BUCOVINA – NU ESTE SODOMA! CERNĂUȚI: CONFRUNTĂRI DE STRADĂ PE FONDUL DESFĂŞURĂRII MARŞULUI LGBT


Orașul Cernăuți a fost scena unor confruntări de stradă, vineri, 17 mai. Cel puțin două persoane au fost reținute, în urma ciocnirilor dintre forțele de ordine și un grup pro-familie, în Piața Teatrală din centrul regional, pe fondul desfășurării unei acțiuni pentru promovarea „egalității a persoanelor LGBT”. Potrivit jurnaliștilor, manifestarea LGBT a fost organizată de activiștii comunității „Insight”, cu ocazia marcării Zilei Internaționale a homosexualilor. S-au opus desfășurării acestei acțiuni câteva organizații creștine din Cernăuți, inclusiv reprezentanții mișcări „Katechon”. Pentru asigurarea ordinii publice la fața locului au fost mobilizați 500 de polițiști, dar și militari din Serviciul Gărzii Naționale. Contramanifestanții au scandat „Bucovina – Nu este Sodoma!” și au purtat pancarte cu inscripţii „Familia ucraineană – tata, mama, copilul”. Ceilalți au au desfăşurat drapelul comunității LGBT și au dansat. 


https://www.aparatorul.md/bucovina-nu-este-sodoma-cernauti-confruntari-de-strada-pe-fondul-desfasurarii-marsului-lgbt/

Sf. Ioan Gura de Aur: Cuvânt la Duminica Slăbănogului

Sf. Ioan Gura de AurCuvânt la Duminica Slăbănogului

Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista nici la cea mai mică încercare. Ce trebuie să vorbesc eu despre noi, oamenii cei mici şi slabi? De ar fi cineva încă şi un Pavel, sau un Petru, sau Iacob, sau Ioan, şi i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, uşor ar fi învins, s-ar împiedica şi ar cădea. Spre a întări aceasta, vă voi aduce numai cuvintele lui Hristos ce le-a zis lui Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; Eu însă M-am rugat pentru line, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 31-32). El vrea să spună că, dacă nu l-ar fi ajutat pe Petru, nu ar fi rămas statornică nici chiar credinţa acestui Apostol.

Deci, dacă Petru, care iubea aşa de înfocat pe Hristos, şi după Invierea Domnului cuteza de mii de ori a-şi pune viaţa pentru Dânsul, dacă acest principe al Apostolilor, pe care însuşi dumnezeiescul învăţător l-a fericit şi pentru credinţa lui cea tare l-a numit piatră, dacă acesta, fără de ajutorul dumnezeiesc s-ar fi clătit şi ar fi căzut din credinţa sa, cine ar mai putea rămâne statornic fără de ajutorul dumnezeiesc?

Dumnezeu ne dă într-adevăr ajutorul Său, de aceea zice Apostolul Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va aduce şi scăparea din ea” (I Corinteni 10, 13). Pavel vrea să spună că Dumnezeu, nu numai că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar că ne ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră, şi nu ne lipseşte bunăvoinţa, nădejdea spre Dânsul, supunerea şi răbdarea. Nu numai când suntem ispitiţi peste puterile noastre, ci încă şi în altfel de încercări, care nu covârşesc puterile noastre, avem nevoie de ajutorul dumnezeiesc, dacă voim să rezistăm. De aceea, zice Apostolul Pavel în alt loc: „Pe cat prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).Acela care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El este Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele. Dar socoteşte mai departe cât de mult se îngrijea Hristos pentru slăbănog încă şi după vindecarea lui. El nu l-a slobozit ca şi cum nu s-ar mai fi interesat de dânsul, ci după ce l-a găsit în templu, a zis către el: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea şi nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ti fie ceva mai rău”prin aceasta înseamnă că pe slăbănog şi în viitor îl ameninţă nenorociri, dacă el nu va birui păcatul.Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică.

Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferinţele momentane, dar caută a-i apăra şi de întâmplările viitoare. Tot aşa a făcut şi Hristos, când a întărit şi a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Şi fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, de aceea a zis: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău”. Hristos a arătat binevoitoarea Sa prietenie către bolnav şi în altă privinţă, adică tocmai în vorba care la prima vedere cuprinde o dojana. El i-a zis numai atât: „Să nu mai păcătuieşti”. Aşadar, nu face cunoscute păcatele lui, dar observă că i s-a întâmplat acea boală pentru păcatele lui. Dar ce fel de păcate a săvârşit el n-a arătat, nu i-a zis: „Tu ai făcut cutare şi cutare nelegiuire, ai păcătuit întru aceasta sau în cealaltă”, ci i-a zis simplu: <<Să nu mai păcătuieşti>>“.

duminica-slabanogului-vitezda-2-foarte-frumoasa.jpg

19 mai 2005 – Crima de la manastirea Petru Voda: a vrut sa-l asasineze pe parintele Justin Parvu insa l-a confundat si l-a ucis pe preotul Panaite Fuică

Pe 19 mai 2005 a avut loc o odioasa crima la Manastirea Petru Voda. Iata ce putem citi in doua articole mai vechi.
KANAL D: Tânărul care a omorât din greşeală un preot când încerca să-l asasineze pe Iustin Pârvu rămâne internat la spitalul de psihiatrie! Mihai Coisin a făcut crimă în curtea mânăstirii Petru Vodă, 17 decembrie 2018
Marele duhovnic Iustin Pârvu a supravieţuit miraculos unei tentative de asasinat în 2005, când tânărul Mihai Ovidiu Coisin a încercat să-l omoare în curtea mânăstirii Petru Vodă.
Plecat dintre noi la 94 de ani, pe 16 iunie 2013, marele duhovnic Iustin Pârvu a supravieţuit nu numai anilor grei de temniţă comunistă, ci şi unei încercări de asasinat petrecută în 2005. Atunci, tânărul Mihai-Ovidiu Coisin a venit la mânăstirea Petru Vodă, lăcaşul lui Iustin Pârvu, cu intenţia clară de a-l omorî pe părinte, care îi refuzase vasluianului, în două rânduri, intrarea în rândul călugărilor.
Numai că Mihai Coisin l-a confundat pe Iustin Pârvu cu preotul Panaite Fuică (81 de ani), pe care l-a ucis cu mai multe lovituri de cuţit chiar în curtea mânăstirii. ”Fapta a avut loc pe 19 mai 2005, în curtea mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, iar octogenarul a decedat la scurt timp la Spitalul Judeţean Neamţ. În urma anchetei s-a stabilit că bătrânul preot ieşean a murit din cauza unei confuzii, intenţia criminalului fiind de a-l ucide pe stareţul mănăstirii, Iustin Pârvu. În 2002, Coisin venise pentru prima oară la Petru Vodă cu intenţia de a se călugări, dar a provocat mai multe scandaluri şi a ameninţat călugării. A fost sfătuit să plece şi chiar părintele Iustin i-a recomandat internarea într-un spital de psihiatrie. Familia l-a internat o perioadă la Secţia Psihiatrie a Spitalului Judeţean Neamţ, dar  vasluianul a revenit la mănăstire în 2004 împreună cu părinţii, în încercarea de a-l îndupleca pe stareţ să-l primească în rândul călugărilor. Fiind din nou refuzat de părintele Iustin, dorinţa de a se răzbuna a prins tot mai mult contur în mintea vasluianului. Coisin a venit la Petru Vodă în 2005 pentru a-şi duce planul la capăt, iar în curtea mănăstirii l-a întâlnit pe preotul pensionar Panaite Fuică. Cum înfăţişarea şi statura semănau cu cea a stareţului Iustin, Coisin a făcut o confuzie şi l-a înjunghiat cu trei lovituri de cuţit. Arma fusese sustrasă de atacator din bucătăria mănăstirii, şi ascunsă sub un cerdac. Când a realizat că victima pe care o înjunghiase nu era Iustin Pârvu, vasluianul a început să strige că regretă enorm că a lovit un om nevinovat, dar şi că îi pare rău că nu l-a ucis pe părintele stareţ. El a mărturisit apoi procurorilor că acesta a fost scopul pentru care a venit la mănăstire, pentru a răzbuna „umilinţa“ suferită”, nota ziarul Adevărul.
Şi în prezent, după 13 ani de la dramaticul incident, criminalul Mihai-Ovidiu Coisin, acum în vârstă de 36 de ani, este închis în Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Pădureni-Grajduri (judeţul Iaşi). În ciuda faptului că, periodic, bărbatul face cereri de eliberare condiţionată, Tribunalul Iaşi respinge fără echivoc cererile acestuia, ţinând cont probabil şi de faptul că Mihai Coisin şi-a atacat la un moment dat şi familia – mama şi unchiul – cu toporul, provocându-le răni grave.
Ziarul de Iasi: Crima diavoleasca la Manastirea Petru Voda. Preot iesean asasinat la spovedanie, 21 mai 2005
Crima abominabila: un preot iesean a fost omorit bestial la manastirea Petru Voda, din judetul Neamt. In virsta de 81 de ani, preotul Panaite Fuica s-a retras la manastire pentru a-si petrece zilele pe care i le mai harazise Dumnezeu printre cele lumesti. Criminalul, un tinar care spunea ca este student teolog la Iasi, l-a confundat pe preotul iesean cu staretul manastirii. Inarmat cu un cutit, ucigasul s-a repezit catre preotul iesean si l-a injunghiat de trei ori in abdomen. De abia dupa ce a vazut fata victimei, ucigasul a inceput sa strige ca ii pare rau si a rupt-o la fuga. A fost oprit de enoriasi si de calugarii de la manastire. Panaite Fuica a fost transportat de urgenta la spital, dar medicii nu au mai reusit sa-l salveze. Mihai Coisin, autorul abominabilei fapte, a fost retinut de procurori si ulterior arestat de judecatori.

