Duminica a 7-a după Paști 

1-3. “Acestea a grait Iisus. Si Si-a ridicat Ochii la cer, si a zis: Parinte a venit ceasul, proslaveste pre Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca pre Tine. Precum i-ai dat Lui stapanire peste tot trupul, ca tot ce ai dat Lui, sa le dea lor viata vesnica. Si aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pre Tine Unul adevaratul Dumnezeu, si pre Carele ai trimis pre Iisus Hristos”.

Dupa ce a zis ucenicilor, ca necaz veti avea, si i-a sfatuit pe ei sa indrazneasca, iarasi ii ridica pe ei prin rugaciune,invatandu-ne pe noi, ca in ispite toate lasandu-le, la Domnul sa alergam.

Si in alt chip, nici rugaciune este lucrul acesta, ci vorba catre Tatal.

Iar daca in alt loc se roaga, (Luca 22, 41), si genunchile isi pleaca, sa nu te minunezi, ca a venit Hristos nu numai ca pe Sinesi sa Se arate, ci si toata fapta buna sa invete.Iar celui ce invata, nu numai prin cuvinte, ci si prin lucruri i se cuvine sa invete.

Si vrand sa arate, ca nu fara de voie, ci dupa buna voie vine la patima,zice:Parinte,a venit ceasul. Ca iata ca pe o dorita o pofteste pe aceasta, si slava numeste lucrul acesta, nu a Sa numai, ci si a Tatalui, care s-a si facut: Ca nu numai Fiul, ci si Tatal S-au proslavit.Ca mai nainte de Cruce, nici Iudeii nu L-au stiut pe El. “Ca Israil pe Mine nu M-a cunoscut”, zice. (Isaia 1, 3). Iar dupa Cruce, toata lumea a alergat la El.

Si arata care este slava Lui si a Tatalui: A crede, zice, tot trupul, si a primi facere de bine, aceasta este slava lui Dumnezeu. Ca nu numai la Iudei se va intinde darul, ci in toata lumea se va intinde. Iar aceasta o a zis fiindca vrea sa-i trimita pe ei la pagani. Deci ca sa nu socoteasca ei ca aceasta este izvodire noua, si fara de voia Tatalui, arata ca de la Tatal s-a dat Lui stapanire peste tot trupul. Ca mai nainte le zicea lor: “in calea paganilor sa nu mergeti” (Matei 10, 5).

Si ce este aceea: “A tot trupul?” Ca nu toti cu adevarat au crezut. Insa Hristos cat despre partea Sa, se silea pe toti sa-i aduca la credinta, iar daca aceia n-au ascultat, nu a Celui ce invata este vina, ci a celor ce n-au primit.

Iar cand auzi aceasta: “Ai dat” si “Am luat” si ca acestea sa intelegi ca s-au zis dupa pogorare, precum de multe ori am zis (mai jos Ioan 17, 8 si 10, 18 ). Caci pazind pururea aceasta, ca sa nu zica El ceva mare pentru Sinesi, Se pogoara neputintei ascultatorilor.

Si fiindca se sminteau ei, mari pentru Dansul auzind, graieste de cele ce pot ei sa cuprinda. Precum si noi cu copiii vorbind, si painea asa o numim precum ei, si apa, si in scurt toate celelalte. Iar cand Evanghelistul pentru Domnul graieste, auzi ce zice: ”Toate printr-Insul s-au facut”(Ioan 1,3) si: “Cati L-au primit pe El, le-a dat lor stapanire fii ai lui Dumnezeu sa se faca”.

Cel ce altora da, cum El pe aceasta nu o avea? Dar lua de la Tatal? Apoi si aici intru aceste graiuri ce se par smerite, amesteca oaresce si inalt. Ca zice: “Ca tot ce ai dat Lui” -aceasta cu pogorare s-a zis; “Sa le dea lor viata vesnica” -aceasta arata stapanirea Celui Unuia nascut,si Dumnezeirea, ca a lui Dumnezeu este a da viata, si pe aceasta vesnica.

Iar Unul Adevaratul Dumnezeu a zis pe Tatal, spre osebirea dumnezeilor celor mincinosi ai elinilor, iar nu despartindu-se pe Sinesi de Tatal, – sa nu fie – ! Pentru ca si Insusi Fiul adevarat fiind, nu este Dumnezeu mincinos, ci adevarat. Precum insusi evanghelistul aceasta pentru Domnul intru trimiterea sa cea soborniceasca zice: “Acesta este adevaratul Dumnezeu si viata vesnica” (I Ioan 5, 20).

Iar de stau impotriva ereticii zicand: Ca Fiul este mincinos Dumnezeu, fiindca numai Tatal s-a zis adevarat Dumnezeu, invete-se, ca pentru Fiul zice acest evanghelist asa: “Ca era Lumina cea adevarata” (Ioan 1,9). Deci dupa a lor socoteala Tatal mincinoasa lumina este, dar sa nu fie! Pentru aceasta si cand zice: “Dumnezeu adevarat pe Tatal, zice si osebindu-l pe El de cei mincinosi dumnezei ai elinilor, precum si aceea: “Pe slava cea de la Unul Dumnezeu n-o cautati” (Ioan 5, 44).

4-6.”Eu te-am proslavit pre Tine pre pamant. Lucrul am savarsit carele Mi-ai dat Mie, ca sa-l fac. Si acum Ma proslaveste Tu Parinte la Tine singur cu slava care am avut-o la Tine mai nainte de ce s-a facut Lumea. Aratat-am Numele Tau oamenilor”.

Cunoaste de aici cum proslaveste Tatal pe Fiul. Ca cu adevarat, in acest chip, precum si Fiul pe Tatal.Eu, zice, pe Tine te-am proslavit pe pamant. Cu cuviinta a adaus aceasta: “Pe pamant”; ca in ceruri proslavit era, de ingeri fiind inchinat.

Iar pamantul nu-L cunostea pe El. Deci fiindca Fiul L-a vestit pe El tuturor, Te-am proslavit pe Tine, zice, peste tot pamantul cunostinta de Dumnezeu semanand, si savarsind lucrul, carele ai dat Mie.

Ca acesta este lucrul intruparii Celui Unuia nascut,ca sa sfinteasca firea noastra,si pe stapanitorul lumii,care mai nainte se facea Dumnezeu, sa-l surpe, si cunostinta de Dumnezeu sa sadeasca in zidire.

Si cum l-a savarsit pe acesta, cand inca nici nu l-a inceput? Cat despre Mine, zice, am savarsit. Sau si fiindca pe cea mai mare decat toate a facut, si pe radacina bunatatilor la noi o a sadit, biruind pe diavolul, si pe Sinesi la moarte fiara cea a tot mancatoare aruncandu-se.

Iar radacinii acesteia de nevoie era sa-i urmeze si roadele cunostintei de Dumnezeu, pentru aceasta zice:”Am savarsit lucrul”, am semanat zice, radacina am sadit, roadele se vor coace. Deci proslaveste-Ma si Tu Parinte la Tine cu slava, care am avut-o la Tine mai nainte de ce s-a intemeiat lumea.

Ca inca nu se proslavise firea trupului, nici nestricaciune dobandise,nici scaunului imparatesc se impartasise, si pentru aceasta zice: “Proslaveste-Ma”,adica,pe firea Mea cea omeneasca,pe aceasta ce acum este necinstita, pe aceasta ce va sa se rastigneasca, si o inalta pe ea la slava carea aveam la Tine Eu Cuvantul si Fiul Tau, mai nainte de a fi lumea.

Ca pe firea cea omeneasca o a pus de sade impreuna pe scaunul cel imparatesc,si este inchinata acum,de toata faptura.

“Aratat-am numele Tau oamenilor”. Acum talcuieste aceea ce zice: “Eu Te-am proslavit pe Tine pe pamant”, adica am aratat numele Tau.

Dar cum a aratat Fiul? Pentru ca si Isaia zice: “Jurati-va pe Dumnezeul cel adevarat” (Isaia 19, 18). Ci ceea ce de multe ori am zis, ca desi aratat era, dar numai iudeilor, si nici acelora tuturor. Iar acum pentru neamuri zice, ca aratat va fi lor numele lui Dumnezeu, fiindca Hristos a dat de acum semintele cunostintei de Dumnezeu, pentru ca a surpat pe diavolul povatuitorul slujirii de idoli.

Si in alt chip:desi cunosteau pe Dumnezeu, dar nu ca pe un Tata II cunosteau, ci numai ca pe un Facator, iar Fiul pe El Tata L-a aratat, si prin cuvinte, si prin lucruri cunoscut pe El facandu-L. Pentru ca Fiu pe sinesi aratandu-Se al lui Dumnezeu, luminat este cum ca impreuna a aratat si pe Acela ca Ii este Tata.

6-8.”Pe care Mi i-ai dat Mie din lume (Dar cum a zis:”Pe care Mi i-ai dat Mie din lume”? ca mai sus a zis catre dansii:”Din lume nu sunteti” (Ioan 15,19). “Lume” acolo a numit pe cei rai, iar aici zice pe zidirea aceasta Zigadinos), ai Tai erau, si Mie Mi i-ai dat pre ei, si cuvantul Tau au pazit. Acum au cunoscut, ca toate cate Mi-ai dat Mie, de la Tine sunt. Pentru ca cuvintele care ai dat Mie, le-am dat lor, si ei au primit, si au cunoscut cu adevarat, ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis”.

Doua acestea va sa invete: Una adica, ca nu este potrivnic Tatalui, iar alta, ca voia Lui este sa creada ei Fiului. Pentru aceasta zice: “pe care ai dat Mie, ai Tai erau”. Ca amandoua acestea se arata prin aceasta ce zice: “Ai dat Mie”: ca nu i-am rapit pe ei, ci Tu ai binevoit ca sa se faca acestia ai Mei. Pentru aceasta nu impotrivire, ci unire, si dragoste ai catre Mine, o, Tata.

Si cuvantul Tau au pazit prin aceasta ca au crezut Mie, si N-au ascultat pe Iudei. Ca cel ce crede lui Hristos, cuvantul lui Dumnezeu pazeste, adica, Scriptura si Legea, pentru ca de Scriptura se vesteste Hristos.

Dar si in alt chip: Toate cate graia ucenicilor Domnul, ale Tatalui erau, ca Eu, zice, de la Mine nu graiesc (Ioan 14, 10). Deci a zis lor impreuna cu celelalte si acesta: “Ramaneti intru Mine”, si iata au pazit si aceasta porunca, ca au ramas, si asa cuvantul Tatalui au pazit.

Acum au cunoscut, ca toate cate ai dat Mie, de la Tine sunt.Unii fara de (in cea greceasca) citesc adica am cunoscut, si zic ei, cum ca Dumnezeu zice: “Acum am cunoscut Eu”, dar aceasta nu are intelegere, caci ca trebuie a se citi, adica acum au cunoscut ucenicii Mei, zice, ca nimic al Meu osebit nu am, nici sunt instrainat de Tine, ci toate, cate ai dat Mie, nu ca unei fapturi harazindu-le Mi le-ai dat, ca nu sunt mie de aiurea agonisite acestea, ci de la Tine sunt, adica, fireste Mie Mi se cad, si Mi se cuvin Mie ca unui Fiu, si stapanitor al celor Parintesti.

Si de unde au cunoscut aceasta ucenicii Mei? Ca cuvintele care mi le-ai dat Mie, le-am dat lor, adica,din cuvintele Mele, si din invataturi.Ca pururea ii invatam pe ei, ca toate cate am, ale Tatalui sunt. Si nu numai aceasta, ci cum ca si de la Tine am iesit, si cum ca Tu M-ai trimis. Ca prin toata evanghelia aceasta voia sa ispraveasca, cum ca nu este potrivnic lui Dumnezeu,ci voia cea Parinteasca o implineste.

9-10. ”Eu pentru acestia Ma rog, nu pentru Lume Ma rog, ci pentru acestia pe care Mi i-ai dat Mie, ca ai Tai sunt. Si ale Mele toate ale Tale sunt, si ale Tale ale Mele, si M-am proslavit in ei”.

Aratand, ca pentru nimic alta nu zice acestea catre Tatal, ci pentru dansii, ca sa cunoasca ei, ca ii iubeste pe dansii, si poarta grija de ei, zice:Eu pentru acestia Ma rog, si poftesc, nu pentru lume. Ca arat cu adevarat din aceasta, ca ii iubesc pe ei, ca nu numai cele ce sunt ale Mele dau, ci si pe Tine Te rog sa-i pazesti pe ei.

Nu pentru cei fara de socoteala, si care cugeta cele lumesti Te rog pe Tine, ci pentru acestia care mi i-ai dat Mie, ca ai Tai sunt.

Dar ca nu auzind pe El adeseori zicand: “Ai dat Mie”, sa socotesti ca de curand I S-a dat Lui stapanire, si puterea aceasta, si cand ii avea pe ei Tatal, El nu-i avea, sau iarasi acum cand El ii are, Tatal S-a lipsit de stapanirea lor, pentru aceasta zice: “Si ale Mele toate, ale Tale sunt, si ale Tale ale Mele”. Ca nu acum am luat stapanirea, ci cand erau ai Tai, erau si ai Mei. Pentru ca ale Tale toate, ale Mele sunt, dar si cand Eu ii am acestia, si Tu ii ai, si nu esti lipsit de ei. Ca ale Mele toate, ale Tale sunt.

Si M-am proslavit in ei, adica stapanire peste ei avand, ca un stapan in ei Ma proslavesc. Precum si fiul imparatului, pe cinstea cea intocmai cu tatal avand,si pe imparatie, se proslaveste in aceasta caci are atatea, cate si tatal.

Deci daca ar fi fost Fiul mai mic decat Tatal, cum ar fi indraznit a zice: “Ale Tale toate, ale Mele sunt”, ca stapanul are pe toate cele ale slugii, dar nu pe toate cele ale stapanului are sluga. Iar aici impotriva se intoarce, si cele ale Tatalui, ale Fiului sunt, precum si cele ale Fiului, ale Tatalui. Deci se proslaveste Fiul in cele ce sunt ale Tatalui, ca atata stapanire are, cata si Tatal.

11-12.”Si nu mai sunt in lume, ci acestia in lume sunt. si Eu la Tine vin. Parinte sfinte pazeste-i pre ei in numele Tau, pre care Mi i-ai dat Mie, ca sa fie una precum si noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam pre ei in numele Tau”.

Pentru care pricina adeseori zice aceasta: “Nu mai sunt in lume” si “Cand eram cu ei in lume”? Ca se vad nepotrivite, de le va lua cineva pe acestea fara de cercetare. Ca in alt loc S-a fagaduit lor, cum ca voi fi cu voi (Matei 28,20), si cum ca Ma veti vedea pe Mine (Matei 28, 10), iar acum altele se vede ca zice.

Deci se poate grai adevarul, ca dupa mintea lor zice acestea. Ca de vreme ce cu urmare era sa se intristeze ei, fiindca ramaneau lipsiti de ajutor, le arata lor, ca Tatalui ii incredinteaza pe dansii, si pe Dansul pazitorii lasa lor, si cu Tatal vorbeste: Ca de vreme ce Tu la Sineti Ma chemi pe Mine, Pazeste-i pe ei insuti in numele Tau, adica, prin ajutorul Tau si puterea,pe care Mi-ai dat-o Mie.

Si care este pazirea? Ca sa fie una. Ca de vor avea dragoste intre dansii,si nu se vor imparechea, nebiruiti vor fi, si nici un rau nu-i va stapani pe ei. Si nu asa simplu, ca sa fie una, ci precum sunt Eu si Tu, una cugetand ei, una voind, ca aceasta este lor pazitoare, unirea la un cuget.

Deci ca sa-i mangaie pe ei, pe Tatal roaga ca sa-i pazeasca pe ei. Ca de ar fi zis: Ca Eu va voi pazi pe voi, nu asa ar fi crezut. Iar acum din aceasta ca pe Tatal roaga pentru ei, intru bune nadejdi ii aduce pe ei.

Iar aceea ce zice: “Eu ii pazeam pe ei in numele Tau”, o zice, nu ca cum El nu putea in alt chip, de nu prin numele Tatalui, ci, precum de multe ori am zis, pentru ca erau neputinciosi ascultatorii, si ceva mare pentru Dansul inca nimic nu socoteau, pentru aceasta zice ca in ajutorul Tau ii pazeam pe ei.

Si inca si bune nadejdi le da lor:Ca precum si cand eram de fata impreuna cu voi, ati fost paziti in numele si ajutorul Tatalui Meu, asa si acum sa credeti ca de Dansul veti fi paziti, ca obisnuieste El a va pazi pe voi.( Psalm 108).

