Oriunde vă aflați, rostiți rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie rostită în felul următor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

Dacă stai, şezi, mănânci, călătoreşti ori faci altceva ‒ rosteşte întotdeauna această rugăciune cu străduinţă îndemnându-te către ea, pentru că ea nimiceşte vrăjmaşii nevăzuţi, precum ostaşul nimiceşte duşmanii cu suliţa.

Întipăreşte-o şi în gândul tău, nu te ruşina s-o spui orişiunde te vei afla, iar când limba şi gura vor obosi, atunci roagă-te numai în gând. De la rostirea îndelungată a rugăciunii cu limba se naşte rugăciunea cu mintea, iar de la ea ‒ cea a inimii.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, p. 26)

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț – 26 iunie

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț este prăznuită pe 26 iunie, în aceeași zi cu icoana Maicii Domnului din Lida.

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț este cunoscută și sub numele de icoana „Lidianca”, pentru că este considerată o copie perfectă a icoanei din Lida.

Această icoană a Maicii Domnului este considerată cea mai veche și mai frumoasă icoană din România, și cunoscută în toată lumea ca făcătoare de minuni. Timp de peste 600 de ani, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț a întărit credința creștin-ortodoxă a conducătorilor, monahilor și a credincioșilor din România.

Ea a fost comandată de către Sfântul Gherman în anul 665, fiind copie a icoanei Maicii Domnului ce se afla în Lida, din anul 35. Pe spatele icoanei este zugrăvit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care s-a născut în Lida. Sfântul Gherman a adus icoana cu el în Constantinopol atunci când a devenit patriarh, și a oferit-o Mănăstirii Heleopatra.
La începutul persecuției iconoclaste a împăratului Leon al III-lea, în anul 714, icoana Maicii Domnului a fost ascunsă, iar în anul 716 a fost trimisă în secret de către Sfântul Gherman la Roma, Papei Grigorie al III-lea.

Icoana Maicii Domnului a fost așezată timp de 106 ani în Basilica „Sfântul Petru” din Roma. După învingerea iconoclaștilor, Papa Serghie al II-lea a readus icoana în Constantinopol. Icoana a fost întâmpinată la intrarea în Constantinopol de Sfânta Împărăteasă Teodora, însoțită de Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului și popor mult din Imperiul Bizantin. Apoi, icoana a fost reașezată în Mănăstirea Heleopatra.

În jurul anului 1400, împăratul Manuel al II-lea Paleologul a trimis trei icoane în semn de recunoștință a Imperiului Bizantin, față de Voievodatul din Moldova:

Una pentru Voievodul Alexandru cel Bun – icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, care a fost așezată în Mănăstirea Bistrița, Neamț, România.
Una pentru soția sa, Neacșa (numită în unele scrieri Ana) – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a fost așezată în Mănăstirea Agapia, Neamț, România.
Una pentru Mitropolitul Iosif Mușat – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care a fost așezată în Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava, cunoscută sub denumirea de Biserica Mirăuți.

Biserica Sfântul Gheorghe – Mirăuți din Suceava se afla în apropierea Curții Domnești și a îndeplinit rolul de Catedrală Mitropolitană a Moldovei, între anii 1402-1522. Icoana Maicii Domnului a stat în biserica Sfântul Gheorghe până în anul 1415, când a fost dusă și așezată în Mănăstirea Neamț, unde a și rămas de atunci.

În timpul unei invazii a Imperiului Otoman, icoana a fost îngropată din iunie 1821, până în octombrie 1822, împreună cu alte obiecte de valoare, într-o poiană tainică de pe Muntele Rusu, pentru a fi protejată. Astăzi, pe locul în care a fost îngropată icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se află Schitul Icoana Veche.

Între anii 1844-1845, icoana a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint aurit, ornamentată cu pietre prețioase.

Unul dintre principii moldoveni a oferit o copie a icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț unui moșier rus, pe nume Certkov. Descendenții lui Certkov au așezat icoana în biserica din sat în anul 1846. Pe spatele icoanei se află o inscripție în care se spune că icoana este o copie fidelă a icoanei trimise din Constantinopol, de către împăratul Manuel Paleologul.

De asemenea, prin călăuzirea Maicii Domnului, Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi (15 noiembrie) a povățuit mulți asceți în Rusia și, mai apoi, în România.

