Papa Francisc: Ecumenismul se face mergând și rugându-ne împreună

Sursa
03.06.2019, Vatican (Catholica) –

 În cadrul conferinței de presă cu jurnaliștii aflați la bordul avionului cu care s-a întors în Roma, în ziua de duminică, 2 iunie 2019, chiar Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, Papa Francisc a răspuns mai întâi, așa cum se obișnuiește, la 2 întrebări ale adresate de mass-media din țara în care a fost. La încheierea călătoriei sale apostolice în România, din perioada 31 mai – 2 iunie, întrebările jurnaliștilor români au vizat fenomenul amplu al celor care merg să muncească în străinătate și de asemenea relațiile cu Biserica Ortodoxă Română.
Diana Dumitrașcu de la TVR l-a întrebat: „Care este mesajul dumneavoastră pentru o familie care își lasă copiii pentru a merge să muncească în străinătate cu scopul de a le asigura o viață mai bună?” „Înainte de toate”, a răspuns Pontiful, „aceasta mă face să mă gândesc la iubirea familiei, pentru că despărțirea în două, în trei nu este un lucru frumos. Există mereu nostalgia de a fi împreună. Dar despărțirea pentru ca să nu lipsească nimic familiei este un act de iubire”. A subliniat că motivul plecărilor în străinătate nu este turismul, ci necesitatea. „De atâtea ori sunt rezultate ale unei politici mondiale care au incidență asupra acestui lucru… Atâtea firme străine au închis pentru a merge în străinătate ca să câștige mai mult. A închide astăzi o firmă înseamnă a lăsa oameni pe stradă. Și aceasta este o nedreptate mondială, generală, de lipsă de solidaritate. Este o suferință.”
Papa a propus să se lupte împotriva acestei situații „încercând să se deschidă surse de muncă. Nu este ușor; nu este ușor în situația mondială actuală a finanțelor, a economiei. Dar gândiți-vă că voi aveți un nivel de nașteri impresionant: aici nu se vede iarna demografică pe care o vedem în Europa. Este o nedreptate a nu putea avea o sursă de muncă pentru atâția tineri. Și pentru aceasta urez să se rezolve această situație care nu depinde numai de România, ci de ordinea mondială financiară, de această societate a consumismului, a lui a avea mai mult, a lui a câștiga mai mult…”
Cristian Micaci de la Radio Maria – România l-a întrebat pe Sfântul Părinte „Care ar trebui să fie raporturile dintre confesiuni, în mod deosebit între Biserica Catolică și cea Ortodoxă – minoritatea catolică și majoritatea ortodoxă – raportul dintre diferitele etnii și raportul dintre lumea politică și societatea civilă?” Papa Francisc a răspuns: „În general, eu aș spune, raportul mâinii întinse, când există conflicte. Astăzi o țară în dezvoltare, cu un nivel ridicat de nașteri cum sunteți voi, cu acest viitor nu își poate permite luxul de a avea dușmani înăuntru. Trebuie să se facă un proces de apropiere, mereu: între diferitele etnii, diferitele confesiuni religioase, mai ales cele două creștine.”
Legat de relațiile cu ortodoxia a spus: „Voi aveți un mare Patriarh, un om cu inimă mare și un mare studios. Cunoaște mistica Părinților din deșert, mistica spirituală, a studiat în Germania… Este și un om al rugăciunii. Este ușor să te apropii de Daniel, este ușor, pentru că eu îl simt frate și noi am vorbit ca frați… Să mergem împreună! Având mereu această idee: ecumenismul nu înseamnă a ajunge la sfârșitul partidei, al discuțiilor; ecumenismul se face mergând împreună. Mergând împreună. Rugându-ne împreună. Ecumenismul rugăciunii. Avem în istorie ecumenismul sângelui… Un ecumenism al mărturiei, este un alt ecumenism. Al rugăciunii, al sângelui, al mărturiei. Apoi, ecumenismul săracului, cum îl numesc eu, care este a lucra împreună, în ceea ce putem, a lucra pentru a ajuta bolnavii, neputincioșii, oamenii care sunt la marginea minimei bunăstări: a ajuta.”
Următoarea întrebare, pusă de Xavier Lenormand, de la mass-media franceză, a fost tot pe tema relațiilor cu Biserica Ortodoxă: „În prima zi a acestei călătorii, ați mers în Catedrala ortodoxă pentru un moment frumos, dar și puțin dur, al rugăciunii Tatăl nostru… Dacă ortodocșii și catolicii erau împreună, nu s-au rugat împreună. Dumneavoastră tocmai ați vorbit despre ecumenismul rugăciunii. Așadar întrebarea mea este: Sanctitate, la ce v-ați gândit când ați rămas în tăcere în timpul rugăciunii Tatăl nostru în română? Și care sunt următorii pași concreți în acest ‘a merge împreună’?”
În răspunsul său, Papa a făcut o destăinuire: „Eu nu am rămas în tăcere, m-am rugat Tatăl nostru în italiană… Și am văzut, în timpul rugăciunii Tatăl nostru, că majoritatea oamenilor se rugau fie în română, fie în latină. Oamenii merg dincolo de noi, conducătorii: noi, conducătorii, trebuie să facem echilibre diplomatice pentru a asigura mersul împreună. Există obiceiuri, reguli diplomatice care este bine să fie păstrate pentru ca lucrurile să nu se dărâme; însă poporul se roagă împreună… Și noi, catolicii, avem oameni închiși, care nu vor și spun: ‘Nu, ortodocșii sunt schismatici’. Sunt lucruri vechi. Ortodocșii sunt creștini. Dar există grupuri catolice puțin fundamentaliste: trebuie să îi tolerăm, să ne rugăm pentru ei ca Domnul și Duhul Sfânt să le înmoaie puțin inima. Dar eu m-am rugat. La amândouă rugăciunile. Nu l-am privit pe Daniel, dar cred că el a făcut la fel.”

Ereticul  Papa Francisc a aprobat modificarea rugăciunii „Tatăl nostru”. 

Papa Francisc a aprobat schimbarea rugăciunii Tatăl nostru” pentru slujbele catolice. De remarcat că modificarea se referă strict la sintagma „nu ne duce pe noi în ispită”.  Astfel, un fragment de frază din celebra rugăciune din Evanghelia după Matei, mai precis „nu ne duce pe noi în ispită”, devine „nu ne abandona/ nu ne lăsa să cădem în ispită”.  Anunțul modificării a fost făcut de reprezentanţii Conferinţei episcopale italiene care au precizat că noua versiune a fost aprobată de Sfântul Scaun pe 22 mai.
Papa Francisc schimbă rugăciunea „Tatăl nostru”!

Papa Francisc a considerat că noua versiune este mai bună, pentru că cea anterioară putea implica faptul că Dumnezeu duce oamenii în ispită, o acţiune care este contrară naturii bune şi sfinte a acestuia. De remarcat că pe 2 iunie, Papa Francisc și-a încheiat vizita de 3 zile în România.  La finalul slujbei oficiate pe Câmpia Libertății din Blaj, Sfântul Părinte a ținut un discurs emoționant şi le-a mulţumit tuturor celor care au luat parte la acest eveniment istoric.

„Înainte de a termina această Dumnezeiască Liturghie, doresc să vă salut încă o dată pe voi toți aici prezenți și pe cei pe care i-am întâlnit în aceste zile, mulțumindu-vă tuturor pentru primirea călduroasă, îi salut cu respect pe domnul președinte al republicii și pe celelalte autorități, exprimându-mi recunoștința sinceră pentru colaborarea rodnică în ceea ce privește pregătirea și desfășurarea acestei vizite” , și-a început Papa Francisc discursul

Papa Francisc schimbă rugăciunea „Tatăl nostru”! Papa Francisc

Papa Francisc a vizitat preț de 3 zile România. Sursă foto – facebook


Papa Francisc, discurs emoționant în România

Suveranul Pontif și-a exprimat recunoștința față de Biserica Ortodoxă Română, pentru primirea în spirit fratern de care a avut parte, de-a lungul celor trei zile de vizită în țara noastră: „Sunt recunoscător Preafericirii Sale, Patriarhul Daniel, Sfântului Sinod, Clerului și credincioșilor Bisericii Ortodoxe din România, care m-au primit în spirit fratern! Domnul să binecuvânteze aceasta străveche și distinsă Biserica și s-o susțină în misiunea ei”.

Preacurata Fecioară Maria să reverse ocrotirea ei maternă asupra tuturor cetățenilor României, care în decursul istoriei s-au încredințat  mereu mijlocirii ei. Ei vă încredințez pe voi toți și îi cer să vă călăuzească pe drumul de credință, pentru a înainta spre un viitor de un autentic progres și de pace și pentru a contribui la construirea unei patrii din ce în ce mai dreaptă, mai armonioasă și mai fraternă” , a mai spus Papa Francisc, în încheierea discursului rostit pe Câmpia Libertății din Blaj.

Sursa

Comentarii patristice – Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului la Cer (Ev.: Luca 24, 36-53)

(Luca 24, 36-43)

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor.