12-13.”Pre care Mi i-ai dat Mie i-am pazit, si nici unul din ei n-a pierit, fara numai fiul pierzarii, ca sa se plineasca Scriptura. Iar acum la Tine viu, si acestea graiesc in lume, ca sa aiba bucuria Mea deplin in ei”.

Multa se vede smerenia cuvintelor, de nu le va intelege pe ele cineva dupa cum se cuvine. Ca vezi ce se vede aici: “Pe care Mi i-ai dat Mie i-am pazit”. Ca se pare ca porunceste Tatalui, ca sa-i pazeasca si Tatal pre ei. Precum de ar da cineva cuiva bani spre pazire, si ar zice: Cauta, eu nimic n-am pierdut, nici tu sa nu pierzi.

Ci acestea toate le zice pentru mangaierea ucenicilor. Ca acestea, zice, le graiesc in lume pentru odihna ucenicilor: si mangaierea, si bucuria, ca sa aiba ei odihna si sa ramana fara de grija, fiindca ii iei tu pe dansii intregi, si vai sa-i pazesti pe dansii, precum si Eu i-am pazit pe ei, si nici pe unul n-am pierdut.

Cum dar,o, Doamne, nici pe unul n-ai pierdut?

Pentru ca Iuda a pierit, si altii multi s-au intors inapoi? Cat despre partea Mea, zice, nici pe unul n-am pierdut, caci cat despre Mine nimica n-am lasat din cele ce sunt spre pazirea lor, ci i-am pazit pe ei, adica in tot chipul M-am silit spre strajuirea lor. Iar daca singuri de sine s-au tras inapoi, nimic pricina nu sunt Eu la aceasta.

Iar ceea ce zice: “Ca sa se plineasca Scriptura”, aceasta este, adica toata Scriptura, ceea ce mai nainte a grait pentru fiul pierzarii. Pentru ca si in multi din Psalmi pentru dansul s-au zis, si in celelalte Carti ale Proocorilor.

Iar pentru aceasta particica de cuvant: “Ca” de multe ori am zis, ca obisnuieste Scriptura, pe cele dupa intamplare a le povesti ca cu chip aratator de pricina.

Sfantul Teofilact al Bulgariei

ÎNĂLȚAREA DOMNULUI – CONSLUJIRE CU PAPISTAȘII DE ZIUA EROILOR LA MORMÂNTUL OSTAȘULUI NECUNOSCUT

                        ***


Atotslăvitul nostru Făcător a împlinit făgăduinţa pe care a dat-o strămoşului Adam atunci cînd l-a izgonit din Paradis, şi făgăduinţa pe care a formulat-o în cuvinte şi mai limpezi faţă de Avraam, şi pe care a repetat-o din ce în ce mai clar faţă de proroci şi de împăratul David.
Dumnezeu L-a ridicat din morţi şi L-a înălţat pe Hristos Omul – nu doar mai presus decît lumea vizibilă şi pieritoare, ci chiar mai presus decît lumea invizibilă şi veşnică a puterilor cereşti; mai presus decît toate ierarhiile celor nouă cete îngereşti; mai presus decît orice fiinţă creată, cunoscută sau necunoscută; şi mai presus decît orice nume din lumea materială sau cea spirituală, după înțeleapta gândire a Sfântului Nicolae Velimirovici.
Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creștinătatea modernă este lipsa ei de înțelepciune, de cunoaștere, de vigilentă observație și de promptă intervenție. Acest lucru s-a dovedit perfect valabil o data cu venirea pelerinului Francisc în „Gradina Maicii Domnului”.
“Locțiitorul Fiului lui Dumnezeu” s-a întâlnit azi cu “fratele său drag”

Țara a pierdut acest nume prin primirea călduroasă, plină de afecțiune și entuziasm a „fratelui drag”, și a tuturor dușmanilor lui Hristos, de către sinodul BOR în frunte cu președintele său, de către mitropolitul Teofan și mitropolitul Iosif. Cei doi pseudoierarhi ecumeniști, spre rușinea întregii Ortodoxii, au mers mai departe, după exemplul dat de patriarh, testând reacția noastră, a nepomenitorilor , „răzvrătiți”: unul l-a întâmpinat cu onoarea cuvenită unui Înalt Ierarh ortodox, sărutându-l ca pe un frate, în Iași, celălalt a participat senin și deschis la mesa catolică din catedrala catolică Sf. Iosif.  Cu banerul de la Aeroportul Otopeni [Binecuvântat este cel ce vine intru numele Domnului – Ioan12, 13] destinat primirii pelerinului Francisc, s-au deschis larg porțile necredinței, al triumfului papistaș asupra purității Sfintei Ortodoxii.
„Prințul Bisericii”, mitropolitul ecumenist Teofan, prezent în Piața Palatului Culturii la adorarea papei

Creștinii ortodocși n-au gândit bine, n-au procedat bine și de aceea s-a împuținat harul lui Dumnezeu. Au fost mai „înțelepți” fiii întunericului. Este necesară din partea clerului laic și monahal și a pleromei ortodoxe, râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos – și toate acestea pe fondul nevinovăției obtinută prin despătimire – ca să ne recăpătăm demnitatea de neam liber în credință ortodoxă strămoșească, pentru care și-au dat viața zeci de mii de Martiri, Mucenici și Mărturisitori, floarea întregului neam românesc.
Ce-ați realizat fraților ortodocși?
V-ați înghesuit să-l vedeți și să-i ascultați cuvintele mincinoase, când străzile și piețele, trebuiau să fie pustii, fiind convinși că toate religiile sunt adevărate și că oricum toată lumea merge cu același dumnezeu, din simplul motiv că dumnezeu, sau pelerinul pribeag al întunericului, merge cu toată lumea? Să știți că Dumnezeu zidește și când dărâmă.
Mitropolitul “pelerin” Teofan se dezice public, de dragul “ospitalității” papiste, de afirmația dogmatică “Papa = Eretic”

Hristos este totul și totul este în Hristos. Este scris să nu slujim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească și noi oscilăm mereu între Dumnezeu și satana, și deci între nenumăratele aspecte dualiste ale condiției umane, spune Mărturisitorul Ioan Ianolide, vasul ales al Domnului Hristos.
Trăim în fiecare zi, fără pic de rușine și frică de Dumnezeu, acum când slujirea cu ereticii a devenit ceva normal și obișnuit, pentru clerul ortodox și poporul naiv, amețit și sufocat deja de suflul otrăvit al hidrei ecumeniste. În Cimitirul Internațional al Eroilor din Valea Uzului, aflăm ca românii se războiesc cu maghiarii, deși slujbele de comemorare au avut loc separat.
„Fac un apel la bună înțelegere, la calm pentru toți participanții, indiferent de etnie! În memoria eroilor pe care astăzi îi pomenim cu toții, suntem datori să ne tratăm cu respect și bunăvoință! ”Să mergem împreună!”, așa cum ne-a îndemnat Sanctitatea Sa Papa Francisc, în timpul vizitei în România”, scria ministrul de interne, Carmen Dan pe pagina sa de Facebook.
Cum putem comenta acest apel, care ascunde incompetență, rea-credință și absența oricărui sentiment de dragoste pentru țară, neam și credință.
Comemorarea Eroilor a avut loc în capitala țării, la slujbă participând un grup de preoți ortodocși, care au slujit nestingherit alături de eretici, la Mormântul Eroului Necunoscut, în fața Gărzii Naționale și a unui număr mare de oficialități politice și militare.

Unde este solemnitatea momentului? Unde sunt cântările în cinstea slavei eroilor, căci acum de Înălțare se proslăvește vitejia și eroismul unui neam întreg, care s-a jertfit nu numai pe întreg pământul românesc, ci și dincolo de Prut și Tisa, până în depărtatele ținuturi siberiene.
Chiar dacă eroii neamului au fost nu numai ortodocșii, ci și cei de alte confesiuni religioase, acest lucru nu poate constitui o scuză în fața Dreptului Judecător  atunci când sunt călcate sfidător în picioare, Sfintele Canoane Apostolice.
Astfel, CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII) spune:
„Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca  (unor) clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească”.
Evenimentul consemnat de trustul de agitație și propagandă ecumenistă Trinitas, dovedește o data în plus boala morala de care suferă o importantă parte a Trupului Bisericii, care prin faptele conducătorilor BOR, trădează suferința care l-a robit, l-a înlănțuit și l-a făcut prizonierul propriei neputințe și nevrednicii. Rânjetul lupilor a devenit un urlet asurzitor, dar câți îl aud?
A primit Domnul Slavei jertfa făcută de Patriarhia BOR în cinstea Eroilor Neamului?
Biserica se roagă pentru cei non-ortodocşi, dar nu se roagă împreună cu ei, iar asta, nu din dispreţ pentru ei, ci pentru că aceasta este rânduiala dumnezeiască a rugăciunii: ea se întemeiază nu pe ceea ce gândim sau vrem, ci pe ceea ce ne-a lăsat Domnul (Matei 18, 19-20). Aşadar, cei ce, în numele unei iubiri sentimentale şi bolnăvicioase, străine de Evanghelie, au ridicat Anatema din 1054, fără să înlăture şi cauzele ei, cad ei înşişi sub aceeaşi anatemă, pentru că au nesocotit pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii… Cineva poate înceta să mai fie sub incidenţa anatemei prin lepădarea de greşeli şi prin pocăinţă. Dar o anatemă aruncată asupra unei erezii sau asupra unei fapte nelegiuite rămâne veşnică.. Anatema de la 1054 va rămâne fără urmări şi va cădea de la sine când Papalitatea se va lepăda de erezia Filioque şi de celelalte şi va reveni prin pocăinţă în Biserica Ortodoxă.
Chiar dacă nimic nu se schimbă și mai-marii Bisericii își văd liniștiți de propovăduirea panereziei ecumeniste, iar ministrul de interne cheamă poporul ortodox la calm și înțelegere prin cuvintele ereticului Francisc, noi vom continua neabătuți, neclintiți în credința sfântă ortodoxă, libera noastră „lucrare omenească” , care se așează înlăuntrul „lucrării lui Dumnezeu”, pentru ca aceasta ne face cu adevărat liberi.

Îndemnul la înțelepciune al Sfântului Ioan Ianolide, se referă la iscusința cu care creștinul știe: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să aprecieze); 3. să procedeze în așa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine și să intervină cu pricepere.

Mântuitorul, în însăși iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât și în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înțelepciuni. El ne învață când, cum, cu cine și ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Folosește toată gama de a aborda omul de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meșteșug, cu artă și poartă în ele o strălucire sfântă și uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentințe ce merg atât la inima omului simplu, cât și a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înțelepciunii și a iscusinței de a acționa. Mântuitorul arată poziția corectă a omului în creație: nu de orgoliu, nici de nimicnicie, ci de putere și smerenie prin credință.
Unii au acceptat totul (preoți și pleroma după exemplul „mai marilor”, care știu ei mai bine ce fac și nu-i așa, nu am ajuns încă la împărtășirea din același potir), alții scârbiți, grăbiți, fără înțelepciune și discernământ, au căzut în înșelare și rătăcire, alții au tăcut și merg înainte ca năimiții orbi duhovnicește, conducându-i și pe alții spre prăpastie.

În cartea Apocalipsei, Fiara se ridică din mare. Deocamdată o vedem ridicându-se din marea de tăcere în care se îneacă sufletele neamului romanesc.
*Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Bonifaciu, București, 2012