Icoana Maicii Domnului din Lida – 26 iunie (12 martie)

Această icoană făcătoare de minuni este menționată în slujba icoanei Maicii Domnului din Kazan – Kazanskaya (22 octombrie), în cea de-a treia cântare a Canonului.
Conform tradiției, în anul 35, Sfinții Apostoli Petru și Pavel predicau în orașul Lida, lângă Ierusalim. Au construit acolo o biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după care au mers la Ierusalim și au rugat-o să vină la sfințirea bisericii. Ea le-a promis că va fi acolo şi i-a trimis înapoi la Lida.
Întorşi la biserica ce urma a fi sfinţită, sfinţii apostoli au găsit zugrăvit pe un perete chipul Maicii Domnului. Alte surse spun că icoana nefăcută de mână omenească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a apărut pe un stâlp al bisericii din Lida. Imediat după, a venit și Maica Domnului, care s-a bucurat văzând mulțimea oamenilor ce era adunată acolo. Ea a binecuvântat icoana, înzestrând-o cu darul facerii de minuni.

Împăratul Iulian Apostatul (361-363) a auzit despre icoana Maicii Domnului și a încercat să o distrugă. Meșterii trimiși de împărat pentru a distruge icoana nu au reușit să îndeplinească fărădelegea: cu cât ciopleau icoana, culorile ei pătrundeau și mai adânc în piatră. Imediat după aceasta, vestea s-a răspândit în tot ținutul și mulțime de oameni au venit să cinstească icoana Maicii Domnului.
Sfântul Gherman, viitorul patriarh al Constantinopolului, a trecut într-una dintre călătoriile sale prin Lida și, văzând frumusețea icoanei Maicii Domnului, a comandat o copie a icoanei. Sfântul Gherman a adus icoana cu el în Constantinopol, atunci când a devenit patriarh, și a oferit-o Mănăstirii Heleopatra.
La începutul persecuției iconoclaste a împăratului Leon al III-lea, icoana a fost trimisă în secret de către Sfântul Gherman la Roma, Papei Grigorie al III-lea.
Icoana Maicii Domnului a fost așezată timp de 106 ani în Basilica „Sfântul Petru” din Roma. Din acest motiv, icoana Maicii Domnului „Lidianca” de la Mănăstirea Neamț (26 iunie) mai este numită în sinaxarele rusești și icoana Maicii Domnului „Romana”.
Printre cele mai vechi surse care menționează despre icoana nefăcută de mână omenească a Maicii Domnului din Lida se numără un document atribuit Sfântului Andrei Criteanul, din anul 726, și o scrisoare scrisă de trei patriarhi din Răsărit, adresată împăratului iconoclast Teofil (829-842) în anul 839, precum și o lucrare a lui Gheorghe Călugărul, din 886.

Icoana Maicii Domnului „Sedmiezerskaya” – 26 iunie (28 iulie, 13 octombrie)

Aceste trei zile de prăznuire au fost stabilite pentru a cinsti izbăvirea orașului Kazan de epidemia de ciumă din anul 1654-1655 (26 iunie), apoi izbăvirea de epidemia de ciumă din anul 1771 (28 iulie) și mutarea icoanei de la Ustiug la mănăstire (13 octombrie).

Numele acestei icoane sfinte vine de la Mănăstirea Sedmiezerskaya, care se traduce „mănăstirea celor șapte lacuri”. Din acest motiv, această icoană mai este denumită și icoana Maicii Domnului „Șapte lacuri”. La începuturi, mănăstirea era înconjurată de șapte lacuri mici, care mai apoi au fuzionat într-unul singur, mai mare.

Această mănăstire a fost întemeiată de călugărul Eftimie. El a adus icoana „Sedmiezerskaya” din Ustiug și a așezat-o în biserica mănăstirii nou-înființată (lângă orașul Kazan), în ziua de 13 octombrie 1615.

La mijlocul secolului al XVII-lea, orașul Kazan și mare parte din Rusia a fost cuprinsă de ciumă. În scurt timp au murit aproape toți locuitorii orașului, aproximativ 48000 de oameni.

Icoana Maicii Domnului „Sedmiezerskaya” a fost adusă în oraș în procesiune. După ce au înconjurat zidul de piatră al orașului, icoana a fost așezată în Biserica Bunei Vestiri. După privegherea de toată noaptea și Sfânta Liturghie de a doua zi, icoana a fost purtată în procesiune printre casele din lemn ale orașului. Șapte zile de rugăciuni și procesiuni au fost necesare pentru ca ciuma să se îndepărteze.
După trecerea epidemiei, călugării au cerut ca icoana să se întoarcă în mănăstire. Ei au săvârșit o priveghere de toată noaptea în cinstea icoanei, și au hotărât să o ducă în procesiune înapoi la mănăstire. Dar când se pregăteau să scoată icoana din biserică au fost împiedicați de o furtună de zăpadă. Acest fapt s-a repetat de trei ori, și de aceea s-a decis ca sfânta icoană să rămână în Kazan pentru un timp.

