Dacă răspundem la violenţă cu violenţă nu rezolvăm nimic

Foto: Magda Buftea

Dacă săvârşim şi noi violenţă şi presiune faţă de ceilalţi, îi vom obliga să se pregătească pentru al doilea atac, mai mare.
„Războiul pe care îl suportăm este foarte mare. Toţi sunt împotriva noastră: şi ştiinţa, şi politica. Nu sunt pesimist, dar cred că trăim chiar vremurile de pe urmă (cuvânt rostit în anul 1981). Starea noastră trebuie să fie martirică. „Ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Când răspundem la violenţă cu violenţă nu fa­cem nimic. Tăcerea martirică va arăta în timp îndelungat victoria, biruinţa. Dacă săvârşim şi noi violenţă şi presiune faţă de ceilalţi, îi vom obliga să se pregătească pentru al doilea atac, mai mare.” (Părintele Sofronie de la Essex)
(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos:

Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, pp. 283-284)

O „biserică” din Suedia oferă un ghid LGBT pentru „copiii curioși” în care le spune că Iisus a fost „travestit”, iar Biblia nu este împotriva homosexualității

Așa numita biserică protestantă suedeză oferă un ghid LGBTQ pentru „copiii creștini curioși”. „Ghidul”, o broșură care deja a provocat controverse,  îl prezintă pe Iisus drept „travestit” iar pe Iosif ca „transvestit”, scrie site-ul wnd.com citând publicația suedeză nyadagbladet.se.
Pe site-ul eparhiei Västerås se spune că ghidul conține definiții și concepte, un pic și  despre Biblie un pic și despre LGBTQ, dar și despre povestiri biblice importante pentru cei din comunitatea LGBTQ.

Broșura pretinde că Biblia nu este împotriva homosexualității, deoarece cuvântul „homosexualitate” nu este menționat în Cartea Sfântă, iar locurile care au fost interpretate ca fiind legate de homosexualitate nu se referă la o relație de dragoste homosexuală, ci la exploatare sau viol.
Ghidul se referă și la câțiva termeni de genul „cisperson”, „fluiditate de gen”, „nonbinarism”, „queer”, ”târguri curcubeu” și multe altele.
Fecioara Maria este descrisă drept o fată care „îndrăznește să încalce normele sexuale tradiționale într-o societate patriarhală”. Iosif este prezentat drept un visător, care „încalcă normele în ceea ce privește expresia genului”.
Nici Iisus Hristos nu a scăpat de caracterizarea în cheie LGBT, fiind descris drept „un om care a încălcat norma”. Conform ghidului, unii îl numesc pe Iisus „travestit” pentru modul său de viață și pentru că „a pus la îndoială normele acelor vremuri”.  El „nu și-a apărat familia tradițională” și ar fi trebuit să cunoască iubirea pentru mulți „bărbați și femei”.
Ghidul include, de asemenea, un segment intitulat „Ești unicorn?”

SursaSursa

Franța a ales „civilizația morții”. Vincent Lambert a murit după zece zile de agonie

Vincent Lambert, francezul tetraplegic în vârstă de 42 de ani, aflat în stare vegetativă de aproape 11 ani, la spitalul din Reims, și al cărui caz a împărțit societatea franceză în două, a murit după ce medicii i-au scos tuburile prin care era hrănit, anunță BBC.
Medicii au suspendat încă de săptămâna trecută alimentarea și hidratarea artificială a bărbatului, după o hotărâre definitivă a celei mai înalte instanțe de apel din Franța.

Eutanasia este ilegală în Franța, dar medicilor le este permisă oprirea tratamentelor la pacienții cu afecțiuni terminale.
Cazul lui Vincent Lambert a împărțit atât țara în două, declanșând demonstrații pe străzile din Paris. A provocat însă și dispute și în rândul familiei acestuia.
Nepotul său a spus că a murit la ora 08:24 (06:24 GMT) joi, la nouă zile după ce alimentarea și hidratarea au fost eliminate.
Părinții lui Vincent Lambert, care s-au luptat luni la rând pentru a-și ține fiul în viață, au susținut că nu mai pot face recurs la sentința Curții de Casație, declarând, luni, că s-au „resemnat” să accepte moartea fiului lor.
Cazul lui Vincent Lambert a readus în atenție dezbaterile pe tema opririi tratamentelor pentru pacienții aflați în stare vegetativă. În Franta, eutanasia și sinuciderea asistată sunt interzise, dar oprirea tratamentelor poate fi autorizată de lege în anumite situații.
În 2008, în urma unui accident de mașină, francezul a intrat în stare de comă vegetativă, din care a ieștit după scurt timp, pentru a ajunge într-un stadiu de „conștiență minimală” (exact ca Michael Schumacher). După cinci ani, în 2013, Clinica din Reims decide să oprească alimentarea cu hrană și hidratarea lui Vincent, având doar acordul soției, nu și al părinților. Sesizată de aceștia, CEDO constată în 2015 că decizia clinicii este conformă cu Convenția Drepturilor Omului.