Sursa

Comentarii Patristice – Rugăciunea arhierească a Mântuitorului

Icoana Mântuitorului Iisus Hristos - catapeteasma Mănăstirii Hurezi

Duminica a 7-a după Paști (Ev. Ioan 17, 1-13)
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Hristos nu vorbeşte doar de răbdarea răului, ci Se pune pe Sine înainte ca exemplu. După avertismentul Său că în lume necazuri veţi avea (In. 16, 33), El Însuşi recurge la rugăciune pentru a ne învăţa că în încercările noastre, trebuie să lăsăm totul în urmă şi să ne îndreptăm către Dumnezeu. El le-a zdruncinat sufletele prin avertismentul Său, dar i-a ridicat din nou prin această rugăciune.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Când o situație ne îndeamnă la rugăciune, este potrivit nouă să ne rugăm pentru ceea ce înmulțește slava lui Dumnezeu înainte de a ne ruga pentru ceea ce ne priveşte pe noi… Mântuitorul, într-adevăr, a spus aceste cuvinte pentru a arăta cât de importantă era slava Sa pentru Tatăl, pentru a fi cunoscut ca fiind consubstanţial cu El… pentru că Tatăl este slăvit în slava Fiului Său.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Domnul nostru, singurul născut, Care este veşnic cu Tatăl, Care a luat şi chipul unui rob, S-ar fi rugat în tăcere dacă era necesar. Însă, prin rugăciunea cu voce tare, a dorit să se arate pe Sine ca unul care S-a rugat Tatălui; El Și-a adus aminte că trebuia nu doar să se roage, ci să şi predice. Şi astfel, rugăciunea pe care ne-a adus-o nouă, ne-a făcut-o cunoscută. Pentru că nu doar discursul Său, ci şi rugăciunile Lui, au fost o sursă de desăvârşire a ucenicilor Săi – şi pentru noi, care o citim astăzi.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
În cuvintele Tată, a venit ceasul; preaslăveşte pe Fiul Tău, El a arătat că tot timpul şi cu fiecare ocazie când a făcut ceva sau a pătimit pentru ceva, a fost rânduit de către El, Cel ce nu era supus timpului… Să nu gândească nimeni că acest ceas a venit printr-un context al destinului, nu, ci printr-o hotărâre divină. Nici o lege cerească n-a legat patimile lui Hristos de clipa când s-au petrecut. Cum poate cineva să creadă că stelele şi-au constrâns propriul Creator să moară? Prin urmare, nu a fost timpul cel care L-a condus pe Hristos la moartea Sa, ci Hristos a rânduit timpul potrivit pentru a muri. De asemenea, a hotărât şi timpul când S-a născut din Fecioară, împreună cu Tatăl, din care S-a născut nedepinzând de timp.. Astfel poate să spună, Părinte, a venit ceasul (In 17, 1) El, Cel care a stabilit fiecare ceas cu Tatăl spunând ca şi cum Părinte, a venit ceasul, pe care l-am stabilit împreună de dragul lumii şi al preaslăvirii Mele printre ei, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească .”
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Din nou, El ne arată că vine cu bucurie la suferinţă. Deoarece, cum poate cineva care s-a rugat ca aceasta să se întâmple, să fie silit, numind ceea ce avea să se întâmple, preaslăvire nu doar pentru El Însuşi, Răstignitul, ci şi pentru Tatăl? Acesta era într-adevăr exemplul, întrucât nu doar Fiul, ci şi Tatăl era preaslăvit. Pentru că, înainte de răstignire, nici chiar evreii nu Îl cunoşteau: Israel nu Mă cunoaşte (Isaia 1, 3). Dar după răstignire, toată lumea s-a adunat la El. Apoi vorbeşte şi cum preaslăvirea va avea loc şi cum Tatăl Îl va preaslăvi pe El.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Hristos nu spune că ziua sau timpul a venit, ci că ceasul a venit. Un ceas conţine o parte a unei zile. Ce a însemnat acest ceas?…El avea acum să fie scuipat în faţă, biciuit, răstignit. Dar Tatăl preaslăveşte pe Fiul. Soarele, în loc să apună, dispare şi toate celelalte corpuri au simţit acelaşi şoc, al morţii lui Iisus. Stelele în orbita lor, pentru a evita complicitatea la crimă, au scăpat prin stingerea proprie de la privirea scenei. Pământul s-a cutremurat sub greutatea Domnului nostru aşezat pe cruce şi a arătat că nu avea putere să-L ţină pe Acesta care murea, iar sutașul a strigat: cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Mt. 27, 54). Creaţia este eliberată prin meditarea la această jertfă pentru păcat. Chiar şi pietrele şi-au pierdut din tărie şi putere, iar cei care L-au bătut în cuie pe cruce, mărturisesc cu adevărat că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Sfârșitul demonstrează presupunerea. Domnul nostru a spus: preaslăveşte pe Fiul Tău (In. 17, 1), demonstrând că nu era Fiu doar cu numele, ci Fiul întocmai. Fiul Tău, spune El. Mulţi dintre noi suntem fiii (copiii) lui Dumnezeu. Dar El este Fiul lui Dumnezeu într-un alt sens. El este adevăratul Fiu prin natură, nu prin adopție; în adevăr, nu cu numele; prin naştere, nu prin creare. După ce L-a preaslăvit, mărturisirea sutașului s-a bazat pe adevăr. Şi astfel, când soldatul Îl mărturiseşte pe El ca fiind adevăratul Fiu al Domnului, nimeni dintre credincioşii Săi nu se mai poate îndoi de ceea ce unul din persecutorii Lui nu a putut nega.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 10, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Dar, dacă a fost preaslăvit prin patimile Sale, cât de mult a fost preaslăvit prin învierea Sa! Pentru că patimile Sale au arătat smerenia Lui mai mult decât preaslăvirea Lui, iar smerenia este arvuna preaslăvirii. Preaslăvirea este răsplata smereniei (vezi Filipeni 2, 5-11). Deci trebuie să înţelegem prin cuvintele, Tată, ceasul a venit, preaslăveşte pe Fiul Tău, că ceasul a venit pentru semănarea seminţei care este smerenia. Nu amânați rodul, adică preaslăvirea.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Dar poate că aceasta demonstrează slăbiciunea Fiului. El a aşteptat să fie preaslăvit de Cineva mai mare decât El. Şi cine nu mărturiseşte că Tatăl este deasupra tuturor, văzând că El Însuşi a spus, Tatăl este mai mare decât Mine (In. 14, 28)? Dar feriţi-vă să nu lăsaţi cinstirea Tatălui să slăbească preaslăvirea Fiului… Rugăciunea: Tată, preaslăveşte pe Fiul Tău, este deplină prin ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine, astfel, Fiul nu este slab, având în vedere că El dă înapoi, la rândul Său slavă pentru preaslăvirea pe care o primeşte. Această cerere, ca preaslăvirea să fie dată şi înapoiată nu este nici un furt al Tatălui, dar nici o subapreciere a Fiului. Mai degrabă arată aceeaşi putere a divinităţii este în amândoi.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Se cuvine a întreba cum Fiul poate să preaslăvească pe Tatăl, când preaslăvirea veşnică a Tatălui nu a suferit micşorare în nici o formă umană, nici nu poate fi înmulţită privind perfecţiunea Sa divină. În Sine, într-adevăr, preaslăvirea Tatălui nu poate fi micşorată, nici mărită. Dar fără nici o îndoială, era mai mică printre oameni când Dumnezeu era cunoscut doar în Iudeea (Psalmul 75, 2). Prin urmare, Fiul a preaslăvit pe Tatăl când Evanghelia lui Hristos a răspândit învăţătura despre Tatăl printre neamuri. Totuși, dacă Fiul ar fi murit numai, fără să învieze, fără îndoială că nu ar fi fost nici preaslăvit de Tatăl, nici nu L-ar fi preaslăvit pe Tatăl. Dar acum, fiind preaslăvit prin învierea Sa, de Tatăl, El preaslăveşte pe Tatăl prin predicarea învierii Sale, preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine. Cu alte cuvinte, înviază-Mă din morţi, ca prin Mine, Tu să fii cunoscut în toată lumea.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Prin urmare, Iisus spune, Tu ai dat Fiului acea cinstire care Îi acordă Lui stăpânireaa universală – deşi ar fi primit acest fel de cinstire mai târziu. Şi ce măreaţă cinste era deja aceea de a fi Alesul lui Dumnezeu! Cu toate acestea, El spune: Mi-ai dat această cinste, deci preaslăveşte-Mă, adică, într-un mod potrivit cu cinstirea de care M-ai făcut demn. Descoperă-Mă înaintea tuturor la ceasul pătimirii Mele, pentru ca, prin faptele ce se vor întâmpla pe cruce, toţi să cunoască măreţia cinstei Mele. Ei vor recunoaşte că nu meritam să sufăr, nici că am făcut-o astfel silit fiind, ci am făcut aceasta pentru binele măreţ al omenirii. Deci, cuvintele preaslăveşte-Mă, nu înseamnă dă-Mi slavă Mie, ci mai degrabă, ele semnifică descoperă-Mi slava care Mi-a fost dată Mie de către Tine și cu acelaşi înţeles, El a adăugat, pentru ca Fiul să te preaslăvească pe Tine, adică, prin acele lucruri care Mi-au fost făcute Mie, Tu să fii văzut mare şi slăvit prin Mine. Cu cât lucrarea Mea apare mai de preţ, cu atât Numele Tău devine mai cunoscut.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 6, 17, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Tatăl preaslăveşte pe Fiul Său, punând tot ce este sub soare sub ascultarea Lui. Tatăl, în schimb, a fost preaslăvit prin Fiul, iar Fiul a fost preaslăvit prin Tatăl, pentru că El era încredinţat cu toate lucrurile, pentru că El este Fiul şi Urmaşul, Vlăstarul Celui ce le poate pe toate. Tatăl în schimb, a fost preaslăvit, aşa cum un tată este preaslăvit de fiul său. Când Fiul este văzut ca îndeplinind cu bucurie fiecare mare faptă, bunăvoinţa numelui Său trece la Cel care L-a născut. Această preaslăvire trece apoi la noi. Aceea care este pe deplin supusă, care este pusă sub mâna Cuvântului lui Dumnezeu (care este mai puternic decât toate lucrurile) şi care a fost eliberată odată şi pentru totdeauna trebuia să rămână pentru bine, de vreme ce nu mai este condusă de moarte sau guvernată de corupţie sau supusă păcatelor şi răutăţilor trecute.
(Didim cel Orb, Fragmente la Ioan 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Faptul că puterea peste tot trupul a fost dată lui Hristos de Tatăl, trebuie să fie înţeleasă în ceea ce priveşte natura omenească a Sa. Pentru că, în ceea ce priveşte divinitatea Sa, toate lucrurile au fost făcute de către El Însuşi şi întru El toate lucrurile au fost create, cele din cer şi de pe pământ, văzute şi nevăzute (Coloseni 1, 16).
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Slava (pe care Fiul avea să I-o dea Tatălui) a fost aceea că Fiul, întrupându-Se, a primit putere de la Tatăl asupra tuturor celor materiale, împreună cu sarcina de a reda viața veșnică unor ființe muritoare precum suntem noi, cei împovărați de trup.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Poate că Fiul este slab în aceea că primeşte putere peste tot trupul. Şi într-adevăr, primirea puterii ar fi putut fi un semn de slăbiciune dacă El nu era capabil să dăruiască viaţă veşnică acelora pe care îi primeşte. Însă, chiar şi faptul de a primi este folosit în a dovedi inferioritatea naturii. S-ar fi putut spune că acesta este cazul, dacă Hristos nu ar fi fost cu adevărat Dumnezeu prin naştere, aşa cum este Cel Nenăscut. Dar, dacă primirea puterii semnifică nici mai mult nici mai puţin naşterea, prin care El a primit tot ceea ce avea, acel dar nu Îl înjoseşte pe Cel Născut pentru că Îl face în întregime și întru totul Dumnezeu. Cel Nenăscut L-a adus pe Dumnezeu Unul născut printr-o naştere desăvârșită a binecuvântării divine. Este atunci taina Tatălui de a fi autorul naşterii, dar nu este nici o inferiorizare a Fiului de a fi fost făcut imaginea perfectă a Născătorului Său prin naşterea adevărată.
Dăruirea puterii peste tot trupul ‒ şi această dăruire este făcută pentru ca viaţa veşnică să fie dată tuturor celor care au trup ‒ revendică paternitatea Dăruitorului şi divinitatea Primitorului. Pentru că a dărui înseamnă că Unul este Tatăl şi, în primirea puterii de a dărui viaţa veşnică, celălalt rămâne Dumnezeu Fiul. Prin urmare, toată puterea este naturală şi înnăscută Fiului lui Dumnezeu. Şi, deși este dăruită, aceasta nu Îl separă de Izvorul său. Pentru că ceea ce s-a dat este proprietatea Autorului său, anume, puterea de a dărui viaţă veşnică şi de a schimba ceea ce este supus stricăciunii în nestricăciune. Tatăl a dat totul; Fiul a primit totul.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 31, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Dar care este înţelesul pentru i-ai dat Lui putere asupra a tot trupul? Voi întreba ereticii: când a primit el această putere? A fost înainte ca El să-i fi făcut? Sau după? El Însuşi spune că a fost după ce a fost răstignit şi S-a ridicat din nou. Cel puţin, atunci a zis: Datu-mi-Sa toată puterea. Drept aceea, mergând, învăţaţi neamurile (Mt 28, 18-19). Şi atunci? Nu avea El putere peste lucrările Sale? I-a creat pe ei şi să nu aibă autoritate peste ei, după ce i-a făcut? Totuşi, El este văzut făcând totul ca pe vechi timpuri, pedepsindu-i pe unii ca păcătoşi… (Fac. 18, 17) şi cinstindu-i pe alţii ca drepţi. Oare să fi avut El putere atunci, dar acum a pierdut-o, dar avea să o primească din nou? Ce diavol putea să afirme asta? Dar dacă puterea Lui era aceeaşi atunci şi acum – pentru că spune: după cum Tatăl ridică pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte (In 5, 21) – care este înţelesul acestor cuvinte? Răspunsul stă în faptul că El era pe cale să-i trimită la neamuri. Pentru ca astfel ei să nu creadă că aceasta era o noutate, pentru că El a spus: Nu sunt trimis decât doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Mt. 15,24), arătând că aceasta era și voia Tatălui. Dar ce vrea să ne spună prin tot trupul? Vrea să ne spună faptul că în mod cert, nu toţi credeau. Totuşi, în ceea ce privea misiunea Sa, toţi puteau să creadă. Şi dacă unii nu ascultau cuvintele Lui, greşeala nu era la Învăţător, ci la cei care nu au primit cuvintele Lui.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Cel ce nu are conştiinţa binelui este slab, pentru că există un singur bine, Tatăl. Şi să nu Îl cunoști pe Tatăl, înseamnă moarte, aşa cum a-L cunoaşte pe El înseamnă viaţa veşnică, prin participarea la puterea Celui fără de stricăciune. Şi pentru a fi astfel, trebuie să luam parte la îndumnezeire. Iar lepădarea de cunoaşterea lui Dumnezeu aduce stricăciune.
(Clement Alexandrinul, Stromate 5, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Putem spune că viaţa cea veşnică este cunoaşterea? Putem spune că, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul Cel adevărat şi viu, va fi suficient să ne dăruiască siguranţa deplină a viitorului, fără nevoia altor lucruri? Atunci cum este credinţa fără fapte moartă? (Iacob 2, 26). Când vorbim de credinţă, vorbim despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi nimic mai mult, atât timp cât cunoaşterea vine din credinţă. Profetul Isaia ne spune aceasta: Dacă nu credeţi, nici nu veţi înţelege (Isaia 7, 9). Dar aici nu vorbeşte despre cunoaşterea prin meditaţii, teorii nerodnice, care sunt în întregime fără valoare. Pentru că unul dintre ucenici a spus: Credeţi că Dumnezeu este unul; faceţi bine. Chiar şi diavolii cred şi – se cutremură (Iacov 2, 19). Ce ar trebui să spunem atunci despre aceasta? Cum se face, că Hristos spune adevărul când zice că viaţa cea veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat şi a Fiului? Cred, într-adevăr, că trebuie să răspundem că, spusele Mântuitorului sunt pe deplin adevărate. Pentru că această cunoaştere [a lui Dumnezeu] este viaţa, lucrând în timpul ei după ce ne-am născut prin înțelegerea tainei şi ni s-a oferit posibilitatea participării la taina Euharistiei,taină prin care ne unim cu Cuvântul cel viu și de viață dătător. Şi din acest motiv, cred că Pavel spune că neamurile sunt făcute membre ale aceluiași trup şi împreună părtaşi în Hristos (vezi și Efeseni 3, 6), având în vedere că ei fac parte din trupul şi sângele Său binecuvântat. Şi mădularele noastre, în acest sens, pot fi concepute ca fiind membre ale lui Hristos (vezi I Cor 6,15). Această cunoaştere, atunci, care ne aduce şi nouă Euharistia prin Duhul Sfânt, este viaţă. Pentru că se sălăşluieşte în inimile noastre, remodelând pe acei care primesc a deveni fii prin El şi formându-i spre nestricăciune şi credinţă faţă de Dumnezeu prin viaţă, în conformitate cu Evanghelia. Domnul nostru Iisus Hristos spune că cunoașterea este viaţa cea veşnică, știind că cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat ne aduce şi lucrează la unirea noastră cu bucuria despre care am vorbit. Cunoașterea este mama şi îngrijitoarea vieţii veşnice, fiind în puterea şi în natura sa, bogată cu acele lucruri care cauzează viaţa și conduc spre viaţă.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Suntem distanţaţi de veşnicie din cauza faptului că suntem schimbători. Dar viaţa veşnică ne este promisă nouă prin adevăr. Credinţa noastră, însă, este departe de cunoașterea limpede a adevărului, pe cât este de departe moartea de veşnicie. Acum, ne punem credinţa în lucrurile făcute în vremea când noi am voit să le facem şi prin acea credinţă însăşi suntem curăţiţi. În acest mod, când am venit la cunoaştere, aşa cum adevărul urmăreşte credinţa, aşa veşnicia poate urmări moartea. Credinţa noastră va deveni adevărată, atunci când am atins-o pe cea care ne este promisă nouă, celor care credem. Şi cea care este promisă nouă este viaţa veşnică. Şi Adevărul – nu cel care este în conformitate cu modul cum ar trebui să fie credinţa noastră, ci acel adevăr care există dintotdeauna datorită faptului că veşnicia este în El – va spune atunci: aceasta este viaţa cea veşnică, să te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3). Când credinţa noastră este trăită şi ajunge să fie adevărul, atunci veşnicia va stăpâni moartea noastră de acum schimbată.
(Fericitul Augustin, La Sfânta Treime 4, 18, 24, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Dumnezeu (gr. ho Theos), în greacă însoțit de articol, înseamnă Însuși Dumnezeu (gr. auto Theos). Prin urmare, şi Mântuitorul spune în rugăciunea Sa către Tatăl Ca să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (In. 17, 3). Însă orice lucru îndumnezeit (gr. Theopoioumenou) datorită adevăratului Dumnezeu, prin împărtăşire la divinitatea Sa, ar fi mai potrivit să nu fie numit Dumnezeu (gr. ho theos), ci dumnezeu (gr. theos).
(Origen, Comentarii la Evanghelia după Ioan 2 17, 40, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
El spune singurul Dumnezeu adevărat pentru a distinge (pe adevăratul Dumnezeu) de cei care nu sunt dumnezei, de vreme ce El era pe cale să-i trimită la neamuri. Dar dacă ei (arienii) nu vor să accepte aceasta, ci din pricina acestui cuvânt singurul, neagă pe Fiul ca fiind adevăratul Dumnezeu, atunci neagă și faptul că El este Dumnezeu. Pentru că El spune de asemenea slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi (In. 5, 44). Atunci, oare Fiul nu este Dumnezeu? Dar dacă Fiul este Dumnezeu, şi Fiu al Tatălui care este numit singurul Dumnezeu, este limpede că şi El [Fiul] este adevărat şi Fiu al Celui care este numit singurul Dumnezeu adevărat. Oare, atunci când Pavel spunea, numai eu şi Barnaba (1 Corinteni 9, 6), îl excludea pe Barnaba? În nici un caz. Pentru că numai este pentru a se distinge el de ceilalţi. Şi dacă El nu este adevăratul Dumnezeu, cum poate fi El Adevărul? Pentru că Adevărul de departe depăşeşte ce este adevărat. Cum ar trebui să numim condiţia de a nu fi cel adevărat, spuneţi-mi? Nu cumva trebuie să îi spunem cel care nu este deloc o persoană? Deci, dacă Fiul nu este adevăratul Dumnezeu, cum este El Dumnezeu? Şi cum ne face pe noi dumnezei şi fii (copii), dacă El nu este Dumnezeu adevărat?
