cu Dumnezeu – iată, acesta este diavolul.

Din Arhanghel devine diavol. Nu vreau Adevărul dumnezeiesc veşnic, vreau să fiu independent de Dumnezeu, independent de Adevărul Său, independent de Dreptatea Sa, independent de Legile Sale! Iată, diavolul nu este nimic altceva decât in intregime nelegiuire, in intregime independenţă de Dumnezeu, şi aceasta inseamnă independenţă de Dreptate, independenţă de Adevărul dumnezeiesc, independenţă de Veşnicie, de toate bunătăţile dumnezeieşti. In diavol totul este contrar: ceea ce este cel mai de seamă în viaţă şi in lume – şi acesta este Dumnezeu ceea ce este cel mai important, el a proclamat ca cel mai puţin important.

A proclamat Dreptatea dumnezeiască ca nedreptate şi Adevărul dumnezeiesc ca minciună; Bunătatea dumnezeiască a proclamat-o ca rău; a dat la o parte tot ceea ce este dumnezeiesc şi prin aceasta a devenit diavol. Vai, tot aşa şi noi, oamenii din această lume, mica făptură omenească, atunci când incepem să respingem tot ceea este dumnezeiesc, ne umplem treptat de energii diavoleşti, treptat omul se transformă in demon.

Iată pilda din Sfânta Evanghelie de astăzi. Diavolul îi stăpânea in aşa măsură pe cei doi oameni, incât ei nu erau in stare să gândească drept şi firesc, normal, nici să simtă, nici să lucreze. Nimeni nu indrăznea să treacă pe calea aceea (Matei 8, 28), unde erau ei. Au trăit in morminte, infricoşători, cumpliţi pentru toţi care îi intâlneau, plini de energii demonice.

Frate, fiecare luptător impotriva lui Dumnezeu se află de fapt intr-o călătorie către aceasta, către demenţă, către nebunie. Astfel, diavolul s-a făcut din Arhanghel demon. Cum a devenit din cel dintâi inger al lui Dumnezeu, diavol? Cu mândria s-a înălţat cel dintai Arhanghel al lui Dumnezeu, purtătorul de lumină, ca să-L poată substitui pe Dumnezeu, ca să ocupe locul lui Dumnezeu (Isaia 14, 12-15); şi când aceste gânduri au impărăţit intru el, au stăpânit fiinţa sa, el s-a prăvălit din inalţimile Cereşti in adâncul iadului. Intru el totul s-a dat peste cap, totul şi el a devenit duh intunecat al răului, duhul negru al morţii, stăpânul iadului intunecat şi groaznic. Dacă omul urmează aceeaşi cale, aceasta conduce la acea nebunie, la acea ieşire din minţi.

Când in om, in sufletul său, dă buzna mândria, şi când ea incepe să se manifeste in forţă, atunci se intâmplă ceva cumplit in sufletul omului mândru şi arogant, atunci el se desparte de Dumnezeu, stă impotriva lui Dumnezeu şi treptat innebuneşte, treptat devine nebun. Se spune în Sfânta Evanghelie: Zicând că sunt inţelepti, s-au făcut nebuni (Romani 1, 22).

Zicând că sunt intelepti, au ajuns nebuni… Aceasta este important pentru toţi oamenii, pentru fiecare dintre noi. Prin faptul că ai inceput să te socoteşti inţelept în această lume, să nu-L recunoşti pe Dumnezeu, o, tu eşti deja nebun. Priveşte la tine, priveşte la sufletul tău ce se intâmplă cu tine? Priveşte cum intunericul se strecoară intru tine, cum noaptea dă buzna intru tine. Si tu începi să trăieşti o altă viaţă, nu vrei nimic dumnezeiesc, nu ai nevoie de Dumnezeu: „Pot şi fără Dumnezeu, am minte, am inimă, nu am nevoie de Hristos!”

Dar ce vei face, omule, atunci când diavolul va intra intru tine? Dumnezeu a venit in această lume, Dumnezeu S-a făcut om pentru că diavolul era in lume şi numai Dumnezeu este mai puternic decât el. Omul era rob diavolului. Atunci când Domnul Hristos a venit această lume vedem din Evanghelia de astăzi impotriva Sa s-au ridicat toţi oamenii, s-au ridicat toţi nebunii, s-au ridicat toţi infumuraţii, şi impreună cu ei s-au ridicat şi toţi demonii. Aţi auzit astăzi cum au strigat diavolii din cei doi oameni la Domnul Hristos: De ce ai venit ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)

De ce ai venit aici, ce cauţi pe pământ, ce cauţi printre oameni? Noi suntem stăpâniii lor. Dar, neputincioşi inaintea Sa, tot ei Îl roagă pe Mântuitorul Hristos: Dacă ne scoti afară, trimite-ne “in turma de porci” (Matei 8, 31), trimite-ne în ei. Diavolilor, de unde atâta neputinţă in voi? Voi puteţi face minuni. Nimeni nu indrăznea să treacă pe acea cale unde se aflau ei. Iar voi il rugaţi pe Iisus din Nazaret.