Linistea si pacea ce dainuie de zeci de ani la manastirea Petru Voda, situata linga Poiana Largului, in coada lacului Bicaz, a fost risipita alaltaieri dupa-amiaza de un criminal fara Dumnezeu. Insetat de razbunare asupra staretului Iustin, care l-a alungat din manastire, vasluianul Mihai Coisin, in virsta de 23 de ani, s-a strecurat in curtea lacasului si a inceput sa-si caute victima. Din bucataria manastirii a sustras un cutit pe care l-a ascuns sub un cerdac si a asteptat momentul prielnic. Intr-un colt al curtii, linga numerosii enoriasi, criminalul a vazut un preot care, de la distanta, semana perfect cu staretul Iustin. Coisin a luat cutitul, s-a indreptat rapid spre victima si a lovit cu sete in abdomen. „Preotul statea pe banca, cind a fost atacat de Coisin. Acesta a luat cutitul de unde il ascunsese si l-a injunghiat pe parinte. Dupa prima lovitura a intervenit un martor, insa acuzatul l-a lovit puternic si acesta a cazut la pamint. Apoi a mai aplicat doua lovituri cu cutitul batrinului”, a declarat procurorul criminalist Dorin Cautis, de la Parchetul de pe linga Tribunalul Neamt. Terifianta fapta s-a petrecut chiar sub privirile ingrozite a peste 70 de enoriasi care asteptau sa intre la spovedanie la duhovnicul lor, staretul Iustin. Cind a vazut ca a confundat victima, criminalul a inceput sa strige in fata martorilor ca regreta enorm ca a lovit un om nevinovat, dar si ca regreta la fel de mult ca nu l-a ucis pe parintele Iustin. Dupa care a incercat sa scape cu fuga. „Coisin a incercat sa scape cu fuga, dar au intervenit mai multi oameni aflati acolo si, impreuna cu calugarii, l-au prins si l-au imobilizat”, ne-a declarat Paul Tablan, inspector principal in cadrul IPJ Neamt. Loviturile au fost puternice si, datorita pierderii masive de singe, victima a intrat in soc hemoragic. Preotul Panaite Fuica a fost transportat de urgenta la spital, dar, in ciuda interventiei medicilor nemteni, nu a mai putut fi salvat.

Preotul are 4 copii

Preotul Panaite Fuica a slujit aproape toata viata sa la biserica Plumbuita din Bucuresti. Din casatoria cu Aneta, preotul Fuica s-a bucurat de sosirea pe lume a patru copii, trei fete si un baiat. Una din fete s-a stabilit in Iasi, pe strada Uzinei, unde si-a ridicat o casa cu etaj. Ieri seara, doar nepotul preotului Fuica mai era acasa. Familia victimei a fost gasita de anchetatori in baza adresei trecute pe cupoanele de pensie pe care preotul Fuica le avea indesate in buletin. „Mama si bunica au plecat la Neamt pentru inmormintare. Dupa ce a iesit la pensie, bunicul a fost adus de mama mea si de bunica la noi la Iasi. In ultimul timp a avut unele probleme de sanatatea. Miercuri a decis sa plece la manastirea din Neamt. Ne-a zis ca s-a calugarit si ca nu mai are voie sa iasa in lume. Si-a luat ramas bun de la familie si a plecat. Joi am aflat ca a fost ucis”, ne-a povestit nepotul victimei. „Unchiul meu este stabilit in Timisoara, iar doua matusi sint plecate in Franta. Nu stiu daca vor ajunge la inmormintare”, a adaugat acesta. „Nu pot sa cred ca a murit. L-am vazut la inceputul saptaminii prin curte. Mi-a spus cineva ca vrea sa plece la Bucuresti, acolo unde a slujit, nu la Neamt. Cine a putut sa ucida un preot?”, ne-a intrebat nedumerit un vecin al preotului, de pe strada Uzinei.

Sfatuit sa plece

Criminalul, Mihai Ovidiu Coisin, are 23 de ani si este din Negresti, judetul Vaslui. In urma cu trei ani, acesta a venit la manastirea Petru Voda cu intentia declarata de a se calugari. De stat a stat putin pentru ca, suparat de numeroasele scandaluri provocate in lacasul de cult, staretul Iustin l-a sfatuit sa plece. Familia lui Coisin a fost cea care l-a luat pe baiat si l-a internat in sectia Psihiatrie din Spitalul judetean Neamt. Dar in capul baiatului a incoltit dorinta de razbunare pe staretul Iustin, cel care l-a alungat din manastire. Anchetatorii au stabilit ca, in urma cu un an, Coisin a venit iar la „Petru Voda”, insotit de familie, pentru a-l indupleca pe staret sa-l reprimeasca. Refuzul parintelui Iustin nu a facut altceva decit sa-i alimenteze si mai abitir setea de razbunare. De altfel, criminalul a recunoscut in fata anchetatorilor ca a vrut sa-l ucida pe staretul Iustin. La inceputul saptaminii trecute, Mihai Coisin a venit la manastire, sustinind ca a devenit student la Teologie in Iasi si ca vrea sa-si petreaca citeva zile in reculegere la Neamt. Practic, in momentul incidentului, Coisin il vina pe staretul Iustin. In fata sa, insa, a aparut preotul Fuica, pe care l-a confundat cu cel care ii alimenta ura din suflet. Trei lovituri de cutit au pus capat vietii preotului iesean. Criminalul va fi expertizat psihiatric, pentru a se constata daca a avut discernamint in momentul comiterii faptei. Daca va fi gasit vinovat de omor calificat, Mihai Coisin risca o pedeapsa cu inchisoarea de pina la 25 de ani.

Manastirea Petru Voda, singura din tara dedicata martirilor din inchisorile comuniste

Dupa cum afirma parintele Iustin, manastirea ridicata la poalele muntelui Ceahlau a fost dedicata martirilor din inchisorile comuniste. Recunoscut drept urmas al parintelui Cleopa, de la Manastirea Sihastria, Iustin Pirvu s-a nascut pe 10 februarie 1918, in satul Poiana Largului, atunci comuna Calugareni, judetul Neamt. A participat impreuna cu Divizia 4 Vinatori de Munte la luptele din cel de-al doilea razboi mondial, ajungind pina la Don. Dupa lasarea la vatra, a urmat cursurile Seminarului Roman, absolvindu-l in 1945, an in care a fost arestat si condamnat politic la 12 ani inchisoare, pedeapsa prelungindu-se pina in 1964. Convingerile sale l-au costat 19 ani de detentie in mai toate inchisorile politice din acea perioada.

„Imi amintesc, la un moment dat, ne-au aliniat pe toti si ne-au intrebat care dintre noi mai crede in Dumnezeu. Am pasit in fata si am mai capatat un spor de pedeapsa“, declara staretul de la Petru Voda. Dupa iesirea din inchisoare, parintele Iustin a slujit ca monah la Manastirile Secu si Bistrita. In 1992 a inceput construirea Manastirii Petru Voda, pe care a dedicat-o martirilor din inchisorile comuniste. „Mic copil fiind, cutreieram dealurile astea si visam ca intr-o buna zi aici o sa se construiasca o manastire in care sa slujesc. A fost o imagine care m-a ajutat sa trec peste anii de detentie“, marturisea parintele Iustin, amintindu-si de vremurile in care manastirea era doar un vis. Astazi, manastirea Petru Voda este un loc de pelerinaj nu numai pentru credinciosii din judetul Neamt, ci si pentru cei din Moldova si chiar din tara. (Vasile MIRON)

Sursa:saccisiv

Din predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA SLABANOGULUI DE LA SCALDATOAREA VITEZDA: “Iata Omul care a venit pentru om!”; “Mila este mai de pret decat orice fel de punere in lege pe dinafara”

               

Predică la duminica a IV-a după Paști – despre minunea de la scăldătoarea Vitezda

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)
“Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinele suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.
Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.
Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinele suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând, fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. Cu toate acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar, atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvărcoleşte în chinuire mare şi se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.
Binecuvântat este omul care foloseşte suferinţele sale pentru folosul şi ajutorul oamenilor, cunoscând că toată suferinţa sa din această viaţă scurtă este îngăduită de Dumnezeu din iubirea Sa pentru oameni. În marea Sa milă, Dumnezeu îngăduie suferinţa asupra oamenilor pentru păcatele lor – prin mila Sa iar nu prin dreptatea Sa. Întrucât, dacă ar fi prin dreptatea Sa, atunci fiecare păcat ar aduce moartea în chip de netăgăduit, după cum spune Apostolul: “Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:15). În locul morţii, Dumnezeu dă tămăduire prin suferinţă. Suferinţa este calea prin care Dumnezeu vindecă sufletul de lepra păcatului şi de moarte.
[…]
Sfintele Scripturi şi istoria Bisericii dau cele mai mari pilde de răbdare în suferinţă care au fost cunoscute vreodată de către oameni. Pericopa Evanghelică de astăzi povesteşte o asemenea pildă de mare şi îndelungă răbdare în suferinţă. Şi nu numai aceasta; în povestirea omului celui slăbănogit de paralizia sa care ţinea de treizeci şi opt de ani, îndurând-o cu răbdare şi nădejde, Evanghelia de astăzi ne mai arată – sau mai degrabă întăreşte – două mari taine. Prima, că omul acesta, care fusese bolnav vreme îndelungată, purta pricina bolii sale, şi suferinţa sa, în sine, în păcatul său. A doua, că Atotputernicul Domn Iisus Hristos l-a tămăduit pe suferind prin puterea Sa Dumnezeiască cu cuvintele: “Ia-ţi patul tău şi umblă!” În aceasta, iubirea Sa Dumnezeiască pentru oameni şi puterea Sa Dumnezeiască, care fusese ascunsă din privelişte de către învelişul subţire, în suferinţă, al trupului omenesc, era dat la iveală încă o dată. Pe atunci, Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. Înainte de aceasta, Domnul fusese în Galileea, de unde venise în Ierusalim pentru Sărbătoare. Nu-i uşor de spus ce sărbătoare era aceasta: Trecerea, sau Cincizecimea, sau Curăţarea; dar nu este nevoie să ştim asta. Dacă ar fi fost important, Evanghelistul ar fi făcut aceasta lămurit. Scăldătoarea Oilor, ori Vitezda, şi-a luat numele de la Poarta Oilor din apropiere (vezi Neemia 3:1, 32; 12:39), prin care erau duse oile care erau rânduite pentru jertfă; şi pentru că oile pentru jertfă erau mai întâi spălate în această scăldătoare. Scăldătoarea există până astăzi în Ierusalim, dar este aproape o ruină şi nu se mai foloseşte acum. Dar pe vremea Evanghelistului, această scăldătoare se folosea, după cum vedem că se foloseşte timpul prezent: Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare. Cinci pridvoare acoperite care se aflau împrejurul scăldătoarei erau folosite ca adăpost de către bolnavii cei mulţi care îşi căutau vindecarea în scăldătoare, aşa cum se vede în următoarele cuvinte:

