Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu, pentru sufletul pe care-l găseşte curat

– Părinte, nu mai pot să lucrez cu fratele acesta, e prea mofturos!

– Măi, tu eşti egoist, ştii? De asta pătimeşti atâtea.

– Ştiu, părinte, de mic sunt aşa. Rugaţi-vă să-mi dea Dumnezeu smerenie în inimă.

– Când inima are smerenia cea sfântă, ea le vede pe toate ca fiind bune şi trăieşte în biserica cea necreată a Lui Dumnezeu încă de acum şi de aici, de pe pământ. Dar nu smerenia cea despre care vorbim, nici pe care credem noi că am dobândit-o. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu, pentru sufletul pe care-l găseşte curat. Atunci, Dumnezeu păzeşte cu mulţumire acel suflet curat şi îl trage spre El. Aşa că nu spune “ăsta e un mofturos”, “acela e invidios”, “celălalt e mânios, etc.

“N-o spune, n-o scoți niciodată la capăt cu el”. O astfel de atitudine nu e ortodoxă, nu e creştinească. Aşa, eşti străin de iubirea lui Dumnezeu. Te desparţi de Harul lui Dumnezeu, fiindcă te-ai despărţit de fraţii tăi. Să treci cu vederea slăbiciunile lor şi, fără să le emiţi, să fii una cu ei la lucru.

Orice vor şi cum vor să faci. Vor aşa? Bine. Vor altfel? Bine, fie altfel. În felul acesta, zidurile care ne despart de fraţii noştri se surpă, iar noi ne unim cu Hristos. Cu cât te uneşti mai mult, zilnic, cu fraţii tăi, cu atât pătrunzi mai mult, tainic în iubirea lui Hristos.

Părintele Porfirie, “Antologie de sfaturi şi îndrumări”

ARHIMANDRITUL EMILIANOS SIMONOPETRITUL: HRISTOS NE-A FĂCUT MAI PRESUS DECÂT ÎNGERII!

Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru. Aşadar, Biserica săvârşeşte o altă naştere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre naşterea „de sus” (In. 3, 3). Această naştere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naşte ca să fim fii ai stricăciunii şi ai morţii, oameni ai celor şapte sau paisprezece generaţii, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoşi ai celei de-a opta zile, ai celui de-al optulea veac. Ce-a izbutit, aşadar, Hristos venind în lume? Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat şi l-a închis în voia Sa, şi l-a dus la sfârşit. Adică, în mod mistic şi premergător, a desfiinţat timpul pe care El însuşi l-a făcut şi a adus învierea, veşnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci însuşi Hristos. Dar oare vor trece generaţii şi generaţii, mii de ani, aşteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu! Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părinţii Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viaţa lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiul Legământ, când oamenii se năşteau şi mureau. Iar fiecare, când ajungea tată sau bunic, simţea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmaşi. Noi însă, fiindcă am devenit „hristoşi”, de ce să mai aşteptăm, de vreme ce deja există desăvârşirea şi slava care ne aşteaptă? De aceea Părinţii Bisericii spun că monahismul desfiinţează căsătoria, naşterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnaţi la moarte, ci să nască roade duhovniceşti. Monahismul, imitarea vieţii îngereşti, este, pentru noi toţi, o intrare cu putere a cuvântului „Vino, Doamne, în grabă!“ (Apoc. 22, 20). Inţelegem oare, fraţii mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem şi slujim istoria universală! Fiecare atitudine şi acţiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecinţe în istoria umanităţii şi a societăţii divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinţei” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit şi îşi păzeşte făgăduinţa. Suntem şi noi, desigur, păcătoşi ca şi Strămoşii. Suntem şi noi pătimaşi, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ faţă de Hristos, că am murit împreună cu El şi că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat şi nu Se va căi“ (Ps. 109, 4), nu-Şi calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine însuşi, suntem „plata” Lui, trupul Lui, şi El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorinţele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numeşte „sfinţi” (cf Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoşii. Hristos a fost prezent la creaţia lumii. în simbolurile şi în umbrele Vechiului Legământ acţiona prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoaşterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoşii se desăvârşesc şi se umplu de lumină împreună cu noi, pe cât ne sfinţim noi. Când mănânc, mi se hrăneşte întregul trup. Când noi II mâncăm pe Hristos, II mănâncă pe Hristos şi aceia. Se desăvârşesc împreună cu noi. Indumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. In loc să privească la Hristos, se pleacă şi ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă ştim că ei sunt fraţii noştri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru. Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti şi a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum, noi suntem prorocii, strămoşii, înainte-mergătorii, sfinţii, aşa cum ne numeşte Apostolul Pavel. Hristos trăieşte în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că „Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoşii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimile oamenilor. Unde sunt eu, trăieşte şi Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu. Fraţii mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale şi pentru a înţelege chemarea noastră, măreţia noastră, veşnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparţin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparţin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, şi ies „dumnezeu şi om“. In timp ce sunt om şi mi-e rece în colimvitră, în acelaşi timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veşnic, iar trăirea noastră zilnică – o taină! Fiindcă suntem făcuţi după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simţim, să trăim şi să înţelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, şi să sporim „întru cunoaşterea” comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina şi desăvârşita înţelegere va fi când „Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaşte pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat şi că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”. Dar ce poate să ne sfinţească în mod neîntrerupt? Aşa cum Strămoşii nu şi-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot aşa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi şterse şi a dăruit firii noastre întipărirea sfinţeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinţi este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este şi Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci. Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtaşi Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici şi părinţi. De aceea clericii şi monahii sunt numiţi „părinţi”, fiindcă îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12, 50; Mc. 3, 35; Lc. 8, 21). Aceştia îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămisleşte, prinde formă şi creşte înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, îşi dă seama de asta. Trebuie ca şi noi să cunoaştem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înţelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr (cf. Is. 7, 14-16; 9, 5) pe Hristos, că împlinim prorociile lui Isaia şi cuvintele sfinţilor. Dumnezeu l-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos şi primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voinţa noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru şi primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc şi adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată şi trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameşul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuieşte-mă!“ De îndată ce spunem aceasta, premisele vieţii noastre se schimbă, şi viaţa duhovnicească devine atât de uşoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru şi le face pe toate. Suntem mame şi taţi ai lui Dumnezeu! Părinţi şi strămoşi ai lui Dumnezeu! înţelegem asta? Da. Unul mai puţin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune. Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înţelegem, fie că nu o înţelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniţi de akidie şi să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre! Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Awa Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, îşi dă seama de asta din ciipa în care i se opreşte curgerea de sânge. Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâţi să murim pentru Dumnezeu! Dar, nu vă temeţi! Aşa cum s-a întâmplat cu Isaac şi cu Avraam, tot aşa Dumnezeu ne va înşfăca şi pe noi şi va pune ca să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există. Să ne rânduim viaţa cu dorinţa de a rămâne dumnezei! Intristări, necazuri, nereuşite, greutăţi, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea şi băutura de zi cu zi ale omului. Nu vă temeţi! Toate acestea nasc sfinţenia, îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiţii mei, să trăim cu această convingere, şi atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte şi ne va arăta chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înţelesuri teologice şi trăiri duhovniceşti! Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni. Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtaşi Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi şi noi. O! nu suntem cu adevărat fericiţi? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mişcări şi trăiri dumnezeieşti, atunci vom înţelege că am dispreţuit trupul şi lumea, şi am devenit dumnezei după dispoziţia lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplaţii înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea şi cu putinţa sa de înţelegere şi de primire. Vine Naşterea Domnului! Ştiţi că troparele inainte-prăznuirii încep din 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înţelepciune până şi cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea creşte. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopţile şi înţelesurile întunecate se risipesc, iar lumina şi zilele cresc. Să-I rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua creşte şi devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vesteşte aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre. Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Il laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten (cf. leş. 33, 1 1). Nu ne-a făcut, pur şi simplu, fiinţe slujitoare, care îşi acoperă capul şi tremură ca nişte sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat şi pentru noi va coborî din nou şi Se va înălţa din nou la cer! Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimii noastre, pentru ca El să ne înalţe la ceruri, o dată pentru totdeauna!  Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura: Sfantul Nectarie, 2016

Sursa

ESTE ECUMENISMUL PĂCAT CU ADEVĂRAT? DESPRE ECUMENISM ÎN ÎNTREBĂRI SI RĂSPUNSURI 


ÎNTREBARE: CE ESTE ECUMENISMUL?