*

Hristos este prezent pentru a întări credinţa

Mai întâi trebuie să observăm şi să ne amintim că Domnul a binevoit să stea în mijlocul ucenicilor care vorbeau în jurul Lui şi să-şi descopere prezenţa într-o arătare a Sa. Acest lucru l-a promis tuturor credincioşilor atunci când a spus: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Pentru a întări statornicia credinţei noastre, pe care prezenţa bunăvoinţei dumnezeieşti o aduce, El doreşte uneori să-şi arate prezenţa într-o arătare fizică a Sa. Deşi noi stăm departe până şi de picioarele Apostolilor, în cazul nostru, trebuie să fim încredinţaţi că acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi din mila Sa. El este în mijlocul nostru ori de câte ori suntem adunaţi în numele Lui. Numele Lui este Iisus, adică Mântuitorul nostru (Ioan 14, 8). Când venim împreună şi vorbim despre modul cum primim mântuirea cea veşnică, este fără de îndoială că ne adunăm în numele lui Iisus. Nu este deci permis să ne îndoim că Iisus este în mijlocul nostru atunci când vorbim despre lucrurile pe care El le iubeşte. Cu cât mai adevărat este El prezent, cu atât mai mult noi reţinem în inimă deplin ceea ce mărturisim cu gura noastră.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus aduce pace de la Naşterea la Moartea Sa

Noi trebuie să vedem că atunci când Iisus apare în faţa apostolilor, El imediat le dăruieşte lor bucuriile păcii. El repetă acelaşi lucru care este o parte a cinstitei slave a nemuririi, pe care l-a dat ca o făgăduinţă specială a mântuirii şi vieţii, când era pe cale să meargă la Pătimire şi la moarte. Pacea Mea o las vouă. Pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27). Îngerii văzuţi imediat după ce S-a născut proclamau de asemenea păstorilor harul acestui dar, lăudându-L pe Dumnezeu şi spunând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Cu siguranţă, întregul plan al venirii Izbăvitorului în trup este reconcilierea lumii. Pentru acest scop El a devenit Om, a suferit moarte şi a înviat din morţi. El a făcut aceasta pentru a ne conduce pe noi, care stârniserăm mânia lui Dumnezeu prin păcat, înapoi la pacea lui Dumnezeu, prin lucrarea împăcării Sale. Profetul în mod corect I-a dat lui Iisus numele Părinte al veacului ce va să fie şi Domnul Păcii (Isaia 9, 6). Apostolul de asemenea a scris despre El neamurilor care au crezut. El a spus Veniţi, El v-a adus vestea cea bună a păcii, celor de departe, şi pace celor de aproape, pentru că prin El noi avem intrare la Tatăl prin Acelaşi Duh (Efeseni 2, 17-18).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Ucenicii sunt tulburaţi

Convinşi de atâtea exemple de virtute, noi credem că Petru nu s-ar fi putut îndoi. Este de asemenea clar că Ioan a crezut atunci când L-a văzut pe Mântuitorul (Ioan 21, 7). El crezuse deja când a văzut mormântul gol, fără trupul lui Iisus (Ioan 20, 8). Atunci de ce spune Luca că ei erau tulburaţi? Mai întâi afirmaţia majorităţii include opinia celor puţini. În al doilea rând, deşi Petru a crezut în Înviere, el a putut să fie tulburat când a văzut că Domnul apare neaşteptat în trupul Său, într-o cameră unde uşile erau încuiate, iar zidurile erau solide (Ioan 20, 19). Luca urmează detaliile din punct de vedere istoric. Unul priveşte sfârşitul, iar celălalt succesiunea evenimentelor. Spunând Apoi le-a deschis mintea, să înţeleagă Scripturile, el de asemenea declară că ucenicii au crezut.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Expunere la Evanghelia după Luca 10, 179, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Ucenicii dispreţuiesc moartea

Eu însumi sunt convins şi cred că El a fost în trup după Înviere. Când a venit la Petru şi la ceilalţi, El a spus: Pipăiţi-Mă, atingeţi-Mă şi vedeţi că nu sunt o nălucă fără de trup. Şi ei imediat L-au atins. Şi ei s-au convins, punând mâna pe trupul Lui şi simţind respiraţia Lui. Din această pricină, ei au dispreţuit moartea şi s-au arătat biruitori asupra ei. După Înviere, Iisus de asemenea a mâncat şi a băut cu ei ca o fiinţă umană reală, deşi duhul Lui era unit cu Tatăl.

(Sfântul Ignatie de Antiohia, Epistola către Smirneni 3, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus le arată rănile Lui

Pentru a-i convinge cu adevărat şi pe deplin, că El este acelaşi care a suferit, imediat le arată că, fiind Dumnezeu prin fire, El cunoaşte ceea ce este ascuns. Gândurile neliniştite din ei nu au putut fi ascunse de El. Şi le spune De ce sunteţi tulburaţi­? Aceasta este dovada clară că Cel care este înaintea lor nu este o altă persoană. El este acelaşi pe Care L-au văzut suferind moarte pe Cruce şi pogorâre în mormânt, chiar Cel care vede mintea şi inima şi de Care nimic nu este ascuns. El le dă aceasta ca un semn: cunoaşterea Lui despre tumultul gândurilor lor. Cu alte cuvinte, El le dovedeşte că moartea a fost biruită şi că firea omenească a dezbrăcat stricăciunea întru El. El le arată mâinile Sale, picioarele şi găurile piroanelor. El le îngăduie să-L atingă şi să se convingă în orice fel că acelaşi trup care a suferit, acum este înviat. Nimeni să nu se îndoiască de Înviere. Deşi auzi Sfintele Scripturi care spun că trupul omenesc se seamănă trup fizic şi învie trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44), nu te îndoi de întoarcerea trupurilor omeneşti la nestricăciune.

(Sfântul Chiril de Alexandria, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Firile dumnezeiască şi omenească ale lui Hristos sunt nedespărţite

Învierea Domnului a fost cu adevărat învierea trupului real, pentru că nu a fost înviată altă Persoană decât Aceea care a fost răstignită şi a murit. Ce altceva a fost împlinit în cele patruzeci de zile, dacă nu aceea că s-a întregit credinţa noastră şi s-a realizat curățarea de orice întuneric? Pentru o vreme, El a vorbit cu ucenicii şi a rămas cu ei, a mâncat cu ei şi le-a permis să Îl atingă cu atingere cercetătoare şi atentă celor care erau sub influenţa îndoielii. Acesta a fost scopul pentru care El a intrat atunci când uşile erau încuiate. El le-a dăruit Sfântul Duh prin suflarea Lui. După ce le-a dat lumina inteligenţei, El le-a deschis tainele Scripturilor Sfinte. În aceeaşi persoană, El le-a arătat rana din coastă, urmele cuielor şi toate dovezile proaspete ale Pătimirii. El le-a spus Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, căci Eu Însumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase cum Mă vedeţi pe Mine având. El a făcut toate acestea pentru ca noi să cunoaştem că proprietăţile firii umane şi ale celei dumnezeieşti rămân în El fără a cauza o despărţire. Acum noi cunoaştem că Cuvântul nu este ceea ce este trupul. Acum noi putem mărturisi că Unicul Fiu al lui Dumnezeu este Cuvânt şi Trup.

(Sfântul Leon cel Mare, Tomos 5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus le arată ucenicilor rănile pe care le va arăta Tatălui

Atunci, ucenicii fiind tulburaţi, gândeau că văd un duh. Pentru a ne arăta evidenţa Învierii, Domnul spune Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, cum Mă vedeţi pe Mine având. El de fapt intră în camera închisă şi încuiată cu prezenţa învierii trupului, nu printr-o fire spirituală. Ei ating şi pipăie un trup, deci noi vom învia în trup. Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44). Primul este în regulă, al doilea este necopt pentru că poartă încă firea petelor pământeşti. Nu le-a dat Iisus ucenicilor să atingă trupul Lui care era plin de semnele rănilor şi de urmele zgârieturilor (Ioan 20, 27)? Prin aceasta nu numai că întăreşte credinţa, ci şi aprinde iubirea, pentru că El a primit aceste răni de dragul nostru şi a refuzat să le înlăture, pentru a-I arăta lui Dumnezeu Tatăl preţul libertăţii noastre. Tatăl Îl pune pe Fiul acesta unic de-a dreapta Sa, îmbrăţişând cununile mântuirii noastre.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Expunere la Evanghelia după Luca 10, 169-170, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Peştele fript reprezintă credinţa martirilor

În timp ce ei erau copleşiţi de bucurie, ei se bucurau şi se îndoiau în acelaşi timp. Ei văzuseră şi atinseseră, dar credeau cu greu. Ce cutremurător favor dăruit nouă! Noi nici n-am văzut, şi nici nu L-am atins, şi totuşi am crezut. În timp ce ei erau cuprinşi încă de bucurie şi de mirare, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Desigur că voi puteţi crede că sunt viu şi sănătos, dacă vă însoţesc pe voi la o masă. Ei I-au oferit ceea ce aveau: o bucată de peşte fript. Peştele fript înseamnă martiriul, credinţa dovedită prin foc. De ce este doar o bucată? Pavel zice: Dacă voi da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni 13, 3). Imaginaţi-vă o companie întreagă de martiri. Unii suferă din iubire, alţii suferă din mândrie. Îndepărtează această bucată de mândrie şi oferă bucata de iubire. Aceasta este mâncarea pentru Hristos. Dăruieşte-I lui Hristos această bucată. Hristos iubeşte pe martirii care suferă din iubire.

(Fericitul Augustin, Predici 229, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus lasă deoparte toate pătimirile

După Învierea din morţi, El lasă deoparte toate pătimirile: foame, sete, somn şi oboseală şi celelalte asemenea. Deşi El a gustat mâncare după Înviere, nu a fost supus niciunei legi a firii. El nu a simţit foame, dar la vremea potrivită, El a confirmat adevărul Învierii, arătând că trupul cu care a suferit şi cel cu care a înviat este acelaşi.