În acestea zăcea mulţimea de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
[…]
Dar dacă cele cinci pridvoare de la Scăldătoarea Vitezda au ajuns o ruină cu multă, multă vreme în urmă, nu vă gândiţi că povestea supărării şi sărăciei omeneşti care zac sub ei în grămezi mari se sfârşeşte pentru totdeauna. Nu vă gândiţi că povestea aceasta este departe de voi şi nu are nici o legătură cu viaţa voastră.
În cele cinci simţuri, ca şi sub cele cinci pridvoare, nu este strâns un întreg depozit cu durere, supărare, lacrimi şi văicăreli, păcat şi fărădelege, gânduri bolnave, pofte şi patimi oarbe, încercări schiloade şi nădejdi năruite? O, Vitezda, Vitezda, cât eşti de adevărată pretutindeni! În tine îngerul lui Dumnezeu împlinea atunci lucrarea păstorului şi izbăvea oile cele pierdute una câte una, până când S-a arătat Păstorul tuturor – atât al îngerilor cât şi al oamenilor. Un înger tăcut, slujitorul Ziditorului său, se foloseşte de apa ta, pentru a spăla oile cele bolnave de stricăciunea plină de păcat; şi când Păstorul cel Bun a coborât în tine – Cuvântul lui Dumnezeu Cel ziditor, în trup şi în faptă lucrătoare – El, prin cuvântul Său cel ziditor, a dus departe stricăciunea păcatului, şi prin aceasta te-a lăsat gol de păcat. Păstorul cel Bun. Din această pricină, tu ai primit numele proorocesc Scăldătoarea Oilor.
“Şi oile ascultă de glasul Lui … şi oile merg după El căci cunosc glasul Lui (Ioan 10:3-4) – glasul Păstorului celui Bun.
HristosVindecaLaVitezda1Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns:
Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
Domnul cel înţelept a văzut mai dinainte şi de departe unde era nevoie de El. Asta nu era din întâmplare, de exemplu, că El a mers pe apă şi a străbătut drumul până în ţara gadarenilor – chiar dacă însoţitorilor Săi li se părea că este adevărat – dar El a văzut mai dinainte în duhul Său că erau în ţara aceea doi oameni îndrăciţi pe care El trebuia să-i vindece. Nu era întâmplător nici faptul că El Se afla la poarta cetăţii Nain tocmai atunci când îl scoteau afară pe fiul mort al văduvei, ci El iarăşi a văzut mai dinainte că Îl aştepta lucrare mare în locul acela şi la vremea aceea. La fel, nu din întâmplare S-a aflat El în Ierusalim la această Sărbătoare, oricare sărbătoare ar fi fost ea, nici nu a fost întâmplător sau neobişnuit faptul că El a vizitat acest adăpost al durerii, Scăldătoarea Oilor, dar totul s-a isprăvit prin înainte cunoaşterea şi înainte vederea Lui a timpului şi a locului. Este limpede că El nu venise în Ierusalim pentru Sărbătoare, aşa cum credeau cei care Îl însoţeau, ci pentru acest om bolnav şi pentru lucrarea pe care trebuia El să o săvârşească asupra lui.
Acesta era un om foarte, foarte bolnav. Boala care ţine treizeci şi opt de zile li se pare oamenilor că nu are sfârşit, atunci ce se poate spune despre o boală care ţine de treizeci şi opt de ani? Cât de grabnic sau cât de încet trece timpul depinde de starea şi firea noastră. Ceasurile de fericire au aripi, pe când ceasurile de suferinţă au aripile tăiate, şi adesea nu au nici picioare. Unui paralitic timpul i se pare oprit pe loc; lui i se pare că timpul este la fel de nemişcător precum este şi el. Dacă înmulţeşti această vreme de treizeci şi opt de ani de boală de cel puţin trei ori, vei obţine cu aproximaţie adevărata durată a timpului pentru omul care este sănătos, mişcător, plin de viaţă şi cu bucurie multă. Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg pentru omul sănătos, zăcând în patul său şi împingând mai degrabă timpul înaintea lui decât să fie el împins de timp. Ce răbdare biruitoare avea acest om! Ce osteneli peste puterile omului, ca să se târască până la scăldătoare atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nădejde neclintită în tămăduirea lui – de la zi la zi, de la an la an; dar şi de la deceniu la deceniu! Chiar dacă acest bolnav suferea atât de mult pentru păcatele sale, noi nu putem decât să ne minunăm de el; şi, gândindu-ne la el, nu putem să nu ne gândim la mulţimea de oameni slabi – bărbaţi şi femei, tineri şi tinere – din zilele noastre care, sub o apăsare cu mult mai mică şi de o lungime mai mică, îşi ridică mâinile împotriva vieţilor lor, plecând în lumea cealaltă ca sinucigaşi.
“Voieşti să te faci sănătos?” este întrebarea singurului Prieten care S-a plecat vreodată asupra patului său de-a lungul acestor treizeci şi opt de ani. “Doamne, nu am om!” Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmpla de treizeci şi opt de ani! “Nu am om“, şi nu am bani să plătesc un slujitor. Între atât de mulţi oameni din Ierusalim – de la oameni fără lucru, până la bogaţi şi săraci – nu se află nici măcar un singur om care să-ţi întindă mâna ca să te ajute numai pentru sufletul lui, sau cel puţin să-şi trimită sluga să te ajute? Trebuia cu adevărat ca Omul să vină tocmai din Galileea, ostenindu-Se într-o călătorie de trei zile, când sunt atâţia oameni fără de lucru în Cetatea Sfântă care umblă aiurea zi şi noapte, doar la câţiva metri de patul tău? Doamne, atât de mulţi umblă prin preajmă, dar “eu nu am om“. Atât de mulţi preoţi. Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii – dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute? Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar “eu nu am om“. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune: “eu nu am om“.
Iată un om – singurul Om! Este Domnul – mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

duminica-slabanogului-vitezda-11306714299.jpg

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Din clipa aceea, probabil pentru totdeauna, îngerul lui Dumnezeu a încetat să coboare în Scăldătoarea Oilor şi să tulbure apa; că iată, Mesia Se arătase, Domnul îngerilor, care tămăduieşte fără nici un mijlocitor. În vreme ce oamenii se aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii, Domnul S-a folosit de slujitorii Lui. Dar acum că harul a pogorât, şi Legea a fost dată la o parte, atunci Domnul Însuşi Se apropie de oameni, precum tatăl de fiii săi, şi chiar El, cu mâinile Sale, le dăruieşte lor daruri în chip nemijlocit.

Se poate pune întrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obişnuita întrebare: “crezi tu asta?” De ce nu a căutat în el credinţa, aşa cum a făcut El cu mulţi alţii? Dar credinţa acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci şi opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede şi în Domnul Iisus, deşi nu-L numeşte Domn. Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar “Eu nu am om“. Trebuie amintit, în trecere, că Domnul a vindecat mulţi îndrăciţi, surzi şi muţi, la care El nu a căutat credinţă: El i-a vindecat din milă curată. Iar în acest caz, la Vitezda, Domnul săvârşeşte lucrare, pe de o parte, din milă curată faţă de omul care a suferit ani îndelungaţi, care a suferit atât de mult printre oameni lipsiţi de milă; pe de altă parte, El săvârşeşte lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetăţenilor Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute. În sfârşit, Domnul dinadins îl vindecă pe acest om în zi de sâmbătă – deşi putea foarte bine să facă aceasta în zi de vineri, dacă El ar fi dorit aceasta. El procedează astfel ca să dea la iveală slava idolească a iudeilor faţă de ziua de sâmbătă, şi pentru a arăta că omul este mai de preţ decât ziua de sâmbătă, şi că mila este mai de preţ decât oricare fel de punere în lege pe dinafară. Şi această lucrare a lui Hristos are un semn unic al căii de lucrare a lui Dumnezeu: să se săvârşească mai multe scopuri în acelaşi timp.
Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. O, ce suflete nesimţitoare! O, ce inimi învârtoşate! În loc să se veselească că un vierme care se târa s-a făcut iarăşi om; în loc să-l felicite pentru refacerea sănătăţii; în loc să se ridice întreaga cetate şi să se adune laolaltă ca să-L slăvească pe Dumnezeul Cel viu şi plin de iubire – în loc de toate astea, ei sunt mânioşi că omul a fost împins de pe pat şi îndreptat spre casă! Dacă, în zi de sâmbătă, un om mort ar fi fost înviat din morţi în faţa ochilor lor, ei nu s-ar fi minunat la învierea sa, ci l-ar fi certat, întrebând: “De ce eşti om de nimic în zi de sâmbătă?”
El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iată încă o dovadă a celei mai mari orbiri a iudeilor şi a fanatismului lor faţă de ziua de sâmbătă! Omul care a fost vindecat vorbeşte mai întâi despre vindecarea sa, ca despre lucrul cel mai de preţ, şi apoi despre ducerea patului său ca fiind de preţ mai mic; în vreme ce pe iudei nu-i interesează deloc vindecarea sa, viaţa sa. Ar fi fost firesc, după auzirea răspunsului, să-l întrebe: “Cine este omul care te-a vindecat?” Dar nu; ei întreabă numai despre cealaltă problemă, mai mică şi măruntă: Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Vedeţi cum a ajuns în stricăciune Poporul Ales? Vedeţi bălăriile care au crescut pe câmpul unde s-au născut odinioară Moise, Isaia şi David? Vedeţi cum, cucernicia iudeilor cea înflăcărată de odinioară s-a schimbat în pândirea celor care ţin sâmbăta, şi cum slujba preoţească a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o supraveghere poliţienească împrejurul statuii zeiţei numită “sâmbăta”?

Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. Omul care fusese tămăduit privise din patul său drept în ochii Domnului; el I-a simţit suflarea dătătoare de viaţă, el I-a cunoscut puterea făcătoare de minuni – dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele Tămăduitorului său, nici să spună de unde venise El. Dar Domnul, care săvârşise aceasta, se retrage de îndată din mulţime şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul lor. El este Semănătorul care seamănă sămânţa cea bună şi o lasă să crească, şi, la vremea potrivită să aducă roadă bună în pământul în care a căzut. Săvârşind bună lucrare, faptă Dumnezeiască, atât în puterea cât şi în mila ei, El, Domnul, se retrage dintre oameni ca să fugă de laudele lor, aşa cum spune puţin mai târziu: “Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5:41). El fuge de oameni ca aceştia să nu-L pizmuiască pe El, aşa cum se întâmplă adesea. În sfârşit, El fuge de oameni ca o pildă pentru noi toţi, cei care ne numim creştini. O lucrare bună este desăvârşită atunci când aceasta se împlineşte din iubire curată pentru oameni, spre slava lui Dumnezeu. Toţi cei care doresc să săvârşească lucrări bune, să nu le facă din mândrie sau din dorinţa de a primi laude de la oameni. Pentru că cel care aduce în priveliştea oamenilor faptele sale cele bune este ca omul care îşi duce oile sale între lupi. Atunci, noi trebuie să avem pază bună asupra lucrărilor noastre celor bune, ca să ne ferim să stârnim fie lauda fie pizma din partea altora. Cel care în chip voit caută să-şi atragă lauda şi pizma, împreună cu lucrarea lui cea bună, va săvârşi două rele: lauda îi va aduce vătămare lui, iar pizma va aduce vătămare altora.
După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Vindecându-i trupul, Domnul duce acum fapta spre treapta ei duhovnicească cea mai înaltă, arătându-i că păcatul a fost pricina bolii sale cumplite, şi îl povăţuieşte ca să nu mai păcătuiască din nou, “ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Nu se ştie ce fel de păcat săvârşise omul acesta, nici nu este nevoie să ştim aceasta, pentru că se ştie că orice păcat aduce mânia lui Dumnezeu şi înseamnă o întoarcere de la Dumnezeu, şi de asemenea că fiecare păcat, dacă nu este urmat de pocăinţă adâncă, trebuie să aducă suferinţă şi durere mai curând sau mai târziu. “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” Acum Dumnezeu ţi-a arătat ţie milă, şi păcatul tău este iertat; de aceea, nu-L mai ispiti pe Dumnezeu, căci ai putea să simţi asprimea dreptăţii Lui în locul milei. Dacă ai putea să-ţi îndreptăţeşti păcatul tău de mai înainte prin necunoaşterea îndestulată a lui Dumnezeu şi a puterii Sale, după ce ţi s-a întâmplat ţie aceasta, nu vei mai putea găsi nici o îndreptăţire. Aceasta reprezintă o atenţionare minunată şi cumplită pentru noi toţi că, atunci când am simţit odată mila lui Dumnezeu faţă de noi, să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie nouă mai rău decât răul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.
Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

