ECUMENISMUL SĂVÂRŞEŞTE ÎNSTRĂINAREA ORTODOCŞILOR ECUMENIŞTI DE BISERICA LOR MAMĂ, ÎNTUNECAREA CONŞTIINŢEI LOR PRIN AMĂGIRI ERETICE NEORTODOXE

Prietenia ecumenistă ajută pe cineva să se obişnuiască cu păcatele neortodocşilor Regretatul arhiepiscop Serafim (Sobolev) scria: ,,Este greu de spus unde se abat mai mult ortodocşii ecumenişti de la credinţa ortodoxă: în scrierile lor, sau prin participarea la conferinţele ecumeniste”[1]. Această participare care implică acceptarea compromisului dogmatic şi îndepărtarea de Sfânta Tradiţie este, în esenţa sa, trădarea Ortodoxiei.Multe lucruri s-au schimbat în conştiinţa Bisericilor Ortodoxe locale, inclusiv în cea a Patriarhiei Moscovei, de când ele s-au alăturat mişcării ecumeniste[2]. La Sinodul lor de la Moscova din 1948, Patriarhia Moscovei definea ,,mişcarea ecumenistă ca fiind o nouă încercare de a ridica turnul Babel, ca un semn al înşelării obişnuite a omului … din cauza păcatului mândriei. Ea a înlocuit misiunea unei unificări lăuntrice, organice şi întemeiată dogmatic cu o unificare mecanică externă”. Este extrem de semnificativ că, la acea vreme, Patriarhia Moscovei socotea că ,,adevărata unitate a Bisericii era un concept străin înţelegerii” mişcării ecumeniste, şi că a-l adopta ar însemna ,,să respingă adevărata unitate a Bisericii … în spaţiu şi timp … să rupă lanţul neîntrerupt al harului care uneşte Biserica Ortodoxă cu sfinţii apostoli prin succesiunea apostolică … să vândă tezaurul nostru păzit cu multă râvnă al credinţei pentru blidul de linte al foloaselor pământeşti şi prin aceasta să participe la ademenirea sufletelor omeneşti”[3]. Aceste din urmă cuvinte sună deosebit de dureros, când sunt comparate cu laudele de astăzi cântate în cinstea ecumenismului de ,,ortodocşii” ecumenişti ai Patriarhiei Moscovei. Pe lângă abaterea acestor ,,ortodocşi” ecumenişti de la credinţa lor prin încălcarea sfintelor canoane şi dogmei Bisericii (pe care o mărturisim în articolul 9 al Crezului nostru), ecumenismul a zămislit alte roade rele. În special, prietenia care se dezvoltă între ecumenişti. Imperceptibil pentru ei înşişi, participanţii la întrunirile ecumeniste se abat de la convingerile lor anterioare şi dobândesc un limbaj special, o terminologie şi un mod de a gândi care se dezvoltă în procesul dialogului. Astfel se săvârşeşte înstrăinarea ortodocşilor ecumenişti de Biserica lor Mamă, întunecarea conştiinţei lor prin amăgiri eretice neortodoxe. Exact aşa cum a remarcat Sfântul Apostol Pavel: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33). Există un astfel de concept precum ,,curăţia duhovnicească” (arhimandrit Constantin Zaiţev) fără care loialitatea faţă de Hristos este de neconceput. Potrivit unui scriitor religios contemporan, ,,întrunirile, rugăciunile şi slujbele comune ecumeniste hrănesc o lipsă de loialitate constantă a participanţilor faţă de propria credinţă, şi inculcă în sufletele lor o stare rea de adulter duhovnicesc”[4]. Ecumeniştii au devenit conştienţi de mult timp de importanţa comunicării personale pentru cultivarea indiferenţei confesionale şi lipsei de scrupule.Ei au un motiv serios să nu se limiteze doar la publicaţii tipărite; mai presus de toateei încurajează îndeosebi contactele personale care sunt stabilite la conferinţele şi adunările lor, la tot felul de dialoguri şi întruniri. În occident, ca o regulă, ecumenismul a fost propagat pe scară