Al cui să chip purtăm? Al faraonilor, al papilor sau al Domnului Hristos?

Cei pedepsiţi de Dumnezeu îşi rădeau capetele, bărbile şi mustăţile, ca semn prevestitor al urgiei Dumnezeieşti care era asupra lor 

Unele vieţuitoare simţitoare şi înzestrate de Dumnezeu cu pri­cepere şi înţelepciune, arată prin felurite manifestări sau semne, schimbarea vremii. ,.:Când ia aminte cineva la fenomenele agenţilor atmosferei (schimbările văzduhului), vede că de multe ori se repetă acestea atât de des, cât se pot lua drept nişte semne, după care se poate prezice timpul ce are să fie. Această prezicere alcătuieşte par­tea cea mai de pe urma a meteorologiei şi care se numeşte Meteorognosie”(cunoaşterea vremii). Lesne se înţelege nemărginitul folos ce ar ieşi din această cunoştinţă pentru cultură, când ar putea să se ştie mai înainte caracterul meteorologic al anilor, al lunilor şi al zilelor. Aprovizionarea, speculaţiile şi însăşi cultura s-ar modifica după această cunoştinţă. în acest chip de prevederi s-ar asigura nevoile oamenilor împotriva întâmplărilor celor viitoare, nefericite. Este cu neputinţă ca omul interesat în treburile industriei sale… şi nevoi ale traiului său, să nu caute a cunoaşte schimbările timpului după semnele ce le precedează. Pronosticurile meteorologice date de vite, se reazemă pe delicateţea nervilor lor. Care este omul su­ferind de reumatism şi este anunţat, şi să nu fie un barometru viu, care să nu prezică cu siguranţă schimbarea frigului în căldură şi a uscăciunii în umezeală, mai înainte a se face aceasta în atmosferă? Aşa, când are să ploaie auzim mai bine tunetele depărtate, vedem mai limpede lucrurile şi simţim puturoasele mirosuri cu mai mare neplăcere. Rândunelele rad pământul în zborul lor, pentru ca să culeagă viermişorii ce ies afară. Şopârlele se ascund. Pisicile se nete­zesc. Păsările aşează penele lor. Muştele înţeapă mai tare. Găinile se scarpină şi se îngroapă în ţărână. Cocoşii cântă în ore neobiş­nuite. Raţele şi toate păsările casnice bat din aripi. Buraticul se suie în sus. Broaştele orăcăiesc. Câinii mănâncă iarbă. Cârtiţele ridică muşuroaiele mai sus de cât obişnuit. Porcii iau paie în gură şi se joacă împrăştiind strohurile lor. Vacile rag şi mănâncă mai mult de cât obişnuit. Porumbeii se scaldă şi intră mai târziu în hulubărie. Ciorile se adună în cârd şi zboară fără să huiască şi strigă bătând din aripi. Păianjenii cad din pânzele lor. Paianjenii foarte simţitori la electricitate, arată cu ţesutul pânzei lor, timpul rece sau umed, schimbător, uscat şi frumos. Furnicile îşi scot ouăle afară din cuibul lor. Cintiţile se apropie de casă. Peştii sar în apă şi înoată în faţa ei. Când are să fie timpul frumos, broaştele verzi orăcăiesc. Liliecii zboară seara în număr mare. Ciocârliile se leagănă timp îndelungat în aer şi cântă cu voioşie. Uliul se ridică la înălţimi mari şi planează  deasupra ciocârlanilor. Albinele se întorc târziu la stup. Cucuvelele şi bufniţele se adună seara şi stau în nemişcare până la răsăritul soarelui; şi câte altele care leagă natura însufleţită de meteorele atmosferice” .Cum oamenii dinaintea potopului ne voind a trăi fără de apă, purtau la grumajii lor atârnate tigvuliţe pline cu apă, din care beau prin casă, ogradă, grădină, pe drumuri, când stau de vorbă…, presimţeau pieirea lumii prin potop cu apă, precum pre­vestesc tutunarii (fumătorii) prin focul şi tămâierea lor străină de porunca lui Dumnezeu (Lev. io, 1 –3; îs. 55, 12) pieirea lumii acesteia păcătoşit şi răzvrătită contra legilor Dumnezeieşti, astfel şi raderea şi aruncarea bărbii şi a mustăţilor – care arată cinstea şi demnita­tea bărbaţilor în vârstă deasupra copiilor şi femeilor – la gunoi, ne silesc să presiniţim, că omenirea veacului acestuia s-a pogorât iarăş, acum la bătrâneţile ei, în anii copilăriei, şi ai mueriei (2 Tim. 3,6; vezi în tâlc. celor 14 trim. de fer. Teofilact) ori maimuţăriei, arătând şi prin aceasta că mânia lui Dumnezeu apasă asupra noastră a păcătoşilor. „Cetate gălăgioasă – zice Domnul – plină de zarvă! Cetate veselă! Morţii tăi (păcătoşii) nu vor pieri ucişi de sabie, nici vor muri luptând. Ci toate căpeteniile tale fu g împreună, sunt luaţi prinşi, toţi locuitorii tăi ajung deodată robi… Şi totuşi Dumnezeul oştirilor vă cheamă în ziua aceea să vă bateţi în piept, sa va radeţi capul, (să facă Nazireat) să vă îmbrăcaţi în sac (îs. 22, 2-12). Dar iată, în loc de jale şi post, veselie, bucurie şi ospeţe… Să mâncăm şi să bem, căci ca mâine o să murim… Nu – zice Domnul – nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta până ce veţi muri“ (îs. 22,2-14). Când poporul israelitean ajungea prea departe cu ticăloşiile lui, nevoind să mai cunoască pe Dumnezeu, Proorocii îi porunceau în numele Său să lepede şi podoaba bărbătească, cea după chipul lui Dumnezeu.„Acesta este popoml – zice Ieremia – care nu ascultă glasul Domnului Dumnezeului său, şi care nu vrea să ia învăţătură; s-a dus adevărul, s-a dus din gura lor. Acum tundeţi părul, Ierusalime, şi aruncă-l departe; suie-te pe înălţimi şi fă o cântare de jale! Căci Domnul leapădă şi îndepărtează neamul de oameni, care I-au aţâţat urgia” (ier. 7,2 8 ,29; Efs. 5; 6). „Rade-te, tunde-ţipărul, din pricina copiilor tăi iubiţi, lărgeşte-ţi pleşuvia ca vulturul, căci ei se duc în robie departe de tine” (Mih. 1, 16). 

Din cele de faţă să luăm pildă, dragi creştini, şi să ne silim a ne îndrepta viaţa după voia Milostivului Dumnezeu mai nainte de a ni se închide uşa, ca fecioarelor neînţelepte, ca să nu rămânem afară (Mt. 25,1-13). Unde nu putem a rupe lanţurile păcatelor – cu care de bunăvoie, ori din nevolnicia noastră ne-am înfăşurat spre bucuria lui Satan şi a lumii slujitoare lui – să ne prosternăm cu faţa la pă­mânt înaintea Mântuitorului, Care a biruit pe Satan şi cu moartea Sa a călcat moartea, şi cu lacrimi fierbinţi să-i strigăm: „Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai vârtos decât mine. Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”(Ps. 141, 910). 

Să cercetăm Dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor despre creştinii decăzuţi care îndreptându-şi viaţa prin Spovedanie şi Pocăinţa adevărată au revehit iarăş la Sfinţenie, ba unii s-au ridicat şi s-au apropiat şi mai mult de Dumnezeu păstrându-şi chipul Dumnezeiesc al omului dinăuntru şi din afară aşa cum li l-a dat Ziditorul Universal care toate le-a făcut bune foarte (Fac. 1,31). 