RĂSPUNS: Ecumenismul este adunarea tuturor credinţelor, religiilor, confesiunilor, spiritualităţilor, aşa ziselor “Biserici” şi ale tuturor ereziilor blestemate, afurisite şi anatemizate (pentru rătăcirile diavoleşti şi pierzătoare de mîntuire) de Apostolii şi Sfinţii Bisericii din vremea lui Hristos şi pînă astăzi. Sfîntul Iustin Popovici ne spune că: “Ecumenismul este numele comun al pseudo-creştinismului, al mincinoaselor «biserici» din Occident.” Ecumenismul este adunare, împăcare, conciliere şi reconciliere, unire şi unitate împotriva şi în afara adevărului şi dreptăţii, împotriva Evangheliei şi Bisericii, împotriva a Însuşi Mîntuitorului Iisus Hristos, singurul Adevăr întrupat, venit în lume. ÎNTREBARE: ESTE ECUMENISMUL RELIGIE? RĂSPUNS: Nu este şi nici nu poate fi, deoarece scopurile şi înfăptuirile sale sînt cetăţeneşti, sociale, urmărind realizări pămînteşti, precum: libertate, dreptate, egalitate, respect, bunăstare, progres, conciliere, armonie, reconciliere, o “Europă unită”, din care să dispară “războaiele religioase, războaiele de cucerire, rasismul, antisemitismul, crima în masă”; militînd pentru “combaterea sărăciei”, “stoparea şomajului”, “înlăturarea discriminărilor” etc. Acestea sînt năzuinţe omeneşti ce nu au nimic în comun cu cele duhovniceşti ale Evangheliei, ale Sfinţilor Părinţi, ale Bisericii, ale Mînturitorului Hristos. ÎNTREBARE: CE DOREŞTE ECUMENISMUL (ŞI ODATĂ CU EL, TOŢI EPISCOPII, PREOŢII, DUHOVNICII ŞI TEOLOGII ECUMENIŞTI) DE LA HRISTOS? RĂSPUNS: 1. Să mintă, spunînd că nu (numai) El este Însuşi Dumnezeu, ci (şi) alţii: Jupiter, Zeus, Wotan, Manitu, Osiris, Buddha, Allah, Adonai, Baal etc. 2. Să mintă, spunînd că toţi se vor mîntui, că nu există rai şi iad (fericire veşnică şi chinuri veşnice), adevăr şi minciună, bine şi rău, fapte bune şi fapte rele (făcîndu-le relative). 3. Să mintă spunînd că nu există dreaptă-credinţă şi false credinţe, ortodocşi şi eretici, păgîni, apostaţi, că nu există sfinţi nici păcătoşi. 4. Să mintă spunînd că unde e “pace”, “dragoste”, “comuniune”, “reconciliere”, “toleranţă”, “egalitate”, “integrare”, “libertate”, nu mai e nevoie de dreapta-credinţă ortodoxă. 5. Să mintă, spnînd că e destul să fii: “credincios”, “religios”, “spiritual”, “mistic”, “iluminat”, “iniţiat”, “evoluat” etc., pentru a te mîntui. 6. Să mintă, spunînd că “în numele Dumnezeului creştin” unii se închină la totemuri şi pietre, ghicesc şi descîntă, vorbesc cu morţi şi cheamă duhuri, iar alţii, în numele aceluiaşi Dumnezeu rostesc mantre şi beau urină, pasc iarbă şi se reîncarnează, jertfesc zeilor, şoptesc vînturilor. 7. Să mintă, spunînd că poţi să o duci cît vrei în beţii şi curvii, chiolhanuri, chiuieli şi dezmăţuri dar, dacă eşti “om bun” şi “de treabă”, “cuminte” şi “la locul tău” nu (mai) contează ce credinţă ai, cui te închini, unde te închini, nici dacă lupţi cu plăcerile tale pătimaşe şi cu dracii, că oricum te vei mîntui, fiindcă “nu superi pe nimeni”. 8. Să mintă spunînd că nu există: un singur Botez, o singură Cununie, o singură rînduială mîntuitoare a înmormîntării, un singur altar, o singură preoţie, o singură Liturghie, o singură slujire singurului Dumnezu în Treime lăudat, toate săvîrşite în singura Biserică Apostolică şi dumnezeiască: Biserica Ortodoxă. 9. Să mintă, spunînd că seriozitatea, corectitudinea, punctualitatea, disciplina, onoarea, pedanteria, onestitatea, sinceritatea, respectul, amabilitatea, jovialitatea, rigurozitatea, cinstea, munca, hărnicia sînt trăsături ale dreptei-credinţe, putînd înlocui smerenia, răbdarea, frica şi dragostea de Dumnezeu, părerea de rău pentru păcatele săvîrşite, rugăciunea, lacrimile şi alte fapte duhovniceşti. 10. Să mintă, spunînd că te poţi împărtăşi din orice potir, la oricare slujitor al oricărui altar, din oricare “biserică”. 11. Să mintă, spunînd că poţi sluji şi te poţi ruga la un loc cu: vraci, descîntărori, fermecători, ghicitori, magicieni, tămăduitori, radiestezişti, ocultişti, bioenergeticieni, alchimişti, astrologi, teosofi, spiritişti, şamani, satanişti, atei, guru, imami, rabini, pastori, popi catolici etc., pretinzînd că rămîi totuşi “curat” ortodox faţă de Hristos. 12. Să mintă, spunînd că adevărul şi mîntuirea nu sînt (doar) în Sfînta Evanghelie şi Scrierile Sfinţilor, ci (şi) în scrierile tuturor credinţelor, “religiilor”, “confesiunilor” şi “bisericilor”. 13. Să mintă, spunînd că nu există “confesiuni”, “culte” şi “Biserici” fără mîntuire; că adevărul şi mîntuirea nu vin (doar) de la Hristos, ci (şi) de la toţi zeii pe care oamnii (chir şi ortodocşii) îi numesc “dumnezeu”, şi din “bisericile” care, deşi nu sînt biserici, ei le le poreclesc “biserică”. ÎNTREBARE: DE CE NU SE ÎNCHINĂ ECUMENISMUL (NUMAI) LUI HRISTOS? RĂSPUNS: 1. Fiindcă nu crede (precum toţi evreii) că Hristos e Dumnezeu, ci doar Prooroc, ba chiar demagog şi impostor. 2. Căci, dacă s-ar ruga şi închina doar lui Hristos, ar recunoaşte faptul că doar El e singurul Dumnezeu adevărat, vădind astfel toate credinţele de rătăcire, minciună, înşelare. 3. Deoarece, slujind doar pe Hristos, ecumenismul ar fi condamnat la sinucidere, aruncînd toate credinţele şi “bisericile” cu toţi dumnezeii lor în şomaj, sortindu-le dispariţiei. 4. Nu se închină lui Hristos, ştiind că, de nu ar acorda tuturor dumnezeilor aceeaşi cinstire, ar arăta că numai Ortodoxia cunoaşte, cinsteşte şi slujeşte pe unicul Dumnezeu adevărat (ceea se împotriveşte minciunilor ecumeniste), şi totodată ar deranja toate celelalte religii ale pămîntului, care, supărîndu-se, întîi s-ar retrage din “mişcarea ecumenică” (de fapt ecumenistă), iar apoi s-ar pune împotriva ei, primejduindu-i existenţa. ÎNTREBARE: CE ÎNSEAMNĂ “ECUMENIST”? RĂSPUNS: 1. Mondialist, universalist, internaţionalist, globalist – apostat şi eretic. 2. Persoană al cărei scop este împrăştierea ereziilor în toată lumea. 3. Expert în răspîndirea hulelor împotriva lui Hristos, a Bisericii şi a Sfinţilor pe tot globul, făcînd din amăgirile tuturor “credinţelor”, “religiilor”, “cultelor”, “confesiunilor”, “spiritualităţilor” şi “bisericilor” înşelate şi înşelătoare normă şi valoare universală, spunînd tuturor că toţi rostesc adevărul, toţi au dreptate, ori că nimeni nu spune adevărul, că nimeni nu are dreptate. 4. Persoană care doreşte ca adunarea tuturor religiilor, “ecumenismul” să (ne) aducă o dictatură religioasă peste toată suflarea şi peste toate ţările. 5. “Luptător împotriva Ortodoxiei”, “ortodox împotriva Ortodoxiei”, “ortodox-neortodox”. 6. Om pentru care nu contează adevărul ori înşelarea “credinţei”, “religiei”, “bisericii” de care aparţine, ci singurul fapt important pentru el e să fie (să fim) adunaţi toţi la un loc: vrăjitori, magi, descîntători, şarlatani, nebuni, înşelaţi, ocultişti, vraci, preoţi, şamani, vindecători, iluminaţi, guru, maeştri, închinători la zei şi ape, la pietre şi fulgere, papi, rabini, muftii, imami, episcopi, patriarhi etc., un ghiveci de superstiţii, “credinţe” şi “credincioşi”, strînse şi stăpînite de o babilonică grupare numită “Mişcare ecumenică”. ÎNTREBARE: ESTE ECUMENISTĂ ORTODOXIA? RĂSPUNS: 1. Nu, fiindcă dacă ar fi ecumenistă şi-ar îndrepta atenţia şi eforturile înspre lumea aceasta, căutînd şi aşteptînd adevărul, dreptatea şi mîntuirea nu de la Hristos, ci de la oameni. 2. Nu, fiindcă ţelul Ortodoxiei nu este “ecumenicul”, “ecumenismul”, “ecumenicitatea”, adică acapararea tuturor naţiilor şi religiilor într-o religie universală, şi nici autouniversalizarea răspîndită prin planuri şi strategii omeneşti; ci lucrarea ei este mîntuirea omului, (nu a ţărilor şi naţiilor) în Iisus Hristos. ÎNTREBARE: CE ÎNSEAMNĂ “ECUMENIC”? RĂSPUNS: “Universal”, “peste toată lumea”, “deasupra tuturor”. ÎNTREBARE: ESTE “ECUMENICĂ” ORTODOXIA? RĂSPUNS: 1. Da, este, pentru că precum Stăpînul ei Iisus Hrstos este Biruitor şi Mîntuitor peste toată lumea văzută şi nevăzută, la fel şi Biserica e deasupra tuturor, în afara oricăror năzuinţe pămînteşti, adică universală, ecumenică. 