Si Mântuitorul le-a zis: Duceti-vă. Iar ieşind, s-au dus in turma de porci. Si iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm in mare şi a pierit in apă. (Matei 8, 32)

Fraţii mei, cât de cumplită este osândirea [din] această intâmplare pentru noi, oamenii. Ceea ce s-a intâmplat cu porcii, aceasta este pentru noi mica infricoşătoare judecată. Iată porcii nu au putut să suporte diavolii şi răutatea lor şi imediat s-au aruncat mare, in apă, s-au inecat, n-au putut să indure diavolii in ei. Dar oamenii?

Oamenii prin toate păcatele, prin toate patimile, de fapt îl cuprind pe diavol în ei si imprejurul lor. Cu cât este omul mai rău decât porcii! Insultă este pentru porc să-i spui că este om, dar nu este insultă pentru om să-i spui că este porc. Nu am inventat eu aceasta! Aceasta spune Evanghelia de astăzi! Porcii s-au arătat a fi mai presus decât oamenii, căci nu au putut să suporte diavolii in ei, iar oamenii ani şi ani trăiesc în mâini diavoleşti, petrec in fălcile diavoieşti şi se consideră fericiţi, consideră că acesta este raiul lor. Ce demenţă! Ce nebunie! Omul omul este fără indoială mult mai necurat decât orice porc.

Iată dovada. Cine a făcut să intre diavolul in această lume, cine a făcut să intre moartea în această lume? Omul! Omul, prin păcatele sale, căci intrând păcatul in această lume a făcut să intre moartea, a făcut să intre boala, a făcut să intre toată grozăvia şi a făcut să intre diavolul in această lume. Oare nu este omul mai rău decât porcii? Nu numai decât porcii, decât toate făpturile care vieţuiesc in această lume. Da, este ingrozitor să fii om fără Hristos, este ingrozitor să fii om în această lume fără Dumnezeu. Atunci omul devine de bunăvoie diavol. Există vreo nebunie mai mare decât aceasta?

Fiecare păcat, fraţii şi surorile mele, este o mică nebunie, fiecare patimă este o mică nebunie. Priveşte-te pe tine la mânie. Ce este mânia? Când te mânii, aceasta este o mică nebunie. Priveşte-te cum arăţi atunci. Si ce să spunem despre invidie? O, invidia este o astfel de nebunie a sufletului… Da, invidia il trădează şi pe Hristos Dumnezeu, căci se spune în Evanghelie că evreii L-au predat la moarte pe Domnul Hristos din invidie (Matei 27, 18).

Zici: Evenimentul din Evanghelia care s-a citit astăzi, s-a petrecut cu două mii de ani în urmă. Aceasta s-a intâmplat atunci, ce legătură are cu noi? Socoteşti că nu are. Are. Iată că aceleaşi evenimente evanghelice se petrec şi astăzi in Serbia. Pe pământul sârbesc astăzi se tămăduiesc demonizaţii, se tămăduiesc oamenii nebuni. Iată Sfânta Mănăstire Ostrog. Câţi oameni se tămăduiesc şi astăzi, aşa cum Domnul i-a tămăduit pe cei din Evanghelie.

Este aceeaşi putere pe care Domnul a lăsat-o Bisericii Sale şi aceeaşi putere iese din El şi astăzi şi-i tămăduieşte pe oameni de orice nebunie. Sârbule, să nu uiţi aceasta. Mergi la Sfântul Ostrog şi priveşte cu ochii tăi ce se intâmplă acolo. Mergi la Sfântul Prohor Pcinschi să vezi cum îi aduc pe nebunii demonizaţi şi după o săptămână de zile pleacă sănătoşi şi teferi. Mergi la Sfântul Ioanichie, din Devici (Kosovo), şi acolo vei vedea cum sunt aduşi oameni demonizaţi, şi ei, după o săptămână de zile, la moaştele Sfântului Ioanichie, sau pentru rugăciunile monahilor şi preoţilor, se tămăduiesc.

Omule, ţie, in fiecare zi şi in fiecare noapte Domnul îţi oferă Impărăţia Cerurilor. Aceasta este patria ta veşnică. Ia aminte cum trăieşti, ia aminte pentru ce trăieşti pe pământ. Tu eşti o fiinţă nemuritoare. Dumnezeu te-a creat pentru nemurire. Pentru aceasta a venit El in această lume, pentru aceasta a dăruit Evanghelia Sa, pentru aceasta a intemeiat Biserica Sa şi ne-a dăruit in ea toate mijloacele de a ne izbăvi de orice păcat, de orice moarte, de orice diavol.

Da, El, Dumnezeu, a venit această lume ca noi să ne izbăvim de toate acestea, ca să ne dăruiască Viaţa veşnică. Lui, numai Lui, Singurului Adevăratului Dumnezeu în toate lumile, fie cinstea şi slava şi din partea noastră, a celor mici şi neinsemnaţi de pe pământul sârbesc. Amin”.

Sfantul Iustin Popovici, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenit

Duminica a V-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei -Părintele Ilie Cleopa

Iadul si chinurile din el

Iubiţi credincioşi,
Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură. Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvântului în părţile Gadarenilor, zis şi Gherghesenilor, L-au întâmpinat doi oameni îndrăciţi care ieşeau din morminte şi erau foarte munciţi. Diavolii care chinuiau pe aceşti oameni, văzînd pe Mântuitorul, au strigat: Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Să ne punem întrebarea de ce au zis diavolii „mai înainte de vreme?” Cum să înţelegem acest cuvînt? Iată cum. Dracii ştiau prea bine că la Judecata de apoi îi aşteaptă osînda cea veşnică.

Despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: Căci dacă Dumnezeu, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, ci legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată… (II Petru 2, 4). Încă şi apostolul Iuda, în a sa sobornicească epistolă, acelaşi lucru arată, zicând: Pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţurile veşnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6).

Aşadar, fraţii mei, acest lucru ştiindu-l preabine diavolii, că mare osîndă şi grele munci îi aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, şi, totodată, cunoscînd puterea cea fără de margini a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Îl rugau să nu-i muncească înainte de vreme. Adică să nu-i trimită mai înainte de judecata cea de apoi în gheena focului nestins, dacă îi scoate din cei doi oameni, ci să le dea voie să se ducă în turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).

Iubiţi credincioşi,
Avînd în vedere că şi diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad şi muncile din el. De la început vă rog să ţineţi minte că nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfânt sau dascăl al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede şi a asculta despre acest mare adevăr, că nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci Însuşi Ziditorul şi Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sunt şi învăţăturile sfinţilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele veşnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede în cuvintele Sfintei Evanghelii pentru că sînt rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi după acestea vom fi judecaţi.

Iată mărturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad şi chinurile veşnice ale lui. Mai întâi trebuie să ştim că iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). În iad se munceşte şi trupul şi sufletul(Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsă veşnică(Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are râu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacără veşnică (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor veşnic(Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adică frig cumplit. Iadul are întuneric veşnic (Matei 22, 13). Iadul are plîngerea şi scrâşnirea dinţilor(Matei 22, 13). Iadul are deznădejde şi este veşnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adică mustrarea conştiinţei, şi foc nestins (Marcu 9, 44).

Să auzim acum ce zic Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi despre iad şi chinurile păcătoşilor. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice despre muncile iadului: „Nu crede, omule, că acel foc se aseamănă celui din această lume; focul din această lume consumă şi schimbă deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormînt va arde totdeauna ceea ce a aprins şi nu va înceta niciodată să ardă. De aceea se numeşte nestins, că şi păcătoşii care vor arde în el vor deveni nemuritori pentru chinuri” (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1890, p. 327).

Sfântul Ioan Damaschin zice: „Păcătoşii vor fi daţi focului veşnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decât lui Dumnezeu. Acel foc va arde fără a consuma sau a distruge. El va lucra nu numai asupra trupului păcătoşilor ci şi asupra duhurilor celor netrupeşti, ale demonilor, el va fi întunecat şi tainic. Pe lângă acest foc, cei păcătoşi vor fi mâncaţi de viermele conştiinţei lor. Viermele şi focul ce munceşte pe păcătoşi în gheenă este conştiinţa lor”(Teologia dogmatică, de Macarie, tom 2, p. 656-657).

Sfântul Vasile cel Mare recunoaşte viermele din iad ca o realitate, iar nu o ficţiune, o alegorie, o idee abstractă. Sfîntul Ioan Gură de Aur pune, de asemenea, viermele şi amarul muncilor iadului, ca simţual, zicînd: „De la sicriu şi de la vierme aruncă-ţi cugetarea ta la viermele ce nu moare şi la focul ce nu se stinge; la scrâşnirea dinţilor şi la întunericul cel mai dinafară, la suferinţa unei strîmtori veşnice”. Sfîntul Dimitrie al Rostovului, zice: „În gheenă va fi un foc nestins, o iarnă friguroasă, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferită, o întristare netâlcuită, o foame grozavă, o sete nepotolită şi o strâmtoare extremă”(Omilia a doua, despre Intrarea Domnului în Ierusalim).

Să auzim acum şi pe dumnezeiescul părinte Chiril al Alexandriei, care zice despre muncile veşnice ale iadului: „Mă înfricoşez de gheenă, că fără de sfârşit este. Mă înspăimîntez de tartarul cel mai dinafară, că nu are împărtăşire cu lumina. Mă înfricoşez de viermele cel neadormit, că fără de sfârşit chinuieşte. Mă înfricoşez de râul cel de foc care curge înaintea scaunului înfricoşatului şi prea Veşnicului Judecător, care va face sunet mare şi cu văpaie prea iute va arde. Mă înfricoşez de negura cea fără de lumină. Mă înfricoşez de întunericul cel mai din afară şi de legăturile cele nedezlegate, de scrîşnirea dinţilor şi de plângerea cea nemângîiată…”. Apoi zice: „Acolo totdeauna se aude: „Vai!” Acolo toţi strigă: „Vai mie”, „Vai mie” şi nu este cine să le ajute. Suspină neîncetat şi necurmat din adîncul inimii lor şi nimeni nu este cine să-i audă. Plâng şi se jelesc, dar nimeni nu este cine să se milostivească spre ei. Unde este desfătarea, unde este nălucirea averilor, unde este acolo frumuseţea femeilor mincinoase şi nefolositoare? Unde este acolo spoirea şi sulemenirea femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a înşela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este dulceaţa păcatului cea necurmată şi întinată? Unde este mândria cea fără de omenie? Unde sunt boierii, unde împăraţii, unde egumenii şi cei ce se fălesc cu dregătoriile şi bogăţiile lor? Ei defaimă pe Dumnezeu care i-a făcut pe dânşii” (Uşa pocăinţei, 1812, p. 371-380).