(Sfântul Ioan Damaschinul, Credinţa ortodoxă 4.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus mănâncă peşte fript pentru a le confirma credinţa

Pentru a naşte în ei o mai statornică credinţă în Învierea Lui, El cere ceva de mâncare. Ei aduc o bucată de peşte fript, pe care El o ia şi o mănâncă în faţa lor. El a făcut aceasta doar pentru a arăta că Cel înviat din morţi este acelaşi cu cel care a mâncat şi a băut cu ei în toată perioada când a fost şi a vorbit cu ei ca Om, aşa cum spune proorocul (Baruh 3, 37). El voia ca ei să perceapă că trupul omenesc cu siguranţă are nevoie de acest fel de susţinere, pe când duhul nu are. Puterea lui Hristos depăşeşte cercetarea omenească. Ea nu este la nivelul înţelegerii evenimentelor obişnuite. El a mâncat o bucată de peşte datorită Învierii. Consecinţele fireşti ale mâncării nu au avut loc în cazul lui Hristos, aşa cum necredincioşii ar putea obiecta, ştiind că orice mâncare care intră în gură trebuie neapărat să iasă (Matei 15, 17). Credinciosul însă nu se va lăsa amăgit de asemenea subterfugiu, ci va lăsa toate acestea la puterea lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Luca 24, 44-49

Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.

*

Iisus aminteşte de profeţiile Sale şi de profeţiile din Vechiul Testament

După ce El a ţinut strâns gândurile lor prin ceea ce a spus, prin atingerea mâinilor lor şi prin împărtășirea din mâncare, apoi le-a deschis mintea ca să înţeleagă că El trebuia să sufere, până la moartea pe lemnul Crucii. Domnul le reaminteşte apostolilor ceea ce El a spus. El i-a avertizat de suferinţele Sale pe Cruce, după cum şi profeţii au vorbit din vechime. El de asemenea deschide ochii inimii lor pentru a înţelege vechile profeţii.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Credinţa tuturor celor aleşi este aceeaşi

Când era aproape de a se înălţa la Ceruri, Domnul nostru mai întâi a avut grijă să instruiască ucenicii cu blândeţe despre taina credinţei în El. Ei vor putea să o propovăduiască cu mai mare siguranţă lumii, pentru că ei au primit-o din gura Adevărului Însuşi şi au recunoscut faptul că toate cuvintele proorocilor s-au referit la El. El a venit în mijlocul lor după biruința Învierii Sale, aşa cum ascultăm acum ceea ce s-a spus în Evanghelie. El a spus: Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram cu voi. Aceasta înseamnă pe când aveam încă trup pătimitor şi muritor, ca voi. Tot ceea ce a fost scris despre Mine în Legea lui Moise şi în prooroci şi în psalmi trebuia să fie împlinit. El a spus că a împlinit tainele pe care Moise, proorocii şi psalmii le-au proclamat. Este pe deplin evident că Biserica este una în toţi sfinţii ei şi că credinţa tuturor celor aleşi este aceeaşi, a celor care au precedat şi a celor care au urmat vieţii Lui în trup. Noi suntem mântuiţi prin credinţa în Întrupare, în Pătimire şi în Învierea Lui, pe care le-a împlinit.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Hristos vorbeşte despre Biserică

Ce le-a spus lor din Scripturi? El le-a spus: Pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie să fie propovăduite în numele Lui la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Ucenicii nu ştiau asta. Ei puteau să vadă pe Hristos vorbind despre Biserica ce avea să fie. Când Hristos a spus ceva ceea ce nu puteau să vadă, ei au crezut. Ei puteau vedea capul, dar nu puteau vedea trupul. Noi putem vedea trupul, dar credem despre Cap. Ele sunt două: Mire şi Mireasă, Cap şi Trup, Hristos şi Biserica. El s-a arătat ucenicilor şi le-a făgăduit lor Biserica. El ne-a arătat nouă Biserica şi ne-a poruncit să credem în El. Apostolii au văzut un lucru, dar nu l-au văzut pe celălalt. Noi vedem un lucru şi nu-l vedem pe celălalt. Având Capul împreună cu ei, au crezut cele despre Trup. Având Trupul cu noi, noi trebuie să credem cele despre Cap.

(Fericitul Augustin, Omilii 229, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Succesiunea necesară

Ucenicii învaţă faptul că Învăţătorul lor S-a supus pe Sine la un nenumărat şir de abuzuri din mâinile celor fărădelege şi până la condamnarea la moarte pentru mântuirea lor. Aceasta efectiv îi îndeamnă să rabde toate adversităţile de orice fel pentru mântuirea lor. Ei şi-au adus aminte că prin Tainele Lui ei au fost curăţiţi, sfinţiţi şi uniţi în trupul Celui care, atunci când a gustat moartea pentru ei, le-a dat lor model de înviere imediată din morţi. Căci prin ce altceva ar putea ei să primească speranţă pentru învierea lor? A fost necesar pentru Hristos să sufere şi să învie din morţi a treia zi, spune El, şi pentru voi să se propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor în numele Lui la toate neamurile. Este, desigur, o succesiune necesară. Mai întâi Hristos a trebuie să-şi verse Sângele Său pentru mântuirea lumii. Apoi, prin Înviere şi Înălţare, El le-a deschis fiinţelor umane porţile Împărăţiei cerurilor. La sfârşit, El a trimis pe cei care trebuie să propovăduiască la toate neamurile, în toată lumea, cuvântul vieţii şi să săvârşească Tainele credinţei. Prin aceste Taine, ei pot fi mântuiţi şi ajung la bucuriile Patriei Cereşti, împreună cu Omul Iisus Hristos. El este singurul Mediator între Dumnezeu şi fiinţele umane (I Timotei 2, 5), şi Lucrător împreună cu ele. El trăieşte şi domneşte în vecii vecilor. Amin.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Propovăduirea începe la Cincizecime

Domnul nu numai că şi-a vărsat Sângele, ci şi-a folosit moartea pentru pregătirea vindecării. El a înviat din morţi pentru a ne arăta un exemplu de înviere. El a suferit cu răbdare pentru a ne învăţa răbdarea pe care trebuie să o avem. În Învierea Lui, El ne-a arătat răsplata răbdării. Aşa cum ştiţi şi cum mărturisim toţi, El s-a înălţat la Ceruri şi apoi a trimis pe Duhul Sfânt, aşa cum a făgăduit. Vă amintiţi că a spus apostolilor: Rămâneţi în cetate până vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Făgăduinţa Lui s-a adeverit. Sfântul Duh a venit, a umplut pe ucenici, iar ei au început să vorbească în limbi tuturor neamurilor. Un semn de unitate a fost pecetluit în ei. O singură persoană vorbea lor în toate limbile, pentru că unitatea Bisericii avea să vorbească în toate limbile.

(Fericitul Augustin, Omilii 175, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Propovăduirea pentru pocăinţă şi iertare începe la Ierusalim

Propovăduirea pentru pocăinţă şi pentru iertarea păcatelor prin mărturisirea numelui lui Hristos începe pe bună dreptate de la Ierusalim. Prima rădăcină a credinţei în El avea să fie adusă la lumină acolo unde s-au împlinit măreția învăţăturilor şi virtuţilor Lui, triumful Pătimirii Sale, bucuria Învierii şi Înălţării Sale. Prima mlădiță a Bisericii înfloritoare, ca un fel de viţă preabună, avea să fie plantată aici. Printr-o creştere a răspândirii Cuvântului, Biserica avea să-și extindă ramurile învăţăturilor Sale în întreaga lume. Proorocia lui Isaia avea să fie adusă la împlinire. El spune că Legea va ieşi din Sion şi Cuvântul Domnului din Ierusalim şi El va judeca neamurile şi va osândi pe mulţi (Isaia 2, 3-4). Era potrivit ca propovăduirea pocăinţei şi iertarea păcatelor, vestea cea bună predicată neamurilor idolatre şi celor întinaţi de diferite fapte rele, să înceapă de la Ierusalim.

Poate că unele dintre neamuri, adânc îngrozite de gravitatea păcatelor celor din Ierusalim, s-ar putea îndoi de posibilitatea de a primi iertare dacă ar rodi fapte vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8; Luca 3, 8). Însă El le-a dăruit iertarea chiar celor din Ierusalim, care L-au blasfemiat şi L-au răstignit pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus le dăruieşte Duhul Sfânt

Mântuitorul făgăduieşte ucenicilor pogorârea Duhului Sfânt, pe Care Dumnezeu Îl anunţase din vechime prin Ioil (Ioil 2,28). El de asemenea făgăduieşte putere de sus, pentru ca ei să fie tari, invincibili şi fără frică în propovăduirea tainelor dumnezeieşti neamurilor de pretutindeni.

El le spune că ei au primit Duhul după Înviere. Luaţi Duh Sfânt (Ioan 20, 22). Şi adaugă: Aşteptaţi făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine. Că Ioan a botezat cu apă, dar după puţine zile veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt (Fapte 1, 4-5). Botezul nu va mai fi în apă, pentru că ei primiseră botezul apei deja, ci va fi cu Duhul Sfânt. El nu adaugă apă la apă, ci completează ceea ce era incomplet, adăugând ceea ce lipsea.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Duhul Sfânt le va da putere

El spune Voi sunteţi martorii acestor lucruri. Şi iată trimit asupra voastră făgăduinţa Tatălui Meu. Şi adaugă ceva legat de aşteptarea promisă atunci când spune: Şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus. El a promis că puterea va veni asupra lor din ceruri, pentru că, deşi ei aveau deja Duhul Sfânt, ei L-au primit deplin după ce Hristos s-a înălţat la ceruri. Chiar înainte de Pătimirea Sa, prin puterea Duhului Sfânt, ei puteau alunga mulţi demoni, vindecau mulţi bolnavi şi propovăduiau cuvântul vieţii oricui puteau (Matei 10, 1; Marcu 3, 7; Luca 9, 1-2).