2. Este “ecumenică” (universală), precum “ecumenic”, “universal” este Însuşi Iisus Hristos. 3. Este “ecumenică”, însă fără a fi “ecumenistă”. 4. Este “ecumenică”, fiindcă atît ea, cît şi lucrarea, puterea, harul, sfinţenia şi mîntuirea oferite omului de către Ortodoxie nu sînt din (şi prin) lumea aceasta, nu sînt de la oameni, ci de la Hristos Dumnezeu şi Om. 5. Este “ecumenică”, fiindcă lucrările ei nu sînt dobîndite prin: ştiinţă, studii, experienţe, observaţii, antrenament, tehnici, exerciţii, talent ori pricepere, ci Duhul Sfînt este cel ce lucrează şi dă viaţă Ortodoxiei. ÎNTREBARE: CUM POATE UN ORTODOX SĂ DEVINĂ ECUMENIST? RăSPUNS: 1. Crezînd că toate “religiile” şi “bisericile” sînt bune, drepte adevărate. 2. Crezînd că toţi “dumnezeii” sînt Dumnezeu, că toate “credinţele” şi “confesiunile” se închină, se roagă şi cinstesc acelaşi Dumnezeu căruia ne închinăm (şi) noi, ortodocşii, ei însă numindu-l cu nume diferit, fiecare pe limba lui. 3. Ajungînd să fie atras nu de dreptatea şi adevărul credinţei, ci de lucrarea universalizării, de rîvna şi ofensiva către globalizare, de dorinţa de a înfăptui o credinţă democratică, pe toate gusturile, peste şi pentru toţi. 4. Nutrind credinţa umanist-pietistă că nu există decît mîntuire: că Dumnezeu, milostiv fiind, îi va mîntui pe toţi, că doar toţi au crezut, toţi s-au rugat, toţi au postit, toţi au făcut bine, toţi sînt buni; că, în nesfîrşita-I bunătate, Dumnezeu nu va avea curajul şi răutatea să fie (şi) drept, că – pasămite – Hristos “nu gîndeşte eclesiastic, bisericeşte, instituţional, după mintea preoţilor”, şi nu va judeca lumea “după dogme, canoane şi norme”. 5. Că important e să ai “inimă bună, să fii bun la suflet”, trecînd peste dreapta-credinţă, care, în opinia ortodoxului ecumenist, e doar “treabă popească”, “convenţionalism rigid şi absurd”. ÎNTREBARE: ARE NEVOIE ORTODOXIA DE ECUMENISM? TREBUIE SĂ FIE ECUMENISTĂ? RĂSPUNS: 1. Precum ecumenismul nu are nevoie de Ortodoxie, nici Ortodoxia nu are nevoie de ecumenism. 2. Ecumenismul îşi ia sarcina de a populariza pe întinsul pămîntului toate religiile. Ortodoxia nu simte nevoia să fie popularizată (prezentată lumii); întâi pentru că nu acesta e scopul ei, apoi pentru că este deja popularizată de două mii de ani de Însuşi Hristos, şi prin Hristos de către Apostoli, Mucenici, Sfinţi, care cu sîngele lor au sfinţit-o. 3. Ortodoxia are nevoie (doar) de Hristos, nu (şi) de ecumenism. Dacă ar avea nevoie de ecumenism, ar putea fi bănuită că, atîta timp cît nu a existat ecumenismul, Ortodoxia nu a fost “curată”, “întreagă”, “deplină”, “dumnezeiască”; că nu a fost în afara oricăror constrîngeri şi mai presus de toată stricăciunea şi întinarea, ci, dimpotrivă, abia ecumenismul (apărut sub ani) a “salvat-o” de cele pomenite, iar nu Hristos (Cel fără de ani), Dumnezeu din veşnicie. 4. Dacă Ortodoxia are nevoie de ecumenism, să înceteze: a se închina (doar) lui Hristos; a se ruga (doar) lui Hristos; a sluji şi liturghisi (doar) în numele lui Hristos; a răbda (doar) în Hristos; a crede (doar) în Hristos; a se mîntui (doar) în Hristos; ci (şi) în numele “dumnezeilor” tuturor “bisericilor” şi “credinţelor”, în numele “mişcării ecumenice” (ecumeniste). 5. Nu are nevoie de ecumenism, fiindcă avînd în sine tot adevărul şi toată dreptatea, care e Însuşi Hristos, nu (mai) caută alt “adevăr” şi altă “dreptate”. 6. Nu are nevoie de Ecumenism, deoarece o astfel de nevoie (nevoia de a te închina la mai mulţi dumnezei) nu se justifică dogmatic, canonic, teologic în faţa lui Hristos, a Apostolilor, a Mucenicilor, a Evangheliei. ÎNTREBARE: NE POATE MÎNTUI HRISTOS FĂRĂ ECUMENISM, SAU E CONDIŢIONAT DE ECUMENISM? RĂSPUNS: 1. Da, fiindcă El e (singurul) Dumnezeul Ortodoxiei, nu Ecumenismul. 2. Da, fiinccă în numele Lui ne botezăm, ne cununăm, ne înmormîntăm, iar nu în numele Ecumenismului. 3. Da, fiindcă El a făcut lumea, nu Ecumenismul. 4. Da, fiindcă El va judeca atît Ortodoxia, cît şi Ecumenismul şi întreaga lume, iar nu Ecumenismul. ÎNTREBARE: CÎND ESTE UN ARHIEREU ORTODOX (TREAPTĂ CE DESEMNEAZĂ PE EPISCOP, MITROPOLIT, PATRIARH) ÎMPOTRIVA ORTODOXIEI, ADICĂ ECUMENIST? RĂSPUNS: 1. Cînd, în loc să arate credincioşilor şi necredincioşilor (public şi în taină) că toate credinţele, spiritualităţile, cultele, confesiunile, religiile şi aşa-zisele “biserici” sînt mincinoase, false, viclene şi înşelătoare, el, dimpotrivă, participă la întruniri, conferinţe şi programe socio-culturale, încheind tratate şi alianţe, căutînd că cîştige simpatii şi laude linguşitoare din partea ereticilor, iar nu a lui Hristos. 2. Cînd crede şi spune (public ori în taină) că adevărul, dragostea, dreptatea (adică Hristos-Dumnezeu) e în toate credinţele, religiile, şi “bisericile”, nu (doar) în Biserica Ortodoxă. 3. Cînd crede şi spune (public ori în taină) că “biserici” sînt mai multe, numindu-le “părţi ale întregului”, “ramificaţii ale adevărului”, “rudenii spirituale”, “surori ale Ortodoxiei”, care Ortodoxie nu ar fi altceva decît o părticică a “marii biserici universale” (de fapt adunare babilonică fără adevăr a tuturor credinţelor şi vrăjitoriilor sub un singur drapel), ce încă nu ar exista, dar creşte, se dezvoltă, “evoluează” în timp şi se desăvîrşeşte în viitor. ÎNTREBARE: CÎND E BINE ŞI NECESAR A MUSTRA PE EPISCOP, PE PREOT, PE DUHOVNIC, A NU MAI PARTICIPA LA SLUJBELE LOR ŞI NICI A TE MAI ÎMPĂRTĂŞI DIN MÎNA LOR? CÎND TREBUIE SCHIMBAT DUHOVNICUL ORI SFĂTUITORUL PĂRUT-ORTODOX? RĂSPUNS: 1. Cînd episcopul, preotul ori duhovnicul se roagă, slujeşte, liturghiseşte şi se împărtăşeşte la un loc cu slujitorii altor culte: catolici, greco-catolici, armeni, copţi (egipteni), protestanti (luterani şi calvini), anglicani, neo-protestanţi (baptişti, adventişti, evanghelişti), şi alţi sectanţi (penticostali, iehovişti) apostaţi, ecumenişti. 2. Cînd şi tu, ca simplu ortodox, eşti invitat / obligat să participi (şi eventual să te împărtăşeşti) la împreună slujirea cu ereticii, bine ştiind în cugetul tău că aceste slujiri sînt împotriva Sfinţilor Bisericii lui Hristos – chiar ameninţat fiind cu blestem, afurisire şi anatemă. 3. Cînd vei vedea ori vei auzi că episcopul, preotul ori duhovnicul aduce în biserică aşa-zişi preoţi /preotese, episcopi / episcopese ori alte oficialităţi eretice – profesori, pedagogi, educatori, instructori – catolici, greco-catolici etc., pentru a propovădui, a predica, a boteza, a cununa, a înmormînta, a săvărşi orice altă ceremonie ecumenistă (căci “slujbe” nu au). 4. Cînd episcopul, preotul, duhovnicul merge el însuşi în capiştile (lăcaşurile) lor, pentru a predica, a propovădui, a boteza, a cununa, a înmormînta după rînduieli ortodoxe ori neortodoxe, dovedind astfel că este ecumenist. ÎNTREBARE: Cum arată un episcop ecumenst? Dar un preot, ori un duhovnic ecumenist? RĂSPUNS: După veşminte – de regulă îmbrăcat ca orice arhiereu ori preot ortodox; după înfăţişare – burghez prosper, bine hrănit şi stătut, deseori tuns şi cu barbă de artist; instruit, cărturar; uşor libertin, uneori “boem”; convins umanist şi niţel filantrop: mare ctitor de spitale, azile, instituţii culturale; participant la întruniri, conferinţe şi simpozioane, în care nimic nu se pomeneşte de Hristos, pătimire, mucenicie, dreapta-credinţă, evitînd cu grijă subiecte precum: erezie, apostazie, păgînism, materialism, sincretism, laicism, globalism, liberalism, sionism, iudaism, comunism, “noua eră”, masonerie; totdeauna absolvent a două-trei facultăţi, doctorand sau doctor al unei universităţi occidentale (Franţa, Germania, Anglia, Italia, Elveţia). ÎNTREBARE: Cum vorbeşte un episcop, preot, duhovnic, profesor, teolog, vag ortodox, însă clar ecumenist? Care-i sînt expresiile preferate în limbajul zilnic? RĂSPUNS: Grăirea-i este moale, sensibilă, grijulie, presărată cu exagerată căldură şi vizibilă prefăcătorie, uneori dimpotrivă – limbaj de cancelarie, prompt şi funcţionăresc, rece şi expeditiv; în predici – pacific şi lacrimogen, implorator şi înduioşător, chiar slugarnic. Totdeauna neutru, dar trădat de o supunere superstiţioasă faţă de oficialităţi (religioase şi politice), venerînd tot ce înseamnă mărire, putere, legislaţie, ordin şi ordine chiar dacă prin acestea se aduc prejudicii Bisericii lui Hristos). ÎNTREBARE: Cum se comportă un episcop, preot, duhovnic ecumenist? RĂSPUNS: 1. Evită cu îndîrjire poporul, mulţimile şi orice adunare unde ar trebui să dea lămuriri publice despre erezia ecumenistă, despre valabilitatea dogmelor ortodoxe astăzi, despre actualitatea şi aplicarea canoanelor Sfinţilor, despre înnoiri şi schimbări în Ortodoxie, despre inovaţiile eretice din învăţămîntul teologic, seminarii şi facultăţi, şi despre noua legislaţie internă a Bisericii. 