Despre mântuirea păgânilor și a pruncilor nebotezați

– Fără Hristos nu se mântuiește nimeni! Dar răspundeți: ce însemnătate are aceasta dragoste pentru Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru noi și caută oaia cea pierdută, spunând însă atât de calm prin gura dumneavoastra: „Nu vreau să știu de copii nebotezați și de păgâni. Nu Îmi pasă de ei, de suferințele lor. Eu nu îi las să vină la Mine pe ei și nici pe acela care viețuiește în junglele Amazonului și nu M-a cunoscut pe Mine și calea Mea, chiar de a fost cu bună conștiință ca Melchisedec. Bucuria și iubirea le dau doar acelora care M-au cunoscut limpede și Mi-au slujit cu jertfelnicie, împlinind poruncile Mele?” Un astfel de „creștinism” aspru propovăduiți? Atunci nu mai inteleg nimic din dragostea față de oameni!

– Încep cu un mic protest: nu trebuie nici măcar în glumă să așezați în gura iubirii dumnezeiești cuvintele: „Nu Îmi pasă de suferințele lor”. Săgeata este îndreptată împotriva mea, dar de fapt Îl jigniți pe Hristos. Ceea ce este obișnuit pentru un jurnalist este deplasat pentru un om care vrea să rezolve o problemă teologică serioasă. Încerc să vă răspund. Sfântul Grigorie Teologul, în predicile la praznicul Botezului Domnului, vorbeşte despre faptul că păgânii virtuoşi şi pruncii ne­botezaţi nu vor fi nici pedepsiţi, nici proslăviţi. Apostolul Pavel scrie despre păgânii care nu L-au cunoscut pe Hristos că vor fi judecaţi după legea conştiinţei lor; nu vor fi îndreptă­ţiţi, ci judecaţi, asta însemnând că acestora le va fi pregătit loc în funcţie de faptele lor. Nu este posibil să primeşti harul lui Dumnezeu după moarte, atunci când personalitatea omului este distrusă ca unitate duhovnicesc-trupească şi rămâne doar o parte din ea, sufletul, zdrobit de păcatul originar şi de cele personale, necurăţit prin Botez. Iubirea lui Dumnezeu nu îl mântuieşte pe om unilateral, ea trebuie să fie percepută prin iubirea cu care răspunde omul. Însăşi relaţia cu Dumnezeu es­te o interacţiune între voinţa dumnezeiască şi cea omenească. Harul caută sufletul care însetează după el şi se supune lui. În viaţa pământească omul se formează ca persoană moral-duhovnicească. În caz contrar, această viaţă ar fi absurdă. Sun­teţi nedumerit de ce iubirea dumnezeiască nu mântuieşte în­treaga lume. Mi se pare că întrebarea „De ce Dumnezeu nu le dă mântuire păgânilor?” este pusă incorect. Dumnezeu dă ceea ce omul poate primi. În plus, Domnul doreşte mântui­rea omului mai mult decât omul însuşi. Dar Dumnezeu a dat omului autonomie morală şi nu poate să-l mântuiască fară participarea lui. În caz contrar, omul ar fi deposedat de voinţa liberă, adică ar fi distrus şi transformat pur şi simplu într-un robot biologic. Suntem nedumeriţi de ce Dumnezeu a lăsat o parte din omenire în ignoranţă faţă de creştinism. Creştinismul a fost răspândit, însă respins, iar în câteva regiuni, distrus prin foc şi sabie.
Dacă pe malurile Amazonului sau în adâncul Africii ar exista măcar un om capabil să adopte creştinismul şi să împli­nească poruncile Evangheliei, atunci Domnul ar trimite acolo propovăduitori sau ar găsi o modalitate de a-i aduce la creşti­nism. Dar şi mai tragică este situaţia când omul trece pe lângă Hristos şi închide ochii în mod intenţionat. Am citit în copi­lărie o povestire cu aproximativ acest conţinut. Pe un iudeu care locuia la Ierusalim au început să îl doară dinţii. Orice soluţie a încercat nu i-a folosit. Durerea nu înceta. Dar iată că iudeul aude gălăgie pe stradă şi se uită pe fereastră: este Hristos dus la răstignire. Pe iudeu însă puţin îl interesau cele lega­te de Mesia şi de nelegiuirea care urma să se săvârşească. Pe el îl îngrijorau doar dinţii bolnavi. Atunci îşi aduce aminte că Hristos a făcut minuni şi, înadins, Îi cere în gând vindecarea. Durerea lui de dinţi încetează, iar iudeul uită imediat