Odată ce El a înviat din morţi, ei au fost în mod special împrospătaţi de harul Aceluiaşi Duh Sfânt. Ioan scrie: Luaţi Duh Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 22-23). El i-a îmbrăcat pe ei cu această putere mai mare din ceruri atunci când ei au primit limbile de foc la zece zile după Înălţarea Domnului (Fapte 2, 2-3). Aşa că ei au fost aprinşi cu o asemenea siguranţă a puterii, încât nici o ameninţare de la stăpânitori nu i-a putut opri să vorbească tuturor despre numele lui Iisus (Fapte 4, 18-21).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Îmbrăcaţi cu putere de sus

Voi aveţi încă multe de auzit. El se înalţă la ceruri fiind însoţit de ochii ucenicilor care priveau la El. El îi lasă să vadă înălţarea, pentru a-i face mărturisitori. Ei cu siguranţă L-au văzut, L-au atins şi L-au simţit. Ei îşi confirmă credinţa privind la El (înviat) şi atingându-L. Acum, ei Îl însoţesc cu privirea lor când se înalţă la cer. Cu urechi ascultătoare, ei aud glasul îngerului, asigurându-i şi spunându-le că Hristos va veni iarăşi.

Toate acestea s-au împlinit pentru ei. Nu numai privirea către El, nu numai că au fost ţinuţi de mână de mâna lui Iisus, ci toate acestea s-au împlinit pentru ca ei să devină mărturisitori ai lui Hristos şi să rabde toate cu vitejie pentru propovăduirea Adevărului, luptându-se împotriva minciunii chiar şi cu vărsarea sângelui lor. Cine le-a dat lor o asemenea putere? Ascultaţi-L pe Domnul Însuşi: Rămâneţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Aţi văzut şi aţi atins, dar încă nu sunteţi capabili să propovăduiţi şi să muriţi pentru ceea ce aţi văzut şi aţi atins, până când nu vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Lăsaţi fiinţele umane să plece acum şi să-şi atribuie diferite puteri, dacă pot să facă ele ceva. Aşa era Petru, dar El încă nu fusese confirmat a fi piatra. El nu era încă îmbrăcat cu putere de sus, pentru că nimeni nu poate primi nimic dacă nu i-a fost dat din ceruri (Ioan 3, 27).

(Fericitul Augustin, Predici 265 D 6, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Luca 24, 50-53

Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

La Betania, Iisus îi binecuvântează

Apoi i-a dusafară până în Betania, şi ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat. Mântuitorul nostru vine în trup ca să ia păcatele lumii, să desfiinţeze ceea ce oamenii meritau datorită primului blestem şi să dăruiască credincioşilor moştenirea veşnicelor bunătăţi. Cu dreptate a încheiat tot ceea ce a făcut în lume, cu cuvinte de binecuvântare. A arătat că El este cu adevărat Cel despre Care s-a scris: Căci binecuvântare va da Cel ce pune Lege (Psalmul 83, 7). Era potrivit ca pe cei pe care îi conducea către binecuvântare să-i ducă spre Betania, care se tâlcuieşte casa ascultării. Dispreţul şi mândria merită blestemul, iar ascultarea merită binecuvântarea. Domnul Însuşi a fost ascultător faţă de Tatăl până la moarte (Fil. 2,8), pentru ca să restaureze harul pierdut al binecuvântării lumii. El dăruieşte binecuvântarea vieţii cereşti doar celor care se luptă în Sfânta Biserică să respecte poruncile dumnezeieşti.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Hristos se înalţă de pe Muntele Măslinilor

Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că Betania este pe un versant al Muntelui Măslinilor. Aşa cum Betania reprezintă Biserica ascultătoare de poruncile lui Dumnezeu, tot aşa Muntele Măslinilor reprezintă foarte potrivit Persoana Domnului. Venind în trup, El este deasupra tuturor sfinţilor, care sunt doar simple fiinţe umane, prin măreţia demnităţii Lui şi prin harul puterii Lui spirituale. Noi Îi cântăm Lui în Psalmi: Dumnezeu, Dumnezeul nostru, te-a uns cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii tăi (Psalmul 44, 7). Citirea aceasta din Evanghelie aduce mărturie că El a promis darul aceleiaşi sfinte ungeri părtaşilor Săi, credincioşii. El a trimis ceea ce promisese, aşa cum ştim, nu mult după aceea (Fapte 2, 2-4). Este încântător să auzi cum casa ascultării, Sfânta Biserică, este clădită pe coasta Muntelui Măslinilor. Să citim Evanghelia lui Ioan, unde este scris că, atunci când s-a împlinit suferinţa de pe Cruce, unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa, şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19, 34). Acestea cu adevărat sunt Sfintele Taine prin care se naşte Biserica şi se hrăneşte în Hristos. Acestea sunt apa Botezului, care spală Biserica de păcate, şi Sângele din Potirul Domnului, care confirmă darurile ei. Ea este pecetluită cu ungerea Sfântului Duh. Muntele pe ale cărui coaste este situată Sfânta Cetate, pe care este împărţit darul binecuvântării, cu dreaptă măsură este numit Muntele Măslinilor, ca să poată fi desăvârşit în ziua izbăvirii.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

El a creat o nouă cale pentru noi

După ce i-a binecuvântat şi a mers puţin mai departe, El S-a înălţat la ceruri pentru a se împărtăşi de Tronul Tatălui, cu trupul care era unit cu El. Cuvântul a făcut această nouă cărare pentru noi atunci când a venit în trup. După aceasta, la timpul rânduit, El va veni iarăşi în slava Tatălui Său, împreună cu îngerii, şi ne va înălţa şi pe noi pentru a fi împreună cu El. Să Îl slăvim pe El!

Fiind Dumnezeu Cuvântul, El a devenit Om de dragul nostru. El a suferit de bună voie în trup, a înviat din morţi şi a desfiinţat stricăciunea. A fost înălţat la ceruri şi va veni cu slavă mare să judece viii şi morţii, pentru a răsplăti fiecăruia după faptele lui.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus se înalţă după ce îi binecuvântează pe ucenici

Şi în timp ce îi binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer. Trebuie să observăm că Mântuitorul S-a înălţat la ceruri după ce a dat binecuvântare ucenicilor Lui. În acelaşi timp, trebuie să ne amintim că, aşa cum citim în Faptele Apostolilor, îngeri s-au arătat lor în timp ce priveau înălţarea Domnului. Aceştia au zis către ei: El va veni iarăşi tot aşa cum L-aţi văzut înălţându-Se la cer (Fapte 1,11). Trebuie să lucrăm cu toată atenţia pentru a înţelege că Domnul se va pogorî să ne judece pe noi în aceeaşi formă şi fire a trupului cu care s-a înălţat. De vreme ce a plecat binecuvântând pe apostolii Săi, El de asemenea ne va face şi pe noi părtaşi şi vrednici de binecuvântarea Lui atunci când va veni. El ne va dărui nouă aceeaşi demnitate ca a celor cărora le va spune atunci când vor sta de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, şi primiţi împărăţia (Matei 25, 34).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus se înalţă la ceruri în Trupul Său, cu firea cea dumnezeiască şi cu cea omenească

Aţi auzit ceea ce a ajuns la urechile noastre chiar acum, din Evanghelii: Şi ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de dânşii şi s-a înălţat la cer. Cine a fost înălţat la cer? Domnul Hristos. Cine este Domnul Hristos? Este Domnul Iisus. Ce este aceasta? Ai de gând să separi dumnezeiescul de omenesc şi să distingi Persoana lui Dumnezeu de persoana Omului, aşa încât să nu mai fie o Treime de trei Persoane, ci o Pătrime de patru? Tot aşa cum tu, o fiinţă umană, eşti suflet şi trup, tot aşa Domnul Hristos este Cuvântul, suflet şi trup. Cuvântul nu pleacă de la Tatăl. El deopotrivă a venit la noi şi nu L-a părăsit pe Tatăl. El deopotrivă a luat trup în pântece şi a continuat să guverneze universul. Ce a fost înălţat la cer, dacă nu ceea ce a fost luat de pe pământ? Adică, vrem să spunem, trupul însuşi, carnea însăşi, despre care El vorbea atunci când spunea apostolilor: Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase cum Mă vedeţi pe Mine având (Luca 24, 39). Să credem aceasta, fraţilor şi surorilor, şi dacă avem dificultăţi în a răspunde obiecţiilor filosofilor, să rămânem în ceea ce a fost demonstrat în cazul Domnului, fără nici o dificultate a credinţei. Să îi lăsăm pe ei să vorbească, iar noi să credem.

(Fericitul Augustin, Predici 242, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Bucuria intrării în ceruri prin Trupul lui Iisus

Iubiţii mei, în tot acest timp dintre Învierea Domnului şi Înălţarea Lui, providența lui Dumnezeu s-a gândit la aceasta, a învăţat aceasta şi a pătruns în ochii şi în inima lor. El a dorit ca ei să-L recunoască pe Domnul Iisus Hristos cu adevărat înviat, peCel ce s-a născut cu adevărat, a suferit cu adevărat şi a murit cu adevărat. Adevărul evident i-a întărit pe fericiţii apostoli, şi pe toţi ucenicii care erau înfricoşaţi de moartea Lui pe Cruce şi care se îndoiau de Învierea Lui. Rezultatul a fost nu numai acela că n-au mai fost cuprinși de tristeţe, ci s-au umplut de mare bucurie atunci când Domnul a plecat în înălţimile cerurilor.