2. Iniţiază programe de “înfrăţiri” cu diferite culte (erezii), organizează vizite şi tabere ecumeniste în aşezăminte sociale din Apus; relaţii de prietenie şi ajutorare cu “societăţi”, “frăţii” şi “fundaţii” cu nume obscure, în care nu se pomeneşte nimic de Hristos şi dreapta credinţă, ci doar de pace, conciliere, “convieţuire”, “egalitate”, “fraternitate” etc., idealuri omeneşti în care nu se caută mîntuirea. 3. Se fereşte de răspunsuri clare şi curajoase pentru apărarea Ortodoxiei, ce ar supăra pe eretici şi ar îmbărbăta pe ortodocşi. 4. Nu crede în infailibilitatea (negreşelnicia) Bisericii, nici în sfinţenia Sfinţilor, numindu-i “extremişti”, “habotnici”, “fanatici”, “cuprinşi de delir mistic”. 5. Promovează înnoiri în Biserică, laicizînd (umanizînd): slujbele, predicile, scrierile, pictura, portul şi graiul monahilor; modernizînd mănăstirile prin tehnică şi industrie, aducătoare de trîndăvie, confort, negrijă şi împrăştiere, adică ucid vieţuirea călugărească. ÎNTREBARE: E bine şi normal să ai duhovnic ecumenist? Te poate învăţa el dreapta-credinţă, fără de care nu te poţi mîntui? RĂSPUNS: 1. Duhovnicul-ecumenist este cea mai mare primejdie pentru creştinul sincer şi neştiutor. Duhovnicul-ecumenist (ortodox numai prin faptul că e botezat şi preoţit în Biserică) nu poate arăta nimănui calea dreptei-credinţe (cea care înlăzură dreptatea oricărei mincinoase credinţe), pentru că prin alipirea sa de ecumenism a căzut în erezie, lepădîndu-se deci de Hristos, fiind astfel blestemat de Sfinţii Părinţi şi scos în afara Bisericii, chiar dacă mai-marii Bisericii (mulţi dintre ei tot ecumenişti) nu i-au luat preoţia caterisindu-l. 2. Duhovnicul ecumenist, fiind egal în rătăcire şi apostazie atît cu ereticii, cît şi cu păgînii, e cu adevărat duşman al Sfinţilor şi al Bisericii, vrăjmaş al lui Hristos şi al oricărui ortodox doritor de mîntuire. În consecinţă, a avea duhovnic ecumenist e tot una cu a te lepăda de Hristos. ÎNTREBARE: Cum cunoşti că ai duhovnic ecumenist? RĂSPUNS: 1. Prin faptul că nu-ţi vorbeşte deloc (sau doar rareori şi vag) de vieţuirea Sfinţilor Bisericii, neîndemnîndu-te să mergi pe urmele lor, evitînd să vorbească despre mîntuirea prin pocăinţă, curaj, suferinţă, pătimire, mucenicie, cruce şi moarte pentru credinţa ortodoxă. 2. Nu-ţi pomeneşte nimic despre: apostaţi, eretici, atei, păgîni, hulitori şi lepădaţi de Biserică, anateme, blesteme şi afurisenii date de Sfinţii Părinţi tuturor “confesiunilor”, “cultelor”, “credinţelor” şi “bisericilor” cu tot cu întemeietorii lor ucigaşi de mucenici, astăzi înfrăţiţi cu arhiereii zişi ortodocşi. 3. Prin faptul că nu-ţi arată ce este dreapta-credinţă, cum să aperi dreapta-credinţă; nu-ţi vorbeşte despre duşmanii Bisericii, ci dimpotrivă, biruit de trai bun şi viaţă lungă, spune că totul e “bine şi frumos”, iar Biserica are numai “prieteni”. 4. Cînd vezi că leagă prietenii cu slujitori şi credincioşi ai altor “culte”, admirîndu-le “ritualurile”, “pregătirea”, “cultura”, “seriozitatea”, “educaţia”, “rigoarea”, “corectitudinea”, “hărnicia”, “emanciparea” etc., virtuţi omeneşti netrebuincioase ortodocşilor pentru a se mîntui, ci proprii ereticilor şi păgînilor. 5. Nu discută niciodată la spovedanie despre ecumenism, ori îl tratează îngăduitor, afirmînd că ecumenismul nu poate fi o primejdie adevărată pentru Biserică, ba uneori lăudîndu-i încîntat şi fără ezitări “binefacerile” pacifiste. ÎNTREBARE: Poate fi omul ecumenist şi ortodox totodată? Dar ecumenistul e şi ortodox? RĂSPUNS: 1. Nu, fiindcă ortodoxul, pentru a se mîntui, are nevoie doar de Tainele Bisericii lui Hristos (începînd cu botezul, şi rămînînd în dreapta-credinţă). 2. Nu, pentru că ortodoxul îşi poate păstra ortodoxia doar într-un singur fel: cinstind un singur Hristos, o singură Născătoare de Dumnezeu, o singură Sfîntă Treime, o singură Cruce, o singură Biserică, sfinţenie, mucenicie, mîntuire, iar nu mai mulţi “cristoşi”, nu mai multe “treimi”, “cruci”, “mucenicii”, “sfinţenii”, “biserici” şi “mîntuiri”, ale vreunor “culte” şi “confesiuni” cum mint ecumeniştii. 3. Nu, pentru că nu există nici un îndemn lăsat nouă de Hristos şi de Apostoli în Sfînta Evanghelie, nici din partea Sfinţilor, în scrierile Bisericii, că pentru a ne sfinţi şi mîntui trebuie să fim nu doar ortodocşi, ci şi ecumenişti. ÎNTREBARE: Este ecumenismul păcat cu adevărat? RĂSPUNS: 1. Este păcat foarte grav, fiindcă huleşte şi leapădă tot adevărul arătat de Hristos oamenilor. 2. Este păcat împotrva Duhului Sfînt, prin Care vine tot adevărul. 3. Este păcat împotriva Bisericii lui Hristos, Cel ce e însuşi Adevărul, pe Care ecumeniştii, în înşelarea lor nu-L pot primi. 4. Ecumenismul este păcat pentru că minte naţii şi popoare, îndemnîndu-le să creadă că toţi “dumnezeii” sînt Dumnezeu, toate templele, capiştile, moscheile, sinagogile şi lăcaşele “confesiunilor” sînt “biserici” ale “unuia şi aceluiaşi dumnezeu”, că toate “ceremoniile” cultelor şi “ritualurile” închinătorilor la idoli şi stele sînt “slujbe” deopotrivă cinstitoare de Dumnezeu, precum Sfînta Liturghie în numele lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, săvîrşită. 5. Ecumenismul este păcat, pentru că aduce îndoială în minţile ortodocşilor, faţă de propria Biserică în care s-au botezat, cununat, înmormîntat strămoşii lor şi ei înşişi, rătăcindu-i de la singura cale a mîntuirii, Ortodoxia, întîi pe ei, ortodocşii, cît şi pe cei ce încă nu sînt ortodocşi. ÎNTREBARE: Ce urmăreşte ecumenismul? RĂSPUNS: 1. Ca nimeni să nu mai afle adevărul, nici ortodocşii, nici neortodocşii, nimeni să nu se mai roage şi nici să se închine (doar) lui Hristos, singurul Dumnezeu. 2. Ca nimeni să nu (mai) fie (doar) ortodox, şi să-şi mîntuiască sufletul. 3. Să nu mai fie ortodocşi în Hristos, mănăstiri în Hristos, călugări în Hristos, preoţi în Hristos, episcopi în Hristos, duhovnici în Hristos, sfinţi în Hristos, altare în Hristos; ci doar “instituţii religioase”, purtînd (încă) aceleaşi denumiri, împreună cu cetăţeni în rase, porecliţi cu aceleaşi nume, vieţuind însă împotriva duhului ortodox al preoţiei, al duhovniciei, al călugăriei, al sfinţeniei, al Ortodoxiei, într-un cuvînt, împotriva Bisericii lui Hristos, fără a bănui cît de puţin ceva din toate acestea, nici poporul, nici călugării, nici arhiereii. 4. Ecumenismul urmăreşte înfăptuirea celei mai cumplite căderi de la Iuda şi pînă în zilele noastre: căderea Bisericii Ortodoxe în erezie şi apostazie; lepădarea credincioşilor, a călugărilor, a preoţilor, a episcopilor, a patriarhilor şi a întregii Biserici de Însuşi Hrsotos-Dumnezeu, lepădare proorocită de Sfinţii Părinţi. ÎNTREBARE: Îndeamnă ecumenismul pe păgîni, pe eretici, pe apostaţi să treacă la dreapta-credinţă ortodoxă? RĂSPUNS: 1. Nu îndeamnă, fiindcă el însuşi nu crede şi nu se închină doar Sfintei Treimi. 2. Nu îndeamnă, fiindcă ecumenismul nu acceptă că în faţa lui Hristos toţi cei nebotezaţi în Biserica Ortodoxă – singura care, prin rămînerea în Adevăr, este păstrătoare a Sfintelor Taine – sînt păgîni, eretici, apostaţi, adică fără Dumnezeu. 3. Nu îndeamnă, fiindcă ecumenismul nu crede în viaţa de după moarte, în viaţa veşnică, în dreapta şi Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, în iad şi mîntuire. 