„Deşteaptă-te cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumi­na Hristos“ .Păgânii, scurtau hainele şi râdeau barba şi mustăţile prizonierilor şi solilor învinuiţi de spionaj Istoria, care ne pune înainte trecutul omenirii, ne arată că împă­raţii păgâni cu ostile lor – între alte pedepse cu care torturau, schin­giuiau şi sluţeau pe prizonierii căzuţi în mâinile lor, scoţându-le ochii, tăindu-le nasurile, urechile, limbile, mâinile etc. – uneori le rădeau părul capului, barba şi mustăţile pe jumătate ori de tot; ba încă le scurtau şi hainele, pe care aceştia le purtau în semn de cin­ste lungi până la pământ, tăindu-le de la şolduri, aşa cum sunt cămăşile Secuilor, Ungurilor, etc. Despre o astfel de batjocorire a ra­derii părului capului şi a podoabei bărbăteşti – a bărbii şi a mustăţilor – precum şi de tăierea hainelor de cinste de la şolduri a oamenilor din poporul lui Dumnezeu, ne istoriseşte şi Dumnezeias­ca Scriptură. „Auzind David – zice – de moartea lui Naas împăratul fiilor lui Amon, a trimis pe slujitorii săi la Annon, fiu l împăratidui ră­posat, care atunci se Suise pe tronul tatălui său, pentru ca să-l mângâie. Căpeteniile oştirii şi boierii lui Amon au zis către noul împărat Annon: Crezi că David îţi trimite oameni ca să te mângâie, ca să cinstească pe tatăl tău? Nu; Ci ca să cunoască şi să cerceteze cetatea, ca s-o nimicească îşi trimite el slujitorii la tine. Atunci a luat Annon pe slugile lui David şi le-a ras bărbile pe jumătate şi le-a tăiat hainele până la şolduri şi i-a slobozit (t). David, înştiinţat de lucrul acesta, a trimis nişte oameni ai săi înaintea lor – căci oamenii aceia (întorşi cu bărbile jumătate rase şi hainele tăiate până la şolduri) erau foarte batjocoriţi, – să le spună: 

Rămâneţi în Ierihon până vă vor creşte bărbile voastre şi apoi vă veţi întoarce şi veţi intra în Ierusalim “ (2 împ. 10,1-5). Batjocură pe care bărbaţii înţelepţi şi sfinţi ca David, nu puteau suferi nici să o vadă: dar oamenii veacului acestuia (Rom. 12,2; 1 ioan 2,15) se fălesc cu ea pe toate căile şi prin toate adunările sub pretext că aşa-i la modă. O! afurisită modă mai este şi aceasta, care sileşte pe cei ce poartă numele Domnului Hristos, numindu-se Creştini, să lepede Chipul Lui, podoaba bărbătească, care completează pe băr­ baţi a fi slava lui Dumnezeu; ba care încă îi mai şi îmboldeşte a huli Clerul Ortodox, pentru că… poartă Chipul Domnului Hristos, al Sf. Apostoli şi al creştinilor (Sfinţilor) Apostolici şi patristici, după cum se văd ei în Sfintele Icoane şi în tablourile scripturistice. Şi oare ce fel de oameni sunt aceştia care batjocoresc Clerul Ortodox între altele şi pe motivul că nu sunt culţi pentru că nu-şi leapădă podoa­ ba bărbătească chipul bărbătesc” aşa cum fac dumnealor după moda faraonilor, papilor şi urmaşilor lor? Ia, tocmai aceia care au dezer­tat din Sf. Biserică Ortodoxă: urmaşii scaunului papal şi pleiadele sectarilor roiţi dintr-înşii, cară umblă cu Sf. Scriptură, chiar şi în buzunarul pantalonilor – unde cei înţelepţi şi simţitori nu poartă nici batista de şters nasul – tocmai unii ca aceştia… au învăţat în şcolile şi casele lor de rugăciune, meseria infernală de a arunca cu tina clevetirilor, şi a vorbelor şi semnelor răutăcioase şi scârboase în faţa Clerului Ortodox român, adică a slujitorilor sfinţiţi ai SAltar Dumnezeiesc al Sf. Biserici, a străbunului nostru neam românesc! Vai! în ce haos de orbire a dus papalitatea eretică şi cu puii ei – pleiadele sectare – pe o parte (1/14) din Românii noştri! Şarpele din casă mult venin mai varsă!” O, oameni! O, vremuri vitrege! Când veţi reveni iarăşi la drumul creştinismului adevărat? Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi oamenilor – creştinilor  împărăţia Cerurilor, nici voi nu intraţi in ea – crezând în moda veacului acestuia al deşertăciunilor, mai mult de cât în Hristos, abandonând de pe feţele voastre Chipul Lui ce vi l-a dat – nici pe cei ce vor să intre în ea – conformându-se Noului Adam, lisus Hristos – nu-i lăsaţi să intre” .. „Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?” ..(Mt. 23, 13,29-38). 

Zugravii şi desenatorii păcătuiesc când zugrăvesc pe draci cu podoabă bărbătească 

Este ştiut tuturor, că Dumnezeu a făcut buni pe toţi îngerii (Fac.i;iov. 38,1-7). O parte dintr-înşii fălindu-se şi răzvrătindu-se, s-au prăbuşit din înălţimea treptelor lor, din Ceruri, în adâncul iadului, în ape, în prăpăstii, pe pământ şi în văzduh (Ape. 12; 2 Petru 2,4; iuda 1 ,6;îs. 14,10-23; Lc. io,17-18),şi din îngeri luminaţi, s-au transformat în draci întunecaţi. Precum îngerii luminaţi, slujitorii Dumnezeieştii Slave, tot astfel şi dracii cei întunecaţi, slujitorii vicleşugurilor şi răutăţilor Satanei, sunt duhuri – n-au trupuri materiale îmbătrânitoare ca noi oamenii – de aceea se şi zugrăvesc ca nişte feciori tineri la faţă. Deosebirea e numai aceasta că îngerii lui Dumnezeu sunt luminaţi pentru ascultarea şi virtuţile lor îngereşti; iar dracii sunt negri, foarte negri şi grozav de scârboşi pentru neascultarea, vicleşugul şi cumplita lor răutate învechită, pe care o varsă şi, în sufletele celor ce se pun în slujba lor la păscutul porcilor lor (păcatelor). Dracii nu trebuie să se zugrăvească cu podoabă bărbătească, barbă şi mustăţi, deoarece această podoabă caracteristică numai bărbaţilor, o are Dumnezeu Tatăl – precum arată Dumnezeieştile Scripturi şi Sf. Icoane în arătările Sale bărbaţilor aleşi şi Sfinţi ai Vechiului Testament – o are şi Dumnezeu Fiul, Domnul nostru lisus Hristos, Care la plinirea vremurilor a venit şi a petrecut cu trup ome­nesc, cu noi oamenii (ioan 14, 9) aici pe pământ, zicând între altele: „ Cine M-a văzutpe Mine, a văzut pe Tatăl” pentru că, „El este Chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Cois.1,15; Evr. 1 , 3-6). Aşa, cu podoabă bărbătească se vede zugrăvit Mântuitorul pe Sf. Icoane, de la vârs­ ta de 30 ani până la proslăvirea Sa, prin patimă, crucificare, moar­te, îngropare, înviere, înălţare, şedere de-a dreapta Tatălui şi ca Judecător Universal. înţelepţii zugravi, zugrăvesc cu podoabă băr­bătească numai pe Tatăl Ceresc, pe Fiul Domnul lisus Hristos, pe Sf. Apostoli, pe Părinţii bărbaţi mărturisitori şi adevăraţii – Sfinţi – creştini ai vremurilor apostolice, patristice şi următoare; de pildă Sf. Dimitrie Basarabov, Sf. Nifon, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, etc.; iar nu pe îngeri, şi cu atât mai mult nu şi pe diavoli, cum păcă­tuiesc unii. Dacă fiul risipitor – zice Mântuitorul în pilda Evangheliceştilor Sale învăţături – era cel mai tânăr: „Şi a zis cel mai tânăr tatălui său: Tată. clă-mi partea ce mi se cade de avuţie; şi luând-o s-a dus într-o ţară străină, depărtată, unde şi-a cheltuit-o” (Lc. 15, 12), cu atât mai mult nu trebuie a se zugrăvi diavolii cu podoabă băr­bătească, cu cât ei sunt mult mai tineri” prin răsturnarea dregătoriei încredinţată lor, de unde s-au şi prăbuşit. 