A fost cu adevărat un izvor de mare şi negrăită bucurie în ochii oştirilor cereşti că firea neamului nostru omenesc s-a înălţat deasupra demnităţii tuturor creaturilor cereşti. A trecut de cetele îngereşti şi s-a înălţat dincolo de înălţimile arhanghelilor. În înălţarea ei, firea noastră omenească nu s-a oprit la nici o înălţime cerească până când această fire nu a fost primită pe Tronul Tatălui celui veşnic. Firea noastră omenească, unită cu dumnezeirea Fiului, s-a aşezat pe Tronul Slavei Sale.

Înălţarea lui Hristos este înălţarea noastră. Speranţa Trupului (Biserica) este acolo unde este slava Capului (Hristos). Să ne bucurăm, iubiţilor, cu bucurie vrednică şi să ne veselim în sfântă recunoştinţă. Astăzi nu numai că am fost făcuți cetăţeni ai raiului, dar am pătruns chiar în înălţimile cerurilor, în Hristos. Harul cel de negrăit al lui Hristos, pe care l-am pierdut prin voia cea rea a diavolului, ne pregăteşte pe noi mai deplin pentru această slavă. Fiind incorporaţi în El, Fiul lui Dumnezeu ne-a pus pe noi, cei pe care vrăjmaşul cel violent ne-a aruncat din fericirea cea dintâi, de-a dreapta Tatălui. Fiul lui Dumnezeu trăieşte şi domneşte împreună cu Dumnezeu Tatăl cel atotputernic şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Leon cel Mare, Predici 73, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Pururea în Templu

Rugându-se, ei s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau toată vremea în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Iubiţi fraţi şi surori, trebuie pururea să ne aducem aminte, mai ales în acest loc, cuvintele Domnului spuse în timp ce-i fericea pe apostoli: Fericiţi sunt ochii care văd ceea ce vedeţi voi (Luca 10, 23). Cine este cu adevărat capabil să descrie sau să-şi imagineze cu vrednicie cu ce binecuvântată tristeţe şi-au coborât ochii către pământ ei care priveau către Cel care era slăvit de ceruri ca Împărat al tuturor? El s-a întors acum pe Tronul slavei Tatălui Său, împreună cu firea cea muritoare cucerită, pe care a luat-o întru Sine. Cât de dulci erau lacrimile care au curs din ochii lor, ai celor care ardeau de speranţă vie şi de bucurie, în aşteptarea propriei intrări în ţara părintească a Tatălui! Ei ştiau că Dumnezeul şi Domnul lor duce pe tronul slavei însăşi firea lor. O asemenea privelişte cu adevărat i-a mângâiat! Apoi ei s-au închinat locului unde au stat picioarele Lui (Psalmi 131, 7). Cu multe lacrimi, ei au udat locul unde erau urmele paşilor Lui. Apoi imediat s-au întors la Ierusalim, unde El le-a poruncit să aştepte venirea Duhului Sfânt.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

De la Înălţarea lui Iisus la Cincizecime

El s-a înălţat în cea de-a patruzecea zi. Iată-ne astăzi, când toţi cei prezenţi sunt umpluţi cu Duhul Sfânt, acum când El vine asupra lui sau a ei, şi ei vorbesc în limbile tuturor neamurilor. El ne poruncește unitatea prin limbile tuturor oamenilor. Domnul porunceşte unitatea când învie din morţi. Hristos porunceşte aceasta în timp ce Se înalţă la cer. Duhul Sfânt confirmă aceasta atunci când vine astăzi.

(Fericitul Augustin, Predici 268, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

S-a inaltat Domnul in slava la ceruri- Sfântul Teofan Zăvorâtul

S-a înălţat Domnul în slavă la ceruri. Cum S-a înălţat Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.
Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, într-o singură cârmuire şi sade pe acelaşi pristol? Este firea omenească cea pe care a aşezat-o de-a dreapta lui Dumnezeu, este omul din El, cel pe care l-a adus la împreună-împărăţirea cu Dumnezeu, la stăpânirea proniatoare peste toate cele văzute şi nevăzute.

Aşa s-a împlinit binevoirea lui Dumnezeu întru noi. Fiul lui Dumnezeu, coborât pe pământ, l-a urcat pe om pe umerii Săi, ca pe o oaie pierdută, şi l-a adus Tatălui Său. Să slăvim bunătatea şi înţelepciunea iubitorului de oameni Dumnezeu. Nu ne-a părăsit şi nu ne-a lăsat pradă nenorocirii noastre, ci a ruşinat viclenia vrăjmaşului şi, îndumnezeind în El fiinţa noastră, ne-a dăruit în chip mântuitor lucrul prin care fuseserăm la început amăgiţi spre nenorocirea noastră.
Aşadar, să ne scuturăm acum, fraţilor, de şubrezenia gândurilor noastre şi, suindu-ne cu mintea la cer, să stăm în faţa pristolului lui Dumnezeu, la picioarele firii omeneşti slăviţe în Domnul, şi să o contemplăm spre învăţătura noastră.
Vedeţi cum este mărită firea omenească în Domnul: este îndumnezeită, este făcută împreună-domnitoare cu Dumnezeu, este mai presus de orice început, de orice stăpânire şi de orice putere. Să ne străduim şi noi să nu înjosim în noi această fire prin fapte păcătoase, prin gânduri şi atitudini necuvioase, prin patimi ruşinoase trupeşti şi sufleteşti. Cum este Cel ceresc, aşa se cuvine să fim şi noi, având chemare să fim cereşti. Cum este Capul – Domnul -, la fel se cuvine să fie şi mădularele – toţi credincioşii; cum este Întâiul-Născut, la fel trebuie să fie şi toţi cei pe care Acesta nu S-a ruşinat să-i numească fraţi. Domnul este Întemeietorul seminţiei celei noi.
Genealogia Sa se zideşte în duh, din toate seminţiile pământului. Printre ei ne numărăm şi noi şi împreună cu ei trebuie să alcătuim seminţia aleasă, preoţia împărătească, neamul sfânt, oamenii înnoirii, ca să vestim bunătăţile Lui, ale Celui ce ne-a chemat dintru întuneric la minunata Sa lumină (I Petr. 2, 9). Aşadar să ne străduim şi noi să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru Ceresc desăvârşit este. Domnul S-a rugat pentru noi ca, aşa cum El este una cu Tatăl, la fel şi noi să fim una cu El. Prin credinţă şi prin har suntem aduşi la această unire. Ce fel de râvnitori ai vieţii întru credinţă trebuie să fim, ca să ne arătăm stând la rangul ce ni se cuvine?! Însă, pentru aceasta fiind aleşi o, iubiţilor!, să ne curăţim şi să petrecem mereu în curăţenie neatinşi de nici o murdărie a trupului sau a duhului.
Să ne întipărim în inimă acest gând, ca să nu păcătuim. Dar, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept (I In 2,1). La început, am păcătuit şi am căzut de la Dumnezeu. Unindu-ne cu Iisus Hristos, ne unim iarăşi cu Dumnezeu. Dar dacă şi acum greşim, iarăşi cădem de la Dumnezeu şi de la Mântuitorul Iisus şi, odată cu aceasta, pierdem toate darurile pe care le-am primit prin El. Ce să facă acum deci cei ce cad iarăşi în păcate? Ai căzut? Ridică-te! Ai păcătuit?
Pocăieşte-te! Dar, în nici un chip nu deznădăjdui sau, deznădăjduind, nu te lăsa cu totul pradă căderii. Avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. Vezi că El stă de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi. Ca Primul Preot, El intră cu sângele Său în Sfânta Sfintelor, în cerul cerurilor, ca să Se arate pentru noi feţei lui Dumnezeu, fiind pururi viu, ca să mai mijlocească pentru noi. Mijlocirea Domnului va fi auzită şi împlinită. Trebuie doar să o atragem spre noi, prin sinceră pocăinţă şi prin hotărârea neclintită şi neşovăielnică de a lăsa păcatele, cu care vrăjmaşul reuşeşte să păcălească sufletele, prin promisiunile lui mincinoase despre nevinovăţia şi nepedepsirea păcatelor. Veniţi dar să cădem şi să plângem în faţa Domnului, Cel ce ne-a zidit, Cel ce ne-a izbăvit şi ne izbăveşte.
Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă – scrie Apostolul Pavel -, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos […] şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus (Ef. 2,4-6).
Iată deci unde ne este locul! Prin urmare, nu trebuie să vieţuim pe pământ, ca şi cum aici ar fi locul nostru pentru totdeauna, ci să trăim cum se trăieşte într-o ţară străină. Străinii trăiesc cu trupul în ţară străină, dar cu mintea şi cu inima în patria lor. La fel ne porunceşte şi nouă Apostolul: Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă în Dumnezeu (Col 3; 1-3).