4. Nu îndeamnă, fiindcă cea mai mare primejdie pentru ecumenism este chiar Ortodoxia, pentru că îl cinsteşte ca Dumnezeu doar pe Hristos. 5. Nu îndeamnă, fiincă scopul nemărturisit al ecumenismului este distrugerea şi dispariţia desăvîrşită a Ortodoxiei. ÎNTREBARE: De ce sînt ortodocşi-ecumenişti? RĂSPUNS: 1. Fiindcă aceştia nu cunosc nimic (ori vag şi puţin) despre Credinţa Ortodoxă. 2. Fiindcă nu ştiu şi nu cred că această credinţă, pe care azi o cinstim, vine de la Apostoli; că Apostolii ne-au lăsat-o, şi nu alţii; că ne-au lăsat-o numai nouă, doar prin întemeierea şi rînduielile Bisericii, neîntemeind alte “Biserici” şi nici dînd aceleaşi legi ale Ortodoxiei şi altor “religii”, “confesiuni” şi “Biserici”, spre haos şi confuzie. (vezi Pogorîrea Sfîntului Duh) 3. Fiindcă ei pun mai presus de Hristos-Dumnezeu (pentru Care, de e nevoie, îţi rişti liniştea, chiar împreună-vieţuirea cu cei din jur): “pacea”, “armonia”, “reconcilierea”, “progresul”, “democraţia”, “unitatea” etc., teorii (după care aleargă şi păgînii) care deşi nu mîntuiesc, îndeamnă la “luptă” şi “jertfe”. 4. Fiindcă ei nu cunosc nimic despre vieţile Sfinţilor, nu ştiu cît de mult, cum şi cu cine au luptat Mucenicii pentru apărarea Ortodoxiei, nu ştiu că Mucenicii cu însuşi sîngele lor au pecetluit această Ortodoxie de care astăzi ne lepădăm. 5. Fiindcă duhul Europei umaniste, hulitoare de Hristos şi de Ortodoxie, îi încîntă mai mult decît Crucea Mîntuitorului, dătătoare de chinuri şi moarte, fără de care nimeni nu poate rămîne în duhul vieţuirii ortodoxe. 6. Fiindcă din bunăvoinţă civică nu cred (numai) în Hristos şi nici că doar El este (şi) Dumnezeu. 7. Fiindcă se tem de părerile şi dispreţul “majorităţii” (“ortodoxe” şi neortodoxe), de ofensarea oficialităţilor (“ortodoxe” şi neortodoxe, civile şi bisericeşti) şi de greaua cruce a răbdării batjocurii şi ocărilor: “extremist”, “fanatic”, “fundamentalist”, “oportunist”, “rigid”, “lipsit de orizont”, “înăcrit”, “îmbîcsit” etc. ÎNTREBARE: Ce (ne) spun ecumeniştii-ortodocşi despre secte, erezii, apostaţi şi păgîni? RĂSPUNS: 1. În primul rînd, după vicleana şi mincinoasa tîlcuire, sectele sînt numite “biserici”, ereziile – “culte”, ereţicii – “membri ai altor confesiuni”, apostaţii – “liber cugetători”, iar păgînii sînt “credincioşi ai altor religii”; ecumeniştii-ortodocşi făcîndu-se astfel vrăjmaşi ai Sfinţilor, care nu au greşit cînd, pe cei pomeniţi, i-au numit după firea, chipul şi faptele lor: lepădaţi. 2. Nu vei auzi din gura ecumeniştilor-ortodocşi deloc (ori strîmb tîlcuite) cuvintele: sectă, erezie, eretici, apostaţi, păgîni, hulitori ai Bisericii, lepădaţi de Hristos, cădere din har, adevăr etc., ci referirile la cele pomenite sînt prefăcute, înlocuite şi atenuate. 3. Ecumeniştii-ortodocşi (ne) spun că şi sectele au “adevărul”; că şi ereticii au pe “Cristos”; că şi apostaţii “se mîntuiesc”; că şi păgînii sînt “ortodocşi” (adică “drept-credincioşi); că “ortodocşi” sînt şi vrăjitorii, şi descîntătorii, şi spiritiştii, şi ocultiştii, şi sataniştii, şi toţi înşelaţii. ÎNTREBARE: Ce (ne) spune Ecumenismul despre Biserică? Dar despre Tainele Bisericii? RĂSPUNS: 1. Spune că “Biserică” încă nu există în sens deplin şi adevărat, ca fiind deja una de la Hristos şi pînă astăzi. 2. Că ar fi (totuşi) o “Biserică” (abstractă, nevăzută, neînchegată) împrăştiată în ramuri, frînturi, bucăţi – adică toate sectele şi ereziile existente, numite “Biserici” şi “culte”. 3. Că abia atunci cînd toate aceste risipiri, la un loc adunate (fiecare cu credinţa şi adevărul ei, credinţe şi adevăruri diferite, potrivnice unul altuia) vor forma o uniune, se va alcătui “adevărata Biserică”, pînă atunci Ortodoxia rămînînd o simplă mlădiţă, singuratică, pierdută, aruncată, rătăcind după un “adevăr” pe care “nu-l are”, nici “nu-l cunoaşte”, căutînd un “Dumnezeu” pe Care nu l-a avut vreodată, pentru că nici nu L-a găsit. 4. Că singurul şi adevăratul criteriu după care poţi spune că Biserica este sau nu este într-adevăr “Biserică” e “grămada”, “adunarea”, “unirea” şi “unitatea”, neavînd importanţă cum şi cui te închini, ci doar să fi la un loc cu toţi, să nu fii separat de nimeni. Aşa stînd lucrurile, înţelegem întîi că Hristos n-a făcut (deja) nici o Biserică, El nefiind în stare, ci oamenii o vor face, prin unirea tuturor adunărilor şi grupărilor lor. Mai înţelegem că noi, ortodocşii, sîntem în minciună, greşeală şi înşelare cînd credem că Biserica există deja, întemeiată de Însuşi Dumnezeu cel adevărat, Iisus Hristos, şi că aceasta e Biserica Ortodoxă. ÎNTREBARE: Este Ecumenismul “religie”, “cult”, “confesiune”, “biserică”? RĂSPUNS: 1. Nu este (nici nu poate fi) nimic din toate acestea, fiindcă e a-religios, anti-bisericesc, cu desăvîrşire ateu. 2. Nu este, fiindcă interesul lui e cetăţenesc, social: scopul de a aduna, organiza şi a conduce toate religiile şi cultele sub o singură putere mondială: Consiliul Mondial al Bisericilor. 3. Nu este, fiindcă nu are un cult religios propriu; nici lăcaş ori altar al Ecumenismului; nici slujbe, ierarhi, slujitori ai mişcării numite Ecumenism; şi nici dogme şi canoane ale vreunei religii cu astfel de nume; şi nici un alt Hristos al lor propriu, întemeietor de “credinţă”, “religie” şi “Biserică” ecumenistă. 4. Nu este “religie”, “cult”, “confesiune”, “Biserică”, fiindcă dorinţa Ecumenismului este tocmai aceea de a stăpîni orice formă de cult şi religie, iar nu de a fi credincios şi închinător al vreunei confesiuni ori “biserici”, arătînd astfel că nu crede în nimic şi e duşman al religiei / credinţei de orice fel, oricum s-ar numi şi de oriunde ar veni. ÎNTREBARE: Se roagă şi se închină ecumeniştii lui Hristos, Maicii Domnului, Mucenicilor, Sfinţilor? Dar ortodocşii ecumenişti? RĂSPUNS: 1. Nu, fiindcă pentru ei Hristos nu e Dumnezeu, Maica Domnului nu e Născătoare de Dumnezeu, Mucenicii sînt doar idealişti care, mînaţi de “nobile simţiri” umaniste, au murit pentru credinţă (nu pentru Hristos-Dumnezeu), iar Sfinţii nici nu există cu adevărat (doar în ortodoxie), ci au fost numiţi astfel de preoţii Bisericii, după criterii dictate de interese ascunse şi necurate. 2. Ortodocşii ecumenişti se roagă (şi) lui Hristos, (şi) Maicii Domnului, (şi) Mucenicilor, (şi) Sfinţilor (încă), acceptînd însă înşelări ce se împotrivesc Sfinţilor Bisericii şi lui Hristos: dumnezei ai altor “credinţe”, “sfinţi” ai altor “religii”, slujbe ale altor “confesiuni”, altare ale altor “biserici”, “mîntuiri” ale altor “culte”, erezii prin care vădesc neîncredere în dreapta-credinţă a Bisericii, prin harul Sfîntului Duh călăuzită. ÎNTREBARE: Se închină ecumeniştii la Sfînta Cruce, la icoane, la Sfintele moaşte? Dar ortodocşii ecumenişti? RĂSPUNS: 1. Nu, fiindcă pentru ecumenişti Sfînta Cruce e doar unealtă de schingiuire, groaznică şi înfricoşătoare, pe care a fost răstignit un pămîntean numit Hristos, unealtă ce nu aduce desfătări şi bucuri, confort, relaxare şi mulţumire, nu încîntă, nu distrează, nu bine-dispune, ci dimpotrivă, făgăduieşte multă oboseală, supărare, deranj, stress, răni şi dureri, sînge şi sudoare, tot ceea ce e foarte neplăcut pentru omul ecumenist, iubitor de viaţă lungă şi liniştită. 2. Nici la icoane nu se închină ecumeniştii, fiindcă după mintea lor, dacă cei din icoane nu sînt sfinţi, cum ar putea fi icoanele sfinte, deci “bune” de închinat la ele? 3. Sfintele moaşte sînt privite de ecumenişti ca “fenomene paranormale” ivite în urma unor “capacităţi extrasenzoriale” (nu minuni prin care lucrează puterea lui Hristos în cel drept-credincios, neprieten cu ereticii şi apostaţii) ale firii omeneşti, posibile în oricare religie. 4. Sfintele moaşte sînt numite de ecumenişti “relicve magice”, confundate cu talismanele şi amuletele care poartă noroc şi te apără de rele. 5. Neputrezirea sfintelor moaşte, raţionaliştii ecumenişti o golesc de sfinţenie prin hule împotriva Sfîntului Duh şi argumente atee, precum: “factorii atmosferici”, “mediu lipsit de oxigen”, “climă uscată”, “sol pietros”, etc., blasfemii care ţintesc direct în Hristos şi Ortodoxie. 