Fii cu Domnul în fiecare zi, clipă de clipă!

Ce-ai de făcut, începe cu binecuvântare, şi mulţumeşte când ai isprăvit. Izbânda pune-o pe seama lui Dumnezeu; pentru ponoase, cere-I Lui iertare. Roagă-te când lucrezi, ori măcar lucrează în duh de rugăciune. Că rugăciunea unelteşte ca nimeni alta unirea omului cu Dumnezeu.
Dintru început ia-ţi îndreptar credinţa, ca să dai rost şi noimă vieţii tale, s-o cârmueşti, adică, cu toate ale sale către Dumnezeu. Fără de El e vană şi deşartă, şi nimicnicie. Cu El, viaţa-i bogată şi plină de tâlc.
Fii cu Domnul în fiecare zi, clipă de clipă.
Fă-ţi cale către El cu faptele şi gândurile tale.
Cel care le-a făcut pe toate, a pus în toate un temei dumnezeiesc. Împărtăşeşte-te de ele, dar, duhovniceşte, cum le-a gândit pe ele Dumnezeu, cu gândul pururea la El. C-ai să dai seama de cum te-ai folosit de toate cele ale vieţii tale.
Începe tot lucrul tău, oricât de mic, cu Dumnezeu şi săvârşeşte-l ca înaintea feţei Sale.
Sârguieşte ca pe toate să le faci cu Domnul, şi fără El nimica să nu faci.
Ai pentru asta sfânta rugăciune. Pune plămada ei în fiecare faptă şi în fiecare gând. Ce-ai de făcut, începe cu binecuvântare, şi mulţumeşte când ai isprăvit. Izbânda pune-o pe seama lui Dumnezeu; pentru ponoase, cere-I Lui iertare. Roagă-te când lucrezi, ori măcar lucrează în duh de rugăciune. Că rugăciunea unelteşte ca nimeni alta unirea omului cu Dumnezeu.
Zi de zi, uită tot mai mult de tine şi uită-te tot mai mult la Dumnezeu. Trăieşte mai puţin din ale tale şi mai mult din ale Sale. Şi tot mai mult ai să te legi de El.
Seara, socoteşte câte greşale ai făcut şi te căieşte; dimineaţa, ia-ţi viaţa ta de la început, fiecare zi a ta să fie încă un pas spre Dumnezeu.
Nu-i trândăvie viaţa, ci trudă şi alergare. Adună în toată vremea vieţii tale cu Hristos, ca să nu ţi se risipească viaţa. Ca în veşnicie sp viem întru El, Cel ce este „totul întru toţi” (Coloseni 3, 11).
(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 107-108)

Deznădejdea – cum să luptăm împotriva ei?

 

Să evităm să ne amintim greşelile în detaliu şi să le „rumegăm”. De asemenea, trebuie să începem fiecare zi ca şi cum ar fi o nouă zi, să luăm totul de la zero, să nu ne întoarcem spre trecut, ci spre prezent şi spre viitor.

Stareţul Serghie pomeneşte adesea despre patima deznădejdii, care la creştin se poate naşte din conştiinţa acută a unui păcat comis sau din starea lui păcătoasă. Stareţul preconizează mai multe feluri de a ieşi din această stare duhovnicească nu doar patologică, dar şi periculoasă.
1. Nu trebuie niciodată să ne credem starea de păcat iremediabilă ci, dimpotrivă, să fim siguri că există întotdeauna iertare pentru orice greşeală. Să fim siguri că este de ajuns să cerem iertarea lui Dumnezeu, pentru a o primi.
2. Trebuie să evităm să fim sub dependenţa păcatelor noastre şi a stărilor noastre păcătoase de mai înainte.
Pentru aceasta, trebuie să evităm să ne amintim greşelile în detaliu şi să le „rumegăm”. De asemenea, trebuie să începem fiecare zi ca şi cum ar fi o nouă zi, să luăm totul de la zero, să nu ne întoarcem spre trecut, ci spre prezent şi spre viitor.
3. Să lăsăm păcatul. În timp ce diavolul urmăreşte să ne identifice cu păcatul nostru, sugerându-ne: „Tu eşti aceasta”, tocmai pentru a ne împinge spre deznădejde, trebuie să înţelegem că păcatul şi patimile sunt profund străine firii şi persoanei noastre, că ele sunt ca nişte bube care s-au adăugat din întâmplare, care ne-au parazitat pielea, dar care nu fac parte din ea.
Mai simplu spus, când constatăm în noi tendinţe spre rău, nu trebuie să pierdem timp întrebându-ne asupra originii lor – ce anume a putut să le creeze în noi sau să le provoace. Mai ales, nu trebuie să credem că ele fac parte din noi, că descoperă un aspect ascuns al personalităţii noastre. Există un mare pericol de a ne solidariza astfel cu răul, de a-l considera ca făcând parte din noi. Trebuie să ştim că tendinţele rele care se manifestă în noi sunt ispite care ne vin de la demoni. Aceştia caută să ne facă să credem că ei nu există şi că tot răul care se iveşte în noi vine de la noi şi face parte din noi.
Însă, cu adevărat, lor trebuie să li-l atribuim, iar nu nouă. Trebuie să ştim că răul este într-adevăr străin firii noastre, deşi intră adesea în contact cu ea şi caută să se grefeze pe propriile noastre tendinţe. Totuşi, faptul că demonii ne propun adesea ispite care nu corespund cu tendinţele noastre, cu dorinţele şi gusturile noastre, care nu ne privesc şi pentru care nu avem nicio atracţie este semnul evident că răul care se manifestă în noi îşi are în ele originea profundă.
Toate acestea nu exclud pocăinţa de păcatele noastre şi de starea noastră de păcătoşenie. Dimpotrivă, pocăinţa odată apărută, unită cu atitudinile precedente şi cu rugăciunea este unul dintre principalele moduri de a ieşi din deznădejde şi de a o evita.