Icoana s-a întors la Mănăstirea Sedmiezerskaya abia în 1655.

Icoana Maicii Domnului din Tihvin – 26 iunie

Conform tradiției, această icoană a fost pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. În secolul al V-lea, icoana a fost mutată din Ierusalim la Constantinopol și a fost așezată în biserica Vlaherne, ce a fost zidită special pentru a adăposti această sfântă icoană.

În anul 1383, cu 70 de ani înainte de căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, icoana a dispărut din biserica Vlaherne. Ea a fost zărită de niște pescari deasupra apei Lacului Ladoga, de lângă Novgorod, înconjurată de o lumină orbitoare. După un timp, icoana s-a făcut nevăzută, arătându-se în satul Motceniți, ce se afla pe malul râului Tihvin, apoi în pădurea din apropierea orașului Tihvin. În această pădure s-a ridicat o biserică din lemn, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, în care a fost așezată icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aici, icoana a rămas în mod minunat nevătămată în urma mai multor incendii.

În secolul al XVI-lea, prin truda Marelui Cneaz Vasile Ivanovici, a fost construită o biserică din piatră pe locul vechii biserici de lemn. În anul 1560, din porunca țarului Ivan cel Groaznic, în jurul bisericii s-a format o mănăstire de călugări, ce era înconjurată de un zid de piatră.

În perioada 1613-1614, armata suedeză care asediase Novgorodul a avut mai multe tentative de a distruge mănăstirea. Nenumăratele rugăciuni rostite înaintea icoanei Maicii Domnului au dus la cruțarea sfântului lăcaș.

Când călugării au fost anunțați că armata suedeză se apropie, ei au decis să fugă cu tot cu icoană. Mergând să ia icoana, aceștia au constatat că nu o pot scoate din iconostas. Văzând aceasta ca pe un semn din partea Maicii Domnului, călugării s-au hotărât să nu mai părăsească mănăstirea, rugându-se Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să le apere vatra duhovnicească. Spre uimirea lor, o armată mare din Moscova a venit și a apărat mănăstirea.
Când suedezii au văzut armata rusă s-au spăimântat și s-au retras. Vestea acestei minuni s-a răspândit imediat, iar emisari din partea Țarului au venit și au vizitat mănăstirea. Însoțiți de o copie a icoanei făcătoare de minuni, ei au mers spre satul Stolbovo, la 33 de mile de Tihvin, unde au încheiat un tratat de pace cu suedezii, pe 10 februarie 1617.

După aceea, copia icoanei a fost luată la Moscova și așezată în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlin. Ulterior, aceeași icoană a fost mutată în Catedrala „Sfânta Sofia” din Novgorod, la cererea credincioșilor din oraș, care au fost atacați de suedezi. Încă odată, prin mijlocirea Maicii Domnului, orașul a fost salvat.

De-a lungul secolelor, vestea despre minunile săvârșite de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a răspândit în tot ținutul. Copii ale icoanei făcătoare de minuni au fost așezate în bisericile din toată Rusia. Unele dintre aceste copii s-au dovedit și ele făcătoare de minuni și a devenit o obișnuință din partea credincioșilor ca să se roage înaintea sfintei icoane pentru ajutor în necazuri.