6. Ortodocşii ecumenişti, în schimb, procedează altfel decît ecumeniştii nebotezaţi în Ortodoxie: ei se închină şi Sfintei Cruci, şi icoanelor, şi sfintelor moaşte (gîndind însă la fel de “ştiinţific” şi eretic despre minunile Sfintei Cruci şi ale icoanelor, şi despre neputrezirea sfintelor moaşte) din obişnuinţă şi din convinderea că “aşa trebuie”, că “aşa e bine şi frumos”, din oficială evlavie, neexagerînd însă cu aceste “superstiţii şi fanatisme”. ÎNTREBARE: Ce legătură există între Hristos şi Ecumenism? RĂSPUNS: 1. Nu există, nici nu poate exista vreo legătură între Hristos şi Ecumenism, fiindcă Hristos are doar un singur chip, şi cere să ne închinăm doar Lui. Ecumenismul însă are mai multe feţe, mai mulţi “dumnezei” cerînd să ne închinăm lor. Hristos vrea mîntuirea omului numai în adevăr. Ecumenismul vrea mîntuirea omului şi prin minciună. Hristos spune să ne închinăm doar adevăratului Dumnezeu; Ecumenismul ne îndeamnă către toate plăsmuirile omenesc-drăceşti poreclite “dumnezei”. 2. Hristos a lăsat ca Apostoli ai Bisericii (doar) pe ai săi ucenici; Ecumenismul, dimpotrivă, ne spune că toţi ucenicii satanei, vrăjmaşi ai lui Hristos, adunaţi în toate “religiile”, “cultele”, “confesiunile” şi “Bisericile” sînt “apostoli” ai “adevărului”. 3. Hristos ne-a lăsat o singură Evanghelie, Ecumenismul ne oferă însă mai multe: Talmudul, Coranul, Vedele, şi toate ereziile adunate în manualele de ocultism, magie, vrăjitorie. ÎNTREBARE: Cine sînt ecumeniştii? RĂSPUNS: 1. Toţi cei (ortodocşi şi neortodocşi) care urăsc adevărul (cu ştiinţă ori fără), hulind dumnezeirea lui Hristos (numai a lui), aşezîndu-L între “profeţi”, “iniţiaţi”, magi, ocultişti, “iluminaţi”, vrăjijtori, “mari oameni de seamă” etc. 2. Toţi cei ce se îndoiesc de sfinţenia Bisericii, de adevărul Bisericii, de adevărul Evangheliei, de faptul că Hristos e unicul Dumnezeu adevărat. 3. Toţi cei ce cred şi spun că mîntuirea nu e (doar) în Biserica Ortodoxă, ci în toate aşa-zisele “Biserici”. 4. Toţi cei ce nu cred că Biserica e numai una. ÎNTREBARE: Ce cred şi spun ecumeniştii despre blestemele, anatemele şi afuriseniile date de Sfinţi tuuror “Bisericilor”, “cultelor” şi “confesiunilor” (care au fost, sînt şi vor fi). Dar ortodocşii ecumenişti? RĂSPUNS: 1. De obicei evită aceste subiecte, ori spun că acei “oameni” (nu Sfinţi) sunt cei care au hotărît sfintele canoane ale Bisericii s-au purtat aşa, fiind determinaţi de: “interese de castă”, “prozelitism religios”, “dorinţa de dominare şi expansiune”, “ambiţii politice” etc.; nu pentru că ar fi fost, insuflaţi de Duhul Sfînt, purtători ai adevărului dumnezeiesc. 2. Ecumeniştii nu cred că Însuşi Hristos, prin gura Sfinţilor Săi, este Cel ce afuriseşte, blestemă şi dă anatemei orice “religie”, “închinare”, “cinstire” şi “slujire” în afara credinţei apostolice, credinţa ortodoxă. 3. Ecumeniştii nu cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile au putere adevărată, deplină, lucrătoare; că aceste legări şi pecetluiri duhovniceşti despart cu adevărat de mîntuire, de Rai, pe hulitorii lui Hristos şi ai Bisericii. 4. Ecumeniştii cred şi spun că blestemele, anatemele şi afuriseniile sînt simple convenţii bisericeşti, “intimidări” şi “abuzuri ale popilor”, ce trebuiesc înlăturate în scopul “reconcilierii” şi al “comuniunii ortodoxiei cu ereticii şi păgînii”. 5. Ortodocşii ecumenişti nu cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile (mai) sunt valabile şi astăzi. Cu alte cuvinte, ei dau de înţeles că astăzi cei recunoscuţi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii “păgîni”, “eretici”, “apostaţi”, nu ar mai fi aceiaşi “păgîni”, “eretici” şi “apostaţi” ca atunci, (avînd încă aceleaşi rînduieli); că astăzi Biserica nu mai are duşmani, ci doar prieteni, că astăzi Biserica nu mai trebuie apărată de nimeni din afara ei. De ce cred aşa? Fiindcă minciuna reconcilierii, adică trădarea şi vinderea lui Hristos a devenit: dogmă, canon, lege, “adevăr” şi “dreptate” (ortodox-ecumenistă) pentru oficialităţile Bisericii. 6. Ortodocşii-ecumenişti cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile sînt: “regretabile erori”, “greşeli ale istoriei”, “mărturii ale extremismului fanatic”, “fapte nechibzuite”, “atitudini pripite”. Aceste consideraţii fac pe ortodocşii-ecumenişti să reconsidere, să înnoiască şi să schimbe hotărîrile, dogmele şi canoanele – primite de către Sfinţii Părinţi prin dumnezeiasca descoperire a Sfîntului Duh, lăsate de aceştia Bisericii – prin semnarea unor tratate şi acorduri comune între ortodocşii apostaţi, eretici şi păgîni închinători la zei. ÎNTREBARE: De ce Sfinţii Părinţi au dat asupra ereticilor blesteme, anateme şi afurisenii? RĂSPUNS: 1. Pentru a apăra Ortodoxia de orice erezii, adică reconsiderări, înnoiri şi schimbări ale învăţăturilor curate şi nemincinoase cuprinse în dogmele şi canoanele Bisericii, ca de pildă: Sfînta Treime, Naşterea, Răstignirea şi Învierea Mîntuitorului; Maica Domnului, Apostoli şi Sfinţi, moaşte, Cruce, icoane; judecată, mîntuire, Rai şi iad, păcate, diavoli etc. Care înnoiri / erezii lasă Biserica fără Adevăr, fără Hristos. 2. Pentru a apăra Ortodoxia tocmai de ceea ce ierarhii, preoţii şi teologii părut ortodocşi refuză să o mai apere: de “concilieri” şi “reconcilieri”, de “înfrăţiri” şi “simbioze”, de “adevăruri comune” şi “interferenţe doctrinare”, “intercomuniune confesională” şi “eforturi comune” şi “viziune pluralistă” etc., toate de fapt feţe ale ereziilor, multiple forme elegante şi viclene ale uneia şi aceleiaşi fapte: lepădarea de Hristos Mîntuitorul şi de Biserica Sa. ÎNTREBARE: Ce este blestemul, anatema, afurisenia? RĂSPUNS: Sfintele Soboare a Toată Lumea au folosit aceste legături de nedezegat numite anatemele pentru a stăvili eresul ce voia a sfâşâia turma lui Hristos. Aceste grozave blesteme aruncate asupra tuturor ereticilor ce stăruie în reaua lor credinţă sunt osândă veşnică, pogorârea de viu în iad şi nevederea chipului lui Hristos la Judecată. ÎNTREBARE: Cum se poate smeri un ecumenist? Dar un orodox-ecumenist? RĂSPUNS: 1. Venindu-şi în fire şi recunoscînd că este în înşelare. 2. Părăsind încrederea în mai multe credinţe şi alegînd singura credinţă adevărată, Credinţa Ortodoxă. 3. Dorind să cinstească şi să se închine singurului Dumnezeu adevărat: Iisus Hristos. 4. Botezîndu-se (pînă mai are timp) în Credinţa Ortodoxă. 5. Ortodoxul ecumenist se poate şi el smeri într-un singur fel: lepădîndu-se hotărît şi curajos de ecumenism, arătînd tuturor că Ecumenismul este erezie şi totodată cea mai subtillă şi duşmănoasă adunare a oamenilor (şi nu numai a lor) din cîte au fost vreodată împotriva adevărului şi a Domnului Iisus Hristos. 6. Ortodoxul-ecumenist se mai poate smeri recunoscînd că se află în cea mai adîncă erezie pricinuitoare de moarte veşnică şi sălăşluire în iad, împreună cu: Iuda, Papa, Luther, Zwingli, Calvin, Confucius, Buddha, Mahomed etc., şi toţi ucenicii lor din veac şi pînă astăzi. ÎNTREBARE: Vor ecumeniştii să afle dreapta-credinţă? RĂSPUNS: 1. Nu vor, fiindcă dacă ar afla care e dreapta-credinţă nu ar mai putea fi ecumenişti. 2. Nu vor, fiindcă dreapta-credinţă iubitoare de adevăr fiind ar vădi Ecumenismul că este iubitor de minciună (politeist). 3. Nu, fiindcă ei vor doar “dumnezei”, iar nu numai Dumnezeu, Acesta fiind Hristos, singurul Ziditor, singurul Răscumpărător, singurul Izbăvitor. 4. Nu vor, fiindcă dreapta-credinţă făgăruieşte Cruce, adică, suterinţă, durere, boală în lupta cu patimile, cu dracii şi cu lumea; pe cînd Ecumenismul promite şi înlesneşte “pacea” tuturor pentru distracţii, confort, bunăstare. 5. Nu, fiindcă nu vor să audă nimic drept şi adevărat despre Hristos Dumnezeu. ÎNTREBARE: Vor ecumeniştii să se (ne) mîntuiască? Vorbesc ei de mîntuire? RĂSPUNS: 1. Nu vor să se mîntuiască (în viaţa de veci), ci doar să trăiască în pace, aici pe pămînt (în viaţa aceasta). 