Noi am observat şi observăm – mai mult în părţile acestea tran­silvănene, unde papistăşismului a întins nenumărate laţuri şi prin promisiuni şi siluiri sângeroase şi-a făcut aici cuib cald, pentru a scoate noi prozeliţi – că zugravii după tactică iezuitica, zugrăvesc pe diavolul cu podoabă bărbătească, pentru a sfida adevărul, învăţă­tura Ortodoxiei şi Clerul Sfintei Biserici a străbunului neam Ro­mânesc. Această boală s-a întins şi dincolo de Carpaţi prin Moldova şi Muntenia în vechiul Regat. Aceşti zugravi, din necunoştinţa despre arătările lui Dumnezeu Tatăl, aleşilor Săi Sfinţi, şi deci a Dumnezeieştilor Scripturi, comit greul păcat de a sfida Chipul Tată­lui, al Domnului nostru lisus Hristos, al Sf. Apostoli, Părinţi, Mărturisitori – din bărbăteasca vârstă – precum şi a Clerului Ortodoxiei, prin zugrăvirea diavolului cu podoabă bărbătească. Unii zugravi sau pictori ori desenatori, o fac aceasta din prostie; iar alţii o fac din vicleşugul îmbâcsit de răutate. Aceştia de pe urmă, după sfatul ce-1 capătă de la cei cu podoaba bărbătească rasă ca în palmă” după moda faraonilor, famenilor şi a babelor turceşti, zugrăvesc pe dia­voli cu podoabă bărbătească, cu infernalul scop satanicesc, de a huli Ortodoxia. Ba încă ceva mai mult: noi observăm că în părţile Ardealului unii zugravi papistaşi ori uniaţi, zugrăvesc pe Tatăl Ceresc cu barba tuşinată, ba şi retezată! Vai, orbii şi nepricepuţii! Cum nu văd şi nu pricep ei nici atâta, căci cu astfel de sfidări ei hulesc Chipul Tatălui, al Fiului, al Sf. Apostoli şi al tuturor Sfinţilor celor şapte se­cole, pe care îi au şi ei prin bisericile lor papistăşeşti! Chiar şi unii din zugravii noştri – care merg pe picioarele altora – conducându-se în arta picturii şi desenului, nu după înţelesul Dumnezeieştilor Scripturi şi al adevăratei iconografii; ci după capetele lor pline de eres, vicleşug şi răutate – din neştiinţă şi nepricepere – au comis şi comit greul păcat, de a zugrăvi şi pe diavoli cu aceeaş podoabă băr­bătească cu care zugrăvesc Dumnezeieştile Feţe, şi pe bărbaţii Sfinţi mai maturi… Ce orbire! Ce rătăcire! Ce vicleşug şi răutate satanicească! Oare până când vom tot dormita? Iată cum, cuvintele zâzaniilor drăceşti ale ereziilor papistăşeşti şi protestante, cum şi rătăcirile sectare, bat şi sapă cu furie la temelia Ortodoxiei! Şi noi nu vrem a ne deştepta, ci tindem tot a dormita legănaţi în ştreangurile mode­ lor şi ale deşertăciunilor veacului acestuia? Să ne deschidem ochii, să ne deşteptăm mai înainte de a ne prăbuşi – de nu cumva şi sun­tem – mai înainte de a înghiţi fiarele apocaliptice pe unii din noi, precum au înghiţit cam a patrusprezecea parte din corpul neamu­lui nostru românesc. 

După cum pe Sf. îngeri ai lui Dumnezeu, nu este iertat a-i zugrăvi cu podoabă bărbătească – pentru că ei nu sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – cu atât mai mult, nu-i iertat a-i zu­ grăvi pe draci cu această podoabă. Schismaticii, ereticii şi rătăciţii sectari, care îşi rad podoaba bărbătească ca-n palmă, aruncând-o de pe feţele lor – fiindcă poate aşa şi merită, pentru abaterile şi dezer­tările lor din Sf. Biserică a Ortodoxiei, al cărei Cap e numai Mirele Ei, Domnul Hristos – ar fi bine ca să mai păstreze măcar atâta bun intr-înşii, adică să nu mai aducă prin feluritele lor mijloace şi vicle­şuguri, batjocura sfidării asupra purtării podoabei bărbăteşti, care de la Clerul şi corpul Ortodoxiei se răsfrânge asupra Feţelor Dumne­zeieşti, asupra Sf. Apostoli şi a urmaşilor lor; căci nepărăsindu-se de acest infernal păcat, vor cădea în pedeapsa lui Dumnezeu, al Căruia lucru tind sataniceşte să-l strice, începând cu dânşii. „Saule! Saule! pentru ce Mă prigoneşti?… Eu sunt lisus Nazarineanul, pe care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldurilor”(f. Ap. 9,4-5). 

„Mergi după Mine, Satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu; ci cele ce sunt ale oamenilor” (Mt. 16, 23; Rom. 12, 2). Aceştia – oricare ar fi ei – care la orice ocazie sfidează „Chipul lui Dumnezeu” care se oglindeşte în faţa Clerului Ortodoxiei, când se duc la biserica papistăşească… pentru a sluji, a predica, a se ruga şi a asculta, să poftească d-lor a face bine să privească în Sf. Icoane Chipul Tatălui Ceresc, al Mântuitorului Hristos – după Botez până la preaslăvire – al Sfinţilor Apostoli, al Sfântului Petru (pe care ei – papistaşii cu uniaţii lor – îl socotesc căpetenia şi stăpânul tuturor Apos­tolilor), şi al Sfinţilor Părinţi şi Mărturisitori apostolici şi patristici, ai celor şapte secole primare ale creştinismului… Şi apoi să judece sănătos, aşa în frica lui Dumnezeu, care au păcătuit? Aceia pe care-i reprezintă Sfintele Icoane şi Ortodoxia? Ori dumnealor care-şi cio­plesc, ba chiar îşi rad podoaba bărbătească aruncând-o la gunoi, ca să fie „a la moda” faraonilor, păgânilor romani etc., răsturnându-se astfel rânduielile lui Dumnezeu? Judecaţi voi singuri, dacă este drept înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai midt de voi, care ne porunciţi cu fapta şi cu cuvântul înrăutăţit a lepăda podoaba bărbătească, adică chipul ce ni s-a dat de Ziditorul nostru) decât de Dumnezeu”(f. Ap. 4,19),(Care ne-a zidit după Chipul şi asemănarea Sa, cum au purtat Sf. Prooroci, Mântuitorul, Sf. Apostoli şi urmaşii lor de-a lungul vremurilor)? întâi judecaţi sănătos şi apoi pronunţaţi-vă. Noi după datoria noastră creştinească ştim că: „Suntem datori a asculta mai mult de Dumnezeu, decât de oameni” (f. Ap. 5, 29). 




Prima parte :aici

Continuare:

Al cui să chip purtăm? Al faraonilor, al papilor sau al Domnului Hristos? 

Creştinii ortodocşi urmând pilda Mântuitorului Iisus Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi a tuturor Sfinţilor erei apostolice şi patristice, au purtat şi poartă chipul bărbătesc ce li l-a dat Dumnezeu; dar papistâşii şi ceilalţi eretici şi sectari care îşi rad bărbile şi mustăţile  asemănându-se famenilor şi femeilor – cui urmează şi cui se asea­mănă? Iată o întrebare care pune în încurcătură pe uluiţi creştini ai vremurilor acestora moderne. Pentru omul civilizaţiei moderne, întrebarea aceasta se pare a fi de prisos, un fel de basm netrebnic. Nu tot aşa însă este şi pentru drept-credincioşii creştini, care se trudesc pe toate căile să se apropie cât mai mult de Preasfântul Dumnezeu. Să urmărim mai de aproape această chestiune de o mare impor­tanţă duhovnicească, nu după învăţăturile şi filosofiile seci ale civi­lizaţiei moderne care au adus această beznă întunecoasă a imoralităţilor ; ci după cuvântul lui Dumnezeu , viu şi lucrător , care întotdeauna a dat şi dă viaţă lumii . Să o luăm dar cu cercetatul de la începutul Sfintei Scripturi, ca să ne putem lămuri cu Darul Preasfântului Dumnezeu, Care voieşte ca noi toţi să fim vii, pentru că şi El este viu, şi să ne ferim astfel de minciuno-învăţăturile diavoleşti  ale lui Satana. Acesta întrebuinţează toate mijloa­cele şi vârtejurile infernale în scopul de a ne despuia de toate Daru­rile care ne arată „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” şi care ne ucide sufletele cu feluritele păcate, începând cu păcatul trufiei, ca să ne osândim ca şi el în iad pe veşnicie. Dumnezeu Preasfântul şi Atotputernicul este Făcătorul tuturor făpturilor văzute şi nevăzute. Preasfinţia Sa a adus toate dintru nefiinţă în fiinţă . De aceea este şi se numeşte Dumnezeu, pentru că a făcut, ceea ce nimeni afară de El nu poate face. Mărirea lui Dumnezeu stă şi în aceasta, că El toate câte le-a făcut, le-a făcut bune foarte (Fac.1,1) In ziua a Vl-a după ,ce a făcut tot felul de vieţuitoare: vitele, târâtoarele şi fiarele sălbatice, mai pe urmă a făcut şi pe om (Fac.1, 26-27).De aceea poate se şi în­ tâmplă că oamenii care se depărtează de Dumnezeu şi de împlini­rea voii Lui, trăiesc ca vitele, se târăsc în noroiul patimilor josnice ca târâtoarele şi se sfâşie ca fiarele sălbatice. „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor“ (Ps. 4 8 ,12-21). Pe toate celelalte făpturi, Dumnezeu le-a făcut numai cu cuvântul, însă când a vrut să facă pe om, a lucrat cu totul altfel. A făcut mai întâi sfat. Tatăl Ceresc a chemat la sfat sobornicesc pe cele două feţe Dumnezeieşti: pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi a zis: „Să facem om, după chipul nostru şi după asemă­narea noastră, ca să stăpânească peste peştii mării, păsările Cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după Chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; bărbat şi fem eie i-a făcut pe ei” (Fac. 1, 26-27; 2, 7; Ecl. 12, 7). Pentru deosebirea bărbatului de femeie, Dumnezeu în ne- mărginită Sa înţelepciune, a dat bărbatului podoabă bărbătească. Pe lângă acoperământul capului cu peri – cum are şi femeia – i-a dat şi podoaba bărbătească „barbă şi mustăţi” , pe care femeii nu i le-a dat – spre deosebire de bărbatul său – şi ceea ce nu i-a dat atunci, nu are nici până astăzi şi nu va avea cât va fi lumea. Cu podoaba aceasta bărbătească, Preasfântul Dumnezeu a împodobit frumos numai pe Adam şi pe toată partea bărbătească, pentru că pe bărbat l-a pus cap femeii; iar nu pe femeie cap bărbatului (Efs. 5, 22, 33). Dumnezeu a dăruit podoaba aceasta Dumnezeiască bărbaţilor, pen­tru a le arăta, că trebuie să vieţuiască Dumnezeieşte, purtându-se trupeşte şi sufleteşte, aşa cum i-a zidit El. „Chipul şi slava lui Dumnezeu fiind ( cor. 11,7). Femeilor nu le-a dăruit Dumnezeu această podoabă pentru că după cuvântul Apostolesc „ele sunt slava bărbaţilor lor” (i Cor. ii, 7), adică mai mici şi supuse bărbaţilor lor. Această rânduială o avem şi noi oamenii. Pe împăraţi îi împodobim şi le dam cinstea cuvenită mai mult decât regilor; regilor mai mult decât generalilor; generalilor mai mult de cât ofiţerilor superiori; ofiţerilor superiori mai mult decât ofiţerilor inferiori; ofiţerilor inferiori mai mult de cât gradelor inferioare; iar acestora mai mult decât soldaţilor. Aceiaşi rânduială se vede şi în oştirea cerească – în cele trei trielnice cete, adică nouă cete îngereşti – precum şi în oast­ea duhovnicească, existentă în Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Dumnezeu, Cel slăvit în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, adică în „Ierarhia Bisericească”. Cercetând mai de aproape Dumnezeiasca Scriptură, şi privind totodată cu luare aminte Sfintele Icoane, zugrăvite de maeştrii in­spiraţi de Duhul lui Dumnezeu (a), care le lucrează după cum S-a arătat Dumnezeu oamenilor, apoi ne vom putea lumina şi lămuri mai bine. Dumnezeu într-adevăr este Duh, nevăzut de oameni  şi nemărginit , dar uneori S-a arătat oamenilor făcuţi de El, „după chipul şi asemănarea Sa“ , tot în chip omenesc, în chipul şi asemănarea bărbatului desăvârşit. Astfel, Dumnezeu Tatăl se zugrăveşte în chipul unui bătrân – nu cu mustăţile şi barba rase ca faraonenii, ca papii cu preoţii papistaşi şi papistăşiţi, şi ca ereticii şi sectarii şi ca unii bătrâni ai vremurilor acestora întunecate – ci cu podoabă bărbătească albă, arătând vechimea veşniciei, potrivit arătării şi cuvintelor Profetului Daniel: 

„ Văzut-am până s-au pus scaunele şi a şezut Cel vechi de zile îmbătrânit – a Căruia îmbrăcăminte era albă ca zăpada, şi perii capului Său erau ca nişte lână curată“ . Sfânta Scriptură ne istoriseşte că Dumnezeu S-a arătat şi â vorbit cu Avraam ; S-a ară­tat lui Iacob , lui Moise , lui Isaia , lui Miheia  ş. a. Bazaţi pe aceste adeveriri Scripturistice, Părintele Ceresc Se zugrăveşte în chipul unui bătrân venerabil, îmbrăcat în veşminte împărăteşti cu capul descoperit, stând pe tron şi ţinând în mâna dreaptă sceptrul puterii veşnice şi înconjurat de aureola luminii şi de oştirile înge­reşti. „Tronul Său era ca para focului şi roatele Sale ca focul cel arzător… mii de mii (îngeri) slujeau Lui şi miriade de miriade şedeau cu frică înaintea Lui” (Dan. 7, 9-10). Forma omenească a Dumnezeirii pe care o vedem pe Sfintele Icoane, s-a zugrăvit bazându-se inspiraţii zugravi, atât pe arătările lui Dumnezeu aleşilor Săi, cât şi după cuvântul Lui: „Să facem om după Chipul şi după asemănarea Noastră” 

. Aceste cuvinte Dumnezeieşti sunt întruchipate întâi în sufletul omenesc şi apoi în îmbrăcămintea acestuia, adica in corp. Aşadar pentru că în corpul omenesc se oglindeşte chipul sufletului, icoana cea vie, în care se oglindeşte Chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu”, pentru aceea s-a şi obişnuit a se zugrăvi Dum­nezeu în chip omenesc, conform arătărilor Dumnezeieştilor Scrip­turi, ca bărbat desăvârşit. 

Bărbaţii Sfinţi ai Vechiului Testament nu si-au ras barba si mustătile 

Cercetând cărţile Sfinte ale Vechiului Testament, găsim că băr­baţii Sfinţi ai Vechiului Testament care şi-au supus voia lor Preaînaltei Voinţe Dumnezeieşti, credincioşi cuvintelor Dumnezeieşti: „Să facem om după Chipul şi după asemănarea Noastră” , pre­cum şi arătărilor Dumnezeieşti, şi-au purtat chipul lor de bărbaţi desăvârşiţi(1 Cor. n,7; Fac. 1,26-27; Evr. ii). Cercetând, n-am aflat nicăieri scris că bărbaţii aceştia plăcuţi lui Dumnezeu ca: Adam, Sit, Noe, Melhisedec, Avraam, Isaac, Iacob, cei 12 Patriarhi, Iov, Moise, Aaron, Isus Navi, Samson, Samuel, David, Solomon, Ilie, Elisei, Iona, Isaia, Ieremia, Daniel, loan Botezătorul şi ceilalţi Prooroci şi plăcuţi ai lui Dumnezeu, să-şi fi ras podoaba lor bărbătească – pe care le-a dăruit-o Dumnezeu – ca să fie ei după moda lumii păgâne de pe atunci, care îşi rădeau capul, barba şi mustăţile, pentru că nu cunoşteau pe Ziditorul lor. Noe întrebuinţa fierul ascuţit pentru a jert­fi dobitoace şi păsări curate lui Dumnezeu (Fac. 8, 19-21). Aşijderea Avraam cuţitul pentru a jertfi lui Dumnezeu din vitele sale (Fac. 15, 9-10; 18, 22), precum şi pentru a jertfi străinilor pe care-i chema de pe drum, îi băga în casa lui, unde-i ospăta şi găzduia; iar’nu pentru a-şi rade podoaba bărbătească, pe care le-o lăsase Dumnezeu pen­tru a se deosebi de femeile lor. 