Sfântul Clement al Romei zice despre muncile iadului: „Toate sufletele sunt nemuritoare, chiar şi cele ale păcătoşilor. Mai bine ar fi fost acestora să nu mai fi existat, căci în prada muncilor celor fără de sfârşit, în focul care nu se stinge, nemurind niciodată, ei nu vor vedea sfârşitul chinurilor lor”. Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, zice: „Tu mă ameninţi pe mine cu un foc care se consumă pentru un timp şi se stinge curând, căci nu cunoşti nimic de focul judecăţii viitoare şi de munca cea veşnică pregătită pentru necredincioşi”. Sfântul Iustin Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: „Satana cu toată armata lui şi cu toţi cei ce au urmat exemplul său, vor fi trimişi în focul cel nestins şi acolo veşnic vor suferi”.

Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice: „Dacă cineva este păcătos, el primeşte un trup veşnic destinat a suferi chinurile păcatului şi va arde veşnic în foc, fără a se distruge sau a se mistui vreodată”. Sfîntul Vasile cel Mare, arătînd că muncile iadului sînt veşnice, zice: „Domnul afirmă că aceştia vor merge în munca cea veşnică”(Matei 25, 46). În alt loc trimite pe cei păcătoşi în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

După cum ne spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 41), iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la începutul zidirii, ci în clipa căderii din cer a îngerilor săi. El a fost destinat nu oamenilor, ci „diavolului şi îngerilor lui”, pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dorind „să fie asemenea Celui Preaînalt”. Iadul este o temniţă de chin veşnic pentru ei, întrucât îngerii căzuţi nu mai au iertare şi pocăinţă, căci au păcătuit în ştiinţă şi voinţă liberă, nu ca oamenii care cad din slăbiciune şi neştiinţă. De aceea numai oamenii au pocăinţă şi iertare, iar diavolii niciodată.

Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor păcătoşi în muncile iadului, în temniţa diavolilor şi la un loc cu ei, dacă iadul este numai pentru ei? Pentru că oamenii ascultă mai mult de îndemnurile diavolilor spre păcat, decât de poruncile lui Dumnezeu spre mântuire. Şi dacă nu se pocăiesc din viaţă de bună voie, prin spovedanie şi lacrimi de căinţă şi dacă nu părăsesc păcatele pînă la moarte datorate necredinţei, nepăsării, mândriei şi altor patimi care îi ţin legaţi, atunci sufletele păcătoşilor sunt aruncate în chinurile iadului, la un loc cu diavolii pe care i-au ascultat.

Dar oare şi sufletele oamenilor nepocăiţi rămân veşnic în iad cu diavolii? Oare păcătoşii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare? Ce ne învaţă despre aceasta Sfânta Biserică? Cei care au murit în păcate grele împotriva Sfântului Duh, cum sunt necredincioşii, care până la moarte declară că nu cred în Dumnezeu, cei care refuză la sfârşitul vieţii spovedania şi Sfânta Împărtăşanie, cei care se leapădă de dreapta credinţă şi mor în secte, vrăjitorii, cei care se sinucid şi nu au nădejde în mila lui Dumnezeu, toţi aceştia nu mai au nici o iertare după moarte şi Biserica nu se roagă pentru ei niciodată, iar sufletele lor se chinuiesc veşnic în iad cu diavolii.

La fel zac în chinuri şi sufletele celor ce au făcut păcate de moarte şi strigătoare la cer, pînă în ceasul morţii, precum: înjurături de cele sfinte, tot felul de desfrânări, ucideri de copii (avorturi), cei stăpâniţi de mândrie, de ură care mor neiertaţi unii cu alţii, zgârciţii, beţivii şi toţi cei robiţi de patimi care mor nespovediţi până în ceasul morţii. Pentru aceştia Biserica se roagă, dacă nu s-au lepădat de credinţă, însă sufletele lor numai se uşurează de chinuri, dar nu se scot cu totul la lumină, fiind nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcate pe pământ.

A treia categorie de suflete ce se chinuiesc în iad este a celor ce au crezut în Dumnezeu, dar s-au spovedit şi căit de păcat numai la moarte şi n-au mai avut timp a-şi face canonul pentru ele pe pământ. Aceştia suferă chinuri mai uşoare în iad şi toţi sunt izbăviţi de osândă prin slujbele Bisericii şi milosteniile făcute în numele lor. Trebuie să mai ştim că sunt multe locuri şi feluri de chinuri în iad, după măsura păcatelor fiecăruia şi după urmările şi sminteala pe care le-au pricinuit altora. Altfel şi în alt loc se chinuiesc apostaţii, adică lepădaţii de credinţă şi necredincioşii şi altfel se chinuiesc ucigaşii, desfrânaţii şi urâtorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrăjitorii şi mincinoşii şi în alt fel şi loc se chinuiesc cei zgârciţi şi nemilostivi, căci precum în Împărăţia lui Dumnezeu „multe locaşuri sunt”, după măsura faptelor fiecăruia, tot aşa şi în iad multe locuri şi feluri de chinuri sunt după măsura păcatelor omeneşti.