vitezda57660855.jpg

El spune aceasta cu bună credinţă şi scopul cel mai bun. El a fost întrebat despre Iisus, şi crede că trebuie să răspundă la întrebare. În acelaşi timp, el simte că îi este dator cu aceasta Binefăcătorului său, şi astfel el crede că trebuie să-I facă cunoscut numele fiecărui om, mai ales celor care au întrebat despre El. Zăcând treizeci şi opt de ani şi gândindu-se numai la durerea sa, sărmanul om nici măcar nu putea visa cât de rele erau inimile celor care se iscodeau cele despre Iisus. Cum ar fi putut el bănui că întrebau de El, nu ca să-I aducă slavă, ca unui făcător de minuni ci ca să-L ucidă ca pe un stricător al legii sâmbetei?

Observaţi aceasta: el merge şi spune iudeilor că Iisus l-a făcut pe el sănătos. El este stăpânit de gândul vindecării sale şi de Vindecătorul său, pe când iudeii erau stăpâniţi de ziua de sâmbătă şi de încălcarea legii sâmbetei. Poate că, în aceste clipe neobişnuite, el nu face deosebirea între ceea ce gândeşte el despre Iisus şi ceea ce gândesc iudeii despre El. El socoteşte că gândurile lui sunt şi ale lor, gândurile sale măreţe şi înflăcărate despre venirea lui Dumnezeu şi minunea pe care a lucrat-o în el, şi de aceea nu poate desluşi gândurile lor strâmte şi răutăcioase, că ei se ascund ca şerpii sub frunze. Gândurile lui sunt de slăvire a Domnului Iisus, Binefăcătorul său, şi cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, căci se spune: iudeii … căutau să-L omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei să-L omoare? Pentru că El este singurul om pe care L-a văzut bolnavul de la Vitezda în aceşti treizeci şi opt de ani? Da; din această pricină, şi de asemenea pentru că El este singurul Om care pune preţ mai mare pe viaţa unui om decât pe statuia moartă care este zeiţa iudeilor, adică ziua de sâmbătă.
Dar Domnul a trecut nevătămat prin toate murdăriile şi lovirile răutăţii iudeilor, răspândind prin cuvânt şi faptă Evanghelia Sa a iubirii de oameni, până în clipa când El a ştiut că trebuia să se dea în mâinile iudeilor; pentru a arăta adevărata Sa măreţie prin umilire şi, prin moarte, pentru a birui moartea. Aşadar slavă şi laudă Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.
(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucuresti, 2006)
integral pe blogul dedicat Sfantului Nicolae Velimirovici

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predica in Duminica Slabanogului de la Vitezda- Sfantul Ignatie Brinacianinov

Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau (Ioan 5, 14).

Astfel de porunca a dat Domnul slabanogului vindecat de El, precum am auzit astazi in Evanghelie.

Iubiti frati! Aceasta porunca a Domnului are pentru noi o insemnatate dintre cele mai mari. Ea ne vesteste ca suntem supusi bolilor si celorlalte necazuri ale vietii pamantesti pentru pacatele noastre. Si cand Dumnezeu ne izbaveste de boala sau de alt necaz, iar noi incepem sa ducem iar viata pacatoasa, iarasi suntem supusi unor necazuri, mai grele decat pedepsele dintai trimise asupra noastra de Dumnezeu.

Pacatul este pricina tuturor necazurilor omului, atat in timp, cat si in vesnicie. Necazurile alcatuiesc o urmare oarecum fireasca, o insusire oarecum fireasca a pacatului, la fel cum suferintele pricinuite de bolile trupesti alcatuiesc o insusire nedespartita a acestor boli, o lucrare proprie lor. Pacatul, in intelesul larg al cuvantului, cuprinde toti oamenii, pana la unul; unele pacate alcatuiesc jalnica mostenire a unor intregi obsti omenesti; in fine, fiecare om are patimile sale aparte, pacatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Pacatul, in toate aceste felurite chipuri, slujeste drept temei al tuturor necazurilor si nenorocirilor carora le este supusa omenirea indeobste, le sunt supuse obsti intregi, le este supus fiecare om in parte.
Starea de cadere, starea de moarte vesnica, de care este molipsita, lovita, omorata intreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte pacate omenesti, atat obstesti, cat si ale fiecaruia in parte. Firea noastra aruncata in netocmire de otrava pacatului a dobandit insusirea de a pacatui, a dobandit inclinarea catre pacat, s-a supus silniciei pacatului, nu poate sa nu dea nastere la pacate, nu poate sa se descurce fara el in nici unul din chipurile lucrarii sale. Nici unul dintre oamenii neinnoiti duhovniceste nu poate sa nu pacatuiasca, chiar daca ar voi sa nu pacatuiasca (Romani 7, 14-25).
Trei pedepse sunt randuite de dreapta judecata a lui Dumnezeu intregii omeniri pentru pacatele intregii omeniri. Doua dintre ele au fost savarsite deja, cea de-a treia urmeaza sa fie savarsita. Prima pedeapsa a fost moartea vesnica; acesteia i-a fost supusa intreaga omenire in radacina sa, in protoparinti, pentru neascultarea de Dumnezeu in rai. Cea de-a doua pedeapsa a fost potopul, pentru ca omenirea ingaduise ca in ea trupul sa precumpaneasca asupra duhului, pentru ca ea se coborase la viata si treapta de vrednicie a necuvantatoarelor. Cea din urma pedeapsa trebuie sa fie stricarea si sfarsitul acestei lumi vazute, pentru lepadarea de Rascumparatorul, pentru inclinarea hotaratoare a oamenilor spre impartasirea cu ingerii cazuti.
Nu rareori un fel aparte al pacatului cuprinde intregi obsti omenesti si atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arsi cu foc pogorat din cer pentru desfatarea nelegiuita a trupului; israilitenii au fost dati nu o data pe mana celor de alt neam pentru caderea in idolatrie; piatra pe piatra n-a ramas in maretul Ierusalim, care era cladit din pietre minunate, si locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepadarii Mantuitorului si a uciderii de Dumnezeu. Pacatul e molipsitor: greu este pentru un singur om sa tina piept pacatului de care s-a lasat tarata intreaga obste.
O pilda de pedeapsa pentru pacatul facut de om aparte si pedepsit de dreapta judecata a lui Dumnezeu tot aparte vedem in boala indelungata a slabanogului tamaduit de Domnul.
Dupa ce am spus atat cat este neaparata nevoie sa stim si cat putem spune acum despre pacatosenia intregului neam omenesc si despre pacatosenia obstilor omenesti, sa ne intoarcem cu staruinta luarea-aminte asupra pacatoseniei pe care o are fiece om in parte. Aceasta cercetare este pentru noi de neaparata trebuinta si de nemasurat folos. Ea poate avea o inraurire mantuitoare asupra lucrarii noastre, abatand-o de la calea nelegiuirilor, indreptand-o dupa voia lui Dumnezeu. Luminati fiind de legea lui Dumnezeu, invatam ca Dumnezeu, in nemarginita Lui milostivire, este si Judecator cu desavarsire drept, ca El va rasplati negresit pentru viata pacatoasa cu pedeapsa potrivita. Aceasta incredintare ne indeamna sa intrebuintam toate stradaniile cu putinta pentru a ne slobozi atat de inraurirea propriilor patimi, cat si de cea a obiceiurilor pacatoase ale societatii in care traim, pentru a ne izbavi de pedepsele vremelnice si vesnice ale lui Dumnezeu.
Sfintii Parinti spun cu tarie ca inainte de rascumparare toti oamenii erau stapaniti de pacat, faceau voia pacatului chiar impotriva dorintei lor. Dupa rascumpararea neamului omenesc de catre Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut in Hristos si s-au innoit prin Sfantul Botez nu mai sunt siluiti de pacat, ci au libertate: libertatea de a se impotrivi pacatului sau de a urma indemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunavoie pacatului isi pierd iar libertatea si cad sub stapanirea silnica a pacatului. Cei care sub calauzirea Cuvantului dumnezeiesc duc lupta cu pacatul, se impotrivesc lui, vor dobandi la vremea cuvenita deplina biruinta asupra pacatoseniei. Biruinta asupra propriei pacatosenii este, totodata, si biruinta asupra mortii vesnice.
Cel ce a dobandit-o poate cu usurinta sa se departeze de la obsteasca aplecare spre pacat. Vedem aceasta la sfintii mucenici: dupa ce au biruit pacatul in ei insisi, s-au impotrivit ratacirii poporului, au dat-o in vileag, nu s-au dat in laturi a pecetlui sfanta lor marturie cu sange. Cel tarat si orbit de pacatul propriu nu poate sa nu fie tarat si de aplecarea obsteasca spre pacat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o intelege asa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepadare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevointei impotriva pacatului, al nevointei cu care este indatorat sa se nevoiasca fiecare crestin, sta in lupta impotriva pacatului, in ruperea prieteniei cu el, in biruirea lui in sufletul sau, in minte si in inima, cu care trupul nu poate sa nu aiba impreuna-simtire. „Moartea cea vesnica”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se afla ascunsa inauntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. Cine a trecut intru taina inimii de la moarte la viata, acela va fi viu in veci si nu va mai muri nicicand. Chiar daca trupurile unora ca acestia se si despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt sfintite si vor invia cu slava. Din aceasta pricina numim „somn” moartea sfintilor”.
Sfintii, toti pana la unul (Evr. 12, 8), in ciuda faptului ca au biruit moartea vesnica si au descoperit in sine viata vesnica inca din vremea acestei vieti vremelnice, au fost supusi unor multe si grele necazuri si ispite. De ce? Este firesc ca pacatosii sa atraga asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui Dumnezeu nu-i ocoleste pe alesii Lui, ci le da lovituri? Aceasta intrebare isi afla, potrivit Sfintelor Scripturi si Sfintilor Parinti, urmatorul raspuns. Desi pacatosenia a fost biruita in oamenii drepti, desi moartea cea vesnica a fost nimicita in ei prin adastarea Sfantului Duh, nu li s-a dat ramanerea neschimbata in bine pentru tot rastimpul calatoriei pamantesti: nu li s-a luat libertatea de a alege intre bine si rau. A ramane in bine fara putinta de schimbare este o insusire care tine de veacul viitor.
Viata pamanteasca este, pana in ultima ei clipa, o arena a nevointelor de voie si de nevoie. Imi chinui trupul meu si il supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovaduind, insumi sa ma fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta despre un trup sarat si sfintit cu harul dumnezeiesc, trup caruia nu i-a adus nici o vatamare cumplita otrava a naparcii, ale carui vesminte lucrau tamaduiri – si un asemenea trup avea nevoie sa fie supus robiei si chinuit pentru ca patimile lui cele omorate sa nu invie si moartea vesnica sa nu prinda viata iarasi! Atata vreme cat crestinul, fie el si vas al Sfantului Duh, calatoreste pe pamant, moartea vesnica poate sa invie in el, pacatosenia ii poate cuprinde iarasi si trupul, si sufletul.
Nevointa proprie insa nu este indestulatoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca sa biruie caderea care se cuibareste in fire, care nazuieste neincetat sa ajunga din noua stapana: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajuta cu harul Sau si cu toiagul pedepsei Sale parintesti, potrivit harului fiecaruia. Marelui Pavel i s-a dat – el o marturiseste – imbolditor trupului, ingerul satanei, ca sa il bata peste obraz, ca sa nu se inalte (II Cor. 12, 7) din pricina preainaltei sporiri duhovnicesti, din pricina multimii descoperirilor dumnezeiesti pe care le primise, din pricina multimii darurilor duhovnicesti pe care le avea, din pricina multimii minunilor pe care le facuse. Firea noastra este atat de vatamata de otrava pacatului ca pana si belsugul harului dumnezeiesc din om ii poate sluji omului drept pricina de trufie si pierzanie. Nu cinstiri, nu slava, nu ascultare fara cartire l-au intampinat pe Pavel atunci cand propovaduia lumii pe Hristos, dovedind adevarul propovaduirii prin semne: ingerul satanei ii pregatea peste tot curse, impotrivire, defaimare, prigoana, necazuri, moarte.
Cunoscand ca toate acestea i se intamplau cu ingaduinta lui Dumnezeu, Pavel striga: Binevoiesc intru neputinte, intru defaimari, in nevoi, in prigoane, intru stramtorari pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel gasea ca este neaparata nevoie sa isi chinuie trupul, ca nu cumva, dandu-i frau liber, sa scoata capul patimile trupesti: ochiul dumnezeiestii Pronii vedea ca e nevoie ca sufletul lui Pavel sa fie aparat de trufie prin necazuri. Chiar firea omeneasca in stare de curatie are ceva trufas, baga de seama Preacuviosul Macarie cel Mare. Iata pricina pentru care robii lui Dumnezeu se supun de bunavoie lipsurilor si necazurilor si, totodata, sunt supusi unor felurite necazuri si ispite cu ingaduinta purtarii de grija dumnezeiesti, care ajuta prin necazuri nevointelor robilor lui Dumnezeu, care pazeste prin necazuri nevointa lor de stricaciunea pacatului.
Calea vietii pamantesti a fost pentru toti sfintii cale foarte ostenicioasa, spinoasa, plina de lipsuri, impresurata de necazuri fara numar. Unii dintre ei, spune Apostolul, au fost omorati… iar altii prin batjocuri si batai au primit ispitire, inca si prin legaturi si prin temnite; au fost ucisi cu pietre, taiati cu ferastraul, ispititi au fost, cu ucidere de sabie au murit; in cojoace au umblat si in piei de capre, lipsiti fiind, necajiti, de rau suparati – ei, de care lumea nu era vrednica -, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 35-38). Sfantul Simeon Metafrast baga de seama in Viata Marelui Mucenic Eustatie: „Nu place lui Dumnezeu ca robii Lui, carora El le-a gatit in ceruri vesnica, neschimbatoare cinste si slava, sa petreaca cinstiti si proslaviti cu cinstire desarta si