La Mănăstirea Tihvin s-a ajuns la numărul de 24 de procesiuni în fiecare an cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Icoana a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint aurit, care lăsa să se vadă doar fețele și mâinile Maicii Domnului și ale Pruncului Hristos. Mulți dintre credincioșii care erau ajutați de Maica Domnului au dorit să-și arate recunoștința pentru ajutorul primit, astfel că au decorat îmbrăcămintea de argint cu numeroase pietre prețioase.
Cea mai mare minune este că icoana a fost ferită de distrugere sau vânzare după Revoluția rusă, care a fost precedată de o persecuție de 74 de ani a Bisericii. În jurul anului 1920, guvernul comunist a confiscat toate odoarele Bisericii Ortodoxe din Rusia, considerându-le „proprietatea poporului”. Multe dintre aceste obiecte sacre au fost distruse și vândute cu scopul de a face rost de bani pentru hrana poporului din Rusia și Ucraina, care era afectat de foamete.
În timpul ocupației germane din al doilea Război Mondial, naziștii au scos icoana din Mănăstirea Tihvin și au așezat-o în catedrala „Sfânta Treime” din Pskov. După doi ani, icoana ajunge la Riga, în Letonia. Când orașul a fost evacuat, Episcopul Ioan de Riga a luat icoana cu el în Bavaria, unde a fost cinstită de credincioșii ortodocși care au fost strămutați din cauza războiului.
Când agenții sovietici au reperat icoana, episcopul a plecat cu ea în Statele Unite, în anul 1949, sub pretextul că icoana care se află în grija lui este o reproducere recentă, fiind opera unui călugăr simplu, care nu are valoare istorică sau monetară.
La scurt timp după sosirea în Statele Unite, Episcopul Ioan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop și a fost desemnat să păstorească Episcopia de Chicago. După aceasta, icoana a fost așezată și cinstită în Catedrala „Sfânta Treime” din Chicago.
Arhiepiscopul Ioan mergea frecvent în pelerinaj cu icoana Maicii Domnului din Tihvin în diferite locuri din Statele Unite și Canada. După moartea ierarhului, din Duminica Floriilor a anului 1982, icoana rămas în grija protopopului Serghei Garklavs, fiul duhovnicesc al Arhiepiscopului.

În anul 2003, la mai mult de un deceniu de la căderea comunismului și învierea Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost luată decizia ca odorul sfânt să se întoarcă în Mănăstirea Tihvin.

Biserica Ortodoxă Rusă primise în posesie o parte din vechea Mănăstire Tihvin în anul 1995.

În anul 2004, Mitropolitul Gherman, Primatul Bisericii Ortodoxe din America, împreună cu membrii Sfântului Sinod al Episcopilor au mers cu icoana Maicii Domnului în pelerinajul anual de la Mănăstirea „Sfântul Tihon” (Pennsylvania), pentru a fi cinstită pentru ultima dată de credicioșii din America, după care au dus-o în Rusia la Mănăstirea Tihvin.
Icoana este de tip „Hodighitria” (Îndrumătoarea) și se aseamănă ca stil icoanei Maicii Domnului din Iviron. Aceste două icoane diferă doar prin poziția în care este așezat piciorul Pruncului Hristos. De altfel, mai multe surse istorice menționează că în timpul domniei Sfântului Cneaz Dimitrie Donskoy, au fost aduse în Rusia mai multe icoane „Hodighitria” ale Maicii Domnului.

Sfântul care a trăit ani de zile pe o creangă de migdal, păstrându-și neschimbată tinerețea feței

S-a așezat pe o creangă a copacului. După cum a putut, și-a construit un mic suport pe care se putea întinde. Astfel a înfăptuit nevoințe pustnicești suprapământești, dovedind perseverență și o mare putere de răbdare. A fost muncit de vânturi, de ploi și zăpezi, ars de căldura soarelui din timpul verii și de alte strâmtorări, fiind chinuit cumplit. Niciodată nu s-a moleșit cu sufletul. Nu era niciodată somnoros sau lipsit de vlagă. Fața lui de înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut vreodată. Obrajii săi nu și-au pierdut roșeața, ci erau ca de trandafir.