În Iisus Hristos suntem deja în cer, ne rămâne să ne mutăm acolo cu mintea şi cu inima, ca să ne fie şi inima acolo unde ne este comoara. Într-acolo trebuie să le îndreptăm pe toate: şi gândurile, şi cuvintele, şi faptele. Intr-acolo trebuie să ne aţintim toate grijile şi toată petrecerea noastră pământească trebuie astfel să o chivernisim, încât să ne fie o pregătire pentru veşnica, fericita petrecere în cer, cu Iisus Hristos, Domnul nostru. Trăind pe pământ, nu se poate să nu le facem pe cele pământeşti şi ale traiului zilnic. Dar toate acestea pot fi astfel conduse, încât să devină o cale care să ne aducă acolo unde Se află Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu. Ai o bogăţie – trimite-o acolo, prin săraci. Ai stăpânire – dobândeşte domnia de acolo prin înmulţirea faptelor bune. Ai un dar – nu îngropa talanţii în pământ, ci dă-le voie să crească, pentru ca, fiind vrednic în cele mici, peste multe să fii aşezat. Ai energie – munceşte, ca să guşti acolo din roadele tale. Chiar de ai sărăcie, supărări şi dureri, şi pe acestea, cu răbdare necârtitoare, cu nerăutate şi cu mulţumire, transformă-le în mijloace de agonisire a bucuriei nepieritoare. Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică) – ne porunceşte Apostolul (Col. 4, 5).
Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului (Ef. 5, 15-17).
Adunând laolaltă aceste puţine gânduri, vom primi această învăţătură de la Înălţarea Domnului. Cunoscând că cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos (Fil. 3, 20) — la fel cum şi îngerul le-a spus Apostolilor, pe când aceştia priveau în urma Domnului Care Se înălţa -, să purcedem şi noi cu osârdie la cinstirea înaltei noastre chemări întru Iisus Hristos: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să ne fie gândul (Fil. 4-8), împiedicându-ne şi sculându-ne, dar fără să slăbim niciodată râvna, pe cele vechi uitându-le şi spre cele dinainte, năzuind.
Aşa să petreceţi. Şi dacă veţi petrece aşa, veţi atinge neîndoielnic ceea ce dorim cu toţii, prin harul Domnului Cel înălţat la ceruri şi şezând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a Tatălui. Amin”.

152224_143319_sfantul-teofan-zavoratul-1368910154.jpg
Sfantul Teofan Zavoratul,
Viata launtrica, Editura Sophia, Bucuresti

Parintele Sofian Boghiu – Inaltarea Domnului

Ziua Inaltarii Domnului, sarbatoare unica in toata istoria neamului omenesc. Pentru ca de-a lungul istoriei s-au mai ridicat la ceruri doi oameni de care vorbeste Biblia, Enoh si Ilie, insa ei au fost ridicati de Dumnezeu la ceruri si sunt undeva in vazduh. Dumnezeu stie locasul lor si de acolo vor veni cu trupul, sa-si lase trupul pe pamant, sa fie ucisi la sfarsitul istoriei neamului omenesc, ca dupa aceea sa-si capete fiinta duhovniceasca, precum toti cei inviati si sa se inalte si ei la ceruri, impreuna cu sufletele celor care vor fi mantuiti. Deci ei doi, Enoh si Ilie, au fost ridicati de Cineva, de Dumnezeu la ceruri.
Iisus Mantuitorul Se ridica prin puteri proprii, Se inalta la ceruri, pentru ca era Insusi Dumnezeu. Trupul Mantuitorului Hristos era un trup cu totul special, un trup indumnezeit. Daca ati luat seama la Evanghelia citita in seara aceasta, Iisus Mantuitorul Se arata ucenicilor Sai si ei se uita la El si li se pare ca vad duh. Iisus ii indeamna sa priveasca bine si sa vada mainile si picioarele strapunse de cuiele de pe Crucea Golgotei, ca nu este duh, ca duhul nu are carne si oase — cum avea El atunci, intre Rastignire, Inviere si Inaltare. Si ca sa-i poata convinge, ii indeamna sa-I dea ceva de mancare. Si mananca in fata lor, mananca dintr-un fagure de miere si dintr-un peste fript pe jaratic. Nu-I era foame lui Iisus, insa vroia sa vada ei, ucenicii, ca El este acelasi care a fost cu ei inainte de Inviere.
Iisus intr-adevar purta dupa Inviere un trup cu totul indumnezeit. De pilda, merge pe drum catre Emaus si apare ca din senin intre cei doi apostoli, Luca si Cleopa. Ii intreaba despre ce vorbesc si merge cu ei pana la Emaus, un sat langa Ierusalim. Acolo intra in casa unde se duceau apostolii, sta la masa cu ei si la un moment dat binecuvanteaza painea pusa inaintea lor, o frange si le-o da. Si cand a frant painea, L-au cunoscut in acest gest ca este Iisus, cel care a fost cu ei inainte de Rastignire. Si in clipa urmatoare Iisus a disparut dintre ei, a intrat in planul Sau dumnezeiesc. Unii sfinti Parinti spun ca in clipa cand a frant si a dat painea lor, Iisus a intrat in paine, asa cum intra in sfanta Impartasanie. Noi ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului: acea bucatica de paine pe care o primiti cu lingurita si acel putin vin sunt Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos. El ne-a spus ca-i asa, in seara Cinei de taina: „Daca nu veti manca trupul Fiului omului si daca nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi“1 (…).

[Iisus] apare intre ei asa…, cu usurinta si ei sunt in indoiala: este El sau nu este El? Asa incat Mantuitorul Hristos, timp de 40 de zile dupa Rastignire si Inviere, S-a aratat apostolilor Sai ca sa-i convinga ca El Insusi este, Cel ce a fost cu ei trei ani si jumatate, cat a fost cu ei pe pamant.

Si intr-o zi ca astazi, intr-o joi, 40 de zile de la Inviere, Iisus S-a dus la apostoli si i-a chemat pe muntele Eleonului. Muntele Eleonului este un munte foarte inalt, intre Ierusalim si Betania; acolo S-a inaltat la cer. Este si astazi – cine a fost la Ierusalim [stie] – locul de unde a saltat Iisus. E o piatra acolo si pe piatra este urma piciorului. Si toti arata: iata, aici este locul de unde Iisus S-a inaltat la cer. Este o forma, o amprenta a piciorului Sau dumnezeiesc. Inca un semn ca era trup, era carne, era os, piciorul care s-a ingropat in piatra. Pentru ca era Dumnezeu, Si-a facut loc si in piatra, de aceea este acest loc pe Eleon si astazi. Cei care o sa mergeti la Ierusalim, sa cautati sa mergeti si la Eleon, ca se vede Eleonul si din Ierusalim, este un munte inalt; acolo este acest semn, aceasta pecete a dumnezeirii Sale.
Iisus se inalta la cer. Apostolii, si Maica Domnului de asemenea, erau in jurul lui Iisus care Se inalta la cer. Si apostolii, cand L-au vazut Inaltandu-Se cu trupul la cer – era o dubla sensibilitate in inima si in mintea lor: pe de-o parte se inspaimantau si le parea rau ca se despart de acest dumnezeiesc Pastor al lor, pe de alta parte se bucurau ca Iisus, in care ei isi pierdusera nadejdea la un moment dat, in momentul Rastignirii, totusi era Dumnezeu si acum Se inalta la cer. Si Iisus Se inalta binecuvantandu-i, pe inaltimea cerului, pana cand un nor s-a asezat intre Iisus si apostolii cate priveau. Era si Maica Domnului acolo, de fata. Si in momentul cand Iisus a fost acoperit de nor, au aparut doi ingeri si au spus:

„Barbati galileeni, pentru ce priviti la cer dupa Iisus? Caci iata, acest Iisus, cum L-ati vazut inaltandu-Se, asa Se va cobori la Judecata de apoi. Va veni in slava, sa judece viii si mortii“2. Si s-au despartit apostolii [de Iisus] si s-au intors la Ierusalim, si erau nedespartiti de Templu. Ziua si noaptea se rugau in Templu, asteptand fagaduinta Duhului Sfant. Ca Iisus le-a fagaduit: „Iata, Ma duc la Tatal si am sa va trimit de acolo pe Duhul Sfant, care de la Tatal purcede“3. Deci Iisus S-a inaltat la ceruri si a fost asezat de-a dreapta Tatalui, in Sfanta Treime, Dumnezeul nostru.

Pentru ce S-a inaltat Iisus la cer? Pentru doua sau trei motive. S-a inaltat la cer ca sa roage pe Tatal ceresc sa trimit lumii pe Duhul Sfant, Mangaietorul. Trimiterea Duhului Sfant catre apostoli avea sa descopere acelora tot ceea ce i-a invatat Iisus. Pana atunci ei erau uituci, cum suntem si noi pacatosii, uitam. Insa atunci, cand S-a pogorat Duhul Sfant peste capetele lor, le-a deschis mintea, acest capac umbros care apasa adeseori peste mintea noastra a fost ridicat, era o comuniune intre ucenici si dumnezeire, prin aceasa lucrare a Duhului Sfant pogorat asupra lor. Deci pentru aceasta, in primul rand, S-a inaltat Iisus la cer. Aceste zece zile, de astazi si pana la Pogorarea Duhului Sfant, sunt perioada in care Iisus Se roaga Tatalui ceresc sa trimita Duhul Sfant peste lume si peste apostolii Sai.

Alt motiv pentru care S-a inaltat la cer Iisus, a fost si acela, ca sa ne arate drumul catre cer. Pentru ca si noi pamantenii, prin El, Iisus Hristos, mergem pe aceeasi cale catre Imparatia cereasca.

Sfantul Antonie cel Mare, intr-o seara de veghe, a iesit afara din chilia lui, din pestera lui, si se uita uimit in vazduh, intr-o noapte luminoasa. Si a vazut un lucru foarte grav. Tot cerul, tot acest orizont ceresc spre care privea el era acoperit de curse, fel de fel de laturi, si un urias — era diavolul — tinea aceste plase, le aranja in asa fel incat nici un suflet care se ridica spre cer sa nu poata strabate prin aceste plase, prin aceste curse. Atunci sfantul Antonie s-a intrebat, intreband pe Dumnezeu: „Doamne, greu este sa ne inaltam la cer… la Tine… Cine se poate ridica la cer“? Si i s-a raspuns: „Smerenia“4.