largă decenii la rând, ţintind, în primul rând, la demoralizarea credinţei ortodoxe: alte confesiuni nefiind de un interes deosebit pentru vrăjmaşul omenirii, deoarece ele se află deja, în parte sau pe deplin, în puterea sa. Funcţionarii mişcării ecumeniste, atât din occident cât mai ales din Rusia sovietică, au fost întotdeauna foarte atraşi de călătoriile gratuite în străinătate şi de toate avantajele aferente. Şcolile teologice ale Patriarhiei Moscovei sunt corupte cu ajutorul ecumenismului potrivit unui plan menit să proiecteze multe decenii din viitor. Preoţii viitori sunt inoculaţi făţiş cu perspectiva ecumenistă în locul credinţei ortodoxe. Mulţi dintre ei sunt trimişi la studiu în centrele ecumeniste din occident, în timp ce mulţi studenţi neortodocşi străini studiază la seminariile şi academiile teologice ale Patriarhiei Moscovei, şi îşi obţin acolo rangurile (!) teologice. Ereticii apuseni sunt invitaţi nu numai să ţină ocazional câte o prelegere, ci cursuri întregi. Astfel, în decursul unui număr de ani, la sfârşitul anilor ’1970 şi începutul anilor ’1980, profesorul de la Institutul Răsăritean din Roma, iezuitul Michael Arranz a ţinut cursuri de liturgică la Academia Teologică din Leningrad. El însuşi a primit un doctorat în teologie din mâinile mitropolitului ,,ortodox” Nicodim (Rotov), şi înveşmântat ca un preot ortodox, s-a împărtăşit în altarul bisericii academiei. În acest fel, trădătorii atestaţi ai Ortodoxiei sunt formaţi în Patriarhia Moscovei. În timpul anilor ,,reconstrucţiei”, sute de preoţi de mir din Patriarhia Moscovei au fost doar prea fericiţi să participe la ,,schimbul de experienţă” şi să fie formaţi în comunităţile protestante şi catolice din occident, în vreme ce nenumăraţi misionari occidentali, din cauza complicităţii binevoitoare a Patriarhiei Moscovei, au fost implicaţi pe faţă în coruperea poporului ortodox din Rusia. Aşa cum spunea recent arhipreotul patriarhal Ioan Sviridov, pe când se afla la Roma: ,,Rusia este ţara misiunii”[5]. Şi foarte recent, a început o mituire directă a clerului ortodox al Patriarhiei Moscovei de către catolici. Într-adevăr, toate aceste excese şi fărădelegi ale ecumeniştilor nu sunt decât ,,adulter duhovnicesc” ! Această expresie a fost folosită de preotul Timotei Selski[6]. Sursa: Ecumenismul – calea către pierzare, de Ludmilla Perepiolkina Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), ,,Ar trebui să ia parte Biserica Ortodoxă Rusă la mişcarea ecumenistă ?” (Nado li Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi uchastvovat’ v ekumenicheskom dvizhenii ?), raport din Actele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale … (Deianiia Soveshchaniia glav i predstavitelei Avtokefalnykh Pravoslavnikh Tserkvei …), vol. 2, Moscova, 1949, p. 376. [2] Patriarhia Moscovei a devenit membră a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) în 1961 la cea de-a III-a Adunare a CMB din New Delhi. [3] Actele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale …, vol. 2, p. 414-415. [4] A. Tuskarev, op. cit., p. 60. [5] A se vedea nota de subsol 7. [6] Preot Timotei Selski, ,,Despre curăţia duhovnicească” (O dukhovnom tselomudrii), Orthodox Russia, Jordanville, 1995, nr. 1/1526, p. 9.
https://www.aparatorul.md/ecumenismul-savarseste-instrainarea-ortodocsilor-ecumenisti-de-biserica-lor-mama-intunecarea-constiintei-lor-prin-amagiri-eretice-neortodoxe/