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Cel ce crede în Fiul, crede şi în Tatăl pentru că el crede în ceea ce aparține naturii Tatălui. Aşadar, credinţa este într-unul singur Dumnezeu. Şi cel care slăvește şi cinsteşte pe Fiul, prin Fiul slăvește şi cinsteşte pe Tatăl. Pentru că divinitatea este una. Şi, prin urmare, și cinstirea este una, iar slăvirea este tot una, care este dată Tatălui în şi prin Fiul. Şi cel care slăvește în acest fel, slăvește un Singur Dumnezeu. Pentru că există un singur Dumnezeu şi nu altul… Prin urmare, aceste pasaje (Marcu 12, 29; Ieşirea 3, 14; Deuteronom 32, 39; Isaia 44, 6, de altfel ca şi Ioan 17, 2 ) nu sunt scrise pentru a nega pe Fiul sau pentru a nu se referi la El deloc, ci pentru a distruge minciuna. Remarcaţi cum Dumnezeu nu a vorbit lui Adam cu acest fel de cuvinte la început, deşi Cuvântul Său era cu El, prin care toate aceste lucruri au venit la existenţă. Pentru că nu era înainte nici o trebuinţă ca idolii să apară. Dar când fiinţele umane s-au revoltat împotriva Adevărului şi și-au numit singuri zei, aşa cum au făcut-o, atunci trebuinţa a crescut pentru asemenea cuvinte, pentru a nega zeii care nu existau. Dacă atunci Tatăl este numit singurul Dumnezeu adevărat, aceasta nu este spusă pentru negarea Celui ce a spus: Eu sunt Adevărul (Ioan 14, 6), ci a celor… care prin natură, nu sunt adevăraţi, aşa cum Tatăl şi Cuvântul Lui sunt. Şi astfel, Domnul Însuşi a adăugatşi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3). Acum, dacă era o creatură, nu ar fi adăugat aceasta şi nu s-ar fi ridicat El Însuşi la nivelul Creatorului. Pentru că ce fel de legătură este între Adevăr şi neadevăr? Dar aşa cum este, prin includerea Lui împreună cu Tatăl, ne arată că El este din natura Tatălui. Şi El ne-a dat nouă să cunoaştem că din adevăratul Tată, El este adevăratul Fiu Născut al Său.
(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 23, 6-24, 8-9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Pentru că, atunci când (arienii) spun că Tatăl este singurul adevărat, singurul drept, singurul înţelept, singurul nevăzut, singurul bun, singurul puternic, singurul nemuritor, ei subliniază acest cuvânt doar ca o barieră prin care separă pe Fiul de la partea Lui din aceste atribute. El, care este singur, spun ei, nu are partener în proprietăţile Sale. Dar, dacă presupunem că aceste atribute se află doar în Tatăl şi nu şi în Fiul, atunci ajungem să credem că Dumnezeu Fiul nu este nici Adevărul, nici Înţelepciunea. Trebuie să credem că El este o ființă trupească alcătuită din elemente vizibile şi materiale, rău dispuse şi slabe şi golite de nemurire. Pentru că, dacă excludem pe Fiul din aceste atribute, Îl facem pe Tatăl singurul posesor al acestora.
(Ilarie de Poitiers,La Sfânta Treime 4, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Trebuie dar să fie limpede pentru toată lumea că adevărul sau autenticitatea cuiva este evidenţiată în natura şi puterile sale. De exemplu, adevăratul grâu este cel care creşte la maturitate, cu mustăţile de păr împrejurul său şi care este apoi curăţat de pleavă şi măcinat, copt într-o pâine şi luat pentru mâncare. Grâul arată natura şi întrebuinţările pentru care este cunoscută pâinea. Ce element al divinităţii, atunci, Îi este lipsă Fiului, Cel care le deţine pe amândouă, natura şi puterea lui Dumnezeu? Pentru că El avea la dispoziţie puterile naturii divine de a aduce la existenţă inexistentul şi de a crea orice îşi dorea (Coloseni 1, 16).
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 5, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Dacă Hristos este doar un om, de ce ne-a dat nouă o asemenea poruncă de credinţă ca zicând: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis ? Dacă El nu-şi dorea să fie înţeles ca Dumnezeu, de ce a adăugat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis, dacă nu pentru că dorea să fie acceptat şi El ca şi Dumnezeu? Pentru că, dacă El nu-Și dorea să fie cunoscut ca Dumnezeu, putea să adauge, şi omul Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. Dar așa, Hristos nici nu a adăugat aceasta, nici nu ne-a arătat că este doar om. Mai degrabă, El s-a alăturat pe Sine lui Dumnezeu pentru ca El, prin această unitate, să fie înţeles precum Dumnezeu, aşa cum într-adevăr este.
(Novaţian, La Sfânta Treime 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Dar în ce constă viaţa cea veşnică? Cuvintele Lui ne spun: Ca să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Este cumva vreo îndoială sau vreo dificultate în aceasta, sau vreo contradicţie? Este viaţă să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu. Dar simpla cunoaștere a Sa nu dăruieşte viaţă. Atunci, ce mai adaugă? Şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. În Tine, singurul Dumnezeu adevărat, Fiul plăteşte cinstea datorată Tatălui Său. Prin acest adaos, şi Iisus Hristos pe Care L-ai trimis, El se asociază pe Sine cu adevărata dumnezeire. Cel credincios, în mărturisirea sa nu trage nici o linie între cei Doi, pentru că nădejdea vieţii sale se află în Amândoi. Şi într-adevăr, adevăratul Dumnezeu este inseparabil de El, al cărui nume urmează în Crez. Prin urmare, când citim, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis, aceste relaţii ale expeditorului şi ale Celui Trimis nu sunt destinate spre vreo asemănare a distincţiei fie în nume, fie intervale de timp (lat. significationis aut dilationis diversitate), fie pentru a exprima o diferenţă între adevărata dumnezeire a Tatălui şi a Fiului. Mai degrabă, Ei sunt meniţi să fie un ghid al mărturisirii cucernice a lor în calitate de Născător şi Născut.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Dar poate spunând, pe Tine singurul, Hristos se rupe pe Sine de comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu. Da, dar după cuvintele pe Tine singurul Dumnezeu, nu continuă imediat şi Iisus Hristos pe Care L-ai trimis? Fac apel la accepţiunea cititorului: ce trebuie să credem că este Hristos când ne este poruncit să credem şi în El de asemenea, la fel ca şi în Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat? Sau poate, dacă Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, atunci nu mai există nici o posibilitate pentru ca Hristos să fie Dumnezeu. Ar putea fi așa, numai dacă Dumnezeu Tatăl, fiind unul, ar fi avut mai mulți Domni (vezi și 1 Corinteni 8, 6). Faptul că Dumnezeu Tatăl e singur, Îl lasă pe Hristos totuşi singurul Domn. În același fel, adevărata și singura dumnezeire a Tatălui Îl face și pe Hristos Dumnezeu adevărat cu Acesta. Pentru că noi putem să obţinem viaţa cea veşnică doar dacă credem în Hristos, precum şi în singurul Dumnezeu adevărat…
Dar credinţa… Bisericii, pe când mărturiseşte pe singurul adevăratul Dumnezeu Tatăl, Îl mărturiseşte şi pe Hristos de asemenea. Nu Îl mărturiseşte pe Hristos Dumnezeu adevărat fără Tatăl, Singurul Dumnezeu adevărat. Nici nu Îl mărturiseşte pe Tatăl singurul Dumnezeu adevărat fără Hristos. Îl mărturiseşte pe Hristos adevăratul Dumnezeu pentru că Îl mărturiseşte pe Dumnezeu Tatăl singurul adevăratul Dumnezeu. Aşadar, faptul că Dumnezeu Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Îl face și pe Hristos de asemenea Dumnezeu adevărat. Singurul Dumnezeu Născut nu a suferit vreo schimbare a naturii sale prin naşterea Sa naturală. Şi Cel care, după originea Sa divină, a fost născut Dumnezeu din Dumnezeul cel viu, este, prin adevărul acelei naturi, absolut din singurul Dumnezeu adevărat.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 34, 36, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Nesocotind arianismul, totuși, trebuie să vedem dacă, atunci când se spune Tatălui, ca să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, suntem forţaţi să înţelegem ca şi cum El a dorit să anunţe că Tatăl singur este adevăratul Dumnezeu. În acest caz noi nu trebuie să înţelegem pe nimeni altcineva că ar fi Dumnezeu, exceptând pe cei trei împreună, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Prin urmare, pornind de la mărturia Domnului, nu trebuie oare să numim pe Tatăl singurul Dumnezeu adevărat şi pe Fiul singurul Dumnezeu adevărat şi pe Sfântul Duh singurul Dumnezeu adevărat şi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh împreună, ceea ce este Sfânta Treime împreună, nu trei Dumnezei adevăraţi, ci unul singur? Ori pentru că El a adăugat, și Iisus Hristos pe care L-ai trimis, să înlocuim noi singurul Dumnezeu adevărat, pentru ca ordinea cuvintelor să fie: ca să te cunoască pe Tine şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis, singurul Dumnezeu adevărat? De ce atunci a omis El să menţioneze pe Sfântul Duh? Nu este oare pentru că oricând Îl chemăm pe Hristos care se unește cu Tatăl printr-o legătură atât de măreaţă încât prin această legătură ambii devin una, această legătură este înţeleasă, deşi nu este menţionată?
(Fericitul Augustin, La Sfânta Treime 69, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică, cu cât creştem în această cunoaştere, cu atât facem progrese măreţe în viaţă. Şi nu vom muri în viaţa cea veşnică care trebuie să vină. Pentru că atunci, când acolo va fi lipsa morţii, cunoaşterea lui Dumnezeu va fi desăvârşită. Apoi, Dumnezeu va fi pe deplin preaslăvit, pentru că atunci va fi preaslăvirea deplină, aşa cum este exprimată în greacă prin cuvântul doxa… Dar preaslăvirea a fost definită de antici ca slavă și laudă la un loc. Dar, dacă slava cuiva depinde de ceea ce se spune despre el, cum va fi Dumnezeu preaslăvit când El Însuşi va fi văzut? Şi aşa este scris în Scriptură, Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta. Te vor lăuda în vecii vecilor (Psalmul 83, 5). Acolo unde va fi deplină cunoaşterea de Dumnezeu, lauda Lui va continua și fără sfârşit. Pentru că, dacă cunoaşterea este deplină, atunci și lauda va fi de asemenea deplină şi desăvârşită.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
El spune pe pământ, pentru că în cer El este deja preaslăvit în vederea slavei Sale inerente şi adorării Sale printre îngeri. Hristos vorbeşte apoi, nu de acea slavă care este delimitată de esenţa Sa – pentru că El mereu are acea slavă în deplinătatea ei, chiar dacă nimeni nu-L preaslăveşte – ci de cea care vine din preacinstirea dată de oameni. Şi astfel, Preaslăviţi-Mă de asemenea are acelaşi înţeles. Şi auziţi ce urmează, pentru ca să înţelegeţi că se vorbeşte de acest chip de preaslăvire: Am săvârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o Mie să o fac.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
Şi totuși, acţiunea era la început sau nici nu începuse. Ce a vrut să spună prin am săvârşit? Ori a vrut să spună că mi-am săvârşit lucrarea, ori vorbeşte despre cele viitoare, ca şi cum s-ar fi întâmplat deja. Sau cea mai potrivită explicaţie este că toate s-au îndeplinit deja prin anticipare pentru că rădăcina binecuvântării de a veni a fost dată şi roadele vor veni inevitabil. Aceasta este astfel pentru că Iisus va fi prezent şi va participa la acele lucruri care vor avea loc după ce s-au făcut acestea.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Și astfel El nu a renunţat la poziţia Sa. Şi încă ne-a luat-o pe a noastră. El se roagă ca firea pe care Şi-a asumat-o să fie ridicată la slava la care nu a renunţat niciodată. Acest Fiu, acum întrupat, s-a rugat ca omul să fie pentru Tată ceea ce și Fiul a fost. El s-a rugat ca omul, trupul omenesc, născut în timp, să poată primi strălucirea unei veşnice slăviri, prin care stricăciunea trupului să fie înghiţită, transformată în puterea lui Dumnezeu şi în nestricăciunea Duhului.
(Ilarie de Poitiers,La Sfânta Treime 3, 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Strălucirea slavei lui Dumnezeu – ce altceva ar putea fi decât Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi, adevărata Lumină Însăşi? El nu este preaslăvit de altă laudă prin intermediul unei alte persoane, de parcă El ar fi fost altcineva decât slava. Nu, El Însuşi este Domnul slavei şi Împăratul Slavei, aşa cum am spus anterior. Dar, de vreme ce s-a golit pe Sine, chip de rob luând, aşa cum spune Cuvântul a devenit Trup şi noi L-am văzut (Ioan 1, 14) şi El nu avea nici chip, nici frumuseţe (Isaia 53, 2) mulţi nu au crezut că această coborâre a avut loc, de vreme ce mulţi nu credeau că Dumnezeu a devenit om pentru a descoperi dumnezeirea Sa acelora care nu L-au recunoscut, El a spus, Tată, preaslăveşte pe Fiul Tău, adică descoperă-Mă acelora care nu M-au recunoscut, arată-Mi slava pe care am avut-o cu Tine ca Cuvânt dumnezeiesc. Prin urmare, spune Pavel, Dumnezeu a găsit de cuviință să-şi descopere Fiul mie, pentru a-L propovădui printre neamuri.
(Didim cel Orb, Fragmente la Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Domnul a spus: preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta a fost când Tatăl crea lumea prin Fiul Său, după cum și psalmistul spune: El este îmbrăcat cu slavă şi cu cinste (Psalmul 103, 1), după care i-a scos din nimicnicie şi i-a făcut creaţii neprihănite. Doamne Dumnezeule, spune El, eşti preabun. Eşti îmbrăcat cu slavă şi cu cinste şi Te-ai acoperit cu lumina ca şi cu o haină… Urmând căderii lui Avraam, oricum, creaţia era îmbrăcată în umilinţa lui Adam (Romani 8, 20) şi Fiul Creatorului a venit să-i vindece pentru a distruge, la momentul venirii Sale, toată necurăţia, prin botezul morţii Sale, aşa cum El Însuşi a spus: vine ceasul şi acum este; preaslăveşte… pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să te preaslăvească. El a cerut aceasta nu ca un cerşetor, dorind să primească ceva, ci dorind să recapituleze şi să desăvârşească prima poruncă a creaţiei. El a cerut slava cu care S-a îmbrăcat la momentul când creaţia era îmbrăcată cu slavă. Pentru că, aşa cum a conceput prima natură, a creaţiei, prin har pentru ca ei să poată să fie fără pată, în slava şi cinstea cu care El Însuşi era îmbrăcat, la fel, prin milostivirea lui Dumnezeu, să fie o nouă creaţie a tuturor lucrurilor, fără nici o pată, în slava cu care este îmbrăcat. Ceea ce a spus, dă-Mi, este pentru a fi înţeleasă slava pe care o avea înainte de creaţie, cu Tatăl şi prin prezenţa Tatălui. Pentru că textul grecesc spune limpede: preaslăveşte-Mă pe Mine cu slava pe care o aveam în prezenţa Ta, înainte ca lumea să fie. Mai mult, în cuvintele preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine, El nu a descoperit o nevoie, ci o dorinţă. Tatăl nu primeşte slavă de la Fiul ca şi cum ar avea nevoie de aceasta şi Fiul nu este preaslăvit de Tatăl Său ca şi cum El era în lipsa acestei slave.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tatian 19, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Pentru că a spus mai sus: Tată, ceasul a venit; preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. În această ordine a cuvintelor, ne-a arătat că Tatăl era primul care trebuia preaslăvit de Fiul, pentru ca Fiul să poată preaslăvi pe Tatăl. Dar acum El spune: Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o, acum preaslăveşte-Mă Tu pe Mine. Aceasta pare să spună că Fiul Însuşi a fost primul care a preaslăvit pe Tatăl, căruia El apoi Îi cere să fie preaslăvit. Prin urmare, mai trebuie să înţelegem că El a folosit ambele cuvinte de mai sus în conformitate cu ceea ce avea să se petreacă şi în ordinea în care ele aveau să se petreacă, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. Dar acum, El foloseşte cuvântul la trecut pentru ceea ce era pentru viitor, când spune, Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac… Pentru că în cuvintele prin care Tatăl a fost preaslăvit de Fiul pe pământ și Fiul de către de Tatăl, Fiul a arătat ucenicilor cum ambele preaslăviri s-au preaslăvit. Pentru că Fiul Însuşi L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ, prin propovăduirea Lui la neamuri. Iar Tatăl a preaslăvit pe Fiul prin persoana Sa, prin punerea Lui de-a dreapta Sa. Pentru acel motiv, când Fiul spune apoi cu referire la preaslăvirea Tatălui, Te-am preaslăvit, a preferat să pună verbul la trecut, pentru a arăta că deja era săvârşit în actul iconomiei şi ceea ce încă trebuia, cu deplină certitudine, să aibă loc, era să fie socotit ca fiind deja făcut – anume, că Fiul, fiind preaslăvit de Tatăl împreună cu Tatăl, de asemenea, va preaslăvi pe Tatăl pe pământ.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Ordinea potrivită a cuvintelor este preaslăvirea pe care o am cu Tine dinainte ca lumea să fi fost… Unii şi-au imaginat că aceasta ar putea fi înţeleasă prin natura umană asumată de Cuvântul ca și cum aceasta s-ar fi schimbat în Cuvântul, iar oamenii s-ar fi schimbat în Dumnezeu, sau ca şi cum umanitatea era pierdută în dumnezeire. Pentru că nimeni nu ar putea să spună că Cuvântul lui Dumnezeu S-ar fi dublat sau înmulţit prin acea schimbare. Dar noi evităm această eroare dacă înţelegem că El vorbeşte despre iconomia slavei acestei naturi umane, fiind înainte muritoare, devenind nemuritoare împreună cu Tatăl. Prin urmare, când Fiul a văzut că timpul acesteia, menirea slavei Sale, a ajuns – pentru ca ceea ce s-a făcut în iconomie să se săvârşească acum –, s-a rugat: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta semnifică de fapt că este timpul acum pentru Mine să am acea slavă de-a dreapta Ta, pe care am avut-o cu Tine prin iconomia Ta.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 6-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Numele Dumnezeu Tatăl nu a fost făcut cunoscut nimănui. Chiar şi Moise, care L-a întrebat în această privinţă, a auzit un nume diferit. Nouă ni s-a descoperit în Fiul, pentru că Fiul este noul nume al Tatălui… Acel nume, prin urmare, ne rugăm să fie binecuvântat.
(Tertulian, La rugăciunea a III-a, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Când Mântuitorul spune că a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu Tatăl, este la fel ca şi cum am spune că ne-a arătat întreaga lume în slava Sa. Cum a făcut aceasta? Făcându-Se El Însuşi cunoscut prin minunatele Sale lucrări. Tatăl este preaslăvit în Fiul la fel ca în asemănare şi este prototip al propriei înfăţişări, pentru că frumuseţea prototipului este văzută în Chipul Său. Singurul Fiu, astfel, S-a făcut pe Sine cunoscut şi El este, în natura Sa, Înţelepciunea şi Viaţa, Meşteşugarul şi Creatorul universului. El este nemuritor şi nestricăcios, neprihănit, fără de vină, atotmilostiv, sfânt și bun. Tatăl Său este cunoscut a fi precum El, din moment ce nu putea să fie diferit în esenţă de Cel Născut. Slava Tatălui este văzută la fel ca o imagine şi prototip al propriului chip, în slava Fiului…