vremelnica in aceasta lume stricata si nestatornica”.
De ce? Fiindca nu este om care sa poata trai pe culmea maririi si bunastarii pamantesti fara a ramane nevatamat. Chiar de ar fi cineva de o seama cu ingerii la curatie, si acela se va clatina. In noi, in sufletele noastre, este sadita de cadere putinta noastra de a ne schimba. Nu putem sa nu ne potrivim cu asezarea duhului nostru imprejurarilor in care ne aflam si situatiei noastre materiale. Lipitu-s-a de pamant sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) – se marturiseste Prorocul lui Dumnezeu in numele fiecarui om cazut: ma ridica de la pamant, ma rupe de el, ma aduce intru mantuire dreapta Ta, Cuvantul Tau cel atotsfant si Pronia Ta cea atotsfanta, amestecand cu necazuri bunastarea vremelnica si mangaindu-ma totodata cu mangaiere harica, duhovniceasca, ce insufla nazuinta catre cer in inima mea. Fara acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea inclinare, careia nu ma pot impotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi facut sa ma leg cu mintea si cu inima numai si numai de materie si sa ma amagesc in chip cumplit si pierzator pe mine insumi, uitand de vesnicie, de bunatatile cele gatite mie in ea, sa le pierd fara putinta de intoarcere.
Adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu au primit cu supunere fata de Dumnezeu, cu recunostinta, cu slavoslovire a lui Dumnezeu, necazurile a caror venire asupra lor a fost ingaduita de Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfantul Apostol Pavel, intru necazurile lor; le-au gasit folositoare, neaparat trebuincioase pentru ei; au recunoscut ca Dumnezeu pe buna dreptate si in chip binefacator a ingaduit ca necazurile sa vina asupra lor.

Ei au unit nazuinta voii lor cu lucrarea voii lui Dumnezeu: cu adevarat au binevoit intru pedepsele si invataturile de minte trimise lor de Dumnezeu. Dintr-o astfel de asezare a inimii, dintr-un asemenea fel de a gandi priveau sfintii necazurile care se abateau asupra lor. Mangaierea si bucuria duhovniceasca, innoirea sufletului prin simtamintele veacului viitor au fost in ei urmare a asezarii sufletesti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune noi, pacatosii, despre necazurile care ni se intampla? In primul rand, care-i pricina lor incepatoare? Pricina incepatoare a necazurilor omenesti este, cum am vazut, pacatul – si foarte bine face fiece pacatos atunci cand, atins fiind de necazuri, isi intoarce fara intarziere privirile catre pacatele sale, le recunoaste, le invinovateste, se invinovateste pe sine pentru ele, recunoaste ca necazul este dreapta pedeapsa de la Dumnezeu.
Mai este si o alta pricina a necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu fata de omenirea neputincioasa, ingaduind necazurilor sa vina asupra pacatosilor, Dumnezeu le da imbold sa isi vina in fire, sa se opreasca din neinfranata lor pornire, sa isi aminteasca de vesnicie, de legaturile lor cu ea, sa isi aminteasca de Dumnezeu, de indatoririle lor fata de El. Necazurile ingaduite de Dumnezeu asupra pacatosilor slujesc drept semn al faptului ca acesti pacatosi n-au fost inca uitati, nu au fost inca lepadati de Dumnezeu, ca Dumnezeu vede in ei putinta de a se pocai, de a se indrepta si a se mantui.
Pacatosi pedepsiti de Dumnezeu, prindeti curaj! Ca pe cine iubeste Domnul, cearta, si bate pe tot fiul pe care il primeste (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteste Sfanta Scriptura inteleptindu-ne, mangaindu-ne, intarindu-ne. Primiti pedeapsa, ca nu candva sa Se manie Domnul si sa pieriti din calea cea dreapta (Ps. 2, 12): primiti pedeapsa cu constiinta faptului ca sunteti vrednici de pedeapsa; primiti pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept Judecator si totodata Milostiv in dreapta Sa judecata; primiti pedeapsa cercetand fara patima viata voastra trecuta, marturisindu-va greselile, spalandu-le cu lacrimi de pocainta, indreptandu-va purtarea. Aceasta are deseori putina nevoie de indreptare pe dinafara, insa foarte multa nevoie de indreptarea tainica: de indreptarea felului de a gandi, a imboldurilor, a planurilor.
V-ati abatut de la calea dreapta prin pacatele voastre: nu o pierdeti de tot prin cartire, prin dezvinovatirea inaintea voastra insiva si inaintea oamenilor, care se impotriveste constiintei, prin deznadejde, prin hula impotriva lui Dumnezeu. Nu prefaceti mijlocul ajutator care va este dat in vederea intoarcerii voastre pe calea cucerniciei, mijlocul intrebuintat de Domnul insusi, in mijloc de a va arunca de tot in netocmire, in mijloc de pierzanie.
Altminteri, Se va mania pe voi Domnul. El va intoarce fata Sa de la voi ca de la niste straini: nu va va trimite necazuri, ca unor uitati si lepadati (Evr. 12, 8); va va ingadui sa va irositi viata pamanteasca dupa poftele inimii voastre iubitoare de pacat si va porunci mortii sa va secere fara veste, ca pe niste neghine ce s-au facut de sloboda lor voie si alegere hrana pentru focul gheenei.
Cei care rabda in chipul cuvenit ispitele, a caror venire asupra lor este ingaduita de Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, dobandesc indraznire catre El, devin ai Lui, precum da marturie Apostolul: De veti suferi certarea, ca unor fii Se va afla voua Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunatati duhovnicesti pe cel ce rabda necazul intru smerenia duhului, ia aminte la rugaciunea lui umilita, adeseori abate biciul si toiagul pedepsei, daca acesta nu e de trebuinta pentru o mai mare sporire duhovniceasca. Asa s-a intamplat cu slabanogul tamaduit, care de treizeci si opt de ani zacea in pridvorul lui Solomon in mijlocul unei multimi de alti bolnavi, care asteptau, asemeni slabanogului, vindecatoarea tulburare a apei de catre mana ingerului. La ce patimire erau siliti de catre boala si saracie! Este lucru invederat: cei loviti de boala nu aveau alte mijloace de a se vindeca si, ca atare, se hotarasera sa astepte vreme indelungata minunea care se savarsea o data in an, dand vindecare adevarata si deplina de orice boala, insa unui singur bolnav. Boala slabanogului a fost o pedeapsa pentru pacate, precum se vede limpede din povata data de catre Domnul celui tamaduit: Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau. Domnul, Care i-a dat porunca slabanogului vindecat sa nu mai cada iarasi in pacatele pentru care fusese pedepsit cu boala, i-a dat aceeasi porunca si pacatoasei careia ii iertase pacatele.
Mergi, i-a grait Mantuitorul lumii celei osandite de „dreptii” pamantesti sa fie batuta cu pietre, si de acum sa nu mai pacatuiesti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului si vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o conditie, care este intotdeauna aceeasi.
Pacatul femeii era pacat de moarte; este limpede ca si pacatul slabanogului intra intre pacatele de moarte. Tocmai aceste pacate atrag in cea mai mare masura pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat si impotmolit in adancul pacatelor de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu – si acest ajutor se arata in chip vadit prin pedeapsa, in chip tainic prin chemarea la pocainta. Omul este chemat la pocainta fie prin boala trimisa asupra lui, precum s-a intamplat cu slabanogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a ingaduit oamenilor sa o dezlantuie asupra lui, precum s-a intamplat cu David, fie in vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arata pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie si sa tindem fara intarziere spre implinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisa ea: sa ne grabim a folosi doctoria pocaintei, punand in sufletul nostru legamantul infranarii de la acel pacat pentru care ne pedepseste mana Domnului. El ne este aratat fara gres de constiinta noastra. Iertarea pacatului si izbavirea de necazul prin care suntem pedepsiti pentru pacat ne sunt daruite de Dumnezeu doar cu conditia parasirii pacatului, care este pierzator pentru noi si urat inaintea lui Dumnezeu.
Intoarcerea catre pacatul ce a atras asupra noastra mania lui Dumnezeu, apoi a fost tamaduit si iertat de Dumnezeu, slujeste drept pricina a celor mai mari nenorociri – a unor nenorociri cu precadere vesnice, de dincolo de mormant. Treizeci si opt de ani s-a chinuit slabanogul, bolind, pentru pacatul sau. O pedeapsa insemnata – insa Domnul vesteste o pedeapsa si mai mare pentru intoarcerea la pacat. Ce pedeapsa este mai grea decat o boala care il tine pe cel bolnav tintuit la pat, impresurat de toate lipsurile, intreaga lui viata? Nimic altceva decat chinul vesnic in iad, care-i asteapta pe toti pacatosii care nu se indreapta si nu se pocaiesc. Amin.
Sfantul Ignatie Brinacianinov