BLASFEMII DIRECT DE PE AMVON. SĂ NU NE MIRĂM APOI DE NECAZURILE CE VOR VENI…

“Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.” (Matei 23, 13) Notă: Dragi fraţi şi surori întru Hristos! Necătînd la aceste feţe şi costume drăgălaşe pentru copii, a poeziilor şi cîntecelelor încîntătoare, a organiza spectacole şi concerte în Biserica Domnului, şi, de asemenea, participarea la acestea, este un păcat foarte grav. Şi se mai miră mai apoi părinţii că copiii lor mai apoi trec prin nenorociri şi suferinţe… Cine are ochi de văzut, să vadă! La 5 mai 2019, după slujba din biserica Sf. M. Mc. Pantelimon din oraşul Dubna, a avut un spectacol de Paşti, care a adunat un număr mare de spectatori. Au fost invitaţi elevii şi profesorii şcolii duminicale Sf. Ioan Botezătorul. Spectatorii au avut parte de două reprezentări teatrale numite “Cum o oaie caută o viată mai bună” şi “Adevărul e nemuritor”, se anunţă pe site-ul parohiei din Dubna. Organizatorul unei astfel de blasfemii a fost parohul bisericii, preotul Leonid Saltîkov. Pregătirile pentru piesa “Adevărul e nemuritor” au început în februarie. Au existat foarte mulţi doritori de a participa, încît a fost nevoie să se organizeze încă un spectacol, anume pentru cei mai mici. Copiii împreună cu profesorii şcolii duminicale şi părinţii lor şi-au exersat rolurile, au învăţat cîntecelele, poeziile şi şi-au pregătit costumele. După finisarea pieselor, parohul bisericii Sf. M. Mc. Pantelimon, preotul Leonid Saltîkov, a invitat copiii la o petrecere de ceai festiv, unde elevii împreună cu preotul Pavel Nekrasov au cîntat cîntece sub acordurile chitarei.

Sursa Fotografii: http://dubna-blago.ru//nov2019/190503_dubna3vs.html

https://www.aparatorul.md/blasfemii-direct-de-pe-amvon-sa-nu-ne-miram-apoi-de-necazurile-ce-vor-veni/

Ce diferenţă este între adevăraţii creştini şi noi, care nu facem aşa?

Sfântul Pavel, într-una din epistolele către Corinteni, ne spune să nu ne ducem la tribunalele civile cu pricinile noastre, ci să rezolvăm între noi problema. La ora actuală, 40% din cei care au primit pământuri sau au probleme cu moştenirile sunt la tribunale. Şi sunt creştini! Unii stau neîmpărtăşiţi de 14 ani, unii nu se mai spovedesc, că tot au promis că se îndreaptă şi nu s-au îndreptat, unii au dreptate şi unii n-au. Dar şi cei care au dreptate şi cei care n-au, fiind creştini, ar trebui să rezolve ei problema. Aşadar, aplicarea practică a creştinismului aproape că nu există.

Aţi văzut ce-a făcut Sfântul Spiridon, dacă aţi ajuns să citiţi întâmplarea cu berbecii? El era păstor, era şi episcop şi păstor. Şi au venit noaptea hoţii la turmă şi dimineaţa i-a găsit tremurând şi neputând să se mişte. Şi i-a întrebat: „Ce-i cu voi aici?” Ei au început să plângă şi au zis: „Preasfinţite, am venit azi noapte la furat şi n-am putut să ne mai mişcăm din loc, a venit îngerul Domnului şi aici ne-a încremenit şi am tremurat toată noaptea”.
Atunci el s-a rugat pentru ei şi li s-au dezlipit picioarele de pământ şi le-a spus: „Mergeţi în pace!” Dar după o vreme i-a chemat înapoi. Ei s-au speriat, că s-au gândit că-i va da pe mâna autorităţilor. Atunci Sfântul Spiridon a luat un berbec şi le-a zis: „Luaţi şi voi un berbec. Parcă prea v-aţi ostenit toată noaptea şi nu v-aţi ales cu nimic, luaţi şi voi şi tăiaţi-l şi mâncaţi-l”. Şi ei au început să plângă, n-au mai tăiat nici un berbec, nu l-au mai părăsit pe Sfântul Spiridon toată viaţa.