La poporul lui Dumnezeu, a-şi rade cineva barba şi mustăţile, era cea mai mare batjocură, căci astfel de bărbaţi, prin despuierea de podoaba bărbătească, erau înjosiţi fiind puşi în asemănarea feme­ilor. Când solii lui David s-au întors batjocoriţi, cu bărbile rase şi hainele tăiate până la şolduri, de către Amon şi boierii lui, David auzind s-a umplut de ruşine şi amărăciune şi a trimis înaintea lor să le spună: „Rămâneţi în Ierihon până ce vă va creşte barba, şi apoi să veniţi şi să intraţi în Ierusalim” (1 Parai. 19, i-5). 

Podoaba pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o nouă bărbaţilor care suntem slava lui Dumnezeu (i c o rii, 7, )suntem datori a o păstra şi purta cu vrednicie după voia Lui; iar nu să o radem şi să o lepădăm la gunoi ca păgânii, după cum fac fiii. veacului acestuia. 

Nici urmaşii Mântuitorului Iisus Hristos nu şi-au ras podoaba bărbătească, cum fac oamenii acestui veac 

Ce fericiţi suntem noi creştinii de astăzi, care în Sfintele Biserici şi în casele noastre avem chipul Mântuitorului Iisus Hristos, ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Părinţi şi Mărturisitori ai vremurilor apostolice şi patristice zugrăvite pe Sfintele Icoane! Dacă moşii şi strămoşii noştri ar fi fost aşa de ticăloşi, ca unii creştini de azi, care se leapădă de dreapta credinţă ortodoxă, dezertând la felurite rătă­ciri sectare, apoi ar fi fost, vai de noi şi de urmaşii noştri, că n-am fi putut şti în ce fel a fost Domnul nostru Iisus Hristos, Sfinţii Apos­toli şi Sfinţii Părinţi, Mărturisitorii apostolici şi patristici. Suntem fericiţi, mulţumită Atotpurtătorului de grijă Dumnezeu, Care a spri­jinit neamul nostru românesc, ca să nu fie înghiţit de hoardele vrăjmaşe; şi strămoşilor noştri drept-credincioşi care s-au jertfit pentru a ne apăra neştirbit Tezaurul Sfânt al Sfintei Biserici Ortodoxe, între care şi Sfintele Icoane. Da, ei au ţinut cu sfinţenie la Sfintele Icoane, pentru că ele erau Sfânta Scriptură a lor, dânşii în majori­tate neştiind carte. în Sfintele Icoane ei citeau despre facerea lumii; despre Adam şi Eva, Cain şi Abel, Noe, Avraam, Isaac, Iacob si cei 12 Patriarhi, Moise şi Aaron, David, Solomon, Ilie, Elisei, Isaia, Ieremia, Daniel, Cei trei tineri, Macabeii, Ioan Botezătorul şi despre ceilalţi bărbaţi, Prooroci şi drepţi ai lui Dumnezeu din Vechiul Testament. în Sfintele Icoane ei citeau despre Naşterea Mântuitorului, închinarea Magilor, întâmpinarea Domnului, Fuga în Egipt, Tăierea pruncilor, Copilăria Domnului Iisus, Iisus între cărturari, Botezul lui Iisus şi ispitirea, activitatea, minunile, patima, răstignirea, moar­tea, îngroparea, învierea/arătarea, înălţarea la Cer şi şederea de-a dreapta Tatălui Ceresc a Domnului Hristos, de unde iarăş va să vie cu slavă să judece viii şi morţii. Din Sfintele Icoane ei citeau despre activitatea, minunile şi mucenicia Sfinţilor Apostoli, precum şi a Părinţilor, Mucenicilor, Cuvioşilor, Păstorilor, Dascălilor şi a Mărtu­risitorilor, Sfinţii vremurilor apostolice şi patristice. Dacă vizităm Sfintele Mănăstiri, Schituri şi Biserici vechi făcute de voievozii şi boierii români de acum câteva sute de ani, vedem toţi pereţii lor zugrăviţi cu minunate şi grăitoare tablouri din Vechiul şi Noul Testament, precum şi din vieţile şi suferinţele Sfinţilor, care au um­blat pe calea cea strâmtă şi cu scârbe, urmând Mântuitorului până la jertfirea vieţii lor în cele mai crude torturări, pentru apărarea credintei crestinesti.

Soborul sfinților apostoli

Sfintele Icoane au fost conlucrătoare cu Sfintele Scripturi şi Dumnezeieştile dogme la temelia credinţei pe care s-au zidit (i Petru 2,5-6;Efs. 2, 20-22), cimentat şi menţinut străbunii noştri, care nu aveau şcoli şi nu puteau citi şi scrie ca noi cei de azi. Rar se găseau pe atunci *care să ştie a citi şi a scrie. Când luăm la rând Sfintele Icoane, de la facerea lumii până la Sfântul loan Botezătorul şi de la Naşterea Mântuitorului lisus Hristos şi până azi, putem a înţelege Sfânta Scriptură mult mai bine, decât atunci când nu le-ain avea, cum nu le au rătăciţii sectari, care şi din această cauză se rătăcesc mult. După cum am mai zis, noi suntem fericiţi pentru că avem în Sfin­tele Biserici şi în casele noastre, Sfinte Icoane, care ne arată chipu­rile Sfinte. Sfânta Biserică ne păstrează chipul Mântuitorului chiar din timpul vieţuirii Preasfinţiei Sale cu Trupul pe acest pământ. O dovadă vie despre păstrarea Sfintelor Icoane din timpurile cel mai vechi ale creştinismului ne-o dă Eusebiu, care ne istoriseşte că în oraşul Cezareea lui Filip – pe care Fenicienii îl numeau Paneada” s-a ridicat un monument în cinstea Mântuitorului, de către femeia bolnavă de 12 ani de curgerea sângelui, pe care El o vindecase. „înaintea casei şi a uşii femeii vindecată de curgerea sângelui de către Mântuitorul zice Eusebiu – (a. 267-340 d.Hs.)este şi un monument ridicat în urma vindecării şi recunoştinţei sale. 

Monumentul este în form a unei columne de bronz care susţine două chipuri: Unul este al unei fem ei care se roagă cu mâinile intinse; iar celălalt este al Mântuitorului Care stă în picioare îmbrăcat cu o haină lungă şi Care întinde mâna către acea femeie. La picioarele monumentului creşte o plantă necunoscută ce se înalţă până la ceaprazul hainei Sale, şi care vindecă tot felul de boli. Am văzut eu însumi această statuie, şi nu trebuie a se mira cineva, dacă păgânii au consacrat astfel memoria bine­ facerilor, ce au prim it ei de la Mântuitorul. Acesta era obiceiul lor, de a lăsa posterităţii aceste semne de recunoştinţă a lor către acei ce-i îndatoraseră şi am văzut mulţime de Icoane de ale Mântuitorului ale lui Petru şi ale lui Pavel care s-au păstrat ast­ fel până în timpul nostru” (Eusebiu Episcop al Cesariei; trad. C. Bis. 1896 pg. 225 cap. XVIII. Dr. Bedea Cireşanu, Tez, Lit. Tom. II. 198; Tâlc. Evangheliei de Teofilact Mt. 9; dr. L Gh. Sbiera Contribuiri p. o. istorie… Cernăuţi 1906 Voi. I. ] 05). 

Istoricul Sozomen arată la randul său că în zilele lui Iulian Apos­tatul, păgânii au surpat acest moment; iar creştinii adunând rămă­şiţele lui, le-au dus în Biserică, iar istoricul Filostorg completând pe Sozomen zice că creştinii au pus rămăşiţele monumentului în diaconicul Bisericii”. O altă dovadă vie de existenţa Sfintelor Icoane încă din timpul Mântuitorului sunt Sfintele Marame pe care fără de mână omeneas­că s-a închipuit Preasfântul Chip al Mântuitorului Hristos; 

1) Sfânta Maramă Edesină a Domnului nostru Iisus Hristos pe care Mântuitorul prin minune a făcut să se zugră­vească fără de mână ome­nească şi a trimis-o lui Avgar Domnul Edesei.

2) Sfânta Ma­ramă de pe vălul Veronicăi zu­grăvită în chip minunat când Mântuitorul ducându-şi Cru­cea grea pe Golgota Şi-a şters Faţa lăsând pe dânsa întipărit Preasfântul Său Chip . 