✝)  Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

Arhim. Zaharia Zaharou: Duminica Slăbănogului

În Duminica Slăbănogului Îl auzim pe Hristos adresând o întrebare paradoxală celui care zăcuse bolnav vreme de trei­zeci şi opt de ani: “Voieşti să te faci sănătos?“(Ioan 5, 6). Aşa cum vedem în multe locuri din Sfânta Evanghelie, pentru a pu­tea săvârşi minunea milostivirii Sale, Domnul încearcă mai întâi să trezească înlăuntrul omului credinţa în cuvântul Său. Fireşte, Hristos ştia că slăbănogul rămăsese lângă scăldătoare, aşteptând să se întâmple minunea însănătoşirii sale, însă El ne cinsteşte libertatea şi nu face niciodată nimic fără con­simţământul şi conlucrarea noastră. Toate se săvârşesc prin împreună-lucrarea a doi factori: cel dumnezeiesc, care este infinit de mare, şi cel omenesc, care este infinit de mic, însă de neapărată trebuinţă. Voia lui Dumnezeu „ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim. 2, 4) este un dat imuabil. Prin ur­mare, toate depind de răspunsul propriei noastre voi. Nimic nu este pasiv, nimic nu se întâmplă numai din voia lui Dum­nezeu, după cum nimic nu poate să se întâmple doar din voia omului, de vreme ce fără El nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5). Domnul caută neîncetat inima omului, însă depinde de noi dacă Îi vom deschide uşa inimii.

1Adresându-i slăbănogului acea întrebare, Hristos voiește ca acesta să-şi exprime dorinţa de a-şi recăpăta sănătatea, pentru că numai atunci va putea să-Şi exercite în chip liber puterea vindecătoare şi să-l tămăduiască. Domnul încearcă sa trezească în sufletul slăbănogului dorinţa de vindecare, la fel cum Biserica, „în multe rânduri şi în multe chipuri”(Evrei 1, 1) stârneşte în credincioşi tânjirea după darurile Cincizecimii şi îi îndeamnă să-şi exprime această sete în rugăciunile lor, pentru ca ei să se unească cu slăvitul Trup al lui Hristos, „îm­preună cu toţi sfinţii” (Efes. 3,18), împreună cu toţi cei înzes­traţi cu har din Cer şi cu aleşii Lui de pe pământ.

Consimţământului slăbănogului i-a urmat tămăduirea, însă, întâlnindu-l puţin mai târziu în templu, Domnul i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti“ (Ioan 5, 14). Fireşte, aici apare întrebarea cum să păstrăm harul pe care l-am primit în dar de la bunul Dumnezeu. Este ca şi cum Hristos i-ar spune slăbănogului: „Ţi s-a împlinit dorinţa, ai pri­mit darul tămăduirii, păzeşte-l înlăuntrul tău. De acum încolo, încearcă să trăieşti lăsându-te în voia Domnului, ca un om răstignit pe pământ, mort patimilor lumii acesteia şi păcatului.”

Şi noi, având simţământul adânc al nevredniciei noas­tre, cerem Domnului zi de zi să ne vindece de patimile şi de akedia care ne paralizează întreaga fiinţă. Îl rugăm stăruitor să ne dea harul Lui mântuitor, singurul care poate să arunce o punte peste „prăpastia mare”(Luca 16, 26) ce desparte lu­mea aceasta de mult râvnita Împărăţie a lui Dumnezeu. Do­mul cel mult-milostiv, uşor de înduplecat şi îndelung-răbdător răspunde rugăciunii noastre de cerere, dăruindu-ne harul Său, însă pentru a-l păstra trebuie să încetăm a mai păcătui şi să ne încredinţăm cu totul sfintei Sale voi.
Prin împlinirea poruncilor, noi gustăm într-o anumită măsură din moarte, pentru a pătrunde mai apoi în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Atunci, „aducându-ne aminte de Iisus Hristos, Cel Înviat din morţi“ (cf. 2. Tim. 2, 8), putem striga cu glas mare: „Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor” (Apoc. 1, 18). În felul acesta, viaţa credinciosului devine bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, Care o îmbogăţeşte necontenit cu harul Său, iar omul devine din ţinta batjocurii demonilor o mare şi veş­nică bucurie pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat din moarte cu scump Sângele Său.

Minunea de la scăldătoarea Vitezda a dezvăluit identita­tea mesianică şi dumnezeiască a Domnului Iisus. La temelia tuturor minunilor stă marea minune a credinţei, atunci când este însoţită de supunerea voii noastre celei mici şi neputin­cioase faţă de voia cea mare şi desăvârşită a lui Dumnezeu.

În această perioadă, Sfânta Biserica încearcă să reaprindă înlăuntrul nostru aşteptarea şi tânjirea după darul Cincizeci­mii. Evanghelia din această duminică pune în lumină o lege duhovnicească ce-şi găseşte expresia în răbdarea şi credinţa slăbănogului: „Darurile lui Dumnezeu se dau fiecăruia fără refuz (cf. Matei 7, 7-11), însă în măsura setei şi credincioşiei fiecăruia din noi faţă de Dătătorul – unora din belşug, altora cu măsură.“

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Vesnicul astazi, Editura Bizantina, 2018

Vindecarea slăbănogului de la Vitezda – Comentarii Patristice

Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

Duminica a 4-a după Paști (Ev. Ioan 5, 1-15)