de Hris­tos şi se apucă de treburile obişnuite, zilnice: nu-i mai trebu­ia Hristos. Câţi creştini nu se pot vedea pe ei înşişi în acest iudeu, dacă s-ar uita cu sinceritate în inima lor?! Acum mulţi vorbesc despre dragostea dumnezeiască, dar oare au nevoie de ea? Oare au căutat această dragoste, i-au chinuit proble­mele cruciale despre sensul vieţii, i-a captivat chipul lui Hris­tos prin frumuseţea sa? Nu! Mulţi înţeleg dragostea lui Dum­nezeu ca o solidaritate a Lui cu omul păcătos, înţeleg iubirea Acestuia ca posibilitate de a păcătui şi de a fi în acelaşi timp cu El; mai exact, ca posibilitatea de a nu fi cu Dumnezeu, ci doar de a te folosi de darurile Sale. Oamenii nu se gândesc la ce înseamnă mântuirea în înţelesul creştinesc al acestui cu­vânt. Pentru unii, mântuirea reprezintă doar un loc minunat într-un spaţiu unde omul va trăi după moarte. Însă mântui­rea reprezintă asemănarea cu Dumnezeu, dobândirea harului dumnezeiesc, care începe pe pământ şi se continuă în veşnicie, este chipul lui Hristos, care pe toate le luminează mai limpede şi mai strălucitor în sufletul omului, este urcuşul de la întune­ric spre lumină, este schimbarea la faţă a însăşi naturii umane, care devine tot mai duhovnicească şi capabilă să cuprindă de­săvârşirea dumnezeiască. Pentru creştin, mântuirea înseamnă Însuşi Hristos. Nu este posibilă o astfel de mântuire fără ispă­şire, Jertfa de pe Golgota, şi fără sfinţirea prin Duhul Sfânt. Dar asta înseamnă oare că toţi cei care nu ÎI cunosc pe Hristos vor merge în chinurile focului, indiferent de faptele lor? Nu! Iadul şi gheena focului nu înseamnă acelaşi lucru. Cu toate că dumneavoastră aţi născocit păgânul din Amazon care este „mai drept decât Melchisedec”, totuşi, păgânului, care în limi­tele obiceiurilor sale de trib şi ale concepţiilor respective do­vedeşte compasiune şi bunătate, conform glasului lăuntric al conştiinţei pe care o au toţi oamenii, deşi la diferite niveluri, i se va da o viaţă după moarte după faptele sale, nu în slavă, dar nici în munci. Mântuirea o dă Sângele lui Hristos, pedeapsa o dau păcatele personale, însă omul virtuos care nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu nu va fi lipsit de o oarecare milostivire. Se poa­te spune că, pentru faptele cele bune, Domnul va da recom­pensă celor care nu-L cunosc, dar nu poate să Se dea pe Si­ne Însuşi. În Evul Mediu uneori iadul era reprezentat simbo­lic sub forma unor cercuri concentrice: centrul, unde se aflau satana şi păcătoşii cumpliţi, se numea tartar; în împrejurimi­le din afară ale iadului se aflau cei mai buni dintre păgâni şi pruncii nebotezaţi; acolo nu erau nici chinuri, nici fericire. În ceea ce priveşte chinul păcătoşilor şi al răufăcătorilor, pe ei îi chinuie, în sensul propriu al acestui cuvânt, nu Dumnezeu, ci păcatul lor, care reprezintă pe pământ o putere distructivă şi o vieţuire mincinoasă, iar după moarte o asemănare neconteni­tă cu demonul. Însă, înainte să ne frământăm pentru păgânii de pe malurile Amazonului, să ne uităm la noi înşine. Dragos­tea lui Dumnezeu ni se descoperă nouă, creştinilor, dar oare o primim pe aceasta, am stabilit ca scop al vieţii dobândirea harului, jertfim noi ceva pentru dragostea dumnezeiască des­pre care ne place atât de mult să vorbim? Poate că la înfricoşă­toarea Judecată cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu îi vor demasca pentru apostazia lor interioară pe creştinii „minimalişti”, ca­re au pierdut darul primit. Sufletul iubitor de păcat năzuieş­te spre acela care îl ademeneşte cu speranţe mincinoase. Din această cauză au apărut erezii despre mântuirea tuturor, atât în vechime, cât şi acum, printre acestea numărându-se şi o scriere apocrifă despre botezul în iad.

Arhimandrit Rafail Karelin – Răspunsuri la dilemele lumii de astăzi.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s