Sfântul Evanghelist Luca a zugrăvit Sf. Icoane cu chipul Maicii Domnului şi ale Sfinţi­lor Apostoli . Istoricul latin Lampridin, afirmă că Sever, (222-235) avea în camera zeilor Lari, şi chipul Mântuitorului lucrat de bună seamă după acela care se afla între creştini. De asemenea Apologetul Tertulian, în prima jumătate a secolu­lui al IH-lea vorbeşte cu multă căldură despre chipul Mântuitorului în formă de Păstor, pictat pe cupele de băut ale creştinilor între­ buinţate la solemnităţi religioase şi familiare . 

Sfânta Biserică ne mai pune înainte pe lângă Icoanele cu Preasfintele Feţe ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi Icoa­nele cu chipurile Sfinte ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu cu Pruncul lisus Hristos pe sfintele sale braţe. Ni se istoriseşte, că Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, a zugrăvit – minunat – în ceară trei Sfinte Icoane: a Maicii Domnului cu Domnul lisus Hristos prunc în braţe, şi ale Sfinţilor mai marilor Apostoli Petru şi Pavel. De la el s-a luat – zic istoricii – obiceiul de a se zugrăvi felurite Sfinte Icoane ale Sf. Prooroci, Drepţilor, Apostolilor, Mărturisitorilor, Părinţilor apostolici, patristici şi posteriori ca: Sf. Dimitrie cel Nou, loan cel Nou, Cuv. Parascheva, Muceniţa Filofteia, Sf. Nifon etc., precum şi alţi Sf. Mucenici, Cuvioşi … recunoscuţi ca Sfinţi de Sf. Biserică pen­tru meritele lor – în toată lumea, spre a împodobi Sf. Biserici şi a lumina pe credincioşi spre slava lui Dumnezeu (v. sf. 18 , D ec.; Prol. 8 D ec).Daca nu ni s-ar fi păstrat chipurile Sfinte – prin arta picturii şi sculpturii – apoi oamenii supuşi duhurilor iscoditoare, ispititoare şi tulburătoare, veşnic ar fi îmbătat de cap majoritatea creştinilor – aşa cum îmbată de cap ereticii sectari pe cei proşti care le dau ascultare  şi astfel cu minciuno-învăţăturile lor diavoleşti ar fi arătat schimonosite în felurite chipuri,feţele sfinte” aşa cum îşi arată ei faţa lor – cu podoaba bărbătească cioplită ori lepădată de tot – când ies în lume. 

Iubiţilor credincioşi creştini!

Să nu ne schimonosim chipurile noas­tre bărbăteşti lăsate de Dumnezeu, prin raderea bărbii şi a mustă­ţilor pentru a nu ne prăbuşi în asemănarea faraonenilor, papilor cu papistaşii şi papistăşiţii lor şi cu pleiada sectarilor ieşiţi dintr-înşii, şi în asemănarea femeilor, ci chipul bărbătesc ce ni l-a dat Preasfântul Dumnezeu, să-l purtăm (I Cor. ll, 7  lloan 2,6;Cor. 3,17-18; CoLs. 1,15; 3,10) cu drag şi cu vrednicie – după cât ne permit slabele noastre puteri. Iar celor ce ne îmbată de cap cu iscodirile şi înnoirile lor, după moda lumească, după duhul anticreştinesc, după chipul veacului acestuia dezmăţat, să le punem înainte ca pildă vie de urmat creştineşte, feţele Sfinţilor bărbaţi de pe Sfintele Icoane, dimpreună cu viaţa lor rodnică. însă dacă tot mai stăruiesc a se lua după chipul veacului acestuia (Rom.12,2; Ap.13,14-15), să ne aducem aminte de Mântuito­rul care zice: „Lăsaţi-i pe dânşii; povăţuitori orbi sunt ai orbilor, si orb pe orb de va povăţui amândoi vor cădea în groapă” ...Orice sad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu se va dezrădăcina” .

Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne am şi îmbrăcat . Prin botez cu Hristos ne-am împreunat , ne-am înnoit (Efs. 4,23-24), ne-am sfinţit şi înfiat . Aşadar, câţi vrem să rămânem cu El pen­tru totdeauna, trebuie să umblăm – ostenindu-ne- pe cât putem – după pilda vieţii Lui ). El niciodată nu şi-a schimonosit Chipul Dumnezeiesc prin cioplirea ori raderea podoabei bărbăteşti după cum se vede pe toate Icoanele Domnului Hristos pe care le avem din cele mai vechi timpuri, până şi în cărţile şi revistele sectarilor. Chiar papistaşii care sluţesc pe toţi preoţii lor, poruncindu-le să-şi radă barba şi mustăţile, totuşi îl zugrăvesc pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli şi pe Papii – Episcopii – cei vechi ai Romei, cu podoaba bărbătească a Preasfinţiei Sale. Datori suntem deci şi noi, ca pe lângă alte pilde vrednice de urmat ce ne-a lăsat Mântuitorul, să o păzim şi pe aceasta, ferindu-ne de păcatul de a ne schimonosi chipul bărbătesc pe care ni l-a dat Dumnezeu, prin cioplirea ori chiar prin raderea bărbii şi a mustăţilor, şi aruncarea lor la gunoi, aşa cum fac cei ce vieţuiesc după chipul veacului acestuia. Cel ce zice că petrece întru Domnul, dator este precum Acela a umblat şi el – care zice că-i creştin adevărat – aşa să umble” (1 ioan 2, 6). 

Dumnezeu a dat poruncă bărbaţilor a nu-şi rade barba şi mustăţile, adică a nu-şi lepăda podoaba bărbătească 

Atotînţeleptul şi milostivul Dumnezeu, cinstind pe bărbat mai mult de cât pe femeie, pe care l-a pus ca să-i fie cap (f), i-a dat o podoabă de mare cinste prin care să se deosebească de femeia sa. Odată cu po­doaba aceasta pe care i-a dat-o s-o poarte ca semn distinctiv, i-a dat şi poruncă Dumnezeiască ca să nu o radă, adică să o lepede aşa cum făceau păgânii cei ce nu cunoşteau pe Ziditorul lor: „Să nu vă tă­iaţi – porunceşte El – colţurile părului, şi să nu-ţi razi colţurile băr­bii … „Şi a zis Domnul lui Moise; Vorbeşte Preoţilor lui Aaron… capul să nu vă radeţi nici să vă retezaţi barba, nici să vă faceţi tăieturi pe trup pentru morţi. Sfinţi să fie Dumnezeului lor…” (Lev. 21, 5-6). Şi Dumnezeu a dat poruncă evreilor, nu numai privitor la barbă şi mustăţi, dar chiar şi privitor la părul capului. Aşezând rânduiala Nazireatului, Dumnezeu a zis lui Moise între altele şi aces­tea: „în toate zilele curăţeniei lui, brici să nu pună pe capul lui, până ce se vor împlini zilele; care s-a făgăduit DomnUlui, sfânt va fi, lăsând să-i crească în plete părul capului său” (Num. 6,5). Puternicul bărbat Samson, cel ales de Dumnezeu din pântecele maicii lui, pentru dezrobirea Israeliţilor de sub tirania Filistenilor, după porunca lui Dumnezeu dată prin înger maicii sale, niciodată n-a întrebuinţat brici cum făceau păgânii. Mai târziu după ce a fost Judecător al lui Israel vreo 20 de ani, căzând în cursa unei femei vi­clene, după multele supărări pe care i le făcea ea, pentru ca el să-şi descopere secretul puterii lui uriaşe, de care se dusese faima în toată lumea păgână din jurul Palestinei, Samson şi-a deschis toată inima Sa către Dalila, şi a zis: „Brici nu s-a atins de capul meu, că sfânt al lui Dumnezeu sunt eu din pântecele maicii mele, şi de mă voi rade, se va depărta de la mine tăria mea şi voi fi ca cei­lalţi oameni” (jud. 13-16). Ana, mama lui Samuel – mâhnită din cauza că n-avea copii – s-a făgăduit Domnului zicând: „Adonai Doamne, Eloe Savaot! De vei vrea să. cauţi spre smerenia roabei Tale, şi-ţi vei aduce aminte de mine, şi vei da roabei tale sămânţă bărbătească, voi da pe el înaintea Ta dar până la ziua morţii lui, şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea, şi brici nu se va atinge de capul lui” (1 împ. 1-3). Vezi că mama lui Samuel cunoscând voia lui Dumnezeu, făgăduieşte că de-i va dărui ei parte bărbătească, îl va creşte aşa fel în copilăria lui, ca după ce il va da dar să slujească în Biserica Domnului, să se păzească de beţie şi să nu folosească brici în viaţa lui. 