2. Nu vor, pentru că nu cred că (mai) este şi altă viaţă în afară de aceasta. 3. Nu vorbesc de mîntuire, fiindcă pentru ei mîntuirea e doar o speculaţie a “popilor”, o “poveste” pentru ortodocşii “neemancipaţi”, “naivi” şi “superstiţioşi”, în nici un caz însă o realitate duhovnicească. 4. Nu vor să ne mîntuiască (nu pot), ci vor doar să fim ca ei şi cu ei, adică împotriva lui Hristos. ÎNTREBARE: Este Ecumenismul lucrare duhovnicească? Ce aflăm duhovnicesc în ecumenism? Care sînt roadele duhovniceşti ale Ecumenismului? RĂSPUNS: 1. Orice om care vieţuieşte trupeşte nu este duhovnicesc. La fel şi Ecumenismul, dorind şi căutînd cele trupeşti, legîndu-şi credinţele de cele ce cad sub simţuri, rămîne trupesc. 2. Cum ar putea fi duhovnicesc cel ce nu se închină Sfîntului Duh, cel peste care nu vine Duhul Sfînt şi în care nu sălăşluieşte Duhul Sfînt, Dătătorul adevărului şi dreptăţii, pe care nu-L primeşte Ecumenismul, acel Duh Sfînt pe care Apostolii L-au primit de la Hristos, Mucenicii L-au mărturisit, Apostoli şi Mucenici, dar pe care Ecumenismul îi huleşte. ÎNTREBARE: Ce vor de la noi, simpli ortodocşi, episcopii, preoţii şi teologii ortodocşi-ecumenişti? Ce vor să facă în viitor din Ortodoxia Sfinţilor de Hristos purtători? RĂSPUNS: 1. Să nu ne supărăm, nici să mustrăm pe careva, cînd vom vedea că în biserici ortodoxe slujesc: romano-catolici, greco-catolici, protestanţi (baptişti, evanghelişti, adventişti etc.), ba chiar rabini, muftii, închinători la zei – la un loc cu preoţi ortodocşi. 2. Să nu ne războim cu predicatorii sectari şi eretici ce propovăduiesc prin sate şi oraşe împotriva Bisericii Ortodoxe, pentru a nu afecta relaţiile Bisericii cu celelalte “culte” şi “confesiuni”. 3. Să ne “modernizăm” credinţa noastră ortodoxă şi să gîndim că noi şi toţi ceilalţi putem crede în orice şi în orişicine, botezîndu-ne, cununîndu-ne şi înmormîntîndu-ne orişiunde: în lăcaşuri catolice (papistaşe), în sinagogi, în moschei, în temple. 4. Să ne împărtăşim de la orice săvîrşitor de “ceremonii religioase”, gîndind că şi el e “preot” şi că “serviciul”, “slujirea” lui e tot slujbă, fiindcă şi capiştea lui ar fi “biserică” ce ar aparţine tot unei “credinţe”. 5. Să credem că toate “religiile” duc la Hristos (oricum L-ar numi popoarele în limba lor şi orice ar gîndi despre El), că mîntuirea este una şi aceeaşi pentru toţi, dar fiecare în credinţa sa, însă toţi vor fi cu Hristos în veşnicie, în felul religiei lui. 6. Să nu ne supărăm, nici să mustrăm pe preoţi, stareţi, episcopi, teologi, cînd vedem că aduc în Biserică învăţături străine Ortodoxiei, că pun rînduieli noi în Biserică, rînduieli pe care nu le-au avut părinţii noştri. 7. Vor ca Ortodoxia să nu mai fie ortodoxă, credinţa să nu mai fie (şi) dreaptă, Biserica să nu mai fie Biserică, numindu-se însă tot “Biserică”; preotul să nu mai fie (doar) preot, ci funcţionar angajat al Statului, numindu-se tot “preot”; şi aşa, cu tot ce există în Ortodoxie, schimbîndu-se după principiul: “Lasă învelişul, schimbă miezul!” 8. Vor ca pe viitor ortodoxul – avînd o ortodoxie ecumenistă, în care nu e chin, nu e pătimire, nu e osteneală, nici mucenicie, adică nimic din vieţuirea aspră a Sfinţilor – acesta deci să nu se mai poată mîntui. 9. Vor o ortodoxie ecumenistă, în care călugării, preoţii şi toţi creştinii să nu aibă curajul, nici rîvna Sfîntului Prooroc Ilie, nici asprimea (atît către sine, cît şi faţă de păcatele lumii) a Sfîntului Ioan Botezătorul care: mustrau, certau, ameninţau, strigau, îndreptau, tulburînd, deranjînd şi supărînd pe toţi rătăciţii, indiferent de rang şi breaslă. 10. Vor ortodoxie-ecumenistă, în care toţi (preoţi, călugări, popor) să nu mai aibă simplitate, neagonisire, smerită cugetare, liniştire duhovnicească, ci locul acestor să fie luat de: educaţie, cultură, ştiinţă, tehnică, progres, industrie etc., ce duc la părere de sine, înălţarea minţii, trufie, iubire şi nădejde în cele pămînteşti, necredinţă şi nedorire de cele veşnice, trîndăvie duhovnicească şi trupească, credinţa că toate cele ce se văd nu sînt deşertăciune, fapte ce aduc tulburare peste mănăstiri, sate şi oraşe. 11. Vor o Ortodoxie: fără mănăstiri, fără călugări, fără pustnici, fără nevoitori, fără preoţi, fără sfinţi, fără evlavie, ci doar imitaţii şi imitări a ceea ce a fost cîndva viaţa cu adevărat duhovnicească în mănăstiri. 12. Vor o Ortodoxie în care nimeni să nu (mai) cunoască, nici să vorbească în chip ortodox despre Sfînta Evanghelie, vieţile şi scrierile Sfinţilor, învăţăturile Bisericii. 13. Vor o Ortodoxie în care nimeni să nu (mai) gîndească şi grăiască precum Sfinţii cei de demult, şi totodată nimeni să nu săvîrşească faptele lor. 14. Vor o Ortodoxie în care nimeni să nu îndrăznească a spune că toate “confesiunile”, “cultele”, “credinţele” şi “Bisericile” sînt erezii care vin de la draci şi duc tot la draci, adică în iad, cum ar fi spus Dreptul Moise, Sfîntul Ilie cel mult rîvnitor, şi neîmblînzitul Prooroc Ioan Botezătorul. 15. Vor o Ortodoxie fără lipsuri şi nevoi, sudoare şi sînge, în care nimeni nu moare poftelor lumii, decît doar cei recalcitranţi, nesupuşi, gălăgioşi; o ortodoxie comodă pentru trîndavi şi slugarnici. 16. Vor o Ortodoxie în care toţi cei ortodocşi dup chipul cel vechi al Ortodoxiei vor fi scoşi în afara legii, scoşi din Biserică, şi prigoniţi de ortodocşii-ecumenişti, care vor acapara Biserica, făcînd din ea un sistem de opresiune poliţienesc şi dictatorial. 17. Vor să ne unim cu minciuna împotriva lui Hristos, a Sfinţilor şi a Bisericii, pentru a nu mai fi ortodocşi, adică “extremişti”, “şovini” şi “fanatici”. 18. Vor ca toţi ereticii şi păgînii să fie înşelaţi în toate chipurile, pentru a nu deveni ortodocşi. ÎNTREBARE: Ce (ne) spune Ecumenismul despre: părerea de sine, iubirea de sine, mîndrie, slavă deşartă, lene, mînie, cleveteală, dispreţuirea, defăimarea şi judecarea aproapelui, înşelare, hulire, lepădarea de dreapta-credinţă şi alte păcate sufleteşti? RĂSPUNS: 1. În gîndirea ecumenistă “pacea” şi “reconcilierea” între “religii” sînt singurul mod de a fi în regulă cu Dumnezeu, păcatele nefiind considerate păcate, ci: “fireşti necesităţi”, “întîmplări”, “hazard” etc., cel mult “erori” neglijabile, greşeli cărora oricum nu le poţi sta împotrivă, fiindcă sînt “etape ale vieţii” şi “trepte spre cunoaştere”. 2. Fiind o societate a “toleranţei” pacifiste, o nebuloasă anarhie – un comunism religios, fără oprelişti dogmatice (ca în Ferma animalelor de George Orwell, ori societatea creştinismului ateu a Marelui Inchizitor, bine descrisă de Dostoievki) – ecumenismul îngăduie şi promovează o morală liberală, înşelată şi înşelătoare, o religie social-umanistă, în care fiecare gîndeşte ce vrea, spune ce vrea, se închină cui şi cum vrea, în care nimeni şi nimic nu e sigur, nimeni nu e el însuşi în propria credinţă pentru a putea pricepe unde este păcătuire, faptă păcătoasă. 3. Ecumenismul nu spune nimic niciodată despre păcate, pentru că nu crede că în om sînt păcate, fapt pentru care nici nu pomeneşte de înfrînare, pătimire şi luptă cu: părerea de sine, iubirea de sine, mîndria, slava deşartă, lenea, mîniea, cleveteala, dispreţuirea, defăimarea şi judecarea aproapelui, înşelarea, hulirea, lepădarea de dreapta-credinţă etc., păcate împotriva cărora nici nu a hotărît rînduieli şi oprelişti. (Acestea sînt o parte din motivele pentru care ortodocşii de astăzi se lasă ispitiţi de dulcele trai ecumenist, bucurie a trîndavilor şi pace a fricoşilor.) ÎNTREBARE: Ce (ne) spune Ecumenismul despre fumat, beţie, înjurături, iubirea de argint, hoţie, curvie, perversiuni sexuale, împreunări cu rudenii şi dobitoace, avort, întrebuinţarea metodelor anticoncepţionale, pe care Hristos şi Biserica le consideră păcate trupeşti? RĂSPUNS: 1. Dacă Ecumenismul ar crede că ceva în lume poate fi numit “păcat”, că ceva sau cineva ar fi împotriva lui Hristos, atunci, Mişcarea Ecumenistă ar fi hotărît o pravilă cu nişte rînduieli în care (ne) ar fi arătat: ce este păcatul, cum lucrează în om, cum îl făptuieşte omul, dacă şi cum se poate omul lupta cu păcatul, de unde şi de la cine vine păcatul. 