Cel care are duhul smerit si traieste in aceasta viata in duhul smerit al lui Iisus Hristos, acela se poate inalta la cer. Aceasta este calea de la pamant la cer, pe aceasta verticala, asa cum S-a ridicat si Iisus Hristos de pe pamant la cer, pe muntele Eleonului. In continuare vreau sa va citesc ceva, de la un predicator vestit al Bisericii Ortodoxe, Ilie Miniat, niste imagini5. De pilda, aceasta Inaltare la cer a Mantuitorului Hristos se aseamana cu suisul vulturului care isi invata puii sa zboare: merge inaintea lor, iar puisorii dupa el. Asa a fost si Iisus: S-a inaltat El, ca sa ne arate ca si noi ne vom inalta la ceruri, in locasurile pregatite de El.

„Dupa cum vulturul, voind sa arate micilor sai pui, inca nedeprinsi, cum sa zboare in drumul neobisnuit al vazduhului, ii conduce mergand inaintea lor, tot asa, pe cararea necalcata a cerului, pe care inca nu s-a aratat urma de om, a zburat Domnul inaltat, mergand inainte, conducand ca pe niste pui, sufletele dreptilor (…). Si dupa cum caderea primului Adam ne-a deschis noua intrarea in iad, astfel Inaltarea noului Adam, Iisus Hristos, ne-a deschis noua intrarea in cer“. Spune Apostolul Pavel undeva: „Avem incredere, ca avem sa intram in Sfanta Sfintelor pe o cale noua si vie, pe care ne-a innoit-o prin catapeteasma, adica prin Trupul Lui“6.

Vrajmasul diavol nu poate inca sa inteleaga si se cutremura de Inaltarea cu trupul la ceruri a Acestui “vultur tainic”, a lui Iisus Hristos. „Si daca Solomon“, inteleptul din Biblie, „spunea ca trei sunt acelea pe care nu le intelegem, adica drumul corabiei pe mare, drumul sarpelui pe stanca si drumul vulturului spre cer”7, apoi aceasta semeata minte a diavolului cu mai multa dreptate poate sa spuna ca nu intelege deloc trei taine in iconomia Intruparii Mantuitorului Hristos. Mai intai, ca dupa cum corabia strabate valurile marii si nu lasa nici o urma a trecerii ei, tot asa si trupul sfant al lui Iisus Hristos a trecut prin pantecele neispitit de barbat al Fecioarei Maria si nu a lasat semn de stricaciune in nasterea cea fara de samanta. Al doilea, nu intelege drumul sarpelui pe piatra, adica acelasi trup care a fost inmormantat, care a fost inchis intr-un mormant nou taiat in piatra, care a fost acoperit cu o piatra mare asezata pe usa mormantului, cu toate acestea a strabatut-o si lasand ca sarpele vechea imbracaminte a stricaciunii, a inviat din morti cu o imbracaminte noua, a nestricaciunii, fara sa lase vreun semn. Al treilea, nu intelege drumul vulturului spre cer, adica [faptul] ca acest trup se inalta la cele netrupesti, [ca cel pamantesc] strabate cerurile, ca firea omeneasca sta pe tronul Slavei dumnezeiesti.

Dar nici fericitii ingeri nu inteleg inaltarea slavita, cu trupul, a Mantuitorului Hristos. Pentru aceea, acum vazandu-L pe Imparatul Slavei inaltandu-Se, [Il intampina sa-I pregateasca intrarea si] zic catre capeteniile cetelor superioare: „Ridicati, boieri, portile voastre si ridicati portile vesnice, ca sa intre Imparatul Slavei“8.

Acum iarasi vazandu-L pe El ca Se inalta imbracat cu trup omenesc, si acesta insemnat cu stigmatele ranelor si inrosit cu preacuratul Lui sange ce a curs din coasta, stau la indoiala in fata minunii straine si intreaba: „Cine este Acesta care vine din Edom? Si pentru ce sunt hainele Lui rosii“9?

Dar iconomie este ceea ce se vede: Stapanul iubitor de oameni vrea sa infatiseze si in ceruri simbolurile patimii, semne nesterse ale dragostei catre noi si ale biruintei puternice impotriva stapanitorului lumii (…). Trebuia negresit sa Se inalte Hristos la ceruri cu acelasi trup pe care l-a luat, mai intai ca sa fie mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, aratand Tatalui ceresc cel fara de inceput, trupul acela fara de pacat, pe care l-a adus pe Cruce jertfa curata si nepangarita, ca sa-L imblanzeasca fata de pacatele noastre (…). Al doilea, ca sa avem noi, care am fost botezati in Hristos, care am trait dupa Hristos, nadejde sigura si neclatita a invierii in trup si a slavei vesnice in trup. Pentru ca, daca Hristos a inviat in trup, daca a fost slavit in trup, El care este capul credinciosilor, trebuia de asemenea sa invie in trup, ca sa fie slaviti in trup si credinciosii care sunt madulare ale lui Hristos, ca sa fie madulare asemanatoare capului”, adica lui Hristos.

„De aceea spune Pavel: «Cum este cel pamantesc, asa sunt si cei pamantesti, si cum este Cel ceresc, asa sunt si cei ceresti»10(…). Cat de neinteleasa este maretia binefacerilor lui Dumnezeu, cat sunt de inalte maririle firii noastre” omenesti! „Dar daca dumnezeiescul nostru Tata si Invatator S-a inaltat de pe pamant la cer, totusi nu ne-a lasat orfani. Cand Ilie Tezviteanul a fost inaltat cu caruta de foc la cer, ca sa mangaie pe ucenicul sau Elisei, i-a lasat cojocul. La fel, inaltandu-Se Dumnezeu Iisus Hristos, ne-a lasat ca mangaiere imbracamintea dumnezeirii Sale pe care a purtat-o pe cand era om, adica trupul Lui cel prea fericit, in infricosatoarea haina si taina a sfintei Euharistii“.

Adica trupul Mantuitorului Hristos, pe care-L consumam si noi in sfanta Impartasanie, asemanator este cu acea haina lasata de Ilie prorocul, profetului Elisei care plangea dupa el. „Pentru aceasta ne mangaie, zicandu-ne: «Iata, Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacului»11” – spune Mantuitorul Hristos.

„Nemuritorule Mire [al sufletelor noastre], de acolo, din dreapta lui Dumnezeu, unde azi Te-ai asezat Imparat al veacurilor, trimite-ne fagaduinta Tatalui, pe prea Sfantul Duh, care este legatura nedezlegata a dragostei, ca sa fim nedespartiti de Tine si sa ne invrednicim, pe pamant impartasindu-ne cu vrednicie cu preacuratul Trup si Sange, sa fim totdeauna partasi harului Tau dumnezeiesc, iar in cer impartasindu-ne cu fericita Ta Fata, sa fim intotdeauna partasi Slavei Tale celei vesnice“. Amin”.

Note:

1 Ioan 6, 53.
2 După Fapte 1,11 (şi Matei 24,30)
3 Ioan 14,15.
4 Patericul egiptean, pentru awa Antonie 9.
5 Ilie Miniat, episcop de Kalavrita, „Cuvânt panegiric la slăvită Inălţate a Domnului”, in Didahii si predici. Părintele citează din traducerea pr. D. Fecioru, Bucureşti 1945 (reed. Bacău 1995 şi IBMBOR 1996).
6 Evrei 10,19-20.
7 Pilde 30,19.
8 Ps. 23,7.
9 Isaia 63,1-2.
10 1 Corinteni 15,48.
11 Matei 28,20.

Parintele Sofian Boghiu, Parintele SOFIAN, Editura Bizantina

Inaltarea Domnului – Sfantul Ioan Gura de Aur

„Deci, Domnul Iisus, dupa ce a grait cu ei, S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)

Ce sarbatoare este astazi?

Este o sarbatoare inalta si mare, care covarseste mintea omeneasca, si vrednica de marea bunatate a Aceluia ce a asezat-o, adica a lui Dumnezeu. Astazi neamul omenesc iarasi s-a impacat cu Dumnezeu. Astazi vrajmasia cea indelungata s-a ridicat, razboiul cel indelungat s-a sfarsit. Astazi s-a incheiat o minunata pace, care mai inainte niciodata nu se putea astepta. Caci cine ar fi nadajduit ca Dumnezeu iarasi se va impaca cu oamenii? Nu pentru ca Domnul era vrajmas al oamenilor, ci pentru ca robul era usuratic la minte; nu pentru ca Stapanul era aspru, ci pentru ca robul era nemultumit.