David, renumitul Părinte care a fost un înger pământesc și un om îngeresc, s-a născut și a crescut în marele și strălucitorul oraș al Tesalonicului. El a renunțat la lume și la lucrurile lumești. Și-a părăsit prietenii și neamul. Disprețuia onoarea și slava pământească. A renunțat la bani, proprietăți, bunuri, precum și la orice altă fericire trecătoare și pământească și la noroc. El s-a lepădat de sine însuși, și-a luat crucea în tinerețea sa și și-a urmat Stăpânul, în conformitate cu îndemnul evanghelic. În toate acestea, el a fost motivat de dumnezeiasca dragoste care mistuia inima lui.
Deci și-a tăiat perii capului, călugărindu-se, și a rămas în Mănăstirea Sfinților Mucenici Teodor și Mercurie, care se numea Cunuliaton sau „Cei cu glugă”. Acolo a petrecut în liniște, nevoindu-se mai presus de om și păzind toată fapta bună cu multă sârguință. Lui îi plăceau îndeosebi înfrânarea și smerenia, mai mult decât celelalte. Și-a dat seama că săturarea pântecelui gonește privegherea și întreaga înțelepciune. De asemenea, știa că slava deșartă năruiește deplin toate faptele bune. Din acest motiv, David, ca unul care își stăpânea simțurile, s-a străduit foarte să dobândească smerenia cugetului. El a dorit să-l imite pe omonimul său, David cel din vechime, care era cunoscut pentru blândețea lui.
Bucuria Preacuviosului Părinte era citirea dumnezeieștilor Scripturi ziua și noaptea. Se minuna nu doar de faptele bune ale sfinților mai dinainte de Lege și după Lege, ci și de cum i-a slăvit Dumnezeu pe aceștia, pentru că L-au slujit și I-au bineplăcut, cum se cuvine. Părintele David se gândea la cât de minunați i-a făcut Dumnezeu pe sfinții Săi. Într-o zi, s-a înfierbântat atât de tare și s-a umplut inima lui de o atât de mare străpungere, încât s-a suit într-un migdal. Acesta se afla în partea dreaptă a bisericii. S-a așezat pe o creangă a copacului. După cum a putut, și-a construit un mic suport pe care se putea întinde. Astfel a înfăptuit nevoințe pustnicești suprapământești, dovedind perseverență și o mare putere de răbdare. A fost muncit de vânturi, de ploi și zăpezi, ars de căldura soarelui din timpul verii și de alte strâmtorări, fiind chinuit cumplit. O, ce îngăduire și ce răbdare minunată a avut mult pătimitorul mucenic! Cum a răbdat el atâta pătimire rea! Ceilalți stâlpnici aveau cel puțin întărire, căci stâlpii erau zidiți și stăteau. Când acel stâlpnic dormea, ori își făcea altă lucrare trebuincioasă, stâlpul rămânea nemișcat. Dar David, acest bărbat de diamant, avea doar o creangă de care să se sprijine. Nu avea un loc sigur în care să se odihnească, de care să se sprijine. Nu avea odihnă niciodată, fiind hărțuit de ploi, de vânturi și fiind chinuit cumplit de frigul iernii. Astfel pătimind el, cel cu sufletul răbdător, nu s-a lenevit câtuși de puțin. Niciodată nu s-a moleșit cu sufletul. Nu era niciodată somnoros sau lipsit de vlagă. Când își înălța ochii și gândul către Hristos, Care a fost spânzurat pe un Lemn, simțea că și el poate răbda nevoința în copacul său. Fața lui de înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut vreodată. Obrajii săi nu și-au pierdut roșeața, ci erau ca de trandafir. Cu adevărat, în acest fericit s-a împlinit prorocescul cuvânt: „Dreptul ca finicul va înflori și ca cedrul din Liban se va înmulți” (Psalmul 91, 11).
(Sinaxarul Mare al lunii iunie, traducere de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 632-633)

Sfântul David din Tesalonic (26 iunie)

Cuviosul David s-a născut în jurul anului 450 în nordul Mesopotamiei. Fiind deja monah, din motive pe care nu le cunoaştem, a venit în Tesalonic împreună cu un alt monah, Adolá. Conform autorului vieţii acestor sfinţi, Cuviosul a venit mai întâi în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, cea numită Koukouliatōn, a cărei aşezare era „în marginea cetăţii, în apropierea zidurilor, lângă poarta Aproítōn”. Supranumele de Koukouliatōn face referire la monahii care purtau culionul într-un mod aparte, dacă judecăm după reprezentările iconografice ale Cuviosului, oarecum aruncat peste umeri.
Exemplele sfinţilor din Vechiul Testament, mai ales acela al Proorocului şi regelui David, care vreme de trei ani a cerut „bunătate, ştiinţă şi pricepere”, l-au îndemnat pe Cuviosul David să ia hotărârea de a trăi vreme de trei ani într-un migdal, până când Domnul Îi va arăta voia Sa şi-i va dărui pricepere şi smerenie. La capătul celor trei ani, un înger al Domnului i s-a arătat Cuviosului, spunându-i că cererea sa a fost auzită şi că nevoinţa sa de a trăi într-un copac vreme de trei ani a luat sfârşit. Îngerul i-a spus să coboare din copac şi să-şi continue viaţa ascetică într-o chilie, slăvind şi binecuvântând pe Domnul. Sfântul a împărtăşit această vedenie ucenicilor săi, cerându-le să-l ajute la ridicarea unei chilii.
Vestea aceasta a ajuns repede la urechile Arhiepiscopului Tesalonicului, Dorothei, fiind apoi aflată și de locuitorii orașului.