Avem noi puterea în zilele noastre să facem aşa? „Părinte, dacă prindem pe vreunul că fură ceva de la noi, îl izbim de nu se vede.” Nu mai zic de toate celelalte: „Sunăm la poliţie, zbierăm, ţipăm, îl dăm în judecată, ne certăm, nu mai vorbim cu el, îi furăm şi noi ceva, îi aruncăm ceva peste gard etc.” Vedeţi marea diferenţă între adevăraţii creştini şi noi, care nu facem aşa? Cu ce ne deosebim de păgâni?

Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 235-236

Umple sufletul de bucurie şi veselie revărsarea iubirii dumnezeieşti

Să-L iubim pe Hristos. Atunci numele Lui va ieşi dinlăuntrul nostru cu dor fierbinte, cu căldură, cu dragoste dumnezeiască, vom striga numele Său în taină, negrăit. Să stăm înaintea lui Dumnezeu cu dăruire, cu smerenie, deasupra urmelor paşilor lui Hristos. Să ne slobozească Hristos de fiece cută a omului celui vechi. Să ne rugăm să ne vină lacrimile înainte de rugăciune. Dar, atenţie! Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Să vă rugaţi cu zdrobire: „Sunt eu vrednic să-mi dai atâta har, Hristoase al meu?” Şi atunci aceste lacrimi se fac lacrimi de recunoştinţă. Sunt mişcat; n-am făcut voia lui Dumnezeu, ci cer mila Lui.
Să vă rugaţi lui Dumnezeu cu dor fierbinte şi iubire, în linişte, cu blândeţe, lin, fără silire. Şi, când ziceţi rugăciunea „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să o spuneţi rar, smerit, lin, cu dragoste dumnezeiască. Cu dulceaţă să rostiţi numele lui Hristos. Să ziceţi cuvintele unul câte unul, „Doamne… lisuse… Hristoase… miluieşte-mă”, lin, delicat, iubitor, tainic, în minte, în tăcere, dar şi cu avânt, cu dor fierbinte, cu dragoste, fără forţare, siluire sau încrâncenare necuviincioasă. Cum vorbeşte mama care-şi iubeşte copilul? „Copilaşul meu!… Fetiţa mea!…”. Cu dor fierbinte. Dor fierbinte! Aceasta este taina. Aici grăieşte inima. „Copilaşul meu, sufletul meu!” „Domnul meu, lisuse al meu, lisuse al meu, lisuse al meu!…” Ceea ce ai în inima ta, în mintea ta, aceasta o rosteşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău (Luca 10, 27).
Câteodată este bine să ziceţi cu glas tare „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, pentru a o auzi şi simţurile, pentru a o auzi şi urechea! Suntem trup şi suflet, şi există o influenţă a unuia asupra celuilalt..
Însă, când te îndrăgosteşti de Hristos, preferi tăcerea şi rugăciunea minţii. Atunci cuvintele contenesc. Este tăcerea lăuntrică ce premerge, însoţeşte şi urmează cercetarea dumnezeiască, unirea dumnezeiască a sufletului cu cele dumnezeieşti. Când te afli în această stare, nu mai este nevoie de cuvinte. Acesta este un lucru pe care îl trăieşti. Ceva ce nu se explică. Numai cel care trăieşte această stare înţelege. Simţământul iubirii te copleşeşte, te uneşte cu Hristos. Te umpli de bucurie şi veselie, care arată că ai înlăuntrul tău iubirea dumnezeiască, iubirea desăvârşită. Iubirea dumnezeiască este dezinteresată, simplă, adevărată.