2. Dacă ar crede că în lume există păcat, Ecumenismul ar şti că există înşelare şi, odată cu aceasta, că există un tată al înşelării, numit diavol. De aici, Ecumenismul ar pricepe clar cine e “părintele păcii”, “reconcilierii”, “integrării”, promise popoarelor, fără a se pomeni însă cît de puţin despre păcatele fiecăruia în parte, de lupta personală cu păcatele proprii şi cu diavolul, de judecata particulară şi de mîntuirea personală. 3. Ecumenismul nu (ne) spune nimic despre nici un păcat, fiindcă nu crede că în lume există păcat şi diavol, că (undeva) există mîntuire şi viaţă veşnică. Prin aceste negări, Ecumenismul ne arată că e ateu, că a adus lumii o nouă religie: religia atee, cu credinţă atee. ÎNTREBARE: Există spovedanie, iertare şi dezlegare de păcate în erezia numită Ecumenism? RĂSPUNS: 1. Nimic din toate acestea nu există în Ecumenism, pentru că nu există păcătoşi, şi atunci nici trebuinţă de spovedanie, iertare şi dezlegare a păcătoşilor. 2. Fiindcă nu crede şi nu se închină (doar) lui Hristos, Singurul în numele Căruia omul (botezat ortodox) poate fi spovedit, iertat, dezlegat. E firesc ca Ecumenismul să nu aibă în legislaţia sa nici Taina Spovedaniei, precum nici celelalte Sfinte Taine trebuincioase mîntuirii nu le are. 3. Spunînd omului că nu are păcat, Ecumenismul lasă pe toţi să păcătuiască, însă fără să ierte pe cineva, pentru că neavînd putere şi sfinţenie de sus, nici nu poate ierta. Aşadar Ecumenismul nu iartă pe nimeni. ÎNTREBARE: Ce (ne) spune Ecumenismul despre draci şi îngeri? Dar despre iad şi Rai? RĂSPUNS: 1. Ne spune că există doar nişte “conştiinţe universale”, “fiinţe luminoase”, “entităţi cosmice” avînd “corpuri eterice”, fără să se precizeze clar şi cine sînt, de unde vin, ce vor de la noi, ce legătură au cu viaţa aceasta şi cu viaţa veşnică, ce legătură au cu mîntuirea noastră. 2. Ne spune că aceste “fiinţe astrale” nu se deosebesc unele de altele în lucrări şi scopuri, că sînt mai presus de bine şi de rău, că fac numai bine tuturor. 3. Spunînd că toţi îngerii sînt buni, îndepărtează pe ortodocşi de duhul priceperii şi al deosebirii, de trezvie şi prudenţă faţă de orice apariţie cosmică, încurajînd astfel în om şi în lume duhul înşelării, lăsîndu-i pe toţi sub voia şi puterea diavolilor. 4. Nespunînd nimic despre deosebirea dintre îngeri şi diavoli, Ecumenismul întreţine confuzia şi superstiţia prin “credinţe”, “ritualuri” şi jertfe în care sînt adorate duhuri. De asemenea, înşeală pe om, încredinţîndu-l că duhurile sînt nişte “stări”, “energii mentale” abstracte şi impersonale, un fel de minţi bezmetice rătăcind în văzduh, între care Hristos n-ar fi decît o altă minte dintre cele mai evoluate, oarecum egală acelora (după unii), un fel de duh major, mai mare şi mai important, însă tot duh, iar nu Însuşi Dumnezeu. Urmarea acestor erezii: nefrica de Dumnezeu, nefrica de draci şi iad, necredinţa că omul are fapte rele şi păcate, necredinţa că va fi judecat şi răsplătit pentru faptele sale. 5. Nici despre iad şi rai Ecumenismul nu (ne) spune nimic, fiindcă, dacă nu sînt diavoli şi păcătoşi aşteptîndu-şi răsplata păcatelor, de ce ar exista însuşi iadul? 6. Dacă nimeni nu e sfînt în urma vreunor lupte cu păcate, păcătoşi şi draci, la ce ar exista Raiul? 7. Fiindcă nădejdea ecumeniştilor nu e mîntuirea (în Hristos, în Care nu cred), ci o oarecare nirvanică izbăvire a tuturor oamenilor prin unirea (origenist-hinduistă) cu “absolutul” (un fel de “minte universală”, “conştiinţă cosmică”, de care nu eşti socotit om, ci un fel de moluscă ştearsă şi tîmpă, la dispoziţia destinului), atunci salvarea lumii e adăugarea ei la “absolut”, întregirea acestui “absolut” de către oameni, teoria iadului şi raiului nemaifiind de trebuinţă. ÎNTREBARE: Ce (ne) spune Ecumenismul despre Hristos şi Maica Domnului? RĂSPUNS: 1. Că nu doar Hristos şi Maica Domnului ne mîntuiesc. 2. Că Hristos nu este Dumnezeu. 3. Că nu e bine să ne închinăm doar Mîntuitorului, Maicii Domnului şi Sfinţilor. 4. Că Hristos nu a lăsat lumii vreo Biserică întreagă şi adevărată. 5. Că nu numai în Hristos omul ajunge sfînt. 6. Că te poţi boteza, cununa, înmormînta şi întru alţi “dumnezei”. 7. Că Hristos e un duh superior, un spirit evoluat şi desăvîrşit. 8. Că tot ce a făcut şi a spus lumii e egal cu învăţăturile şi faptele marilor “învăţători”, “iniţiaţi” şi “iluminaţi” ai istoriei, nefiind cu nimic mai presus de aceşti înşelaţi. 9. Despre Maica Domnului, Ecumenismul minte, spunîndu-ne că nu s-a proorocit despre ea de oamenii lui Dumnezeu, că nu a fost aleasă între femei, că nu a născut pe Dumnezeu, că nu a rămas fecioară, că nu a pătimit pentru lume, că nu s-a înălţat la ceruri, că nu trebuie să o cinstim, că e la fel cu oricare femeie, că nu ne mîntuieşte. ÎNTREBARE: Ce spun ecumeniştii despre Sfinţi şi sfinţenie? RĂSPUNS: Despre Sfinţi şi sfinţenie, ecumeniştii mint, spunînd: 1. Că sfinţenie şi Sfinţi are orice “cult”, nu doar Biserica lui Hristos. 2. Că toţi “iniţiaţii” şi “iluminaţii” trebuie citiţi, studiaţi, ascultaţi şi crezuţi, pentru că şi ei sînt “sfinţi”. 3. Că faptele, vieţuirea şi cuvintele Sfinţilor nu trebuiesc neapărat cunoscute, crezute, urmate şi trăite. 4. Că sfinţenia nu e singura cale adevărată şi neînşelată după care oamenii se vor mîntui. 5. Că sfinţenia e o superstiţie populară şi convenţională a Bisericii şi a oamenilor simpli, că e relativă. 6. Că Sfinţii au fost oameni ca noi, puţin deosebiţi (nu neapărat), cu “puteri paranormale”, deopotrivă cu ocultiştii, pentru care lumea i-a numit “sfinţi”. 7. Că oricine poate fi sfînt prin înzestrare şi exerciţiu, prin voinţă şi curaj. 8. Că Sfinţii erau de fapt persoane cu “tulburări psihice”, avînd predispoziţii spre mizantropie, autism, pesimism şi ipohondrie, incapabili de integrare în societate. 9. Că sfinţenia nu vine doar prin Hristos. 10. Că de fapt nimeni n-a fost cu adevărat sfînt. ÎNTREBARE: De ce există ortodocşi-ecumenişti? RĂSPUNS: 1. Fiindcă nu cunosc şi nu iubesc Biserica şi rînduielile ei. 2. Fiindcă nu vor să pătimească pentru Ortodoxie, luptînd cu ereticii. 3. Fiindcă nu vor să ştie de vieţuirea ortodoxă. 4. Fiindcă se sfiesc şi se tem de părerile majorităţii. 5. Fiindcă nu cred în Judecata de apoi şi în viaţa veşnică. 6. Fiindcă nu cred că cei ce leapădă (în parte sau în întregime) ceva din dogmele, canoanele şi rînduielile Bisericii vor merge în iad, chinuindu-se veşnic. 7. Fiindcă cred şi spun că scrierile Sfinţilor sînt “vechi”, “prăfuite”, “depăşite”, că “noi trăim alte vremuri”. 8. Fiindcă gîndesc şi cred mai mult în unirea tuturor religiilor decît în păstrarea dreaptă, curată şi neamestecată a credinţei ortodoxe, cu oricîte jertfe. 9. Fiindcă gîndesc şi cred că oamenii şi Ecumenismul sînt chemaţi să rezolve unitatea Bisericii (necrezînd că aceasta e întreagă de la Hristos), iar nu Sfinţii. 10. Fiindcă nu cred că Biserica adevărată e alcătuită doar din cei botezaţi în dreapta credinţă, adică ortodocşi. 11. Fiindcă nu cred că Ortodoxia nu e omenească, nu e din lumea aceasta, nu e de la oameni, nu poate fi supusă şi dirijată de minţi omeneşti şi interese lumeşti. 12. Fiindcă nu pricep că Ortodoxia nu e organizaţie, societate, ligă, fundaţie, asociaţie, club etc., formaţiuni cu scopuri, activităţi şi legislaţii lumeşti, fondate de oameni supuşi schimbării şi pătimirii. 13. Fiindcă fac din Ortodoxie (care e în afara oricărui ţel lumesc, fie el oricît de “bun”, “paşnic”, “nobil”, “comunitar” şi “social”) punte de relaţii, înţelegere şi prietenie, religioasă şi socială. 14. Fiindcă gîndesc şi cred că Ecumenismul le va aduce pacea şi tihna, că le va ocroti frica şi trîndăvia. 15. Fiindcă, neputînd renunţa la confortul şi prosperitatea trădării Ortodoxiei, promise de ecumenişti, nu primesc să-şi pună viaţa pentru Biserică şi să moară în chinuri. Autor: Conon Monahul