Cei ce-si rad bărbile surit ameninţaţi cu pedeapsa lui Dumnezeu 

Vine mânia lui Dumnezeu – zice Dumnezeiasca Scriptură a Darului – peste fiii neascultării” (Mt 2 4 ,1 35; Efs. 5, 6). Când pedeapsa lui Dumnezeu vine pe capul unui om, unei familii, unei societăţi, unei ţări etc. acestea toate se răstoarnă, se tulbură, se batjocoresc, şi se ticăloşesc. Pentru aceasta este bine, ca orice om, familie, soci­etate, sat, comună, oraş, ţară, de pe globul pământesc, să se silească după putinţă a vieţui după voia lui Dumnezeu, şi ca de foc şi de pieire să se păzească a călca cu obrăznicie legile Lui, că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu . Dacă cer­cetăm cu atenţie Dumnezeiasca Scriptură , privindu-ne fiecare din noi faţa sufletului nostru – cu toate abaterile, scăderile şi păca­tele cu care mult am jignit pe Dumnezeu – în această Sfântă oglindă si înaintea conştiinţei noastre, vedem că toţi am păcătuit , şi de nu ne vom curăţi în baia Spovedaniei şi a Pocăinţei adevărate, după învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe* apoi vai de noi! mergem cu paşi grăbiţi la pierzare (Lc. 13,1-9). Semn învederat – dintre multele semne – al mâniei lui Dumnezeu, care-i asupra noastră, a omenirii de azi, pentru călcarea legilor Dumnezeieşti, este: întunecarea soarelui credinţei creştineşti, dez­binarea creştinilor, lipsa omeniei şi a ruşinii între oameni, copilăria bărbaţilor şi a bătrânilor – nemaivorbind de bolânzia (nebuneala) – femeilor şi copiilor, care se scaldă în: vorbe putrede, măscăriciuni, cântece curveşti, vicleşug satanicesc, minciunării, jocuri, sudalme şi alte blestemăţii; şi pe deasupra acestor semne ale mâniei Dumne­zeieşti, necunoscute de majoritatea omenirii de azi, este şi raderea podoabei bărbăteşti – a bărbii şi a mustăţilor – care o vedem azi în mijlocul creştinismului fals, în care ne zvârcolim ca peştii scoşi din apă pe uscat. Este dureros faptul că partea bărbătească a ajuns la o astfel de orbire că nu cunosc acest semn al mâniei Dumnezeieşti, ci îşi sluţeşte mereu, cu toată silinţa, feţele lor. La această necunoştinţă contribuie mult şi femeile – Evele – lor, hrănind şi ele această boală cu feluri­tele meşteşuguri femeieşti. Astfel, cutare domnişor, ba chiar şi domn mai bătrân, îşi rade podoaba, aruncând-o la gunoi, lăsându-şi ceva-ceva, sub nările nasului, ca două muculeţe, ori aruncând tot la gunoi; şi se fălesc că numai astfel sunt la modă – blestemată modă satanicească! – Astfel ei se aseamănă cu egiptenii, cu papii, cu preoții papistaşi şi papistăşiţi, cu sectarii, şi cu femeile. Mă rog! E la modă după dumnealor ca bărbaţii să-şi lepede podoaba bărbătească la gunoi, apărând în faţa lumii asemănare cu femeile. Iar femeile iubind mult această schimonosire a feţei bărbăteşti – îi urmează şi dânsele cu împodobirile femeieşti: pudrându-se, feştindu-şi buzele cu roşeală, vopsindu-şi sprâncenele, boindu-şi părul, agăţând de urechi, de grumaji, de mâini şi de degete, felurite zorzoane plăcute nu lui Dumnezeu, ci diavolilor, şi ajungând astfel cum scrie în Pidalion: „purtătoare de faţă diavolească, şi de chip satanicesc” .Astfel de oameni purtători ai modei femeilor, au infernala obrăz­nicie de a batjocori pe creştinii care cu smerenie îşi poartă chipul bărbătesc pe care li l-a dat Dumnezeu. Adeseori s-a observat şi se observă cum papistaşii şi papistăşiţii, secondaţi de pleiada sectari­lor, hulesc pe Ierarhii – Vlădicii – noştri şi pe Preoţii şi Călugării Sfintei Bisercii Ortodoxe, pentru că nu se poartă la modă cu ei şi îi vrăjmăşuiesc pentru că nu aprobă ereziile lor. Ei tind morţiş, ca şi ai noştri să facă cum fac ei, pentru a imita pe faraoneni, pe păgâni, şi pe femei. Pentru că ai noştri – care-s zeloşi apărători ai Orto­doxiei – nu primesc a urma moda d-lor, apoi cu câte schimonoseli păcătoase şi mârşave (îi strâmbă), câte vorbe răutăcioase, câte semne ipocrite nu azvârl asupra clerului ortodox pe care-1 batjocoresc şi de pe a căreia spinare au tot supt ca lipitorile până azi! La batjocurile răutăcioase ale preoţilor uniaţi, se adaugă – ca şi târâitul greie­rilor vara în câmpie, care secondează pe începătorii lor de ţârâit – şi batjocurile unor slabi români uniaţi, ale calvinilor, luteranilor şi ale pleiadei sectarilor, ieşiţi din comunitatea celor raşi ca-n palmă de toată podoaba bărbătească. Şi apoi când se tot laudă cu întinsa lor cultură şi cunoaştere a Sfintei Scripturi, ne mirăm cum de nu se cutremură când stau de se roagă lui Dumnezeu Tatăl, Mântuitorului, Sfinţilor Apostoli Iacob, Petru, Ioan (Gal.2,9),Pavel şi altor Sfinţi  Apostoli, Părinţi, Mărturisitori… cari nu şi-au aruncat podoaba băr­bătească – cea care ni s-a dat de către Dumnezeu  – la gunoi cum fac dumnealor. 

Oare aceasta nu este’o orbire vădită? Oare acestei mari orbiri a celor ce se silesc ca să-şi radă şi să-şi azvârle podoaba bărbătească a lor şi a altora la gunoi pentru a fi la fel cu faraonenii, păgânii şi femeile, nu li se vor fi potrivind cuvintele Mântuitorului care zice: 

„O neam necredincios, până când voi f i cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?…, Lăsaţi-i pe dânşii, povăţuitori orbi sunt ai orbilor, şi orb pe orb de va povăţui amândoi în groapă vor că­ dea”(Mt. 17,17; 15,13-14), în groapa ereziilor, împătimirilor şi pieirii. Cercetând Sfânta Scriptură şi dreapta raţiune – în faţa schi­monosirii podoabei bărbăteşti, a chipului Dumnezeiesc – vedem destul de clar şi de aici, că zace mânia lui Dumnezeu peste fii neascultării. „Poporul – zice Domnul Dumnezeu prin Isaia Proorocul – care se sui la Templu (păgânesc, cum se duc azi la praznicele drăceşti, cu jocuri…) şi la Dibon, pe înălţimi ca să plângă, Moabul se boceşte pe Nebo şi pe Medeba: Toate capetele sunt rase şi toate bărbile (bărbaţilor) sunt tăiate” (îs. 15,2). „Iată vin zilele – zice Domnul  când voi pedepsi pe toţi… cei netăiaţi împrejur cu inima (f. Ap. 7 ,5 1 52) , ... pe tot cel ce tunde împrejur cele de la faţa lui (barba şi mustăţile)”ier. 9, 25-26). Popoarele păgâne, vecine cu iudeii vechi, aveau obiceiul ca, mai ales la timpuri de jale, să-şi tundă şi să-şi radă părul, barba şi mustăţile. Dumnezeu, prin Moise, îi opreşte pe Iudei de a săvârşi acest păcat (a). în ce priveşte părul capului însă, aici Dumnezeu a rânduit şi votul Nazireatului (Num. 6, 2). Când un om voia să dobândească ceva de la Dumnezeu şi făcea pentru aceasta o făgăduinţă, fie el bărbat, fie femeie, se obliga a nu bea nici un fel de băutură ameţitoare… şi a se feri în tot timpul Nazireatului de orice necurăţie cauzată prin atingere de cadavre şi de tunderea părului. Dacă din întâmplare s-ar fi necurăţit prin atingerea de un ca­davru, atunci după curăţirea cea ordonată de şapte zile, Nazireul avea să-şi tundă părul; iar în ziua a opta trebuia să aducă două tur­turele sau doi pui de porumbel… Fiind deci curăţit în modul acesta, el din nou trebuia să înceapă Nazireatul, căci timpul cât îl petrecuse in Nazireat prin necurăţia întâmplată, devenea pierdut (Num 6 ,9-12). După împlinirea timpului pentru care cineva se obligase la Nazireat, Nazireul trebuia să aducă un miel de un an ca olocaust, o mi­oară de un an pentru păcat, şi un berbec ca sacrificiu de mulţumire. 