Cel mai desăvârşit mod al rugăciunii este cel tăcut. Liniştea. „Să tacă tot trupul omenesc”( Heruvicul din Sâmbăta Mare.)Acolo se săvârşeşte îndumnezeirea: în linişte, în tăcere, în taină. Acolo se săvârşeşte adevărata adorare. însă ca să trăiţi aceasta, trebuie să ajungeţi la măsuri… Atunci cuvintele se mistuie. Aduceţi-vă aminte: „Să tacă tot trupul omenesc”. Acest mod, al liniştii tăcute, este cel mai desăvârşit. Aşa te îndumnezeieşti. Pătrunzi în tainele lui Dumnezeu. Nu trebuie să vorbim noi mult. Să lăsăm harul să vorbească.
Ziceam „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi se deschideau noi orizonturi. Lacrimi de bucurie şi fericire curgeau din ochii mei pentru iubirea şi jertfa pe cruce a lui Hristos. Dor fierbinte! Aici se ascunde măreţia, Raiul. întrucât îl iubeşti pe Hristos, rosteşti aceste cuvinte cu dor fierbinte, din inimă. Şi încet-încet cuvintele se pierd. Inima este atât de plină, încât ajunge să spui „lisuse al meu!” şi nici un alt cuvânt. Iubirea se exprimă mai bine fără nici un cuvânt. Când un suflet se îndrăgosteşte cu adevărat de Domnul, preferă tăcerea şi rugăciunea minţii. Revărsarea iubirii dumnezeieşti umple sufletul de bucurie şi veselie.
Mai întâi, un astfel de suflet este înfăţişat în Psaltire, în Octoih, în Mineie ş.a. Acum au încetat cuvintele. Trăieşte în adâncul său smerenia dumnezeiască. Acolo Se sălăşluieşte Hristos, înlăuntrul său, şi simte glasul dumnezeiesc. Se află în lume şi în afara lumii, în Rai, adică în Biserică, în Raiul nezidit. Spune Sfântul Ignatie Briancianinov:
„Mult dorită este rugăciunea inimii, mult dorită este tăcerea inimii, mult dorit este să trăim în cea mai însingurată pustie, căci acestea slujesc în chip osebit rugăciunii inimii şi tăcerii inimii”.
Tăcerea inimii înseamnă a nu fi împrăştiat de nimic. Să trăieşti singur cu Dumnezeu.
Dumnezeu este pretutindeni şi pe toate le plineşte. Mă străduiesc să mă arunc în nemărginire, în stele. Mintea mea se avântă în măreţia atotputerniciei lui Dumnezeu, socotind distanţele miliardelor de ani lumină. îl simt dinaintea mea pe Atotputernicul Dumnezeu şi-mi deschid mâinile şi sufletul, să mă unesc cu El, să mă împărtăşesc de Dumnezeire…

Părintele Porfirie Kapsokalivitul

Sfântul Paisie Aghioritul si cele 20 de fericiri

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”[1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226
[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005)

Nu sunt de ajuns faptele bune

Printre oamenii care trăiesc în jurul nostru există și unii care nu cred în Dumnezeu și totuși fac multe fapte bune. Adeseori am auzit următoarea întrebare :

„Nu este de ajuns, nu se vor mântui oamenii cu faptele lor bune ?”

Trebuie numaidecât să dau răspunsul. Nu, nu se vor mântui numai cu faptele bune.

De ce nu se vor mântui ?

 Fiindcă așa a spus Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, când l-a întrebat … un învățător de lege, ispitindu-l și zicând :

Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege ?  Iar Iisus i-a zis : Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, aceasta este prima și cea mai mare poruncă, iar a doua, asemenea cu aceasta, îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți (Mt. 22, 35-39).