Fiul a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu Tatăl pentru a ne învăţa pe noi şi a ne face să înțelegem pe deplin, nu doar că este singurul Dumnezeu – pentru că, Scriptura inspirată L-a făcut cunoscut încă dinaintea venirii Fiului – ci, pe lângă faptul că este Dumnezeu adevărat, El este numit, cum se cuvine, Tată. Aceasta pentru că în El şi din El are un Fiu care deţine aceeaşi natură veşnică ca a Sa: Dumnezeu nu a devenit în timp Tatăl Creatorului veacurilor [ci a fost dintotdeauna]!
A-L numi pe Dumnezeu Tată, este mult mai precis decât a-L numi Dumnezeu. Cuvântul Dumnezeu semnifică demnitatea Lui, dar cuvântul Tată, se îndreaptă către atributele distinctive ale Persoanei Sale. Dacă spunem Dumnezeu, Îl declarăm pe El a fi Domnul universului. Dacă Îl numim pe El Tată, arătăm modul în care este distinct ca Persoană, pentru că am făcut cunoscut faptul că are un Fiu. Însuşi Fiul I-a dat Lui Dumnezeu numele de Tată, fiind, într-un anumit mod, un nume mai apropiat şi mai corect, când El spune nu Eu şi Dumnezeu, ci Eu şi Tatăl suntem una (Ioan 10, 30), şi de asemenea, cu referire la Sine: căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl (Ioan 6, 72). Şi când a poruncit ucenicilor Săi să boteze toate neamurile, nu Le-a spus să facă aceasta în numele lui Dumnezeu, ci în mod expres a poruncit să facă aceasta în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Dorința Sa aici este de a învăţa că El este mult iubit de Tatăl, de vreme ce este limpede că nu avea nevoie să primească pe ucenici, din moment ce El i-a creat şi le poartă de grijă neîncetat. Atunci, cum de i-a primit? Aceasta, aşa cum am spus înainte, arată unitatea cu Tatăl. Acum, cineva poate interpreta aceasta, omeneşte vorbind şi conform sensului literal, că ucenicii nu vor mai aparţine Tatălui. Pentru că dacă, atunci când Tatăl îi avea, Fiul nu îi avea, este evident că atunci când i-a dat Fiului, El a renunțat la stăpânirea asupra lor. Şi o concluzie mai necuviincioasă poate fi că ucenicii au fost găsiţi a fi nedesăvârşiţi, pe când erau încă cu Tatăl, dar apoi au devenit desăvârşiţi când au venit la Fiul. Dar este absurd să şi spunem asemenea lucruri. Atunci, ce vrea să ne spună prin aceasta?
Hristos arată că Tatăl a dorit ca ei să creadă și în Fiul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Dacă El vorbeşte doar de ucenicii cu care a cinat, aceasta nu are nici o treabă cu acea preaslăvire de care vorbea mai sus şi prin care Fiul L-a preaslăvit pe Tatăl. Pentru că ce slavă este a fi cunoscut de doisprezece sau unsprezece creaturi muritoare? Dar dacă prin oamenii ce i s-au dat din lume, El se gândeşte la toţi cei care vor crede în El după aceasta, şi Îi vor umple marea Sa Biserică, care a fost făcută pentru toate neamurile, aceasta este fără îndoială preaslăvirea prin care Fiul preaslăveşte pe Tatăl. Ți-am făcut cunoscut numele Tău… este similar cu ceea ce s-a spus mai devreme, Te-am preaslăvit pe pământ, unde trecutul este folosit pentru viitor, ambele acolo şi aici… Dar ceea ce urmează arată că Iisus aici vorbeşte despre cei care erau deja ucenici ai Săi și nu despre cei care urmau să creadă în El. La începutul rugăciunii Sale [s-a referit la cei dintâi], însă mai apoi… Domnul vorbeşte despre toţi credincioşii, despre toţi cărora le va face cunoscut pe Tatăl şi prin aceasta Îl va preaslăvi Iisus pe Tatăl. Pentru că, după ce spune ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine, El imediat a arătat cum aceasta a fost făcută prin adăugarea cuvintelor, precum i-ai dat Lui stăpânire peste tot trupul ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui (Ioan 17, 2).
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 1-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Dar ce să facem noi cu cuvintele pe care Mi i-ai dat Mie din toată lumea, pentru că s-a spus că ei nu erau din lume? S-a spus așa, pentru că ei [nu mai erau din lume] prin restaurarea [de care s-au făcut părtași], însă după neam, erau. Şi ce înseamnă, ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat? A fost un timp când ei aparţineau Tatălui şi nu singurului Său Fiu? A avut Dumnezeu vreodată ceva fără Fiul? Doamne ferește! Însă a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu a avut ceva pe care acelaşi Fiu, ca şi om, nu-L deţinea. Pentru că încă nu era om când El deţinea toate lucrurile în comun cu Tatăl. Şi astfel, prin enunţarea cuvintelor erau ai Tăi, Fiul lui Dumnezeu nu Se separă pe Sine de Tatăl, ci doar atribuie toată puterea Lui, de la care este şi de la care are această putere… Prin urmare, în cuvintele şi Mi i-ai dat Mie, face cunoscut că a primit ca om, puterea de a-i avea, văzând că El, Cel ce a fost dintotdeauna atotputernic, nu a fost dintotdeauna om. Şi astfel, pe când părea mai degrabă să-I fi atribuit această primire a lor Tatălui, de vreme ce Hristos este ceea ce este pentru că existenţa Sa este de la Tatăl, totuşi Hristos de asemenea s-a dat lor pe Sine, care înseamnă: Hristos Dumnezeu cu Tatăl, i-a dat pe ei lui Hristos, Omul, care nu este cu Tatăl… Cei pe care Dumnezeu Fiul i-a ales împreună cu Tatăl din lume, acelaşi Fiu ca om i-a primit din lume de la Tatăl. Pentru că Tatăl nu i-ar fi dat Fiului dacă El nu i-ar fi ales.
(Fericitul Augustin, Tratat de la Evanghelia după Ioan 106, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.
Dumnezeu Tatăl, orice i-a dat lui Dumnezeu Fiul, I-a dat în actul naşterii. Pentru că Tatăl I-a dat acele lucruri Fiului, fără de care El n-ar fi putut fi Fiu, în acelaşi fel în care și El [Iisus] s-a dat pe sine Însuși.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.
El ia bolile noastre fără a fi El Însuşi bolnav şi flămânzeşte fără a-I fi foame. El trimite ceea ce este al nostru ca să poată fi nimicit. Făcând aceasta, în acelaşi fel, darurile care vin de la Dumnezeu în locul bolilor noastre, El le primeşte pentru ca noi, uniţi fiind cu El, să ne facem părtași ai lor. Iată ceea ce spune Domnul: toate lucrurile oricâte Mi le-ai dat Mie, Le-am dat lor şi din nou, mă rog pentru ei. Pentru că El s-a rugat pentru noi, luând asupra Lui ceea ce este al nostru şi dăruind ceea ce El a primit. De vreme ce Cuvântul era unit cu omul însuşi şi Tatăl intenţiona să fie preaslăvit de noi şi să aibă putere, prin urmare, toate lucrurile pe care le primim prin El (Fiul), se referă la Însuşi Cuvântul. Pentru că aşa cum El, pentru binele nostru a devenit om, şi noi de dragul Lui suntem înălţaţi. Nu este nici o absurditate atunci, dacă pentru binele nostru El s-a smerit pe Sine, şi de asemenea pentru binele nostru El este înălţat. Deci I-a dat Lui înseamnă, în esenţă ne-a dat nouă de dragul Lui. Şi L-a preaînălţat (Filipeni 2, 9) înseamnă în esenţă, ne-a preaslăvit pe noi în El. Şi Cuvântul Însuşi – când suntem înălţaţi şi primim şi suntem ajutaţi este ca şi cum El Însuşi ar fi fost înălţat şi primit şi ajutat – dă mulţumire Tatălui, referindu-se la ce este al nostru faţă de Sine şi spunând toate lucrurile câte Mi-ai dat Mie, Eu le-am dat lor.
(Sfântul Atanasie cel Mae, Al IV-lea discurs împotriva arienilor 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
Şi de unde au învăţat ei? Au învăţat de la Cuvintele Mele, pentru că i-am învăţat că am ieşit de la Tine. Pentru acest lucru a fost El nerăbdător, să arate tuturor întregul din Evanghelie.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
El spune le-au primit pe ele, adică au înţeles şi şi-au amintit Cuvintele Lui. Pentru că un cuvânt este primit când mintea îl percepe. Apoi, adaugă: și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis pe Mine… Ceea ce ei cu adevărat au crezut era ceea au ştiut cu adevărat, aşa cum am ieşit de la Tine este același lucru ca M-ai trimis. Şi pentru ca nimeni să nu-şi imagineze că acea cunoaştere a fost una de vedere şi nu de credinţă, adaugă: ei cu adevărat au crezut că Tu M-ai trimis. Ei au crezut cu adevărat, adică, nu așa cum spusese mai devreme că ei crezuseră atunci când le era teamă de a nu fi alungaţi şi L-au abandonat (Ioan 16, 31-32), ci ca atunci când aveau să creadă cu tărie, cu fermitate, neşovăielnic. Ucenicii nu mai erau încă așa cum îi descrie El aici, folosind timpul trecut, ci erau așa cum vor fi atunci când au primit Duhul Sfânt, Cel care i-a învăţat toate lucrurile.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
Întrebarea, Cum a dat Tatăl acele cuvinte Fiului este mai uşor de dezlegat dacă credem că El le-a primit de la Tatăl ca Fiul Omului… Însă, dacă credem că a primit aceste cuvinte de la Tatăl în calitate de Născut al Său, nu trebuie să existe nici o vreme când Fiul nu le-ar fi avut, ca şi cum El ar fi existat vreodată fără aceste cuvinte. Pentru că orice I-a dat Dumnezeu Tatăl lui Dumnezeu Fiul, I-a dat în numele naşterii.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
Hristos, care S-a arătat pe Sine în zilele din urmă, mai presus de simbolurile şi imaginile Legii, în același timp Arhiereul şi Mijlocitorul nostru, se roagă pentru noi ca om. Şi în acelaşi timp este mai pregătit ca oricând să conlucreze cu Dumnezeu Tatăl, care împarte daruri bune celor care le merită. Pavel ne-a arătat aceasta mai deplin în cuvintele: har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Hristos (2 Corinteni 1, 2). Apoi, Hristos se roagă pentru noi, ca om şi de asemenea se asociază în împărţirea de daruri bune nouă ca Dumnezeu. Pentru că El, fiind un Mare Sfânt Arhiereu, fără de vină şi fără de pată, s-a oferit pe Sine – nu pentru slăbiciunile Sale, aşa cum era obiceiul acelora pentru care era adusă jertfa de ispășire conform Legii, ci mai degrabă pentru mântuirea sufletelor noastre.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
Când Domnul vorbea cu Tatăl despre cei pe care El îi avea ca ucenici, El a spus aceasta printre alte lucruri: Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat. În lume, El doreşte să fie cunoscut de cei care trăiesc după pofta lumească şi de cei care nu sunt în har, de mulţi dintre aceştia care aveau să fie aleşi de El din lume. Şi astfel, El spune că se roagă nu pentru lume, ci pentru cei pe care Tatăl i-a dat Lui. Pentru că, prin faptul de a-i fi dat deja Lui de către Tatăl, ei au încetat să mai aparţină lumii aceleia pentru care El se abţine de a se ruga. Şi apoi, El adaugă că ai Tăi sunt. Tatăl nu i-a pierdut pe cei pe care El i-a dat când i-a dat Fiului. După toate acestea, Fiul tot continuă să spună:toţi ai Mei sunt ai Tăi şi ai Tăi sunt ai Mei.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
El repetă cuvintele pe care Mi i-ai dat pentru a le imprima ideea că totul a fost în conformitate cu dorinţa Tatălui și, ca să le arate că această autoritate nu era recentă sau că abia acum a primit-o, El adaugă: toate lucrurile care sunt ale Mele, sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele… Vedeţi egalitatea cinstirii? Vorbind în acest fel, El dă la o parte orice suspiciune că ei sunt fie separaţi de puterea Tatălui sau că înainte de aceasta, au fost separaţi de puterea Fiului.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Este destul de evident cum tot ceea ce aparţine Tatălui, aparţine de asemenea şi Fiului, pentru că Fiul Însuşi este de asemenea Dumnezeu şi Născut fiind din Tatăl, este egal cu Tatăl. Nu este în sensul în care I se spune Fiului celui mare, Tu tot timpul eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale (Luca 15, 31). Pentru că aceasta s-a spus despre toate acele creaturi care sunt inferioare creaţiei raţionale și sfinte (sfinţii îngeri, de exemplu) şi care sunt supuse Bisericii… Dar aici înseamnă că şi creaţia raţională însăşi este inclusă, care este supusă doar lui Dumnezeu, ca prin aceasta tot ceea ce se găsește sub creația rațională și cerească să fie și ele supuse Lui. De vreme ce asemenea creaţie aparţine lui Dumnezeu Tatăl, nu poate aparține în acelaşi timp şi Fiului, decât dacă El este egal cu Tatăl. Pentru că este imposibil ca sfinţii, cărora le este spusă aceasta, să trebuiască să aparţină cuiva, exceptând pe Cel care i-a creat şi i-a sfinţit. Şi din această cauză, tot ceea ce este al lor trebuie să fie și al Fiului Căruia și ei aparţin. Dat fiind faptul că ei aparţin ambilor, Tatălui şi Fiului, au demonstrat egalitatea acelora cărora le aparţineau în mod egal. Dar când El spune, vorbind de Duhul Sfânt, Toate cele ale Tatălui Meu sunt ale Mele, de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă, El s-a referit la acele lucruri care aparţin dumnezeirii Tatălui şi în care El este egal cu Tatăl, având toate câte Tatăl le are, pentru că adaugă: El (Sfântul Duh) vă va primi pe voi. Şi Sfântul Duh nu va primi de la o creaţie ceea ce a fost supus Tatălui şi Fiului.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Domnul spune, toate ale Mele sunt ale Tale, ca şi cum El Îşi supune domnia asupra creaţiei Tatălui, dar de asemenea, adaugă, ale Tale sunt ale Mele, pentru a arăta că porunca creației a venit de la Tatăl spre El. Fiul nu avea nevoie de ajutor pentru a-Și desăvârşi lucrarea, nici noi nu trebuie să credem că El a primit o poruncă separată pentru fiecare parte a lucrării Sale. Asemenea inferioritate extremă ar fi pe de-a-ntregul nepotrivită slavei Sale dumnezeieşti. Mai degrabă, Cuvântul era plin de harul Tatălui Său. El străluceşte mai departe de la Tatăl şi desăvârşeşte totul în conformitate cu planul Părintelui Său. Nu este diferit în esenţă, nici nu este diferit în putere de Tatăl Său şi, dacă puterea lor este egală, atunci lucrarea lor este aceeaşi. Hristos este puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1, 24). Toate lucrurile s-au făcut prin El (Ioan 1, 3) şi toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (Coloseni 1, 16), nu ca şi cum El ar fi îndeplinit sarcina unui rob, ci El desăvârşeşte în mod creativ dorinţa Tatălui Său.
(Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt 8, 19, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Pentru că, dacă Fiul nu era de aceeaşi natură ca Tatăl, cum putea avea în El Însuşi ceea ce era diferit? Sau cum ar fi putut arăta în Sine ceea ce era diferit dacă natura străină şi singură nu primea pecetea a ceea ce era diferit de Sine? Dar Eunomie (oponent arian al ortodoxiei – n.tr.) spune: Nici nu are El despărţitor al slavei Sale. Aici, el vorbeşte corect, chiar dacă nu ştie ceea ce spune. Pentru că Fiul nu împarte slava cu Tatăl, ci are slava Tatălui în întregimea Sa, chiar şi Tatăl are toată slava Fiului. Pentru că aceasta este ceea ce El spune Tatălui prin toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele. Observaţi cum Hristos spune de asemenea că El va apărea la judecata de Apoi în slava Tatălui (Marcu 8, 38), când va alege pe fiecare după faptele săvârșite. Şi prin această frază, El arată unitatea naturii care subzistă între Ei. Pentru că, aşa cum alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii (1 Corinteni 15, 41), datorită diferenţei între naturile acelor luminători (de vreme ce ambii au aceeaşi strălucire, gândim că nu există nici o diferenţă în naturile lor), astfel El, care S-a profeţit pe Sine că va apărea în slava Tatălui, a arătat prin identitatea slavei, unitatea naturii lor.
(Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie 2, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Îngerii nu au creat lumea, însă pentru Fiul, Singurul Născut, Născut cum am spus, înainte de veacuri, prin care toate s-au făcut, nimic nu a fost respins de la zidirea Sa… Pentru că toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele, spune Domnul în Evanghelie. Şi aceasta o cunoaştem cu siguranţă din Vechiul şi Noul Testament. Pentru că El, care a spus să facem om după chipul şi asemănarea noastră (Facerea 1, 26), vorbea cu siguranţă cu cineva de faţă. Dar cele mai limpezi dintre toate sunt cuvintele psalmistului: El a zis şi s-a făcut; El a poruncit şi s-au zidit (Psalmul 148, 5), ca şi cum Tatăl poruncea şi zicea şi Fiul a făcut toate aceste lucruri la porunca Tatălui.
(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Lecturi catehetice 2, 22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Acum, dacă toate lucrurile Tatălui sunt şi ale lui Hristos, cu siguranţă printre acele lucruri care există stă și atotputernicia Tatălui. Bineînţeles, singurul Fiu născut trebuie să fie atotputernic, ca şi Fiul de asemenea să aibă toate lucrurile pe care Tatăl le deţine; și M-am preaslăvit în ei, declară El. Pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă (Filipeni 2, 10-11)…
Prin urmare, El este radierea preaslăvirii lui Dumnezeu din acest punct de vedere, că este Atotputernic – Înţelepciunea neprihănită şi luminată însăşi – preaslăvit ca radierea Atotputerniciei sau a preacinstirii. Astfel pentru a fi mai limpede de înţeles ceea ce este slava atotputerniciei, ar trebui să adăugăm următoarele: Dumnezeu Tatăl este Atotputernic pentru că are putere asupra tuturor lucrurilor, şi anume, din cer şi de pe pământ, asupra soarelui, a lunii şi a stelelor şi a tuturor lucrurilor din ele. Şi El îşi exercită puterea cu ajutorul Cuvântului Său… Acum, dacă fiecare genunchi este închinat lui Iisus, atunci, fără îndoială, Iisus este Cel căruia toate lucrurile I se supun şi El este Cel ce îşi exercită puterea asupra tuturor lucrurilor şi prin care toate lucrurile sunt supuse Tatălui. Pentru că, prin înţelepciune, adică, prin cuvânt şi raţiune, nu prin forţă, constrângere şi obligaţie, toate lucrurile sunt supuse.