La acestea se adăuga şi sacrificiul de mâncare şi băutură în măsură ordonată. în timpul actului acestuia, Nazireul trebuia să-şi tundă părul înaintea uşii Locaşului Sfânt şi să-l arunce în focul Altarului unde ardea împreună cu părţile grase ale sacrificiului euharistie (de mulţumire)(Num. 6 ,13.-20; f. Ap. 1 8 ,18; 21,24-26). Făgăduinţa Nazireatului era sau temporală, (de o lună, un an, trei ani) sau perpetuă (pe viaţă)  Uneori părinţii consacrau pe fiii lor încă nenăscuţi, precum s-a intâmplat cu Samuel, Simeon, Ioan Botezătorul” . Dacă Dumnezeu zice destul de clar, că va pedepsi pe cei netăiaţi împrejur la inimă, şi pe cei ce-şi rad colţurile bărbilor, oare ce va face celor ce-şi rad bărbile şi mustăţile de tot şi le azvârl la gunoi? Las să judece fiecare. „lată – zice mai departe Ieremia – aşa mi-a vorbit Domnul Dumnezeul lui Israel: Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele şi dă-l să bea toate neamurile la care te voi trimite. Vor bea şi vor fi ca nişte nebuni… Eu am luat potirul din mâna Domnului şi l-am dat să bea toate neamurile şi care mă trime­tea Domnul… şi tot celui tuns dinaintea feţei lui (barba şi mustă­tile)”(ier. 25,14-16, 23). ,,Sculaţi-vă, sui.ţi-vă împotriva acestui neam liniştit, care locuieşte fără teamă – zice Domnul – care n-are nici porţi nici zăvoare (la gurile lor) şi locuieşte singur (fără Dumnezeul cel adevărat). Averile lor vor f i de ja f ale celor tunşi înaintea feţei lor… ” .

„Cunosc – zice Domnul – înfumurarea lui, lăudărosiile lui deşarte şi faptele lui de nimic… De aceea-mi jeleşte inima… pentru oameni, pentru că toate avuţiile lor sunt pierdute, căci capetele lor sunt rase, bărbile lor sunt tăiate” (ier. 48, 30-37). ,,Se încing cu saci şi-i apucă groaza; toate feţele sunt: acoperite de ruşine şi toate capetele sunt rase” (iez. 7,18). 

Bărbaţii care îşi rad bărbile de bună voia lor, ca să fie la modă ca femeile, când îşi aruncă podoaba bărbătească vor să zică lui Dumnezeu aşa: „Doamne, Tu n-ai ştiut să ne faci nouă chip plă­cut şi de cinste, iată noi suntem mai pricepuţi şi mai înţelepţi de cât Tine” . Tot aşa vor să arate şi să zică şi femeile care îşi schimonosesc faţa pe care le-a dat-o Dumnezeu prin sulimeniri, feştiri, grimări, vopsiri, goliciuni şi înzorzonări cu felurite podoabe sataniceşti, transformându-se în laţ diavolesc şi cursă drăcească a tineri­lor slabi de minte, dar vai! că mânia lui Dumnezeu nu întârzie; ci va veni peste ele de nu se vor îndrepta şi cuminţi. Să ţinem seamă că pentru aceste păcate cărora urmează prăznuirile drăceşti cu jocuri cu întreg cortegiul de blestemăţii, vine mânia lui Dumnezeu, peste astfel de fii ai neascultării. Vai! vai! „Şi grozav lucru este a cădea cineva în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10, 31). „Să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia; ci vă schimbaţi la faţă în­tru înnoirea minţii voastre, ca să cunoaşteţi voi care este voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Rom. 12,2; Efs. 4 ,22-23). 

 

Protos.Nicodim Mândița 

Continuare

Muzica psaltică eliberează mintea de ceea ce este trecător şi pământesc

Muzica nu trebuie să lege mintea omului de frumuseţea sunetelor. Se cuvine ca muzica să devină o punte de iubire către veșnicie, o rugăciune stăruitoare, astfel încât pământul să fie transfigurat de lumina Învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.

Muzica psaltică ar trebui privită prin ochii celor care au desăvârşit-o, pentru ca şi noi (…) să putem înţelege şi trăi cu adevărat taina ei în Biserică. Muzica nu trebuie să lege mintea omului de frumuseţea sunetelor, aşa cum odinioară sirenele îi legau pe viaţă pe toţi aceia care treceau pe lângă insula lor, ci dimpotrivă, rostul ei este acela de a dezlega mintea de ceea ce este stricăcios şi pământesc, făcând-o să se unească cu Cerul, cu Dumnezeu. Altfel spus, se cuvine ca muzica să devină o punte de iubire către veșnicie, o rugăciune stăruitoare, astfel încât pământul să fie transfigurat de lumina Învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.
Gherontissa Gavrilia, o monahie din Grecia, spunea:

„Dacă aş fi fost pictor, aş fi pictat un astfel de tablou fantastic: un drum nesfârşit plin de lumină şi îngeri. Dar cele mai frumoase (taine) dăruite de Dumnezeu nici nu s-au scris, nici nu s-au pictat, nici nu s-au cântat. Au rămas şi rămân de-a lungul veacurilor numai în sufletul, în inima şi în duhul celor ce le-au… gustat. Nu s-au putut înfăţişa pe pământ, decât numai în lumea nevăzută, deoarece omul stricăcios nu are mijloace trebuitoare”.
Rămân cu nădejdea că de vom încerca, vom putea dărui Domnului inima noastră, în care stă înmiezuit în chip tainic un gând de cuvânt şi cânt: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi” (Psalmul 103, 34)
(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, București, p. 11)

Prin supunere și ascultare, sufletul omului ajunge la limanul mântuirii

Așa cum o apă, datorită celor două maluri între care curge, nu se pierde, nu se risipeşte, ci ajunge la marea cea mare, tot astfel sufletul omenesc, datorită unei asemenea supuneri şi ascultări faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, ajunge nerisipit, la limanul mântuirii, la viaţa veşnică de dincolo.
Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne tăiem vlăstarele netrebnice şi vătămătoare ale voilor noastre dezordonate şi păgubitoare şi să altoim pe ramurile omului nostru lăuntric voia lui Dumnezeu, prin care circulă seva Duhului Sfânt şi care aduce roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea. Prin aceasta ne vom stăpâni vasul în sfinţenie şi se va curma „patima poftelor”. Iar de va fi vorba să închidem gura celor fară cunoştinţă şi fară minte, s-o facem numai prin aceste fapte bune.
Şi dacă, după cuvântul Scripturii „răzvrătirea este la fel ca păcatul vrăjitoriei şi neascultarea”, la fel cu închinarea la idoli, atunci desigur că o astfel de supunere constituie legătura directă cu Duhul Sfânt, nu cu duhul diavolului, şi o astfel de ascultare constituie închinarea în duh şi în adevăr la Tatăl Ceresc, iar nu la tatăl minciunii ce sălăşluieşte în idoli. Şi aşa cum o apă, datorită celor două maluri între care curge, nu se pierde, nu se risipeşte, ci ajunge la marea cea mare, tot astfel sufletul omenesc, datorită unei asemenea supuneri şi ascultări faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, ajunge nerisipit, la limanul mântuirii, la viaţa veşnică de dincolo.
(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 109)