(In. 5, 1) După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.
Oricine poate cerceta Evangheliile pentru a afla cât de des după Botezul Domnului, El a mers la Ierusalim în vremea Paştilor, în fiecare an, în conformitate cu practica iudeilor din fiecare ţară, de a se aduna în această perioadă la Ierusalim şi de a sărbători acolo praznicul Paştilor. Mai întâi de toate, după ce a transformat apa în vin la Cana Galileii, El a mers la ziua praznicului Paştilor. Apoi, El s-a suit a doua oară, pentru a participa la ziua sărbătorii Paştilor în Ierusalim. Cu această ocazie, el a vindecat un paralizat care a zăcut pe marginea scăldătorii Vitezda treizeci şi opt de ani… Apoi, când l-a înviat pe Lazăr din morţi şi comploturi se făceau împotriva Lui de către farisei, el s-a retras într-o cetate numită Efraim. Şi din acel loc, aşa cum este scris, El a venit în Betania cu şase zile înainte de Paşti(In. 11, 54; 12, 1.) şi suindu-se de la Betania în Ierusalim, el acolo a mâncat Paştile şi a suferit Pătimirile a doua zi după aceasta. Acum, aceste trei sărbători ale Paştilor nu pot fi incluse într-un singur an, orice om poate să-şi dea seama.
(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 2.22.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 5, 1) După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.
El a ales timpul când toţi s-au adunat pentru a dărui ajutorul Său oricui. De aceea, a mers la Ierusalim la acea vreme. Nu s-a gândit că era necesar să meargă prin orice loc unde erau oamenii bolnavi, pentru ca să nu pară că El caută faimă. Ci, în locul acesteia, El a vindecat numai pe unul şi prin el S-a descoperit pe Sine multora.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 2) Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.
Scăldătoarea şi acea apă, după părerea mea, semnifică poporul iudeilor. Pentru că Apocalipsa lui Ioan ne arată clar că oamenii sunt reprezentați în chipul apelor. Când multe ape s-au arătat lui Ioan şi el a întrebat ce sunt acestea, a primit răspunsul că aceştia sunt oameni (cf. Apoc 17, 15).
De aceea, acea apă care închipuie un popor era înconjurată de cele cinci cărţi ale lui Moise, ca de nişte pridvoare.
Dar aceste cărţi au născut oameni bolnavi; ei nu se vindecau. Căci legea condamna pe păcătoşi; nu-i ierta… Ce se întâmpla deci când ei, care nu puteau să fie vindecaţi în pridvoare, erau vindecaţi în apa tulburată? Căci, deodată, apa se tulbura, dar cel care o agita nu era văzut. Poţi crede că aceasta se întâmpla prin puterea unui înger, dar nu fără un puternic înţeles simbolic. După tulburarea apelor, cel care era capabil să se arunce în ape, dar numai el, se vindeca. Celui care se arunca după aceea, nu i se întâmpla nimic.
Ce înseamnă asta, dacă nu faptul că Hristos a venit la poporul iudeu şi săvârşind lucruri mari, şi învăţând lucruri folositoare, El a tulburat pe păcătoşi, tulburând apa prin prezenţa Sa şi scormonind-o pentru pregătirea Pătimirii Sale? Căci El o tulbura fiind ascuns. Căci dacă ei L-ar fi cunoscut, niciodată nu L-ar fi răstignit pe Domnul Slavei (I Corinteni 2, 8). De aceea, a coborî în apa tulburată înseamnă a crede cu smerenie în Pătimirea Domnului.
(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 17.2.1-3.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 3) În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
O mare mulţime de oameni bolnavi, loviţi de diferite infirmităţi, s-au strâns aici, sperând să fie vindecaţi, ca şi cum aceste ape ar fi avut vreun efect datorită faptului că măruntaiele oilor oferite ca jertfe lui Dumnezeu (pentru Templu) erau spălate în aceste ape.
Şi Dumnezeu sprijinea această credinţă, făcând apele să se tulbure uneori. Pentru că ei credeau că apele erau mişcate de o putere dumnezeiască, primeau harul vindecării după ce se aruncau în apă. Însă nu prea mulţi oameni erau vindecaţi în acelaşi timp, ci numai unul, care se cobora în ape primul, obţinea ajutorul dăruit prin har. Aceasta s-a întâmplat pentru ca uşurătatea vindecării să nu diminueze efectul minunii. Şi astfel, pentru că ei aşteptatul cu mare atenţie şi nerăbdare mişcarea apelor, imediat ce îşi redobândeau sănătatea, aveau o mai bună memorie a vindecării lor. Chiar dacă mulţi zăceau acolo bolnavi, El nu-i vindecă pe toţi. Ci, pentru a arăta puterea Sa, a ales unul care era lovit de o foarte gravă infirmitate şi care deja nu mai avea speranţa că se va mai face sănătos.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 2.5.2-5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 3) În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
Ce fel de leac este acesta? Ce taină semnifică pentru noi? Ce se arată în spatele ei? Un botez era pe cale să fie dăruit, unul care avea multă putere. Era cel mai mare dintre daruri, un botez care spală toate păcatele şi face pe oameni vii, din morţi ce erau. Aceste lucruri sunt arătate în umbră de către scăldătoare, ca într-o icoană… Şi această minune a fost făcută ca cei ce erau acolo la scăldătoare, care învăţaseră iară şi iar, pentru multă vreme, că este posibil să te vindeci de bolile trupului prin intermediul apei, să creadă mai uşor că apa poate de asemenea vindeca bolile sufletului.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan 36.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Acea apă, de la Scăldătoarea Vitezda, era tulburată o dată pe an, această apă a Botezului Bisericii este întotdeauna gata să fie tulburată. Acea apă era tulburată doar într-un loc, această apă a Botezului este tulburată pe întinsul întregii lumi. Acolo cobora un înger, aici coboară Duhul Sfânt. Acolo era harul unui înger; aici este Taina Treimii. Acea apă vindeca doar o dată într-un an; această apă mântuieşte oamenii în fiecare zi. Acea apă vindeca trupul; această apă vindecă deopotrivă trupul şi sufletul. Acea apă vindeca bolile unui om; această apă vindecă de păcat. Acolo, un trup era vindecat de infirmităţile lui; aici, trupul şi sufletul sunt eliberate de păcat. Acolo, mulţi zăceau bolnavi lângă apă, căci vindeca doar un om pe an. Nimeni însă nu trebuie să zacă bolnav de moarte acolo unde sunt apele Botezului, dacă voieşte să vină şi să fie vindecat.
(Chromatius de Aquileea, Omilii 14, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Nimeni nu se vindeca până nu cobora îngerul. Din cauza celor ce nu credeau, apa se tulbura, ca un semn că îngerul s-a coborât. Ei aveau un semn, voi aveţi credinţa; pentru ei, un înger se cobora, pentru voi, Duhul Sfânt; pentru ei, creaţia se tulbura, pentru voi, Hristos Însuşi, Domnul creaţiei, săvârşește minunea. Acolo, doar unul era vindecat; acum, toţi sunt făcuţi întregi… Căci acea scăldătoare era o profeţie pentru ca voi să credeţi că puterea lui Dumnezeu se coboară peste această scăldătoare a Botezului.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Taine 4.22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Ce mărturisea îngerul în acea profeţie dacă nu Pogorârea Duhului Sfânt, Care avea să se întâmple în zilele noastre şi care va sfinţi apele când El este invocat prin rugăciunile preotului? Acel înger, deci, era un vestitor al Duhului Sfânt, în măsura în care, prin harul Duhului, medicamentul se aplică peste infirmităţile sufletului şi al trupului nostru.
Duhul deci are aceeaşi slujire ca Dumnezeu Tatăl şi ca Hristos. El umple toate lucrurile, posedă toate lucrurile, lucrează toate şi în toate, în aceeaşi manieră ca Dumnezeu Tatăl şi ca Fiul.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 1.8.88, traducere pentru Doxologia de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 5) Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.
Perseverenţa slăbănogului era uimitoare. Era bolnav de 38 de ani şi în fiecare an, spera să fie eliberat de suferinţa lui. Zăcea acolo aşteptând, niciodată abandonând. Dacă nu ar fi perseverat atât de mult, nu cumva planurile sale de viitor, lăsând la o parte trecutul, ar fi fost de ajuns ca să-l descurajeze să stea în acel loc? Observaţi cât de atenţi ar fi fost ceilalţi bolnavi de acolo, pentru că niciunul nu cunoștea când apele se vor tulbura. Șchiopul şi paraliticul ar fi putut să observe aceasta, dar cum ar fi putut-o face un orb? Poate ar fi înţeles-o din zgomotul care s-ar fi stârnit. Deci să fim ruşinaţi, iubiţilor, să fim ruşinaţi şi să plângem pentru lenea noastră mare. Acel om a aşteptat 38 de ani fără a obţine ceea ce a dorit şi totuși, nu a dat înapoi. Şi a eșuat, nu din neglijența sa, ci pentru că a suferit prigonire şi suferinţă de la ceilalţi. Şi totuşi, nu s-a dat bătut. Noi însă stăruim în rugăciune pentru zece zile sau mai mult şi, dacă nu obţinem ce dorim, suntem prea leneşi după aceea să ne rugăm cu aceeaşi energie. Şi totuşi, noi vom aştepta pururea pe semenii noştri, luptându-ne şi îndurând primejdii, săvârşind muncă de slugă, totul pentru şansa ca în final aşteptarea noastră să se împlinească. Dar când este vorba despre Stăpânul nostru, de la care suntem siguri că vom obţine o răsplată mai mare decât osteneala noastră… nu avem atâta răbdare de a-L aştepta. Căci, chiar dacă nu primim nimic de la El, nu însuşi faptul că avem puterea să vorbim cu El în continuu este cauza a zeci de mii de binecuvântări?
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan, 36.1-2, traducere pentru Doxologia.ro)