Voiesti sa stii cum noi am intaratat asupra noastra pe acest Domn plin de dragoste si de prietenie? Este neaparat trebuitor sa cunoastem fondul vrajmasiei de mai inainte, pentru ca atunci cand vedem ca noi, care eram vrajmasii lui Dumnezeu, iarasi am fost cinstiti, sa ne minunam de dragostea Aceluia. Si sa nu credeti ca acea schimbare s-ar fi facut in urma propriilor noastre merite, ci mai vartos sa nu incetati a recunoaste marimea harului dumnezeiesc si de-a pururea sa multumiti Lui pentru marimea darurilor Sale.
Asadar, voiesti sa stii cum am intaratat asupra noastra pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a intocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotarase odinioara a starpi tot neamul nostru, si asa de tare Se maniase asupra oamenilor, incat voia sa-i starpeasca impreuna cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele si cu tot pamantul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pamantul pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci imi pare rau ca le-am facut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea in sine ura El, ci rautatea ei.
Si noi, care paream nevrednici de pamant, astazi ne-am inaltat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pamant, ne-am inaltat la imparatia cea de sus si am trecut peste ceruri si am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; si acea natura, care fusese alungata din rai de catre heruvimi, astazi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a savarsit aceasta mare minune? Cum ne-am ridicat noi la aceasta inaltime, noi care am maniat pe Domnul si nu paream vrednici nici de pamant? Cum s-a inlaturat acel razboi? Cum s-a imblanzit acea manie? Cum? Caci aceasta este de mirare, ca nu noi, ci El, Care cu dreptate Se maniase pe noi, ne-a chemat la pace si a intemeiat pacea. Cum, El a fost atacat si El cheama la pace? Negresit, caci El este Dumnezeu si de aceea ne cheama pe noi, ca un Parinte plin de dragoste.
Sa vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul pacii este Fiul Aceluia Care ne cheama la pace; nu un om, sau inger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci insusi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Si ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci cand doi sunt invrajbiti se pune intre dansii un al treilea si potoleste mania unuia si a altuia, asa a facut si Hristos. Dumnezeu Se maniase pe noi, si noi ne abatusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit intre noi si a impacat amandoua partile. Dar cum S-a facut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatal, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei invrajbite cu Dumnezeu – ocara.
Voiesti sa stii cum le-a luat pe amandoua asupra Sa? „Hristos, ne-a rascumparat din blestemul legii, facandu-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi ca El a rabdat pedeapsa cea pusa din partea lui Dumnezeu? Dar iata cum a luat asupra Sa si ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: „Ocarile celor ce Te ocarasc pe Tine au cazut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Asa a ridicat El vrajmasia si n-a incetat a face si a suferi toate, pana ce iarasi a impacat cu Dumnezeu pe vrajmasul lui Dumnezeu. Si ziua de astazi este pricina acestor bunatati.
El a luat parga naturii noastre (adica natura omeneasca in a ei desavarsire) si a dat-o iarasi Tatalui, facand ca un lucrator de pamant care aduce lui Dumnezeu parga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu sa binecuvanteze tot campul. El a adus Tatalui parga naturii omenesti, si Tatal a admirat jertfa, si pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, si pentru insasi curatia jertfei. Asa ca Tatal a luat-o cu mainile Sale si a pus-o langa Sine, zicand: „Sezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).
Dar carei naturi a grait Dumnezeu? Catre natura cea omeneasca, ori catre natura cea dumnezeiasca a lui Hristos? Aratat este ca aceleia careia ii spusese odinioara: „Pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Facerea 3, 19).
Nu era destul ca natura omeneasca, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul ca ea a ajuns in lacasul ingerilor? Nu era, oare, aceasta cinste negraita? Insa ea a trecut mai presus de ingeri, s-a inaltat peste arhangheli, peste heruvimi si serafimi, si nu s-a oprit pana ce a sezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteste cat de jos statea inainte natura omeneasca si cat de sus s-a ridicat! Nu se putea sa cada mai jos decat cazuse omenirea, si nici mai sus nu putea a se ridica decat a ridicat-o Hristos. Caci natura omeneasca prin Hristos s-a ridicat la cer. Si ce insusiri avea aceasta natura mai inainte?
Eu ma opresc bucuros la injosirea naturii noastre, pentru ca sa recunosc mai bine uimitoarea ei inaltare, prin bunatatea Domnului. Noi eram pulbere si cenusa. Dar cel putin aceasta nu era urmare a vinovatiei noastre, ci din cauza slabiciunii naturii noastre, ca oamenii se facusera mai fara de minte decat dobitoacele, dupa cum zice si psalmistul: „Alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemana cu dobitoacele cele fara de minte inseamna a fi inca mai injosit decat ele. Adica, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinta inzestrata cu minte a se pogori pana la lipsirea de minte, aici este vinovatia vointei. Asadar, oamenii au cazut mai jos decat dobitoacele, s-au facut mai nemultumitori, mai nebuni, mai vartosi, mai injositi, mai nesimtitori decat pietrele.
Ce trebuie sa zic? Cum sa ma exprim? Aceasta nevrednica omenire, cea mai fara de minte decat toate, s-a ridicat astazi peste toate. Astazi ingerii au vazut ceea ce de mult doreau sa vada. Astazi arhanghelii privesc cele pe care de mult asteptau sa le vada. Ei au vazut natura noastra stralucind de pe Tronul cel imparatesc, stralucind in slava si frumusetea cea nemuritoare. Caci acum, cand natura omeneasca i-a covarsit cu cinstea, ei totusi se bucura, asa cum mai inainte jeleau injosirea noastra. Desi heruvimii alungasera omenirea din rai, totusi jeleau soarta ei.

Daca oamenii simt compatimire pentru altii, cu atat mai mult ingerii au simtit compatimire pentru noi, caci ei sunt mai plini de iubire decat oamenii. De aceea se arata ingerii pretutindeni unde se vorbeste despre reinaltarea omenirii, atat la Nasterea lui Hristos, cat si la invierea Sa din mormant.
Astazi, la Inaltarea Mantuitorului la cer, iata ce se zice in istoria Apostolilor despre ingeri: „… doi barbati au stat inaintea lor in haine albe, care au si zis: Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer? Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer” (Fapte l, 10-l1).
Ascultati acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei asa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu vazusera ei insisi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul ca S-a inaltat inaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au infatisat atunci ingerii si le-au spus ca El S-a inaltat la cer? Pentru doua pricini:
Intai, fiindca ucenicii erau intristati pentru despartirea de Hristos. Cum ca ei in adevar erau tristi, aflam din cuvintele Domnului: „Nimeni dintre voi nu ma intreaba: Unde Te duci? Ci, fiindca v-am spus acestea, intristarea a umplut inima voastra” (Ioan 16, 5-6).
Cand noi ne despartim de prieteni si de rude, ne pare rau. Cum ar fi putut acum ucenicii sa nu jeleasca si sa nu simta durerea, cand vedeau ca se desparte de dansii Izbavitorul lor, Dascalul si Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel bland si bun? De aceea li s-au aratat ingerii; ei trebuiau sa aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dansii, prin fagaduinta revenirii Lui. „Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer”. Va pare rau ca El se ia de la voi, insa nu va intristati, El iarasi va veni. Aceasta este intaia pricina a aratarii ingerilor.
Pentru a doua pricina, nu mai mica decat prima, ingerul a adaugat: „El S-a inaltat”, adica S-a inaltat, S-a ridicat la cer. Distanta era prea mare si ochii omenesti nu puteau sa priveasca trupul ce se inalta pana a ajuns la cer. Precum o pasare, care se ridica la inaltime, se ascunde tot mai mult de ochii nostri, asa si trupul lui Hristos, cu cat mai sus se ridica, cu atat mai mult se departa de ochii ucenicilor, fiindca slabiciunea vederii nu putea sa urmareasca lungimea distantei. De aceea s-au infatisat ingerii, spre a incredinta pe ucenici despre inaltarea Sa la cer, ca ei sa nu creada ca El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o caruta de foc, Iisus a fost luat de un nor, caci si Tatal, precum zice Isaia, „sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la inaltarea sa, a slobozit cojocul sau asupra ucenicului sau Elisei; dar Iisus, dupa ce S-a inaltat, a facut sa se pogoare asupra ucenicilor Sai darurile Harului si a facut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari si mai slaviti decat Elisei.
Asadar, iubitilor, sa priveghem si sa indreptam ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: „insusi Domnul intru porunca, la glasul arhanghelului, Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai. Dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti impreuna cu ei in nori, intru intampinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Insa nu toti. Asculta ce zice Hristos: „Atunci vor fi doua macinand la moara, una se va lua, alta se va lasa; in noaptea aceea vor fi doi intr-un pat, unul se va lua, altul se va lasa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce inseamna aceste vorbe neintelese? Cele de la moara sunt saracii si chinuitii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare sa macine faina in rasnita), cei din pat sunt bogatii, care au si comoditate, si prisosinta. Domnul voieste asadar sa spuna ca atat dintre saraci, cat si dintre bogati, numai unii se vor mantui, altii insa vor pieri. Dreptii vor fi rapiti in nori, spre intampinarea Domnului, iar pacatosii vor fi lasati si dati osandei.
Cand un rege viziteaza o cetate, obisnuiesc a iesi inaintea lui cei ce ii sunt favoriti; iar criminalii se tin in cetate, spre a astepta pedeapsa lor. Tot asa va fi cand Domnul va veni la judecata. Vom fi, oare, si noi atunci dusi spre intampinarea Lui? Ah, eu cunosc pacatele mele si nevrednicia mea!
Deci, sa nu se laude bogatul intru bogatia sa si saracul sa nu se creada mizerabil si nenorocit. Mai vartos fericit, si sigur fericit, si de trei ori fericit este cel care se va arata vrednic in ziua aceea a iesi intru intampinarea Domnului, de ar fi el si cel mai sarac decat toti. Iar noi, pacatosii, sa ne tanguim pe noi insine, si nu numai sa ne tanguim, dar sa ne imbunatatim, sa ne schimbam, pentru ca toti sa primim cu vrednicie pe imparatul ingerilor si sa putem gusta acea sfanta fericire intru Hristos Domnul nostru, Care fie proslavit impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in vecii vecilor. Amin.
Sfantul Ioan Gura de Aur