(Origen, Primele principii 1, 2, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Şi M-am preaslăvit întru ei, ceea ce înseamnă fie că: am putere asupra lor, fie că: ei mă vor preaslăvi pe Mine, crezând în Tine şi în Mine. Şi ei ne vor preaslăvi pe Noi la fel. Dar dacă El nu este preaslăvit în mod egal în ei, ceea ce are Tatăl nu mai este şi al Lui. Pentru că niciunul nu este preaslăvit în cei asupra cărora El nu are autoritate. Totuşi, cum este Fiul preaslăvit în egală măsură? Toţi mor pentru El în mod egal, ca şi cum face aceasta pentru Tatăl. Ei Îl propovăduiesc ca şi cum L-ar propovădui pe Tatăl. Şi, aşa cum spun ei că toate lucrurile sunt făcute în numele Lui, la fel sunt făcute şi în numele Fiului.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Şi acum,El adaugă, nu voi mai fi în lume, şi aceştia sunt în lume. Dacă cugetele voastre se reîntorc la ceasul în care El vorbea, și El şi ucenicii Lui erau încă în lume. Şi totuşi, nu trebuie să înţelegem nu mai sunt în lume metaforic, cu inima şi viaţa… Pentru că acolo este un singur cuvânt folosit care face o asemenea înţelegere pe deplin inadmisibilă, pentru că El nu spune: și Eu nu sunt în lume, ci nu mai sunt în lume. În acest fel, arată că El Însuşi a fost în lume, dar nu mai era astfel. Şi astfel, putem oare noi să credem că El, la un moment dat, a împlinit cele ale lumii, dar S-a eliberat dintr-o asemenea greşeală, pentru a nu mai păstra o asemenea dispoziţie? Cine s-ar aventura să îngroape într-un asemenea înţeles necuviincios? Rămâne aşadar în aceeaşi stare în care era înainte în lume, despre care a spus că nu mai este în lume, adică cu trupul. Cu alte cuvinte, El vorbea despre propria plecare din lume, care avea să se petreacă curând, şi despre plecarea ucenicilor Săi, care va fi mai târziu, spunând că ei nu se mai află aici, deși ei erau – deși și El şi ucenicii, erau încă pe acest pământ. El folosea obiceiul predominant al vorbirii. Nu spunem în fiecare zi, El nu mai este aici, despre cineva care este pe punctul de plecare? Şi vorbim în acest mod în special despre cei care sunt în momentul morţii lor. Şi peste altele, Domnul Însuşi, ca şi când, cunoscând gândurile care puteau fi posibil stârnite în cei care urmau să citească acele cuvinte, a adăugat Şi Eu vin la Tine, explicând cel puţin în parte, până la un punct, de ce a spus cuvintele, Eu nu mai sunt în lume.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul pentru trup, creştinii sunt pentru lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului şi creştinii printre oraşele lumii. Sufletul sălăşluieşte în trup, dar nu este al trupului. La fel, creştinii sălăşluiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul, care este nevăzut, este limitat în trup, care este văzut. În acelaşi timp, creştinii sunt recunoscuţi ca trăind în lume şi totuşi, religia lor rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi duce război împotriva lui, chiar dacă a suferit nedreptate, pentru că este oprit de la a se îndulci în plăcerile sale. Similar, lumea urăşte pe creştini, chiar dacă nu au făcut nici un rău, pentru că s-au ridicat ei înşişi împotriva plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul şi mădularele lui, dar acesta îl urăşte şi creştinii iubesc pe cei care îi urăsc. Sufletul este îngrădit în trup, dar ţine trupul împreună. Şi, deşi creştinii sunt reţinuţi în lume ca într-o închisoare, ei de fapt ţin lumea împreună. Sufletul, care este nemuritor, trăieşte într-un sălaş muritor. Într-un mod identic, creştinii trăiesc ca străinii printre lucrurile trecătoare, aşteptând pe cele nestricăcioase în cer. Sufletul, când este tratat în chip sărăcăcios în ceea ce privește mâncarea şi băutura, devine tot mai bun. Astfel şi creştinii care sunt pedepsiţi zilnic sporesc mai mult şi mai mult. Atât este de importantă poziţia pe care Dumnezeu le-a stabilit-o lor şi nu este corect ca ei să o refuze.
(Epistola către Diognet 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Îţi dăm Ție mulţumire, Părinte Sfinte
Pentru numele Tău Cel sfânt pe care Tu
Ți-ai dorit să-l sălăşluieşti în inimile noastre,
Şi pentru cunoștința şi credinţa în nemurire
Pe care Tu ne-ai făcut-o cunoscută nouă
Prin Iisus, robul Tău;
A Ta să fie slava în veci…
Adu-Ți aminte de Biserica Ta, Doamne,
Să o eliberezi pe ea de toate relele
Şi să o faci desăvârşită în dragostea Ta;
Şi adun-o pe ea, cea care a fost sfinţită,
De cele patru suflări întru împărăţia Ta,
Pe care ai pregătit-o pentru aceasta;
Că a Ta este puterea şi slava în vecii vecilor.
(Didahia 10, 2-5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Ioan care îndeosebi scoate la iveală lucrarea cauzelor spirituale din Evanghelie, păstrează această rugăciune a Domnului pentru apostolii care au transmis-o tuturor celorlalţi. Observaţi cum S-a rugat, și anume: Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei în numele Tău…Pe când Eu eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău: pe cei ce Mi i-ai dat Mie I-am ţinut. Acea rugăciune nu era pentru El Însuşi, ci pentru apostolii Lui. Nu era întristat pentru Sine (Ilarie vorbeşte aici despre paharul pe care Iisus a cerut să fie trecut de la El – n.tr.) de vreme ce El le cere să se roage ca să nu mai fie duşi în ispită… Şi când El se roagă pentru cei pe care i-a păzit, din moment ce El era cu ei, Îl roagă acum pe Tatăl să-i păzească. Prezenţa îngerului care I-a fost trimis este fără îndoială semnificativă. Iisus Și-a arătat certitudinea că i s-a răspuns la rugăciune, când la finalul ei, El porunceşte ucenicilor să doarmă. Rezultatul acestei rugăciuni şi siguranţa cu care a insuflat porunca, dormiţi, este observată de evanghelist în cursul patimilor, când El spune apostolilor chiar înainte de a scăpa din mâinile urmăritorilor, astfel cuvântul pe care L-a spus să fie împlinit,Pe cei ce Mi i-ai dat Mie, Eu nu am pierdut pe niciunul. El Însuşi desăvârşeşte cererea rugăciunii Sale şi ei toţi sunt în siguranţă. Dar Iisus cere ca cei pe care i-a păzit Tatăl acum, să-i păzească în Numele Său [și Tatăl Îl ascultă] și-i păzește. [Vedem aceasta din] credinţa lui Petru care nu greşeşte: a fost laș și s-a tăinuit, însă pocăinţa a urmat imediat.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 10, 42, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Unaare multe înţelesuri, incluzând acela de asemănare. Este folosit atât pentru împreună (gr. symphonian; vezi I Corinteni 7,5; II Corinteni 6,15; Luca 5,38) cât şi pentru asemănare (gr. homoioteta; vezi Ev. 4, 15; 7, 15). Inima și sufletul mulțimii erau una (Fapte 4, 32) şi în acelaşi mod într-un Duh ne-am botezat noi toţi ca să fim un singur trup (I Corinteni 12,13). După asemănare prin natură şi avându-l pe Adam ca origine inerentă şi capul naşterii noastre, avem un singur trup. Deci, de asemenea recunoaștem că avem pe Hristos drept cap prin noua naştere a noastră, care a devenit o nouă formă, un chip al morţii şi al învierii Sale, care S-a ridicat ca Primul Născut din morţi. Îl recunoaştem pe El drept cap conform prefigurării învierii Sale, în care noi suntem fiecare mădulare şi împreună un trup prin Sfântul Duh, trup care este născut întru nestricăciune (vezi I Cor 15,49-54).
(Origen, Fragmentul 140 la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Pentru că voinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh este una. Aceasta este ceea ce El vrea să fim şi noi când ne spune: ca să fie una, aşa cum Tu şi Eu una suntem. Nu există nimic care să poată egala unanimitatea şi armonia pentru că astfel este modul cum una devine mai multe. Dacă doi sau zece sunt de aceeaşi minte, unul nu mai este unul, ci fiecare dintre ei este înmulţit de zece ori şi tu vei găsi pe unul în zece şi pe cel de-al zecelea în unul. Şi dacă au vreun duşman, cel care atacă pe unul (ca şi cum ar ataca zece) este înfrânt, biruit pentru că el este ţinta celor zece oponenţi în schimbul unuia. Este cineva în nevoie? Nu, nu este, pentru că el este bogat în cea mai mare parte a sa, care este în cei nouă. Şi partea în trebuinţă, cea mai mică, este ascunsă, tăinuită de partea bogată, cea mare. Fiecare dintre aceștia are douăzeci de mâini, douăzeci de ochi şi mai multe picioare. Pentru că el nu vede doar cu ochii proprii, singur, ci şi cu cei ai celorlalţi. El nu lucrează cu propriile mâini singur, ci şi cu ale celorlalţi. El are zece suflete pentru că nu se gândeşte doar la sine însuşi, ci și celelalte suflete se gândesc la el. Şi dacă ei sunt făcuţi din o sută, şi puterea lor va fi la fel și se va mări şi mai mult. Nu vedeţi cum dragostea îl face pe cel care este singur, cu neputință a fi biruit şi înmulţit? Vedeţi cum şi unul poate fi chiar în mai multe locuri, acelaşi și în Persia şi la Roma? Nu vedeţi că ceea ce natura nu poate face, dragostea poate? Vedeţi ce dragoste multă este când poate face pe unul o mie. Atunci, de ce să nu obţinem această putere şi să ne punem pe noi înşine în siguranţă? Ea este mai bună ca toată puterea sau bogăţia. Este mai mult decât sănătatea, decât lumina însăşi. Este fundamentul pentru curaj.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 78, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Hristos doreşte ca ucenicii să fie păziţi în stare de unitate prin menţinerea unei asemănări sufleteşti şi o identitate a dorinţei, fiind uniți împreună ca şi cum ar fi în suflet şi duh şi în legea păcii şi a dragostei unul pentru altul. El doreşte să fie legaţi împreună strâns cu o legătură a dragostei nedespărţită, ca să poată înainta la un asemenea nivel de unitate, ca asocierea lor aleasă în mod liber să poată deveni o imagine, un chip al unităţii inerente (naturale) care este concepută să existe între Tatăl şi Fiul. Altfel spus, El doreşte ca ei să se bucure de unitate, care este inseparabilă şi indestructibilă, care nu poate fi atrasă întru o deosebire a dorinţelor de către absolut nimic ce există în lume sau orice urmă de plăcere, ci mai degrabă, reţine puterea dragostei în unitatea devotamentului şi a sfinţeniei. Şi aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Pentru că, aşa cum citim în Faptele Apostolilor, inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una(Fapte 4, 32), aceasta este în unitatea Duhului. Aceasta este de asemenea ceea ce Pavel însuşi a înţeles când a spus: un singur trup şi un singur Duh (Efeseni 4, 4). Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos pentru că noi toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Corinteni 10, 17; vezi Romani 12, 5) şi noi toţi am fost unşi într-un singur Duh, Duhul lui Hristos (vezi I Cor 12, 13).
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 1,9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Arienii, cu toate acestea, răspund… Fiul şi Tatăl sunt una, aşa cum Tatăl este în Fiul şi Fiul este în Tatăl— aşa cum noi dea semenea putem deveni una în El. Pentru că acesta este scrisă in Evanghelie conform lui Ioan. (Atanasie citează întrebuinţarea ariană la Ioan 17,11, 20-23). Apoi, ca și cum s-a găsi o ocolire, aceştia adaugă viclenii (la Evanghelia după Ioan), „Dacă, așa cum noi devenim una în Tatăl, asemenea și Fiul şi Tatăl sunt una şi astfel Fiul este în Tatăl, cum mai puteți pretinde voi că Eu şi Tatăl suntem Una şi Eu în Tatăl şi Tatăl în Mine, înseamnă că Fiul este de aceeași fire cu Tatăl? Pentru că rezultă fie că şi noi suntem de aceeași fire cu Tatăl, fie că Fiul este străin acesteia, aşa cum şi noi suntem străini de ea. Acesta este modul în care vorbesc fără sens. Dar ei sunt de fapt îndrăzneţi diabolici… Pentru că ceea este dat lumii întregi prin har este ceea ce i-ar face pe ei egali cu divinitatea Dăruitorului. Şi astfel, auzind că fiinţele umane sunt numite fii, ei înşişi s-au considerat egali cu adevăratul Fiu care este prin natură Fiul lui Dumnezeu. Şi acum, din nou auzim de la Mântuitorul ca ei să fie una, așa cum Noi una suntem,” ei înşişi se înşeală şi sunt destul de aroganţi ca să se gândească că ei pot fi la fel cum Fiul este în Tatăl şi Tatăl în Fiul – neconsiderând căderea tatălui lor, diavolul, care a crezut acelaşi lucru.
(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 25, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Pentru că trebuie să fim ca fiii (să devenim una cu Dumnezeu), nu ca Fiul. Noi devenim dumnezei – nu devenim Dumnezeu Însuşi. Noi nu suntem ca Tatăl, ci milostivi ca Tatăl. Şi aşa cum s-a spus, devenind una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una, vom fi una. Noi vom fi astfel, însă nu cum Tatăl este prin natură în Fiul şi Fiul în Tatăl, ci conform naturii noastre. Şi în acest fel, este posibil pentru noi apoi să fim modelaţi şi să învăţăm cum trebuie să fim una, aşa cum am învăţat de asemenea să fim milostivi. Pentru că lucrurile asemănătoare sunt fireşte una cu alte lucruri asemănătoare. Şi astfel, tot trupul este aşezat împreună în bunătate. Dar Cuvântul este diferit de noi, deşi este la fel ca Tatăl. Şi, prin urmare, pe când Fiul este în esenţă şi în adevăr unul cu Singurul Său Tată, noi – fiind de acelaşi fel cu fiecare (pentru că din unul suntem toţi făcuţi şi una este natura tuturor bărbaţilor şi a femeilor – n.tr.) – devenim una în buna dispoziţia noastră faţă de fiecare (gr. diathesei). Noi avem ca model unitatea naturală a Fiului cu Tatăl. Pentru că El ne-a învăţat blândeţea de la El Însuşi, spunând: învăţaţi de la Mine; că Eu sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). El ne-a învăţat aceasta nu ca să devenim egali Lui (ceea ce este imposibil), ci ca atunci când ne uităm la exemplul Lui, să putem rămâne veșnic blânzi. Deci, de asemenea, aici El doreşte ca buna noastră dispoziţie faţă de ceilalţi să fie adevărată, fermă şi neclătinată, luându-L pe El ca prototip. Şi astfel, El spune, ca ei să fie una cum Noi suntem, a căror unitate este indivizibilă. Şi astfel, când vor cunoaște de la Noi despre acea natură de nedespărțit, vor fi și ei la fel unul cu altul.
(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 25, 20, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Vânzătorul lui Hristos s-a numit fiul pierzării, rânduit pierzării, conform Scripturii, unde el este îndeosebi profeţit în psalmul 108.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan107, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Dar o, om necucernic, sămânţa Canaanului şi nu a Iudei, care nu mai ești vas ales, ci fiu al pierzării şi al morții! Ai crezut că aţâţările diavolului îți vor aduce profit, fiind aprins de lăcomie ca o torţă, ai fost înflăcărat să câştigi treizeci de bani de argint fără a observa bogăţia pe care ai pierdut-o. Pentru că, chiar dacă tu nu ai crezut că promisiunile Domnului trebuie să fie crezute, ce motiv era acolo pentru a prefera o atât de mică sumă de bani pentru ceea ce ai primit deja? Îţi era permis să porunceşti duhurilor rele, să vindeci pe cei bolnavi, să primeşti cinste cu restul apostolilor. Iar ca să-ţi poţi satisface setea de câştig, ai avut ocazia să furi din punga care era în sarcina ta. Dar mintea ta, care poftea după lucrurile oprite, a fost mai puternic stimulată de ceea ce era mai puţin permis. Nu era suma preţului care te-a mulţumit atât de mult, cât enormitatea păcatului. Şi astfel, slaba ta afacere nu este atât de detestabilă pur şi simplu pentru că L-ai prețuit pe Domnul atât de ieftin, ci pentru că L-ai vândut, pe Cel care era Răscumpărătorul, da, chiar şi al tău, şi mai mult decât atât nu ai cerut îndurarea pentru păcatul tău. Şi dreaptă a fost pedeapsa pusă în mâinile tale pentru că nimeni nu putea fi găsit aplecat mai mult spre pierzanie, decât erai tu însuţi.
(Sfântul Leon cel Mare, Predică 67, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Aici, dacă sunt întrebat de ce Dumnezeu nu ar fi trebuit să dea răbdare acelora cărora le-a dat acea iubire prin care ei să poată trăi creştineşte, răspund că nu cunosc și nu ştiu. Nu vorbesc necuviincios, ci mai degrabă cu recunoaşterea propriilor mele mici capacităţi când aud apostolii spunând: o, omule, cine eşti tu care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? (Romani 9, 20; de asemenea, el citează şi din Romani 11, 33). Pentru că Fiul binevoieşte să ne facă cunoscute nouă hotărârile Sale să-I mulţumim iar dacă El crede că este potrivit să le ascundă, să nu bombănim împotriva sfaturilor Sale. Mai degrabă, să credem că așa este mai bine pentru noi. Iar celor dintre voi care se împotrivesc harului Său şi se întreabă (privind întrebarea despre răbdare) ce să le răspunzi? Este bine ca tu să nu negi că eşti creştin şi să te lauzi că eşti catolic. Iar dacă mărturiseşti că a fi lăsat să de bucuri de bine până la finalul vieții este un dar de la Dumnezeu, cred că ești la fel de nepăsător ca mine de ce o persoană primește acest dar şi altele nu. Şi în acest caz, suntem amândoi incapabili să pătrundem judecăţile adânci ale lui Dumnezeu.
(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Prin urmare, atunci când copiii lui Dumnezeu spun despre cei care nu au răbdare: Ei au plecat de la noi, dar nu erau dintre noi, şi se adaugă: pentru că dacă ar fi fost dintre noi, cu siguranţă ar fi rămas cu noi (Ioan 2,19), ce altceva spun decât că nu sunt copii, chiar şi atunci când erau numiți şi prorociți a fi dintre copii? Nu pentru că ei au simulat dreptatea, ci pentru că nu au continuat în ea. Fără îndoială, El le dorea să continue în bunătate. Prin urmare, ei erau în bunătate. Totuşi, pentru că nu au rămas în aceasta – înseamnă, că nu au stăruit până la sfârşit – El spune: ei nu erau dintre noi, chiar şi atunci când erau cu noi. Cu alte cuvinte, ei nu erau în rândul fiilor chiar când erau în credinţă ca fii, pentru că acei care sunt cu adevărat copii, sunt ştiuţi de mai înainte şi meniţi asemănării Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt numiţi potrivit scopului său astfel încât să fie aleşi, aşa cum este evident în faptul că Fiul făgăduinţei nu piere, dar Fiul pierzării da.
(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Într-un alt loc, El spune: Dintre toţi pe care Mi i-ai dat Mie, nu voi pierde pe niciunul (Ioan 6,39). Totuşi nu doar Iuda era pierdut, ci şi mulţi pe urmă s-au mai pierdut. Şi atunci de ce spune Hristos, ca să nu pierd pe nici unul? El vrea să spună, cel puţin în ceea ce mă privește pe Mine, nu îi voi pierde. Astfel, în alt loc, punând problema mai limpede, a spus: Nu voi scoate afară pe cel care vine la Mine (Ioan 6, 37). Cu alte cuvinte, Iisus spune că nu se va face asta din vina Mea. Ei nu vor fi pierduţi, ispitiți fiind de Mine sau pentru că Eu i-aș fi abandonat. Dar nici dacă vor începe să meargă înainte de unii singuri, nu îi voi forţa să se întoarcă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81,2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 13) Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.
Hristos ne și spune ce este această bucurie, când zice: ca ei să aibă bucuria Mea pe deplin în ei, lămurind mai înainte, unde spune: ca ei să fie una aşa cum noi suntem. Această bucurie a Lui care este dată lor, avea să fie împlinită, spune El, în ei. Şi pentru acest sfârşit adevărat, El a spus că a vorbit în lume. Toate acestea se petrec pentru ca pacea şi binecuvântarea să vină în lume. Dacă vrem să o dobândim, trebuie să trăim cumpătat, drept şi cucernic.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 8., traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 13) Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.
Arătându-Se lor pe Sine în același timp ca Dumnezeu şi om, Hristos îi face pe ucenicii Săi să mediteze la faptul că El a lucrat pentru a desăvârși mântuirea lor în Dumnezeu, fie că e vorba de trecut sau prezent. Şi avându-i în grijă pe când era în firea omului cu ei pe pământ, aşa de asemenea avea să-i ocrotească atunci când avea să lipsească din faţa lor, ca Dumnezeu… Pentru că ceea ce este dumnezeire nu este limitat de spaţiu şi nu este departe de nimic ce există, ci umple şi pătrunde universul şi, deşi este prezent în toate lucrurile, nu Îl încape niciunul. Când se adresează propriului Tată, Hristos spune: Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei, referindu-se la lucrarea universală a puterii Tatălui. Şi, în acelaşi timp, arătă că El nu este separat de natura Tatălui, ci este în ea şi născut din ea, indivizibil unit cu ea, deşi este născut ca existând independent.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2,9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I EcumenicDuminica a 7-a dupa Pasti