(Ioan 5, 6) Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?
Iisus a întrebat: “Vrei să fii făcut întreg?”. Vedeţi modestia Lui aici. El nu spune: “Voieşti ca Eu să te vindec?”, căci nu vrea El ca să apară ca şi cum ar fi cineva mare prin prevestirea minunilor Lui. Şi omul slăbănog răspunde “Voiesc”, dar “nu am om (să mă ajute)”; căci unde nu este iubire, nu este nici măcar o persoană să ofere ajutor. „Şi astfel, Eu întreb din aceeaşi cauză”, spune Iisus, “Nu numai că tu să ştii despre planul Meu de a vindeca pe cei care sunt bolnavi, ci şi ca să vezi cruzimea oamenilor sănătoşi din cetate, pentru că nu numai că nimeni nu îţi dă mâna să te ajute până la apă, ci chiar te tratează ca pe un duşman când ceri ajutor”
(Amfilohie de Iconium, Oraţii 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 6) Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?
Este o mărturie clară a bunătăţii lui Hristos în aceea că El nu aşteaptă rugăminţi de la bolnav, ci anticipează cererea lui cu propria bunătate iubitoare. Vedeţi cum aleargă la omul care zace jos şi cu câtă milostivire se comportă cu omul care era bolnav şi care nu avea pe nimeni să-l mângâie. Dar întrebarea dacă el voieşte să fie eliberat de neputinţa lui nu era cauzată din neştiinţă, ceea ce este evident, ci pentru a stârni o dorinţă crescândă şi o rugăminte sărguincioasă.
Întrebarea dacă el voieşte să obţină ceea ce dorea este uriaşă. Este un fel de forţă şi expresie care trimite la faptul că Iisus are puterea de a dărui şi acum este gata să o facă, numai aşteptând cererea celui care va primi acest har.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 7) Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
Ce poate fi mai vrednic de milă decât aceste cuvinte? Ce poate fi mai trist decât aceste circumstanţe? Vedeţi voi o inimă zdrobită de boala îndelungată? Vedeţi toată durerea şi violenţa pe care acest om le-a îndurat? El nu rosteşte nici o blasfemie. El nu îşi blestemă ziua naşterii, nici nu se mânie la întrebarea voieşti să te faci sănătos?. Ci în locul acestora, el răspunde blând şi cu mare delicateţe: Da, Doamne. Şi totuşi, el nu ştia cine este cel care l-a întrebat, cu atât mai puţin ca Acesta avea să-l vindece. Mai mult, el cu blândeţe relatează toate împrejurările, necerând nimic mai mult, ca şi cum ar fi vorbit cu un doctor şi ar fi voit să-i spună istoria suferinţelor lui. Poate că spera ca Hristos să îi fie de ajutor cumva, aruncându-l în apă şi sperând să stârnească ceva simpatie prin cuvintele sale.
Unii sunt de părere că acesta este acelaşi eveniment pe care Matei îl aminteşte despre unul care “zăcea în pat” (Matei 9, 2).Dar acesta nu este el, pentru că omul paralizat avea pe mulţi care-l cărau, pe când acest om nu avea pe nimeni… Locurile de asemenea erau diferite: unul a fost vindecat într-o casă, altul la scăldătoare.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
Există trei porunci distincte: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă. Ridică-te totuşi nu este o poruncă, ci dăruirea vindecării. Două porunci i-au fost date după de i-a fost dăruită vindecarea: “ia-ţi patul şi umblă”
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton.)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
Nu ar fi fost suficient să spună: Ridică-te şi mergi? Nu ar fi fost o minune ca el, care nu era în stare să se întoarcă în patul lui, să se ridice şi să plece? Dar, pentru a arăta că El i-a dăruit vindecare desăvârşită, Domnul îl pune să-şi ridice patul, nu ca bolnavii care se însănătoşesc încet-încet… Chiar dacă omul ar fi tăcut, patul lui ar fi strigat.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tatian, 13, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
Ce înseamnă ia-ţi patul decât ia-ţi trupul şi fii conducătorul lui? Condu pe cel care te-a cărat. Căci, când erai sub stăpânirea păcatului, trupul tău te-a cărat pe tine către rău, dar acum când harul este la conducere, tu îţi conduci şi orientezi trupul către ceea ce este bun.
În ordinea cea rea şi vicleană, trupul tău era la conducere şi sufletul era slugă. Dar acum, prin milostivirea lui Hristos, sufletul este conducător şi trupul este slujitorul lui. “Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. Când ai fost dat afară din casă, adică ai fost aruncat afară din rai datorită intervenţiei păcatului, trupul te-a aruncat jos în lume. Dar acum, prin darul dumnezeieştii milostiviri, ia-ţi patul şi în toate lucrările bune condu-ţi trupul tău mic şi întoarce-te la casa ta, adică întoarce-te la viaţa cea veşnică… De acolo am fost aruncaţi afară către exilul acestei lumi. De aceea, când auzi spunându-se către paralitic: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta, crede ceea ce este spus către tine: condu-ţi trupul în neprihănire şi întoarce-te în rai, ca şi către propria casă şi ţara ta de naştere.
(Cezar de Arles, Omilii 171.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 9) Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă.
Ce semnificaţie este deci în acest pat, vă întreb? Care, dacă nu faptul că bolnavul era cărat pe un pat, iar când s-a vindecat, el căra patul? Ce a spus apostolul? Purtaţi-vă sarcinile unul altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos(Galateni, 6, 2). Acum, legea lui Hristos este iubirea şi iubirea nu este plinită decât dacă noi ne purtăm sarcinile, unul altuia. Purtând sarcinile unul altuia, în iubire, gata să perseveraţi unitatea Duhului întru legătura păcii (Efeseni 4, 2-3)
Când eraţi bolnavi, semenul vostru vă căra. Acum aţi fost vindecaţi, căraţi-l pe semenul vostru. Şi aşa veţi plini, oameni buni, ceea ce lipseşte în voi.
“Ia-ţi” deci “patul tău”. Dar când l-ai ridicat în spinare, nu sta; umblă. În iubirea aproapelui, în grija pe care o ai faţă de semenul tău, tu eşti într-o călătorie. Unde mergi în această călătorie decât către Domnul Dumnezeu, pe cine trebuie să iubeşti cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta?
Căci nu am ajuns încă la Domnul, dar avem pe semenul nostru cu noi. De aceea, să-l purtăm pe cel cu care călătorim, pentru a ajunge la Cel cu care dorim să rămânem. De aceea, Ia-ţi patul şi umblă.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.9.2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 10) Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.
Iisus nu se roagă pentru a îndepărta boala pacientului, căci în acest caz El ar fi părut a fi ca unul dintre prooroci. Ci mai mult, ca Domnul puterilor, El porunceşte cu autoritate să fie aşa. El îi spune să meargă bucurându-se la casa sa, să-şi ia patul pe umeri, să fie ca o amintire pentru cei care îl văd despre puterea Celui care l-a vindecat. Şi astfel, omul face aşa cum îi este cerut şi prin ascultare şi credinţă câştigă întreitul dor al harului… Hristos vindecă pe bolnav în zi de sâmbătă, şi când îl vindecă, imediat îi porunceşte să încalce tradiţia legii. El îi porunceşte să meargă în zi de sâmbătă şi în acelaşi timp să-şi care patul, deşi Dumnezeu a strigat clar printr-unul dintre profeţi: Nici să cari vreo sarcină afară din casa ta în zi de sâmbătă(Ieremia 17, 22).
Şi nimeni, presupun, care este întreg la minte nu poate afirma că acel om era un dispreţuitor al dumnezeieştilor porunci. Ci trebuie să vedem că, într-un typos, Hristos a făcut cunoscut tuturor evreilor că trebuie să fie vindecaţi prin ascultare şi credinţă, în vremurile cele mai de pe urmă ale lumii (căci asta semnifică “sabbatul”, adică ultima zi a săptămânii). Dar, odată ce au primit vindecarea prin credinţă şi sunt restauraţi într-o viaţă nouă, este necesar ca vechea literă a legii să devină fără nici un efect, iar rugăciunea tipică în umbră şi obiceiurile goale iudaice trebuie respinse.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 10) Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.
Ei nu l-au acuzat pe Domnul nostru că vindecase în zi de sâmbătă pentru că El ar fi răspuns că dacă un viţel sau un asin al lor ar fi căzut într-un puţ, ei l-ar fi lăsat acolo în zi de sâmbătă?
Ci ei s-au adresat omului care îşi căra patul, ca şi cum ar fi spus: “Chiar dacă vindecarea nu a putut fi întârziată, de ce să poruncească lucrarea?”. El îşi ia scut autoritatea vindecătorului lui: “Cel care m-a vindecat este cel care mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă” însemnând: “De ce nu primesc poruncă, dacă am primit şi vindecarea de la El?”
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 17.10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 11) El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.
Dacă el ar fi fost înclinat către înşelare, ar fi putut spune: “Nu fac aceasta din propria voinţă, ci la cererea altuia. Dacă aceasta este o crimă, acuzaţi-l pe cel care a poruncit-o, şi eu îmi voi lăsa patul meu”. În acest fel, el şi-ar fi ascuns vindecarea, cunoscând, aşa cum era, că reala cauză a ofensării lor nu era nerespectarea sabatului, ci vindecarea bolii. Dar el nicidecum nu ascunde vindecarea, nici nu cere iertare. Ci în locul acestora, el mărturiseşte vindecarea. Acest lucru face el. Dar observaţi când de necinstit se comportă aceștia. Ei nu spun: “Cine este cel care te-a făcut sănătos?” Ci tot aduc în faţă păruta fărădelege.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 12) Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?
Cel vindecat nu cunoştea cine este cel care l-a vindecat pentru că Iisus s-a ascuns imediat ce l-a vindecat. Ar fi fost specific pentru unul care căuta slava să stea acolo, lângă cel vindecat. Ar fi fost specific pentru cineva care doreşte expunere publică. Dar noi vedem că Domnul nostru cu grijă evită aceasta. De fapt, ar fi fost mai uşor pentru El să fie văzut ca Dumnezeu. Dar pentru că, totuşi, El a apărut lumii ca un Om şi mulţi îşi dădeau cu părerea despre El, S-a ferit pe sine de opinia celor care L-au văzut vindecând.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.5.10-11, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 13)Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
El a făcut aceasta în primul rând pentru că omul care a fost vindecat era cel mai bun martor al vindecării şi putea să îşi dea mărturia fără nici o suspiciune în absenţa Domnului nostru. Al doilea motiv pentru a face aceasta a fost pentru ca furia poporului să nu fie stârnită mai mult decât era necesar. Căci privirea obiectului invidiei este ca un aprinzător al invidiei. Din aceste motive, El a plecat şi i-a lăsat să cerceteze faptul ei înşişi.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 13) Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
Dacă noi judecăm această minune pe baza standardelor omeneşti de jos, nu este deloc o arătare strălucitoare a puterii, ci este o arătare moderată a bunătăţii.
Din atâţia care zăceau bolnavi, numai unul a fost vindecat: deşi, dacă ar fi voit să facă aceasta, Domnul nostru ar fi putut să-i vindece pe toţi printr-un singur cuvânt. Cum trebuie să înţelegem aceasta? Am putea presupune că această putere şi bunătate a fost afirmată mai mult prin împărţirea cunoştinţei despre mântuirea veşnică a sufletului, decât prin lucrarea vindecării temporare a trupului… Cel care a primit o vindecare temporară va fi cu siguranţă supus stricăciunii la un moment dat, când va sosi moartea, pe când sufletul care a crezut trece la viaţa veşnică.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
După ce paraliticul s-a scuzat, spunând că altul i-a poruncit să îşi ia patul în ziua de sabat, iudeii şi-au întors mânia împotriva Celui care dăduse porunca… Când el a arătat spre Iisus mulţimii furioase şi mânioase, totuşi, nu a acţionat ca un prieten. Ci, pentru a se conforma regulilor iudeilor, el L-a trădat pe Binefăcătorul său. Nimeni nu poate scuza fapta lui ca fiind făcută din necesitate, pentru că ar fi simţit presiunea prin violenţa anchetatorilor săi. De aceea, atunci când Domnul nostru vine la el în Templu, El spune aceste cuvinte către cel vindecat, care demonstrează înclinaţia sa către păcat.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 2.5.12-15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Aici, noi învăţăm în primul rând că această boală era consecinţa păcatelor lui. În al doilea rând, învăţăm că există cu adevărat iadul; în al treilea rând, că este un loc de pedeapsă îndelungată şi infinită… Dar cineva ar putea întreba: “Toate bolile vin din păcat?”. Nu toate, ci cele mai multe dintre ele. Unele boli vin de la diferite feluri de viaţă haotică, pentru că lăcomia, mânia sau lenea produc suferinţe similare… Dar de ce a fost aşa în cazul acestor paralitici (cf. Matei 9, 2) cărora Hristos le menţionează păcatele? Ştiu că unii îl acuză pe acest paralitic, spunând că era un acuzator al lui Hristos şi că de aceea vorbele Lui i-au fost adresate. Dar ce putem spune despre paraliticul de la Matei care a auzit aproape aceleaşi cuvinte? Căci Hristos de asemenea i-a spus: “Păcatele tale sunt iertate”. Şi astfel, este clar că acest om nu a fost interpelat astfel datorită lucrurilor pe care le presupun ei… Ci mai degrabă, Iisus îl proteja de viitoarele lui păcate.
În vindecarea altora, totuşi, el nu face nici o menţiune despre păcate. Şi astfel, ar părea că bolile acestor oameni au răsărit din păcatele lor, pe când ale altora au venit numai din cauze naturale. Sau poate prin acestea, Iisus îi mustră pe toţi ceilalţi… Sau El l-a avertizat pe acest om, ştiind marea lui răbdare a minţii, anticipând că el ar putea purta o mustrare, păstrându-l pe el sănătos deopotrivă prin binele vindecării lui şi prin frica de viitoarele boli…
Este de asemenea şi o arătare a dumnezeirii Sale, pentru că vrea să spună “Nu mai păcătui”, căci ştia despre păcatele pe care acesta le făcuse înainte.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 38.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Ieri zăceai aruncat pe un pat, epuizat şi paralizat, şi nu aveai pe nimeni care să te arunce în scăldătoare când se tulbura apa. Astăzi Îl ai pe Cel care este într-o Persoană Om şi Dumnezeu, sau mai bine zis, Dumnezeu şi Om.
Ai fost ridicat din patul tău şi, mai mult, ţi-ai luat patul şi în mod public ai mărturisit minunea. Nu te mai arunca niciodată în pat, păcătuind… Ci cum eşti acum, aşa mergi, atent la poruncă… Nu mai păcătui niciodată, dacă nu vrei ca un lucru mai rău să ți se întâmple dacă te dovedeşti a fi rău după binecuvântarea pe care ai primit-o.
(Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Sfântul Botez, Oraţia 40.33, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)