Nu este om în trup care să poată vedea chinurile iadului şi să nu moară de frică şi durere. Că dacă şi diavolii fug de iad şi stau pe pămînt sau în văzduh până la ziua cea mare a judecăţii de apoi, cuprinşi de groaza chinurilor din iad, cum aţi auzit în Evanghelia de azi, apoi cum să nu ne temem şi să nu fugim noi păcătoşii de muncile iadului? Cum să nu ne pocăim aici, în trup, şi să nu ne plângem păcatele prin spovedanie şi fapte bune, acum când mai avem puţină vreme, ştiind că fără pocăinţă nu este mântuire şi că dincolo nimeni nu mai poate face nimic? Cum să nu purtăm grijă de morţii noştri care au murit nepregătiţi, ştiind că în iad nu mai este pocăinţă şi că ei aşteaptă în foc rugăciunile, slujbele şi milostenia noastră?

Deci să ne pocăim cât mai curând, că nu ştim ceasul plecării noastre din trup. Să ne mărturisim păcatele cu mare căinţă şi cu lacrimi la duhovnici iscusiţi, ca să luăm dezlegare şi să facem pe pământ canon pentru păcatele noastre, ştiind că în curând ne cheamă Hristos din trup şi nu ştim dacă ne va mai pomeni cineva după moarte. Căci acum cât este Sfînta Liturghie pe pământ, cât mai sunt duhovnici iscusiţi şi mai avem puţine zile cu uşurinţă ne putem pocăi. Iar dacă vom muri în păcatele noastre, în nepăsare, în necredinţă, în răutate, în mândrie, în desfrâu, cine ne va scoate din focul iadului, din mâinile diavolului care stă gata să ne ucidă?

Să ne temem de Dumnezeu, fraţii mei, să ne temem de judecată şi de orice păcat. Să alungăm pe diavoli dintre noi şi păcatele din inimile noastre, prin pocăinţă adevărată şi viaţă curată, prin spovedanie, rugăciune, ascultare şi iubire în Hristos. Să ne îndreptăm acum cât mai suntem în trup, că după moarte şi mai ales după Judecata de apoi, nimeni nu mai poate schimba nimic.

Cu aceste îndrumări creştineşti, să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos să alunge duşmănia dintre oameni, necredinţa şi dezbinarea din lume şi tot păcatul din inimile noastre, ca să avem cu toţi parte de rai şi de Cereasca Împărăţie împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că iadul este căderea din sobornicitate şi exilul în extrema opusă sobornicităţii care e viaţa de singurătate. „Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare. E o singurătate pe care ţi-o aperi de şerpii care te asaltează. Nu constă numai în lipsa unei comuniuni. Căci dacă am fost noi şerpi pentru ceilalţi, vor fi şi ceilalţi şerpi pentru noi. E singurătatea în care eşti ţinut de feţele duşmănoase şi urâte ale celorlalţi, fără să poţi să-ţi eliberezi vederea şi cugetul de ele. E singurătatea lipsită de interiorizare şi de o clipă de pace, întreţinută de lipsa oricărui cuvânt de iubire şi de înţelegere, înconjurată de batjocura şi ura tuturor. Toţi îi chinuiesc pe toţi; toţi se apără de toţi”.

Cum să înţelegem cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui“?

E un cuvânt mai greu. Eu am aflat – şi nu e deloc o noutate – că iadul nu este undeva în afară de pământ, ci este undeva chiar în pământ. Şi aceasta am aflat-o din Catavasia a şasea a Învierii, care spune aşa: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului“.

Mântuitorul, după ce trupul Său a fost răstignit pe cruce, a coborât sufletul Său în iad şi i-a scos pe toţi drepţii care erau acolo, undeva în pământ. Trupul Său a fost prohodit şi îngropat, pus sub peceţi, iar sufletul Lui a coborât în iad. Există o rugăciune care explică foarte frumos ce s-a întâmplat atunci: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins“. Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa pe cruce. Iadul este însă şi pe pământ. Deci, există în pământ, dar şi pe pământ, încât noi suntem obişnuiţi cu el. Iadul şi-l fac mulţi dintre trăitorii acestei lumi atunci când duc o viaţă fără frica de Dumnezeu. Dar a suporta iadul pe pământ cu această încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viaţa noastră. Trăim cu această încredere că iadul va avea un sfârşit (şi astfel vom fi cu adevărat liberi şi vom putea cu adevărat să ne ocupăm de viaţa noastră lăuntrică), în ciuda descurajării pe care ne-o aduce diavolul – pentru că el este în iad, dar este şi în lume. Este prinţul lumii care a câştigat foarte mulţi pământeni pentru frăţia lui. Pe toţi cei care suntem încă în lume diavolul ne vânează şi încearcă să ne acapareze şi să ne atragă în împărăţia lui, împărăţia întunericului şi a morţii, pentru a se distra cu noi, chinuindu-ne. Însă, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rezistăm şi învingem această tendinţă lacomă a diavolului de a cuceri făptura lui Dumnezeu. (arhim. Sofian BOGHIU, Smerenia şi dragostea)

Pentru om, chinurile iadului înseamnă simţirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu şi a pierderii harului din pricina păcătoşeniei sale. Profundă este definiţia pe care o dă Dostoievski, prin gura stareţului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie… şi totuşi sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a ştiut a-l preţui cum se cuvine, luându-l în râs, şi nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimţitor“. Şi când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat aşa, păcătoşii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferinţa pe care ar încerca-o cu simţurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferinţa morală care este mult mai înfricoşătoare“, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoşi, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi şi a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenţei.

✝) Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) Comentarii Patristice

Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Mt. 28, 29)

Duminica a 5-a după Rusalii (Ev. Matei 8, 28-34; 9, 1 – vindecarea demonizaților din ținutul Gadarenilor)

(Mt. 28, 28) Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

Cealaltă parte trebuie înțeleasă,în primul rând, în sensul său propriu. Dar, după o interpretare alegorică, demonizații care L-au întâlnit pe Domnul în ținutul gadarenilor, adică în țara neamurilor, ar putea fi văzuți ca având sorgintea celor din seminția lui Ham și Iafet, cei doi fii ai lui Noe, ca osebiți de evrei, care își au sorgintea în Sem, primul născut al lui Noe. Sau ar putea fi înțeleși ca toți cei ținuți robi de către diavol, în păcatul idolatriei. Ei sunt împovărați de lanțurile greșelilor și cătușele păcatelor. Nu locuiau în oraș, adică în comunitatea legământului, unde poruncile divine erau în vigoare. Mai curând, ei sălășluiesc printre morminte, închinându-se la idoli și cinstind amintirile celor puternici sau imaginile celor morți.

(Cromatius, Tratat la Matei 43.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 28, 29) Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Natura divină a Fiului Unul Născut deja chinuia pe demoni în flăcări de nedescris. Domnul îi prindea pe demoni pe drumuri fără ieșire, dezlegând tirania lor. Ai venit înainte de vreme, au strigat ei. Căci știau din Scripturi că Hristos avea să vină și să-i judece. Privind întruparea ca și cum s-ar fi întâmplat la timpul nepotrivit, spuneau că El a venit pe nepregătite. Această greșită interpretare nu este surprinzătoare. În felul lor înșelător de a fi, nu au ezitat să spună chiar și aceasta. Deși știau că mânia lui Dumnezeu va veni asupra lor, tot spuneau cu semeție: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Știau că Judecata de Apoi le va aduce o pedeapsă în aceeași măsură în care nu au respectat poruncile lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragment 101, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 28, 29) Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Căci demonii au spus: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Vedeți, nu spun că nu au păcătuit, ci cer să nu sufere pedeapsa înainte de vreme. Pentru că Hristos îi prinsese în fapt, săvârșind acele orori nemaivăzute și pline de fărădelege, schimonosind și chinuind în felurite chipuri făptura Sa, și, pentru că fărădelegile lor erau atât de mari, credeau că Hristos nu va întârzia în a-i pedepsi, l-au implorat să nu-i trimită înapoi. Ei, cei care nici cu cătușe de fier nu putea fi legați, au venit legați în fața Domnului. Ei, cei care alergau prin munți, au venit singuri în câmpie. Și ei, care împiedicau pe toți ceilalți să treacă, au stat neclintiți la vederea lui Iisus, care le stătea în cale.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 28.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 31) Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.

Slugile cer să li se dea locul ce li se cuvine: trimite-ne în turma de porci. Nebunia cere să fie trimisă din morminte, în turma de porci, căci nu se gândește să scape de mirosul cel greoi, ci să-l schimbe cu un altul. Trimite-ne în turma de porci. Căzând din cer, caută necurăția. După ce au viețuit în lumea cea de sus, caută mocirla porcilor. Trimite-ne în turmă. O turmă este trimisă într-o altă turmă, o legiune de demoni făcându-se astfel văzută și se pare că doi oameni au fost cauza a ceva la care o turmă de porci nu a putut rezista.

(Petru Hrisologul, Predica 16.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 32) Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.

Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Sunt sacrificate animalele cu miros greu, nu pentru că demonii au cerut asta,ci ca să se arate cât de păguboși pot fi împotriva oamenilor. Ei caută cu râvnă să distrugă și să piardă ceea ce există, acționează, mișcă și viețuiește. Ei caută moartea oamenilor, căci vechea dușmănie, cu rădăcina adânc înfiptă în mânie și răutate, este mai cu seamă față de oameni. Demonii nu renunță decât dacă sunt biruiți cu putere. Ei săvârșesc răul pe care sunt puși să îl facă și de aceea animalele greu mirositoare sunt sacrificate pentru a se arăta cu tărie că demonii au voie să intre în turmă, dar nu în oameni. Prin păcatele noastre,noi îi împuternicim să facă rău. În același fel, prin puterea credinței noastre călcăm peste capurile demonilor și devin supuși ai noștri prin biruința lui Hristos.

(Petru Hrisologul, Predica 16.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 33) Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

Păzitorii au fugit la vederea puterii divine, au spus cele întâmplate și oamenii au rugat pe Domnul să treacă din hotarele lor. Asta ar putea să simbolizeze pe căpeteniile iudeilor sau pe preoții idolilor, care, împărțind hrana greșelilor lor oamenilor necurați și necredincioși, îi hrănesc ca pe porci, pentru o moarte veșnică.

(Cromatius, Tratat la Matei 43.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 33) Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

Sau aceasta poate fi înțeleasă altfel, căci poate exista mai mult de un singur înțeles spiritual (urmând lui Origen, Cromatius arată că, în timp ce înțelesul literal al unui pasaj biblic este unic, i se pot oferi mai mult de un înțeles spiritual sau alegoric -n.tr) , adică, îi putem privi pe acești doi demonizați într-un sens mai larg, ca pe doi oameni dintre neamuri (precum am arătat mai înainte, urmașii lui Ham și Iafet – a se vedea 8, 28) care, prin cuvântul și harul lui Hristos, au fost eliberați din robia demonilor. Poate, prin turma de porci îi putem înțelege pe eretici care, scoși din comunitatea credincioșilor, sunt cunoscuți ca fiind mutați. Dacă este așa, păzitorii pot fi văzuți ca arhitecți ai ereziilor și învățători ai minciunii, care hrănesc aceste turme de porci cu învățături greșite, nu pentru viață, ci pentru moarte. Căci acești neînfrânați învățători îi hrănesc, nu cu hrana cerească, nici cu mâncarea unei vieți sănătoase, ci cu cea mai nebunească și necurată învățătură a fățărniciei.

(Cromatius, Tratat la Matei 43.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 34) Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

L-au rugat să plece din hotarele lor, nu din mândrie (precum cred mulți) , ci din smerenie. Să găsesc nevrednici de prezența Domnului, precum și Petru a căzut în genunchi înaintea Domnului după prinderea peștilor și Ia zis:pleacă de la mine, Doamne, căci sunt păcătos.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.8.34, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 34) Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

Cetatea din care au venit să întâlnească pe Domnul, cerându-i să plece din hotarele lor, reprezintă sinagoga, care nu a voit să primească pe Domnul și Mântuitorul ființei umane, chiar și după ce au privit divina Sa putere. De aceea, Hristos s-a întors în cetatea Sa. Pentru că a fost refuzat de către sinagogă, a venit la Biserica Sa,pe drept numită cetatea lui Dumnezeu. Văzându-L, gadarenii L-au rugat pe Domnul să plece din hotarele lor. Astfel de oameni se află și printre noi. Din necredință, Îl silesc pe Domnul și Mântuitorul lumii să plece din hotarele inimii lor, după cum spune Scriptura: înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Sol. 1, 4) .

(Cromatius, Tratat la Matei 43.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 9, 1) Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

Văzându-L, gadarenii L-au rugat să treacă din hotarele lor. Astfel de oameni se găsesc și astăzi printre noi. Din necredință Îl silesc pe Domnul și Mântuitorul lumii să se treacă din hotarele inimii lor, după cum spune și Scriptura: înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Sol. 1, 4) .

(Cromatius, Tratat la Matei 43.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

Evanghelia sărbătorii Sfântului Prooroc Ilie – Comentarii Patristice

Cu adevărat, Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.

Evanghelia din sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie (Luca 4, 22-30) – Comentarii Patristice

(Lc. 4, 22) Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?

Întrucât nu au cunoscut pe Hristos, Care a fost uns și trimis de către Dumnezeu, Care a fost Creatorul a toate aceste minunate lucruri, s-au întors la vechile lor obiceiuri, spunând lucruri netrebnice și nebunești despre El. S-au minunat la cuvintele harice pe care le spunea, însă le-au socotit ca fiind netrebnice, spunând: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Cum micșorează aceasta slava Făcătorului acestor minuni? Ce-L împiedică să fie și venerat și admirat, chiar dacă ar fi fost, așa cum se presupunea, fiul lui Iosif? Nu vedeți minunea? Satan căzuse, cetele diavolești sunt înfrânte și mulțimea este slobozită din felurite boli. Slăvesc harul prezent în învățăturile Sale. Atunci tu, precum făceau iudeii, ai gândit netrebnic despre El, crezând că Iosif era tatăl Său? Cât de nesăbuit! Cu adevărat s-a spus despre ei: Ascultaţi acestea, popor nebun şi fără inimă! Ei au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud (Ier. 5, 21).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 4, 23) Şi El le-a zis: „Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta”.

Mântuitorul explică intenționat de ce nu a săvârșit minuni în patria Sa, ca să nu lase pe cineva să creadă ca ar trebui să-și prețuiască mai puțin propria patrie. E,l Care a iubit pe toți, nu putea decât să-i iubească pe cei de un neam cu El. Dar cei care pizmuiesc patria Sa se lipsesc singuri de dragoste pentru că dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte (1 Cor. 13, 4). Și totuși, patria Sa nu a fost lipsită de binecuvântări. Nu este oare cea mai mare minune că Hristos S-a născut aici? Așadar, vedeți cât de multe lucruri rele aduce pizma. Patria Sa este aflată ca fiind nevrednică din pricina pizmei locuitorilor ei, patria în care Hristos a trudit ca cetățean al ei, aceeași patrie care s-a învrednicit ca Fiul lui Dumnezeu să se nască aici.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 4.47, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 4, 22-23)Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Şi El le-a zis: Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.

Iisus i-a certat pentru întrebarea nebunească pe care și-au pus-o: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif Rămânând la scopul învățăturii Sale, El spune: Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. Precum am mai spus, unii iudei învățau că profețiile referitoare la Hristos s-au împlinit în sfinții prooroci sau în unii oameni de-ai lor mai deosebiți. Pentru binele lor, Hristos îi depărtează de la o asemenea bănuială, spunând că Ilie a fost trimis doar la o singură văduvă, iar proorocul nu a vindecat decât un singur lepros, pe Neeman Sirianul. Prin aceasta, El face referire la Biserica celor necredincioși, care erau pe cale să-L accepte și să fie vindecați de lepra lor, pentru că izraeliții nu au vrut să se pocăiască.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 4, 28-29) Şi toţi, în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie.

L-au alungat din cetatea lor, osândindu-se singuri prin fapta lor. Ei au confirmat ceea ce spusese Mântuitorul. Ei singuri s-au izgonit din cetatea dumnezeiască care se află în ceruri pentru că nu au primit pe Hristos, iar El, ca să nu-i mustre numai pentru nelegiuirea din cuvintele spuse de ei, a permis și necinstei lor să treacă la fapte. Pornirile lor erau nebunești, iar pizma lor era nepotolită. Ducându-L pe vârful dealului, căutau să-L arunce în prăpastie, dar El a trecut prin mijlocul lor fără ca ei să bage de seamă. Prin aceasta, nu a fugit de suferință (chiar a venit ca să sufere – n.tr.), ci a așteptat până la vremea cuvenită. Acum, la începutul propovăduirii Sale, ar fi fost o vreme nepotrivită să sufere înainte să fi vestit cuvântul adevărului.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 4, 30) Iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus.

Iisus vorbește despre fărădelegile iudeilor, pe care Domnul demult le-a vestit prin prooroci. Aceste fărădelegi au fost anticipate de către versetul psalmului, care spune că atunci când va fi în trup, va îndura multe chinuri: Răsplătit-au mie rele pentru bune şi au vlăguit sufletul meu (Ps. 34, 11). Acestea s-au împlinit în Evanghelie și atunci când El Însuși a împărtășit binecuvântări printre oameni, ei tot L-au batjocorit. Nu este de mirare că cei care L-au alungat pe Mântuitorul din patria lor și-au pierdut mântuirea (Mt. 8, 34).

În același timp, înțelege și că El nu a fost obligat să sufere pătimirile trupului Său. Au fost de bună voie. El nu a fost luat de iudei, ci s-a lăsat singur în mâinile lor. Firește, este dus unde vrea El să fie dus. Pleacă fără ca nimeni să-și dea seama atunci când voiește (vezi In. 18, 7-8) și este răstignit atunci când voiește El a fi.

Nu poate fi ținut când El nu voiește. Aici merge până pe vârful dealului ca să fie aruncat, dar priviți, mințile oamenilor mânioși au fost deodată schimbate și năucite. El coboară prin mijlocul lor, căci ceasul ca El să pătimească încă nu venise (In. 8, 20) și cu adevărat, El vrut în continuare să vindece pe iudei, decât să-i piardă, ca prin nereușita nebuniei lor, ei să înceteze să vrea ceea ce nu au putut să obțină.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 4.55-56, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Ai primit harul? Ai căzut? Ridică-te prin pocăinţă!

Când profetul Natan l-a cercetat pe David pentru păcatul lui, acela s-a pocăit imediat şi a primit iertarea. În aceeaşi categorie intră şi paradigma pustnicului care, pe când mergea la apă, a căzut în păcat lângă izvor.

În timpul vieţii noastre, prin căderile noastre, ofensăm măreţia lui Dumnezeu. De aceea trebuie să cerem mereu de la Domnul iertarea păcatelor noastre.

Cineva care a primit harul şi apoi a căzut se poate ridica prin pocăinţă, după cuvântul Psalmistului: Împingându-mă, m-au împins să cad, dar Domnul m-a sprijinit (Psalm 117, 13). Când profetul Natan l-a cercetat pe David pentru păcatul lui, acela s-a pocăit imediat şi a primit iertarea.

În aceeaşi categorie intră şi paradigma pustnicului care, pe când mergea la apă, a căzut în păcat lângă izvor. Iar când s-a întors la chilie, s-a pocăit de păcatul lui şi a început iarăşi să trăiască la fel ca înainte. Vrăjmaşul i-a provocat tulburare. I-a arătat greutatea păcatului său şi i-a spus că e imposibil să fie iertat, străduindu-se în felul acesta să-l descurajeze şi să-l depărteze de la asceză. Acela însă a rămas statornic. Această întâmplare i-a arătat-o Dumnezeu unui Sfânt Părinte. Şi i-a poruncit să-l încurajeze pe fratele care păcătuise, pentru a birui în lupta cu diavolul.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere din limba greacă Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 333-334