Sursa

Chip şi închipuire ‒ cu cine alegem să ne asemănăm?

Închipuirile depărtează pe om de Dumnezeu, însă chemarea numelui lui Iisus Hristos și căutarea voii lui Dumnezeu pot mântui din această stăpânire.

Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.

În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde „lepădarea” de lume. Sufletul doreşte a trăi cu Dumnezeu şi dumnezeieşte, şi de aceea se leapădă de voia proprie şi de închipuiri ce nu pot zidi adevărata fiinţare, ci se adeveresc a fi „întunericul cel mai dinafară”.

Lumea voii omeneşti şi a închipuirilor este lumea „nălucirilor” adevărului. Această lume la om este aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavoleşti.

Şi închipuirile diavoleşti, şi cele făurite de însuşi omul pot înrâuri asupra oamenilor, schimbându-le înfăţişarea şi chipul, dar într-un astfel de caz un lucru este de neocolit: tot chipul zidit de însuşi omul sau insuflat de diavoli şi primit în suflet va stâlci chipul duhovnicesc al omului zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O asemenea „făurire”, în sfârşitul dezvoltării sale, duce la „îndumnezeirea” de sine a făpturii, adică la afirmarea principiului dumnezeiesc ca fiind cuprins în însăşi firea omului. În virtutea acestui fapt, religia firească, adică religia minţii omeneşti, în chip fatal va primi un caracter pantheist.

Şi chipurile omeneşti, şi cele diavoleşti îşi au puterea proprie, uneori cât se poate de mare, dar nu pentru că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea dumnezeiască ce făureşte dintru nimic, ci pentru că voia omului înclină către ele; şi numai în cazul când înclină către ele, omul se formează după ele. Dar Domnul slobozeşte de sub stăpânirea patimilor şi a închipuirilor pe cel ce se pocăieşte, iar creştinul slobozit de ele îşi râde de puterea chipurilor.

Puterea răului cosmic asupra omului este uriaşă, şi nimeni dintre urmaşii lui Adam nu o poate birui fără Hristos şi în afara lui Hristos; El este Iisus-Mântuitorul în adevăratul şi singurul înţeles al cuvântului. Iată credinţa nevoitorului dreptslăvitor, şi pentru aceea rugăciunea liniştirii minţii se săvârşeşte prin neîncetata chemare a numelui lui Iisus Hristos, de unde şi rugăciunea aceasta a primit denumirea de „rugăciunea lui Iisus”.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 165-166)

Masca evlaviei și revolta conștiinței

Noi trebuie ca din nou să trăim în atmosfera primelor veacuri ale erei creştine: „Nouă ni s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credem în El, ci să şi pătimim pentru El” (Filipeni 1, 29).

Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiţi oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puţini sunt cei care stau la limita deznădejdii. Fiecare dintre aceştia, în măsura lui, în adâncurile duhului lui, suferă din pricina absurdităţii vieţii contemporane. Aceştia sunt nemângâiaţi în amărăciunea lor; sforţările personale sunt insuficiente pentru a se elibera din lumea confuziei de care sunt cuprinşi şi pentru a-şi concentra mintea la ceea ce este mai important.

Mulţi sunt înclinaţi să caracterizeze epoca noastră a fi post-creştină. Însă eu, personal, în limitele cunoştinţelor mele de istorie universală şi creştină, sunt convins că, în dimensiunile sale autentice, creştinismul nu a fost primit niciodată aşa cum se cuvine de către masele largi. Multe state s-au pretins a fi „creştine” şi popoarele lor au purtat masca evlaviei, „având doar înfăţişarea dreptei credinţe” (II Timotei 3, 5), dar au dus şi duc un mod de viaţă păgân. Oricât ar fi de curios, dar chiar aceste state ţin de veacuri o mare parte a lumii în menghina de fier a robiei, iar în ultimii ani au învăluit lumea cu norul tenebros al aşteptării focului apocaliptic: „Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute… şi păstrate pentru focul din ziua Judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi” (II Petru 37; Luca 21, 34-35).

În această criză contemporană a creştinismului, în masele de oameni eşti pe deplin îndreptăţit să observi revolta firească a conştiinţei împotriva acelor perversităţi la care a fost supusă învăţătura evanghelică. Noi trebuie ca din nou să trăim în atmosfera primelor veacuri ale erei creştine: „Nouă ni s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credem în El, ci să şi pătimim pentru El” (Filipeni 1, 29).

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, traducere din limba rusă de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 62)

Cel mai mare păcat al zilelor noastre: oamenii s-au afundat în deznădejde și nu mai cred în Înviere

Deoarece femeile vremii noastre au pierdut această conştiinţă înaltă, au început să nască prunci după trup. Copiii noştri au devenit incapabili pentru credinţă. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veşnic.

Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde şi nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceştia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenţei noastre, drept ziua naşterii noastre la viaţa cea mai înaltă, la plinătatea vieţii ce aparţine lui Dumnezeu. Cu adevărat Evanghelia spune: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa”(Ioan 3, 36). „Amin, amin, zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”(Ioan 5, 24). „Amin, amin zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”(Ioan 8, 51). Şi expresii asemănătoare putem aduce din destul.

Adeseori aud de la oameni: – Cum şi de ce se întâmplă toate acestea? Pentru ce majoritatea oamenilor şi-au pierdut capacitatea de a crede? Oare, această nouă necredinţă nu este consecinţa vastei culturi, când ceea ce spune Sfânta Scriptură devine basm, vis irealizabil? Credinţa, capacitatea de a crede, nu depinde în primul rând de gradul de cultură al omului. Într-adevăr, observăm că în vremea noastră, în care se răspândeşte cultura, credinţa slăbeşte, în timp ce ar trebui de fapt să se întâmple contrariul. Adică, cu cât mai vaste devin cunoştinţele omului, cu atât mai multe pricini are pentru a recunoaşte marea înţelepciune a creaţiei lumii.

Aşadar, în ce constă rădăcina necredinţei? Înainte de toate, se cuvine să spunem că subiectul acesta este în primul rând lucrarea părinţilor, a taţilor şi a mamelor. Dacă părinţii se comportă cu seriozitate faţă de faptul naşterii noului om, cu conștiinţa că pruncul născut poate fi cu adevărat „fiu al omului” după chipul Fiului Omului, adică al lui Hristos, atunci se pregătesc pentru această faptă nu aşa cum de obicei se întâmplă ea. Iată un exemplu minunat: Zaharia şi Elisabeta se rugau de multă vreme ca să li se dăruiască un fiu… Dar ce s-a întâmplat? „Şi i s-a arătat Îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar Îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului… şi încă din pântecele maicii sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Luca. 1, 11-16).

Vedem în continuare că Ioan, aflându-se încă în pântecele maicii sale, a cunoscut vizita Maicii lui Hristos şi a săltat de bucurie, iar bucuria lui s-a transmis maicii sale. Atunci aceea s-a umplut de duh proorocesc. Altă pildă este proorociţa Ana. Aşa şi acum, dacă taţii şi mamele ar naşte copii, conştienţi de marea însemnătate a acestei fapte, atunci copiii lor s-ar umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicilor lor, iar credinţa în Dumnezeu, Creatorul a toate, ca faţă de Părintele lor, ar deveni pentru ei firească şi nici o ştiinţă nu ar putea să le clatine această credinţă, deoarece „cel ce se naşte din Duh, duh este”.

Aşadar, existenţa lui Dumnezeu şi apropierea Lui de noi este un fapt evident pentru un astfel de suflet. Iar necredinţa celor erudiţi sau a celor inculţi va fi în ochii acestor fii ai lui Dumnezeu ca o simplă dovadă că oamenii aceştia nu s-au născut încă de sus, şi tocmai din această pricină nu cred în Dumnezeu, pentru că sunt numai trup, născuţi din trup. Însă ceea ce constituie o adevărată problemă pentru Biserică, pentru menirea ei, este cum să-i convingă pe oameni că sunt adevăraţi fii şi fiice ai veşnicului Părinte; cum va arăta lumii posibilitatea unei alte vieţi, asemenea vieţii lui Hristos, sau cu cea a Prorocilor şi a Sfinţilor. Biserica este datoare să aducă în lume nu numai credinţa în Înviere, ci şi garanţia pentru ea. Atunci va fi de prisos pretenţia pentru oricare alte învăţături moraliste.

Extras din: Arhim. Sofronie, Taina vieţii creştine

Sursa: ortodox.md

Dreptatea lui Dumnezeu păstrează buna-rânduiala a tuturor lucrurilor

Dreptatea dumnezeiască le rânduieşte pe toate în chip drept şi le păstrează pe toate neamestecate şi neconfundate cu altele, dăruind fiecăreia dintre toate existenţele cele cuvenite după vrednicia ce a dat-o fiecăreia dintre ele.
Dumnezeu este socotit iarăşi Dreptate, ca Cel ce împarte tuturor cele după vrednicie şi fiecăruia buna măsură şi frumuseţea, buna rânduială şi ordinea şi toate darurile, distingându-le după regula cea cu adevărat cea mai dreaptă, fiind tuturor în parte cauzatorul lucrării lor. Căci dreptatea dumnezeiască le rânduieşte pe toate în chip drept şi le păstrează pe toate neamestecate şi neconfundate cu altele, dăruind fiecăreia dintre toate existenţele cele cuvenite după vrednicia ce a dat-o fiecăreia dintre ele. Şi dacă spunem acestea în chip drept, toţi care defaimă dreptatea dumnezeiască, uită nedreptatea vădită ce şi-o aleg pe seama lor.
(Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, București, 1996, pp. 166-167)