Duminica a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) In. 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei(.Ioan17,1-13).

Referatul evanghelic duminical de la Ioan 17, 1-13 nu descrie nici o minune săvârşită de Mântuitorul, nici vreo încredinţare a Învierii Sale. Evanghelia de azi este o învăţătură transmisă peste milenii prin intermediul unei rugăciuni: Rugăciunea lui Iisus din Ghetsimani, iar una dintre temele centrale ale acesteia o constituie UNITATEA. Care şi mai ales ce fel de unitate vrea Mânt-uitorul să o desluşească întregii omeniri nu este uşor lucru de înţeles, datorită faptului că omul are tendinţa de a disemina noţiunile, lucrurile, entităţile, apoi, analizându-le secvenţial, elaborează teorii, definiţii şi concluzii.

UNUL pentru raţiunea umană este ceva abstract. În istoria religioasă a omenirii, raţiunii i-a fost mult mai uşor să gândească supranaturalul la modul plural. Aşa se explică multitudinea zeilor şi a credinţelor politeiste a neamurilor aflate în afara graniţelor revelaţiei proniatoare. Singur, poporul lui Israel, scos din ţinutul pluralismelor divine (Fac. 12, 1) prin intervenţia directă a lui Dum-nezeu, este condus spre unicitatea dumnezeiască (Deut. 6, 4) şi spre unitatea de neam ales (Ieş. 19, 6).

Viaţa veşnică, a cărei definiţie unică o găsim doar în Evanghelia de azi (In. 17, 3), este cunoaş-tere, cunoaşterea Unului în fiinţă şi întreit în Persoane: Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceştia trei Una sunt (I In. 5, 7). Pentru percepţia logico-raţională a firii umane, Sfântul Chiril al Alexandriei afirma că „nu contragem firea dumnezeirii în chip iudaic (monopersonal) numai la Dumnezeu şi Tatăl Cel Unul, ci o lărgim în Treimea Sfântă şi de-o-fiinţă. Totuşi deosebind-o în calitatea persoanelor şi însuşirea ipostaselor, contragem iarăşi pe Dumnezeu, într-unul pentru identitatea fiinţei… ne vom închina chemând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Iar de vreme ce Unul este Dumnezeu Tatăl, Unul Dumnezeu Fiul, Unul Duhul Sfânt Cel purces, nici pe Dumnezeu Cel Unul nu-L vom scoate din doime, nici pe cel cu adevărat şi prin fire Domn nu-L vom lipsi de a fi Dumnezeu“.

Această cunoaştere a unităţii trinitare are în centrul său Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Adam cel Nou, ca în El şi prin El, fiecare să avem accesul la Tatăl prin Duhul Sfânt. Taina în sine nu a fost descoperită Sfinţilor Apostoli decât după Pogorârea Sfântului Duh, Duhul lui Hristos, al Adevărului

Întrupat (In. 15, 26), Care vine să întemeieze Biserica în Ziua Rusaliilor.

Aparent o duminică tristă, cu Mântuitorul înălţat la ceruri şi fără Duhul pogorât, teologia aş-teptării umane înclină mai mult spre un apofatism eshatologic decât spre o cunoaştere pozitiv-afirmativă. Pregustată încă de pe pământ, prin Sfintele Taine, viaţa veşnică continuă să se poziţioneze între deja şi nu încă. Între Hristos înviat şi înălţat şi Duhul încă nepogorât. Dar întristarea aşteptării de azi se va preface în bucurie rusalină. Era nevoie sau de folos ca Mântuitorul să şadă înviat de-a dreapta Tatălui, ca firea Sa umană să parcurgă ultima etapă a îndumnezeirii Sale, să devină mediu deplin transparent Duhului Sfânt, Duh Care se pogoară prin aceasta în lume făcându-L prezent real şi personal pe Mântuitorul Hristos în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, cunoaşterea dumnezeirii prin har, a vieţii veşnice este strict legată de hristologie şi pnevmatologie în acelaşi timp, coborându-şi dimensiunea în lume prin însăşi fiinţa Bisericii ca extensiune a unităţii trinitare în imensa creaţie.

Sfânta Treime – baza unităţii eclesiale

Biserica, ca de altfel toate structurile social-umane, îşi alimentează permanent factorul unificator din izvorul Dumnezeirii, Preasfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Mântuitorul Se roagă ca toţi să fie una pe pământ, precum suntem şi Noi (In. 17, 11). Pluralul evanghelic Noi face referire directă la Dumnezeirea Întreit Ipostatică, sau personală, preînchipuită în paginile vechi-tes-tamentare ale Scripturii: Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră (Fac. 1, 26); să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor (Fac. 11, 7). Spiritualitatea ortodoxă răsăriteană nu a vorbit separat de Fiinţa lui Dumnezeu în detrimentul Persoanelor, dar nici nu a izolat Persoanele treimice de unitatea naturii dumnezeieşti. A considerat că nu poate exista o fiinţă neipostaziată, ne-conturată de o ontologie cu propriul ei centru ipostatic raţional (în cazul Persoanelor) care-l are drept suport al acesteia. Întreaga cuvântare de despărţire a lui Hristos (In. cap. 14) urmăreşte acest fir trinitar al unei revelaţii de dinaintea pătimirii Sale, tocmai pentru a-i întări pe ucenicii Săi într-o unitate deosebită de ceea ce poate oferi lumea prin mijloacele ei finite şi epuizante (In. 17, 16). Ca expresie iconomică a acestei unităţi cosmice şi general umane, Sfânta Treime rămâne în veac baza spiritualităţii noastre ortodoxe, modelul şi ţinta spre care, prin Biserică, tindem să ajungem ca finalitate eshatologică.

Lumea de azi trăieşte tot mai mult separaţia dintre Dumnezeu şi om, dintre transcendentul şi imanentul divin. Biserica Ortodoxă, prin învăţătura despre Sfânta Treime, „vita Trinitatis ad extra et ad intra“, evidenţiază trăsătura unui personalism viu şi dinamic, în contradictoriu cu oferta e-senţialistă de tip apusean care este depersonalizată şi individualistă. Iubirea tri-ipostatică a fost dinaintea lumii, dar este în acelaşi timp şi îndreptată spre ea. Duhul secular al societăţii contemporane desparte, în mod nestorianist, fiinţa de persoană şi persoana de lucrare. Aşa se explică pierderea puterii unificatoare şi vivificatoare care vine în lume de la Tatăl, prin Hristos, în Duhul Sfânt. Este puterea vieţii comunionale.

