Sa urmam lui Hristos

Acestuia urmează şi tu! Şi chiar dacă soţia ta a săvârşit păcate nenumărate, în dauna ta, pe toate să le treci cu vederea şi să le ierţi. Şi daca-ţi iei femeie arţăgoasă, s-o schimbi prin bunătate şi blândeţe, precum Şi Hristos Biserica. Pentru că nu doar întinarea ei a curaţit-o, ci şi bătrâneţile ei le-a şters, dezbrăcându-l pe omui cel vechi, care era înconjurat de păcate. Şi din nou, înţelegând aceasta, Pavel a spus: „Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel” (Efeseni 5,27). Adică n-a făcut-o doar bună, ci şi tânără, nu însă la trup, ci în toată starea ei sufletească.
Şi nu doar acest lucru este minunat, că a luat-o urâtă şi diformă, şi de ruşine, şi îmbătrânită, şi nu s-a scârbit de urâţenia ei, ci şi la moarte S-a dat pe Sine, şi a preschimbat-o într-o frumuseţe nemaiîntâlnită. Dar şi după toate acestea, deşi o vede de multe ori că se întinează şi se murdăreşte, n-o desparte, nici n-o rupe de Sine, ci stăruie s-o îngrijească şi s-o îndrepte. Pentru că, spune-mi, câţi au păcătuit după credinţa lor în Acesta? Insă n-a simţit nicio scârbă pentru ei! De pildă, cel care a săvârşit desfrânare în Corint era mădularul Bisericii! Insă n-a tăiat mădularul, ci l-a îndreptat. Biserica galatenilor în întregime l-a abandonat şi a trecut la iudaism, însă nici pe aceasta n-a alungat-o, şi după ce a vindecat-o prin Pavel, a readus-o la înrudirea de dinainte.
Adică, la fel ca în cazul trupurilor, dacă se întâmplă vreo boală, nu tăiem mădularul bolnav, ci îndepărtăm boala, la fel să facem şi referitor la femeie. Dacă se întâmplă să aibă vreo răutate, să n-o alungi, ci încearcă să pierzi răutatea ei.
Desigur, dacă putem să îndreptăm o femeie, căci de multe ori nu putem să vindecăm un mădular anchilozat, dar deşi ştim că beteşugul este de nevindecat, nici aşa nu-l tăiem.
Deci cum nu este lipsit de raţiune să arătăm atâta grijă acolo unde îndreptarea este neputincioasă şi nu există niciun câştig, în timp ce acolo unde nădejdile sunt bune şi schimbarea mare, să împiedicăm vindecarea? Pentru că cele care sunt invalide din fire este cu neputinţă să le îndreptăm din nou, în timp ce pornirile rele putem să le prefacem.

Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvinte de aur, vol III; Editura Egumenita

Iubeste smerenia si saracia cu duhul

Despre faptul că sufletul trebuie să dispreţuiască orice cinstire i se aduce şi să iubească smerenia şi sărăcia cu duhul, prin care se dobândeşte pacea sufletului

Prin urmare, iubite cititor, dacă iubeşti pacea inimii, luptă-te să intri în ea prin poarta smereniei (pentru că altă intrare în aceasta în afară de smerenie nu există). Iar ca să dobândeşti smerenia trebuie să te osteneşti şi să te sileşti (mai ales la început) să îmbrăţişezi, pe de o parte, toate necazurile şi încercările ca pe nişte surori iubite ale tale, şi să te fereşti, pe de altă parte, de orice slavă şi cinste, dorind să fii dispreţuit de către toţi şi să nu fie nimeni care să te apere şi să te aline, decât numai Dumnezeul tău.

Incredinţează-te şi întăreşte-te în acest gând, anume că numai Dumnezeul tău este binele tău, singura ta scăpare şi că toate celelalte lucruri sunt pentru tine tot atâţia spini, pe care dacă îi laşi să intre în inima ta te vor răni de moarte. Iar dacă cineva te face de ruşine trebuie să nu te mâhneşti, ci să accepţi cu bucurie ruşinea, fiind încredinţat că făcând astfel, Dumnezeu este cu tine. Şi să nu doreşti altă cinste, nici să cauţi altceva decât a pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru ceea ce Ii aduce Lui mai mare slavă.

Osteneşte-te ca să ajungi să te bucuri când cineva îţi spune vorbe de ocară sau te mustră sau te dispreţuieşte. Căci mare este comoara care stă ascunsă sub această ţărână a pătimirii necinstei. Iar dacă primeşti de bunăvoie această pătimire, degrabă te vei îmbogăţi, fără ca acest lucru să-l ştie cel care îţi dă acest dar, adică cel care te necinsteşte. Nu căuta niciodată să te iubească cineva în această viaţă, nici să te cinstească, pentru a putea să pătimeşti cu Hristos Cel Răstignit fără să te împiedice cineva.

Păzeşte-te de tine însuţi ca de cel mai mare duşman al tău; nu urma voii tale, nici minţii tale, nici părerii tale, dacă vrei să nu pieri. Intrarmează-te mereu pentru aceasta, pentru a te păzi de tine însuţi. Iar când voinţa ta înclină spre vreun lucru, chiar şi unul sfânt, mai întâi înfăţişeaz-o dezgolită înaintea lui Dumnezeu, cu smerenie adâncă, rugându-L să se facă cu ea voia Iui Dumnezeu şi nu a ta. Şi aceasta fă-o cu dorinţă din adâncul inimii, fără nicio urmă de iubire de sine, cunoscând tu de te la tine însuţi că nu ai nimic şi nici nu poţi face nimic.

Păzeşte-te de gândurile care par a îndruma spre sfinţenie şi îndeamnă spre râvnă fără discernământ. Despre aceasta, Dumnezeu spune alegoric: „Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 15-16). Iar roadele lor, pe care le lasă în suflet sunt tristeţe şi tulburare. Pentru toate aceste gânduri te îndepărtează de smerenie şi de acea pace şi linişte interioară, indiferent de felul în care ele se înfăţişează minţii. Aceştia sunt prorocii mincinoşi îmbrăcaţi în chip de oi, adică prefăcându-se a îndemna spre râvnă pentru a fi de folos, chipurile, aproapelui, însă spre o râvnă fără discernământ, aceste gânduri fiind, de fapt, lupi răpitori care îţi răpesc smerenia şi acea pace şi linişte, atât de necesară oricui vrea să sporească neabătut. Iar cu cât gândurile au mai mult aparenţa sfinţeniei, cu atât mai mult trebuie să le cercetezi, făcând acest lucru cu multă linişte şi pace lăuntrică, după cum s-a spus. Iar dacă vreodată eşti lipsit de vreuna din acestea, nu te tulbura, ci smereşte-te înaintea lui Dumnezeu şi cunoaşte ţi neputinţa, învăţându-te pe viitor că poate astfel îngăduie Dumnezeu pentru a-ţi smeri mândria care se află ascunsă înlăuntrul tău fără ca tu să ştii acest lucru.

Iar dacă vreodată vei simţi că sufletul tău este împuns de oricare spin ascuţit şi otrăvitor, adică de orice patimă şi gând, nu te tulbura pentru aceasta, ci ia aminte cu mai multă chibzuinţă ca să nu pătrundă acestea în inima ta. Trage-ţi inima înapoi şi condu-ţi cu bucurie voinţa în locul păcii şi al liniştii, păzindu- ţi sufletul curat înaintea lui Dumnezeu, pe care II vei găsi întotdeauna înlăuntrul tău şi în adâncul inimii tale, fiind încredinţat de adevărul părerii tale că toate ţi se întâmplă pentru a fi încercat, pentru a deveni astfel destoinic să îţi împlineşti menirea şi vrednic de cununa dreptăţii, care îţi este pregătită de către milostivirea lui Dumnezeu.

Sfantul Nicodim Aghioritul, Razboiul nevazut, Editura Reintregirea

Cand Duhul Sfant straluceste in noi

Că atunci când Duhul Sfânt străluceşte în noi toate cele ale patimilor fug ca întunericul de lumină, dar atunci când acesta îşi strânge razele Sale, vom fi aruncaţi sub ele şi sub gândurile rele

Lumina Ta care străluceşte în jurul meu îmi dă viaţă, Hristoase al meu, căci vederea Ta e viaţă şi înviere. Dar modul lucrărilor luminii Tale nu pot să-l spun, deşi am cunoscut şi cunosc cu fapta acest lucru, Dumnezeul meu; pentru că şi dacă sunt ţinut de boală, de necazuri şi întristări, în lanţuri, foame şi temniţă, chiar dacă sunt ţinut de cele mai cumplite suferinţe, Hristoase al meu, atunci când străluceşte lumina Ta, ea alungă toate ca pe un întuneric şi Duhul Tău Dumnezeiesc mă face dintr-o dată să fiu în uşurare, în lumină şi în desfătarea luminii. Necazurile le-am cunoscut ca pe un fum, gândurile ca pe un întuneric, ispitele ca pe nişe săgeţi, grijile ca pe o beznă, iar patimile ca pe nişte fiare sălbatice, Cuvinte, din care m-ai eliberat şi m-ai scos odinioară făcând să strălucească câte puţin în mine lumina cea dumnezeiască, iar acum, fiind eu în mijlocul acestor [rele], Hristoase, Dumnezeul meu, mă păzeşti nerănit acoperindu-mă cu lumina Ta.
Dar pentru că mult cad păcătuind în fiecare clipă pentru că mă răzvrătesc, pentru că Te mânii, cer povăţuirea/pedepsirea mea miloasă din măruntaiele iubirii Tale, Hristoase al meu, pe care o şi simt cu tărie lucrându-se în mine prin retragerea Luminii dumnezeieşti celei neapropiate şi atotstrălucitoare care mă acoperă şi ocroteşte. Aşa cum atunci când apune soarele se face noapte şi întuneric şi ies la hrănire toate fiarele sălbatice [Ps 103, 19-21], tot aşa, Dumnezeul meu, atunci când lumina Ta nu mă mai acoperă, de îndată întunericul vieţii şi marea gândurilor mă învăluie, fiarele patimilor mă mănâncă şi sunt rănit de săgeţile tuturor gândurilor.
Dar după ce iarăşi Ţi-e milă până în măruntaie, iarăşi Te milostiveşti, după ce asculţi gemetele tânguirilor mele, îţi pleci urechea la suspinele mele şi primeşti lacrimile mele şi vrei să priveşti spre smerenia mea, a celui ce am păcătuit neiertat, Hristoase ai meu, după aceasta iarăşi Te arăţi de departe răsărind ca un soare, şi creşti câte puţin fără a pătimi Tu însuţi aceasta, ci deschizând ca să privească aceasta mintea robului Tău; iar după puţin Te arăţi mai mare decât soarele, căci pe măsură ce întunericul fuge şi piere, socot că vii Tu, Cel ce eşti pretutindeni, iar când mă încercuieşti întreg ca odinioară, Mântuitorule, când mă acoperi întreg, mă cuprinzi de jur-împrejur întreg, atunci sunt eliberat de rele, sunt izbăvit de întuneric, de ispite, de patimi şi de toate gândurile, căci mă umplu de bunătate, mă umplu de veselie, mă umplu de bucurie, de voioşie negrăită văzând taine înfricoşătoare, văzând taine străine, văzând cele ce ochiul omului nu vede nici nu poate să privească, nici urechea nu poate să audă, nici la inima muritorilor nu s-au suit [1 Co 2, 9]; şi atunci sunt lovit tare de uimire, îmi ies din mine însumi la unele ca acestea şi mă înstrăinez cu totul de toate cele de pe pământ, lăudându-Te cu glasuri neîncetate pe Tine, Dumnezeul meu, înţelegând în mine însumi această schimbare străină şi modul ajutorului mâinii Celui Atotputernic [Sol 11, 17]: cum numai prin strălucirea luminii Tale şi arătarea Ta ai alungat toată întristarea, m-ai răpit din lume şi, unindu-Te tainic cu mine, m-ai aşezat îndată în cer, acolo unde nu e întristare, nici suspin [is 35, 10], nici lacrimă, nici şarpe care să muşte de călcâi [Fc 3, 15]; cum mi-ai arătat fără oboseală şi nenorocire calea cea potrivnică şi strâmtă, cu anevoie de umblat pentru oameni sau, mai adevărat spus. care cu neputinţă de umblat pentru toţi. Căci cine a putut vreodată sau care om va putea vreodată să ajungă în cer cu trupul sau chiar fără trup? cu ce fel de aripi va zbura? Ilie a fost ridicat cu un car de foc [4 Rg 2,1], iar înaintea lui Enoh [Fc 5, 24], dar nu în cer, ci într-alt loc: nu el de la sine însuşi, ci a fost mutat. Dar ce sunt acestea faţă de cele ce se fac în noi?

Cum va putea fi vreo comparaţie – spune- mi! – între umbră şi adevăr, sau intre un duh slujitor şi rob (Evr 1. 14) şi Duhul Stăpânitor. Atoatelucrător şi Dumnezeiesc Care întăreşte şi dă putere întregii firi create? Căci toate celelalte sunt făptura Lui, numai El e Făcător, ca Unul inseparabil de Tatăl precum şi de Fiul. Cele Trei sunt Dumnezeu căci Un Dumnezeu e Treimea. Ea a înfiinţat toate, Ea a creat toate. Ea l-a creat în lume după trup pe Cuvântul şi Fiul Tatălui Care e inseparabil de Tatăl şi Duhul. Iar prin venirea Duhului El Se întrupează cu adevărat şi se face ceea ce nu era: om asemenea mie. atără de păcat [Evr 4, 15] şi de orice fărădelege, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, văzut de toţi, şi având Duhul Cel Dumnezeiesc Care e împreună cu El prin fire, cu Care a dat viaţă morţilor, a deschis pupilele orbilor, a curăţit pe leproşi şi a alungat pe demoni. Iar El suferind crucea şi moartea, înviind în Duhul a fost înălţat în slavă şi a înnoit cale spre cer [Evr 10. 20] tuturor celor ce cred în El cu credinţă neşovăielnică, şi a revărsat cu bogăţie peste toţi cei ce îşi arată credinţa din fapte. Duhul Cel Preasfânt pe Care şi acum îl revarsă fără invidie peste unii ca aceştia şi-i îndumnezeieşte prin El pe cei cu care S-a unit, din oameni îi schimbă fără schimbare şi-i arată copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai Mântuitorului, comoştenitori ai lui Hristos, moştenitori ai lui Dumnezeu, dumnezei uniţi cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, legaţi cu lanţuri numai prin trup, dar liberi cu duhul, urcându-se uşor la ceruri împreună cu FIristos dobândind acolo cetăţenia întreagă [Flp 3, 20] prin vederea celor bune pe care ochii nu le-au văzut [1 Co 2, 9].

Deci care e carul de foc care l-a răpit pe Ilie? Ce este mutarea lui Enoh faţă de acestea? Cred că aşa cum marea tăiată odinioară cu toiagul şi mana coborâtă din cer au fost negreşit numai o prefigurare şi simboluri ale adevărului – marea o prefigurare a Botezului, iar mana a Mântuitorului -, aşa şi acelea sunt simboluri şi prefigurare a unor lucruri care au o covârşire şi slavă incomparabilă, tot atât pe cât necreatul covârşeşte prin fire creatul. Căci mana, care se numeşte pâine şi hrană a îngerilor [Sir 16, 20], pe care au mâncat-o oamenii în pustie atunci, a lipsit, a pierit şi toţi câţi au mâncat-o au murit, fiindcă nu se împărtăşeau de viaţă. Dar Trupul Domnului meu fiind îndumnezeit şi plin de viata ii face părtaşi ai vieţii şi nemuritori pe toţi cei care-L manânca: şi îi face să străbată in noianul mării, nici nu-i muta din Egipt într-alt pământ care să dea oamenilor iarăşi roade stricăcioase, iar Izbăvitorul lumii nu ne porunceşte să umblăm patruzeci de ani ca să dobândim pământul făgăduinţei, ci de îndată ce suntem botezaţi cu credinţă neîndoielnică şi ne împărtăşim de Sângele şi Trupul Lui, ne duce de la moarte la viată, din întuneric la lumină şi de pe pământ la cer.
Dezbrâcându-mă mai întâi de stricăciune şi moarte şi eliberându-mă întreg în chip simţit şi conştient – lucru mai înfricoşător deja! toate -, Creatorul a toate mi-a arăta un cer nou [Is 65, 17] şi S-a sălăşluit întru Mine, lucru de care nu s-a învrednicit rumeni din sfinţii din vechime. Căci mai întâi a grăit prin Duhul Cel dumnezeiesc şi a făcut minuni prin lucrarea Lui, dar înainte ca Hristosul şi Dumnezeul meu să Se fi făcut om. Dumnezeu nu era nicidecum unit cu cineva în chip fiinţial, iar luând trup a dat Duhul Cel dumnezeiesc şi Se uneşte prin El in chip fiinţial cu toţi credincioşii şi unirea lor devine inseparabilă. Vai mie! – căci suspin cu amar pentru rătăcirea oamenilor – cum nu vom crede lui Hristos? cum nu vom urma Lui? cum nu vom dori viaţa? cum nu vom dori bogăţia Lui de nejefuit şi nestricăcioasă, slava neîmbătrânitoare a petrecerii împreună cu El? Cum, alipiţi fiind de cele stricăcioase. socotim că ne mântuim noi care nici nu iubim pe Hristos mai mult decât cele văzute, nici nu nădăjduim să fim împreună cu E! după moarte? Suntem mai nesimţiţi decât lemnele şî pietrele! Ci, o, Hristoase al meu, izbăveşte-mă din sminteala acestora şi învată-mă să Te iubesc pe Tine, Viaţa tuturor credincioşilor! Căci Ţie se cuvine slavă şi laudă, cinste şi închinăciune, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău Dumnezeiesc, acum şi pururea ca Unui Impărat în vecii vecilor şi Facator, Dumnezeu şi Stăpân a toate. Amin.

Sfantul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole si Capitole, SCRIERI III; Editura Deisis