Prin Decretul său din anul 535, Neará 11, Împăratul Iustinian a mutat provinciile regiunii Illyricum de sub jurisdicția Arhiepiscopului de Tesalonic și a ridicat regiunea sa natală la rangul de arhiepiscopie, cu numele de Iustiniana Nova. Arhiepiscopul Aristides de Tesalonic a acceptat această schimbare, încercând, în schimb, să salveze importanţa politică a oraşului prin aducerea înapoi a sediului guvernatorului provinciei Illyricum, din Iustiniana Prima, în Tesalonic. Cu toate că întreruperea administraţiei eclesiastice nu a afectat cu nimic statutul Tesalonicului, mutarea sediului administraţiei provinciei a reprezentat o lovitură serioasă dată prestigiului orașului. Prin urmare, dorinţa cetățenilor oraşului, precum şi a guvernatorului Domnicus, a fost aceea de a readuce la Tesalonic sediul administraţiei, idee îmbrăţişată cu entuziasm de arhiepiscopul Aristides.
În acel moment a fost cerut și ajutorul Cuviosului David, pentru a aduce această problemă în atenţia împăratului Iustinian, căci, potrivit datelor din Viaţa Cuviosului, arhiepiscopul nu putea „lăsa oraşul fără păstor”, drept pentru care s-a hotărât trimiterea Sfântului David la Constantinopol. Alegerea [de către Arhiepiscop a] Cuviosului David arată importanţa misiunii precum şi dificultăţile prezentării unei asemenea cereri înaintea Împăratului Iustinian, având în vedere faptul că acesta abia sfârşise ridicarea celor două oraşe, Iustiniana Nova şi Iustiniana Prima.
După atâţia ani de viaţă de zăvorât, Cuviosul David a ieşit la lumina zilei. Înfăţişarea sa se schimbase: părul îi cădea până la brâu, iar barba îi ajungea până la tălpi, în vreme ce chipul îi strălucea ca soarele. Însoţit de doi ucenici ai săi, Teodor şi Dimitrie, Cuviosul a pornit către capitală.
Faima sa mergea înainte, aşa că, la sosirea în Constantinopol, întreg oraşul i-a ieşit în întâmpinare. Primirea sa de către Împărăteasa Teodora, soţia lui Iustinian, onorurile şi respectul ce i se arătau au impresionat întreaga asistenţă. Teodora a intrat repede în acţiune, aşa că, la întoarcerea lui Iustinian dintr-o călătorie oficială, i-a prezentat acestuia o imagine favorabilă a Cuviosului. Ca urmare, Iustinian l-a invitat să apară în faţa senatului. Cuviosul David s-a prezentat în faţa Senatului ţinând în mână tămâie şi foc care nu-i ardeau carnea. Înfăţişarea Sfântului precum şi minunea pe care o văzuseră cu ochii lor au contribuit la crearea unui climat de teamă şi străpungere, iar împăratul a răspuns prompt cererii Cuviosului David.
Purtând aceste veşti bune, Cuviosul a plecat către Tesalonic, dar nu avea să vadă cetatea decât de departe, căci, abia trecând vasul cu care călătorea de peninsula Halkidikí, Cuviosul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Aceasta s-a întâmplat cândva între anii 535 şi 541 d.H.
Vestea aducerii sfintelor moaşte ale Cuviosului a uimit întregul oraş. Trupul Cuviosului David a fost depus mai întâi în locul în care odihniseră sfintele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Theodoulos şi Agathópodos, la est de port. Cu mare durere, Arhiepiscopul Aristides a anunţat funeralii publice. Trupul Cuviosului a fost îngropat în mănăstirea Aproítōn, după dorinţa sa.
La 150 de ani de la adormirea Cuviosului, între 685-690 d.H., s-a făcut o încercare de a deschide mormântul, căci egumenul Mănăstirii Aproítōn, Dimitrie, „a dorit, din multă credinţă, să afle locul unde se aflau moaştele sfântului”. Însă, de îndată ce a fost începută această lucrare, placa ce acoperea mormântul s-a spart, iar această întâmplare a fost socotit un semn din partea Sfântului, cum că nu doreşte să fie scos. Sfintele sale moaşte au rămas în locul în care au fost depuse până în epoca cruciadelor. În vremea stăpânirii casei de Montferrat asupra Tesalonicului (1204-1222), sfintele sale moaşte au fost mutate în Italia, iar în 1236 sunt consemnate ca găsindu-se la Pavia, unde au şi rămas până în anul 1967.
În cele din urmă, sfintele moaşte ale Cuviosului David au fost mutate în Tesalonic, fiind așezate în Basilica Sfântului Dimitrie în data de 16 septembrie 1978.