Dacă credința în Dumnezeu și dragostea față de El este cea dintâi și cea mai importantă poruncă din Lege și dacă cea de-a doua poruncă despre dragostea față de aproapele izvorăște din prima, și dacă dragostea față de aproapele își trage puterea din dragostea față de Dumnezeu, atunci aceasta înseamnă că, pentru a se mântui cineva, trebuie cu toată inima sa să-L iubească pe Dumnezeu, fiindcă aceasta este cea dintâi și cea mai importantă poruncă din Lege.

Dar ce înseamnă mântuire ? Faptul de a se mântui cineva înseamnă să moștenească viața veșnică, să intre în Împărăția lui Dumnezeu și să devină părtaș al acestei Împărății ! Ce este Împărăția lui Dumnezeu și ce este viața veșnică ?
Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis către evrei un cuvânt foarte minunat, și anume, că toți trebuie să mănânce Pâinea cea cerească și că această Pâine cerească este Însuși Trupul Lui, pe care El îl dă pentru mântuirea lumii și ca să trăiască lumea. „Amin, Amin, zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi înșivă” (In. 6, 53)

Care viață ?

Cea veșnică. Nu veți avea viața veșnică, nu veți deveni părtași ai Împărăției lui Dumnezeu și nu se va mântui sufletul vostru. Poate să existe ceva mai limpede decât cuvântul acesta ? Dacă nu credem cu toată inima noastră în Dumnezeu, dacă nu ne botezăm, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, atunci mântuirea pentru noi nu există.
Vedeți, numai faptele bune nu sunt de ajuns ca să ne mântuim !
Știm că și necredincioșii fac fapte bune și drepte și atunci se ivește întrebarea cum să judecăm faptele bune pe care le fac necredincioșii, care este valoarea lor ?

Desigur, toate faptele bune pe care le fac acești oameni au valoarea lor, care este mare. Acceptăm acest lucru, dar trebuie să știm că există o mare diferență între faptele bune pe care le fac necredincioșii și cele pe care le fac oamenii care cu toată inima lor cred în Dumnezeu.

Care este diferența ? Diferența este următoarea : Există o mulțime de oameni, foarte puternici, care jertfesc toate, chiar și propria lor viață, de dragul poporului lor. Au existat mulți oameni de felul acesta, chiar și în epoca noastră. Au existat, așadar, mulți oameni care și-au dat viața pentru binele poporului lor și al neamului lor.Există de asemenea oameni care și-au jertfit viața de dragul clasei lor de care aparțin.

Ce au în comun toate aceste fapte bune ?

Această dragoste a lor pentru poporul lor, oricât de bună ar fi, este o dragoste numai față de poporul lor și odată cu aceasta există și ură față de oamenii altor neamuri și clase sociale.  Totuși adevărata dragoste și dragostea sinceră cea plăcută lui Dumnezeu nu poate avea ură, această dragoste îmbrățișează toate, este universală.E nevoie de nevoință, e nevoie de osteneală, e nevoie să ne silim pe noi înșine să facem binele. Trebuie să ne întoarcem de la rău, de la orice nedreptate, și să ne întoarcem către adevăr.

E nevoie de lupte ca să facem fapte bune. Numai atunci când prin încercări mari și stăruitoare ne curățim inima noastră, și astfel atragem către noi harul lui Dumnezeu, când acest har înalță în inima noastră dumnezeiasca dragoste, dragostea față de toți oamenii, care nu urăște pe nimeni, numai atunci această dragoste, împreună cu credința, ne deschide drumul către Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, nu sunt de ajuns numai faptele bune și nu este de ajuns numai morala, e nevoie și de credință. Fiindcă numai credința în Dumnezeu și comuniunea cu El ne dă puterea să facem cu sinceritate fapte bune și cu adevărat plăcute lui Dumnezeu. Această putere nu o dă morala și fac o mare greșeală aceia care cred că putem înlocui religia cu vreo învățătură morală. Trebuie ca harul dumnezeiesc să se sălășluiască în inima noastră pentru ca aceasta să devină templu al Preasfântului Duh. Amin.