Această putere, de a sta în legătură de comuniune cu Dumnezeu-Treimea, ne este dată de către Fiul lui Dumnezeu făcut Om, şi în care Se odihneşte Sfântul Duh, Duh care ne este trimis la Rusalii, în Biserică, şi care, făcându-ne părtaşi firii îndumnezeite a lui Hristos, ne face fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Mântuitorului. Duhul unităţii este Duhul Adevărului, Duhul înfierii noastre.

Biserica Ortodoxă vede Sfânta Treime ca Iubire, iubire lucrătoare prin Duhul Sfânt în sufletele noastre, Duh care ne ridică la o viaţă de comuniune între noi şi între noi şi

Dumnezeu. Această unitate comunională nu poate fi spartă decât de stricăciunea păcatului, de egoismul fărădelegii, de individualismul exacerbat al unei lumi în care primează autonomia, şi nu conlucrarea, sau siner-gia. Monoteismul trinitar rămâne pe veci singurul factor de stabilitate şi unitate socială.

Unitatea Bisericii – mântuirea tuturor prin Hristos în Duhul Sfânt
Înainte de a-i contura Bisericii Sale şi un chip văzut de Rusalii, Mântuitorul Hristos prin Evanghelia de azi o aşază pe atributul unităţii în chip desăvârşit. Împărţirea Bisericii în luptătoare şi triumfătoare, în văzută şi nevăzută este străină de duhul Ortodoxiei. Aici s-a ajuns datorită poziţiilor diferite în care se află unii oameni faţă de fiinţa eclesială. Excluderea, sau necorporalitatea bisericească, cauzată de păcat aduce analize şi perspective secvenţiale despre ceea ce este Întregul, Trupul lui Hristos cu mădularele Sale. Din afara Bisericii, Păstorul lui Herma vedea Turnul (Biserica) alcătuit din multe elemente, în Duhul Adevărului şi al unităţii acestuia era dintr-o singură piatră (gr. monolitos): Păstorul, văzând că turnul este bine făcut, s-a bucurat foarte mult de clădire; că turnul era zidit, încât doream să locuiesc în el; era în aşa chip zidit, că părea a fi făcut dintr-o singură piatră, fără să aibă vreo ţesătură în el; iar piatra arăta ca tăiată din stâncă; mi se părea un monolit.

Unitatea este rodnică în sine prin iubire, în Dumnezeu ca Treime, în Biserică ca mădulare sfinte şi sfinţitoare unite în lupta cu păcatul. Stă în firea oamenilor, ca de altfel a întregii creaţii, să fie laolaltă cele de aceeaşi fire, mai ales în faţa pericolelor. Deşi origenist, dar aspru combatant împotriva epicureismului ce atribuia lui Dumnezeu hazardul şi dezbinarea tuturor în toate, Lactanţiu compara lupta pentru unitatea tuturor în Biserică cu efortul necuvântătoarelor, care în faţa pericolelor se adunau cu certitudinea că sunt puternice şi în siguranţă: în sfârşit, cele mai ne-putincioase şi mai fricoase dintre animale se adună în turmă pentru a se proteja, fiindcă nu pot prin forţa lor să facă faţă (primejdiei), în timp ce caută mai multă putere în pustiu (fugind de primejdiile lumii), fiindcă au încredere în vigoarea forţelor lor. Tot aşa, dacă omul avea la fel prin dispoziţia sa proprie o vigoare suficientă pentru a răspunde primejdiilor, şi dacă nu avea nevoie de ajutorul unuia dintre semenii săi, care ar fi atunci chipul societăţii, ce respect reciproc, ce or-dine, ce raţiune, ce sentimente umane (ar mai fi)?… Fiindcă este neputincios şi nu poate să tră-iască sieşi fără aproapele, a râvnit la comuniune pentru ca viaţa în comun să-i fie mai frumoasă şi mai sigură.

Comuniunea întregii firi umane este realizată, într-o manieră unică, în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. El este Capul Bisericii, noi suntem mădulare fiecare în parte, iar Capul are stăpânire peste tot trupul (In. 17, 2). Unitatea mădularelor ţine întotdeauna de capul acestora, Dumnezeu-Omul. Concorporalitatea şi consangvinitatea tuturor mădularelor cu Capul este expresia deplinei unităţi, sau comuniuni, bazată pe libertate şi iubire, deschidere spre şi vieţuire în. Credincioşii, ca mădulare, înaintează mereu spre Hristos, înaintând în acelaşi timp spre unitatea dintre ei, şi dintre ei şi Dumnezeu, pentru că Hristos este izvorul, principiul şi temelia unităţii în Biserică. El este viţa, dar şi seva care curge prin vlăstarele ei (In. 15, 1-2). Adevărata bucurie şi viaţă sunt plenar trăite doar în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32) înrădăcinat cu Fiul lui Dum-nezeu făcut om şi unit cu semenii tăi. Acesta este adâncul ontologiei umane, model unic pentru întreaga creaţie. Unde este Hristos există unitatea, dragostea şi dorinţa de a fi mereu şi pe veci împreună unii cu alţii.

Cum putem recâştiga pacea şi unitatea într-o lume a dezbinării?

Într-o lume pluralistă, noţiunea universalismului şi globalismului se promovează din ce în ce mai puternic. Mondializarea pare a fi o ideologie mai interesantă decât unitatea tuturor prin Biserică în Hristos.

Mileniul III se conturează ca a fi un mileniu al tensiunilor şi crizelor, al dezbinărilor şi intereselor de tot felul. Tensiunea eshatologică ne îndeamnă însă să-L întâmpinăm mărturisindu-L pe Hristos ca într-un gând. Mai mult ca oricând, religia este văzută astăzi ca soluţia salvatoare a tuturor conflictelor, iar de la teologi se aşteaptă mai mult ca de la ceilalţi factori sociali: creştinismul se doreşte a fi sursă şi garanţie a păcii şi înţelegerii între oamenii de pretutindeni. Lumea religiei, şi chiar latura creştinismului, este implicată în procesul dezintegrării, există mult prea puţină pace şi înţelegere în cadrul frăţietăţii creştine.

Într-o criză spirituală acută, datorată secularizării, nici o religie nu este îndeobşte acceptată de statul secular de tip fundamentalist. Mai trist este faptul că oferta spiritualităţii creştine este şi ea divizată. Cum ar putea ajuta creştinismul această lume ca să poată să îşi recâştige sănătatea şi pa-cea, când el însuşi este implicat în aceeaşi situaţie jenantă a haosului şi a conflictului? În această lume a noastră, fragmentată duhovniceşte, ne găsim obligaţi totuşi să facem o mărturisire în Duhul Adevărului, adică de a propaga misionar constructiv forţele spirituale şi dialogale pentru a preîntâmpina un nou stadiu de dezbinare. Mântuire înseamnă lupta pentru unitatea în Adevăr, dar mai ales susţinerea acestor iniţiative.

Comuniunea (gr. koinonia) nu este un scop uman pentru a fi realizat imediat. Ca termen teologic necesită dezvoltare, explicare, provocări şi chiar făgăduinţe. Comuniunea implică recunoaşterea reciprocă a unei credinţe comune oglindită într-o perfectă sinaxă euharistică. Sunt multe biserici care au încă probleme serioase în ceea ce priveşte eclesiologia, dar dorinţa de unitate nu va trece dincolo de cercetarea teologică, fiindcă suntem direct legaţi de esse al credinţei mărturisite şi de-pindem, pe această cale, de înţelegerea credinţei apostolice moştenite şi păstrate numai în Biserică.

Comuniunea poate avea ca punct de plecare unitatea firii umane, unitatea creaţiei în Duhul Sfânt, dar pe planul dialogului ecumenic nu se poate opri doar la dimensiunea sa eshatologică. „Credinţa ortodoxă este chemată să se reformuleze în funcţie de liniile de forţă ale dialogului ecumenic, îndeosebi printr-o înnoire a vieţii eclesiale şi sacramentale, a sensului existenţial al dogmei treimice şi al pnevmatologiei, trăite la nivelul experienţei liturgice şi duhovniceşti.“ Biserica este noua creaţie, viaţa în Duhul lui Hristos, tămăduitoarea şi susţinătoarea vieţii umane în deplină co-muniune a tuturor celor restauraţi în Hristos.

Solus nu se mântuie nici chiar dacă iubeşte, căci s-ar putea iubi doar pe sine, ceea ce Dumnezeu nu vrea. Principiul soteriologic răsăritean are ca sursă principiul iubirii tuturor faţă de Hristos şi întreolaltă, iubirea fiind înainte de toate o virtute teologică. Aceasta este seva mărturiei misio-nare a Ortodoxiei ad extra. Când cineva – un individ de exemplu – crede că posedă neîndoielnic şi plenar totul şi crede că asigură integral mântuirea, desprins fiind de Biserică, cade rătăcind, chiar dacă promovează şi susţine sentimentalismul dialogului iubirii. Părintele Stăniloae afirma că în istoria lumii sentimentalul dialog al iubirii nu a produs nici un rod esenţial.

Teologia rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului Hristos rămâne pentru omul contemporan un întreit prilej de adâncă meditare duhovnicească: unitate după modelul Treimii, al vieţuirii după modelul lui Hristos şi comuniune după modelul Bisericii, ca mărturie şi dinamism misionar până la sfârşitul veacurilor.

Pr. prof. dr. Mihai Himcinschi

Sursa:ziarullumina.ro

21.05.2015

Predică la Duminica a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) – Despre păstrarea dreptei credințe – Părintele Cleopa Ilie

Cuvântul de învăţătură al părintelui Cleopa Ilie la Duminica a VII-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic).

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie.
„Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt și Acești trei Una sunt!” (I Ioan 5, 7)
Iubiți credincioși,
Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinților Părinți de atunci, fiind primul împărat creștin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic?

Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocși – episcopi, mitropoliți și patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învățături de credință creștină neclare încă, și de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă și condamnă toate abaterile de credință, străine de învățătura Sfintei Evanghelii și a Sfinților Părinți și exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toți ereticii care sfâșie unitatea de credință a Bisericii, simbolizată prin cămașa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfânta Evanghelie: „Cămașa era fără cusătură, de sus țesută în întregime” (Ioan 19, 23). Prin cuvântul „sinod” înțelegem adunare, consiliu; prin cuvântul „erezie” înțelegem părerea sau învățătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învățăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.
De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinții Părinți să se adune la un loc și să apere dreapta credință? Pricina a fost apariția unui mare eretic, anume Arie, care învăța pe creștini o credință nouă, zicând că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o ființă cu Tatăl și că a „fost un timp când Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos „creatură superioară”, „cea dintâi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mândru și neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspândit în câțiva ani atât de mult încât rupsese Biserica în două și amenința să se răspândească în tot imperiul roman de răsărit și de apus.
Sfinții Părinți, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului și a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniștirea Bisericii lui Hristos și condamnarea învățăturii hulitoare a lui Arie și a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfânt, marele împărat creștin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitați toți marii ierarhi ai Bisericii creștine din Răsărit și din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinți Părinți la care s-a adăugat și o delegație a Papei Silvestru I al Romei, pentru că până în anul 1054, Biserica creștină era una, nedespărțită în două – cea Ortodoxă de Răsărit și cea Romano-Catolică de Apus. De aceea și sinoadele până la dezbinarea Bisericii se numesc „ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele și ierarhi din partea Bisericii Romei.
Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinții Împărați Constantin și Elena și a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de față și ereticul Arie cu ai lui, Sfinții Părinți s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întâmplat ca în timpul discuțiilor, Sfântul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfântul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul și Evanghelia și să fie aruncat în temniță pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mântuitorul în temniță și i-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineață, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfântul Nicolae iarăși la sinod și își cereau iertare toți de la el, văzând râvna și răbdarea lui pentru credință.
La fel și Sfântul Ierarh Spiridon, căutând să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi și cum că toate cele trei persoane sunt de o ființă și de aceeași cinste, a luat o cărămidă arsă și, făcând semnul sfintei cruci, când a strâns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pământ și lutul a rămas în mâna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat și apa pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care a fost trimis în lume.
În timpul sinodului cei 318 Sfinți Părinți au dat anatemă pe ereticul Arie și învățăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinții au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt de o ființă și nedespărțite. Tot la acest sfânt sinod s-a întocmit partea întâi a Crezului, primele șapte articole despre Tatăl și Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfântul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinței ortodoxe, și se rostește zilnic în biserici și prin casele creștinilor ca o mărturisire a dreptei credințe apostolice.
Deși Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creștini învățătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încât i s-au vărsat măruntaiele și a murit cumplit, spre veșnică osândă în gheena iadului.
Iubiți credincioși,
Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creștină, ca și eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte și erezii, unele mai periculoase decât altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creștine a fost în anul 1054 când a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit și Apus, luând astfel naștere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol și cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rândul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri și sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, și de Calvin din secolul al XVI-lea, urmați după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.
Primul eres a cuprins aproape integral țările din nordul Europei, așa numitele țări protestante; iar religia anglicană s-a răspândit în Anglia, America de Nord și Australia, formând Biserica anglicană.
Vedeți cum a reușit satana să rupă cămașa lui Hristos, adică să dezbine și să sfâșie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toți mărturisim „o credință, un Domn, un botez”, însă datorită mândriei și începătorilor de eresuri, care au schimbat învățătura de credință ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum și din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creștine – două apostolice – cea Ortodoxă și cea Catolică și trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată și anglicană.
Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începând din secolele XVIII și mai ales XIX, au apărut în America și în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite „secte”.
Astăzi, în lume se află până la o mie de secte și grupări religioase creștine, unele mai fanatice, mai periculoase decât altele, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „templul satanei”, cu așa numita „liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-și facă noi membri în rândul credincioșilor interesați, a celor certați cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale și mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai ușor.
Să luăm deci aminte la noi și la familile noastre ortodoxe. Înmulțirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevestește sfârșitul veacurilor.
Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaște cât mai bine Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Catehismul și operele principale ale Sfinților Părinți. A doua datorie, dacă nu cea dintâi, este să trăim cu mare credință în Dumnezeu și să ducem cu râvnă și evlavie viața noastră religioasă de familie, în desăvârșită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfânta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atât cu texte din Biblie, cât mai ales cu viața morală smerită, curată, sfântă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În fața unor creștini corecți, milostivi și evlavioși, ei se rușinează și tac.
A treia mare datorie ce ne revine este să ne creștem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă și atenție. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viața noastră, a părinților, îi pierdem sufletește pe fii, nu ne mai aparțin și foarte ușor îi pot amăgi sectele, patimile, beția, desfrâul și necredința. Un tânăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca și părinții, trebuie să știe de mici Tatăl nostru, Crezul și Psalmul 50, și să învețe cunoștințele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu știe pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtășit cu Sfintele Taine.
Altă mare datorie a creștinilor ortodocși este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfânta Liturghie și de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credință, cu post și lacrimi este viața noastră, pâinea noastră duhovnicească, mântuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toți oamenii, mai ales cu cei din familie și să facă după putere milostenie, care „acoperă mulțime de păcate”.
O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înțelept, la care să-și mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate și să-l asculte ca pe Însuși Hristos. Creștinii noștri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, și nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credință, au dat anatema pe eretici și au formulat Crezul ortodox. Să rămânem credincioși Evangheliei lui Hristos și Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii suntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut și învățat calea mântuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toți sfinții și icoanele lor ca cei ce sunt „prietenii Domnului” și se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alții, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creștem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mântuirea noastră și să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă, fără de care nu ne putem mântui oricâte fapte bune am avea.
Închei cu o scurtă istorioară.
Un părinte cu viață sfântă a intrat noaptea să se roage în biserică și prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lângă sfânta masă ședea un prunc luminat cu cămașa ruptă. Și l-a întrebat cuviosul: „Copile, cine ești tu?” Iar el a răspuns: „Eu sunt Hristos, Mântuitorul lumii!” „Dar cine ți-a rupt cămașa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” și S-a făcut nevăzut.
Oricine propovăduiește altă Evanghelie decât cea vestită de Hristos, de Apostoli și de Biserică, sfâșie cămașa Domnului și-și agonisește osândă veșnică, fără iertare.
Să cădem deci în genunchi și să slăvim cu evlavie și dreaptă credință pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin.