Orbirea duhovniceasca – calea spre moartea sufletului

Toti am vazut oameni orbi, fie din nastere, fie din accidente, fie in urma unor boli grele. Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de indurarea tuturor.

Mult mai grea si mai vrednica de plans este insa orbirea mintii, a inimii, a vointei si constiintei. Caci si sufletul este cu mult mai de pret decat trupul.

Ce intelegem prin orbirea sufleteasca sau duhovniceasca? Intelegem intunecarea si inrobirea sufletului prin tot felul de pacate sufletesti si trupesti. Adica trufia mintii, impietrirea inimii, slabirea vointei si a constiintei, necredinta, indoiala in credinta, sectarismul, deznadejdea, mandria, sinuciderea, uciderea sufleteasca si trupeasca, avortul, ura si mania dintre oameni, divortul, desfraul, minciuna, iubirea de averi, zgarcenia, lacomia, betia, lenea si altele.

Si toate aceste pacate ne robesc din cauza orbirii noastre sufletesti. Din cauza nepasarii, a necredintei unora in Dumnezeu, a lipsei de educatie crestina, de cunoastere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viata Bisericii, a amanarii spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, si a uitarii multora de moarte si de judecata ce ne asteapta.

Iata, deci, ce este orbirea sufleteasca si cat de mult ne robeste pe toti. Pe unii cu pacate trupesti, pe altii cu cele sufletesti si pe toti cu impietrirea inimii, cu lipsa rugaciunii, cu uitarea de Dumnezeu si cu multimea grijilor pamantesti.

Viata pamanteasca este scurta si plina de suferinta si amagitoare, iar viata cereasca este binecuvantata si plina de fericire vesnica. Sa parasim pacatele care ne orbesc si ne ucid sufletul si sa ne reintoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns sa facem o cruce si sa zicem: “Doamne, Doamne!” Ni se cere o profunda innoire duhovniceasca a vietii.

Ni se cere sa aruncam de pe ochii sufletului tina patimilor de pana acum, spalandu-ne la apa Siloamului, adica la baia spovedaniei, apoi sa intram sub ascultarea lui Hristos si a Bisericii pe care a intemeiat-o pe pamant. Smerindu-ne, rugandu-ne, impacandu-ne unii cu altii, mergand regulat la biserica, facand milostenie dupa putere, crescandu-ne copiii in dreapta credinta si in iubire de Dumnezeu, devenim crestini buni, fii adevarati ai Bisericii Ortodoxe si mostenitori ai imparatiei Cerurilor. Amin.”
Parintele Ilie Cleopa

Sfântul Mucenic Ioan Valahul 12 mai

Condacul Sfântului Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Arătatu-s-a nouă astăzi, cel preaînfrumuseţat cu curăţia, tânărul ostaş al Mântuitorului, luminând pe toţi cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, mare mucenice al lui Hristos!

*

Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul

Glasul 4

Astăzi duhovniceşte prăznuieşte Biserica dreptcredincioşilor, şi cu bucurie strigă: Veniţi, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan! Că acesta, dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat şi bine primit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.

***

Viata

Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. între acestea, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicii mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.
Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii, lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care L-au mărturisit aici pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pămân­teşti.
Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţârii noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri.
Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este şi Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru că a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci, şi de asemenea se numeşte «Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Ţara Românească. Ştiut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe români vlahi sau valahi, adică neam de obârşie latină, iar amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.
Binecuvântatul Mucenic Ioan şi-a purtat vremelnica viaţă la jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Ţării Româneşti a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit «Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec şi, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor, adică ale închinătorilor lui Alah şi cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la părinţii lui. S-a dus apoi la Ţarigrad şi s-a curtenit lui Sinan Paşa, zicând că este feciorul Radului Vodă, şi aşa a petrecut la turci şi în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei şi era întru totul robit de pofta slavei celei deşarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Ţara Românească şi a început a asupri poporul cu biruri. Ţara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ţine în scaun decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă, pustiau ţinuturile şi duceau cu ei mulţime de robi. Dar mai pe urmă, nemaiputând face faţă lăcomiei otomane şi râvnind oarecare câştig şi pentru sineşi, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din Ţarigrad.
Aşadar, Mihnea s-a unit cu alţi doi voievozi şi, după ce a ucis pe mulţi din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor, tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Ţara Românească şi o alta în Transilvania. Tătarii au ieşit biruitori în Moldova şi au făcut cumplită prădare în laturile ei. în Ţara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munţi, unde şi-a dat sfârşitul nemântuit. Iar cea de a treia oaste a sultanului a câştigat biruinţă asupra voievodului transilvan, la Deva, şi, întorcându-se prin ţinutul Olteniei sau Vlahiei Mici – cum i se spunea atunci – a trecut munţii prin văile Oltului şi ale Jiului. Ea a făcut mare pierzanie în neamul creştinesc şi a robit mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii, prinzându-i în arcane şi târându-i, legaţi cu funii, în urma cailor şi carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna lui noiembrie sau decembrie.
Printre cei robiţi atunci a fost şi tânărul Ioan, vlăstar de bun neam, născut şi crescut aici, în Ţara Românească, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească. Şi Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.
Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleşii Lui! Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi era Ioan frumos la chip, luminos în privire şi bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată fiinţa lui. Şi măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre şi lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăţia cerurilor. In această împărăţie însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoinţelor; şi după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.
Robii agarenilor erau socotiţi ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpăraţi de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei şi folosului fiecăruia. Aşa se face că, încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi, plăcându-1, 1-a cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înţeleagă frumuseţea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândreţea cea din afară. Şi a început a-1 sili să-şi întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc şi pucioasă pentru nelegiuirea ei; pe care păcat îl osândeşte şi dumnezeiescul Pavel, în Epistola către romani, în cel de al douăzeci şi şaptelea verset al întâiului capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului şi s-a împlătoşat cu rugăciunea şi cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-1 întineze.
I-a zis agareanul, plin de mânie: „într-atât de semeţ eşti înaintea mea şi uiţi că nu eşti decât un biet rob?” Iar Ioan i-a răspuns: „Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieştii mele robii!” S-a încruntat păgânul: „Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preţ de aur; fac cu tine ce vreau”. L-a înfruntat tânărul: „Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preţ de sânge; El face cu mine ce trebuie”. Şi cugetul său se întărea întru puterea credinţei. Atunci agareanul se pregătea să-1 lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, şi cu a ostaşului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Şi, prinzând curaj, a pândit o clipă prielnică şi 1-a ucis pe păgân.
Nu mult după aceea, ceilalţi agareni care-1 duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-1 întreba şi, aflând adevărul, l-au legat în lanţuri şi aşa l-au purtat, îndelungată vreme, pe drumul Ţarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă şi gerul îngheţa trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăţie, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea pântecului nehrănit şi sângerarea picioarelor desculţe şi sfârşeala mădularelor ostenite, cine le va putea şti? Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor şi Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii şi-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-1 aşteptau la capătul drumului, ştiind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedep­sită.
Si astfel, legat, a ajuns la Ţarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-1 păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soţia agareanului 1-a înfăţişat pe Ioan vizirului, spre judecată. Şi Ioan a fost supus cercetării şi a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-1 pe păgân, nu a făcut altceva decât să-şi apere curăţia lui de creştin adevărat. Iar vizirul 1-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.
Ascuţite sunt ispitele satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credin­ţei. Şi cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveştejită este cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumuseţe în trup şi prin frumuseţea trupului a fost ispitit.
Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândreţea lui Ioan şi 1-a dus la locuinţa ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăţa pe covoare şi divanuri, hrănit cu mâncăruri alese şi cu otrăvite miresme. Şi i-a zis femeia: „Iată eşti în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul şi-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fii bărbat, trebuie să te faci de aceeaşi lege cu mine. Nimic mai uşor decât să te lepezi de Hristos şi să te faci închinător al lui Alah şi cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Priveşte împrejur aurul şi argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, priveşte-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoţire”.
Nu era uşoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanţurile de fier pe veşminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin saţul meselor îmbelşugate; în loc de osteneala drumului, să-şi îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munţilor, să lunece în caiac, pe undele Bosforului!
Ioan însă era plin de virtute şi nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a răspuns femeii: „Curăţia sufletului mi-o voi păstra şi la legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi şi nu mă voi însoţi cu tine!” I-a zis femeia: „A fost aici, în Ţarigrad, un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curţile seraiului şi s-a bucurat de farmecele sultanei şi a ajuns bogat şi domn în ţara voastră. Eu nu zic că şi tu vei ajunge domn, dar Ţarigradul e răscrucea multor drumuri către putere şi slavă”.
Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr dreptcredincios a adăugat din bogăţia datinilor strămoşeşti: „Nu ştiu ce s-a ales acum de domnul nostru, că fugise peste munţi de frica voastră, dar ştiu că poporul îi spune «Mihnea Turcitul» şi cu acest nume de ruşine o să rămână el în amintire. Eu nu vreau să mă ruşinez de numele meu”.
Şi iarăşi a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul şi s-a întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit şi întărit până la urmă, neabătut din credinţa părinţilor săi. Şi şi-a adus aminte de Iosif, fiul lui lacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din ţara Egiptului. Şi această aducere-aminte 1-a luminat şi 1-a întărit peste măsură.
Câte meşteşuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-1 întoarcă pe tânăr de la Hristos şi să-1 însoţească cu ea! Că era muncită de patimă şi nu avea linişte. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani şi jumătate, pe măsură ce şi tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinţei lui ortodoxe.
În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca şi-a dezlănţuit păgâneasca furie şi 1-a dat pe Ioan eparhului, adică mai- marelui cetăţii, care 1-a aruncat în temniţă. Şi acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite şi de înfricoşătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.
Caznele au durat mai multe zile. Şi nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumuseţea lui, mergea în fiecare zi în temniţă şi cu linguşiri şi făgăduinţe îl ademenea spre întinare şi lepădare de credinţă. Dar tânărul, asemenea unui diamant, a rămas neclintit în credinţă şi în înţelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care prime putere şi biruinţă asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălăşluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, ştia că întreagă trebuie păstrată curăţia şi a sufletului, şi a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută înaintea Cerului.
Întru sfârşit, văzând toţi că în zadar se ostenesc cu chinurile şi că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduinţă să-1 omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârşească aceasta. Deci, călăii, cei ce-1 chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan şi l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Ţarigrad, ca să-1 ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri şi străluminat de harul sfinţeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulţumind lui Dumnezeu. Şi ochii duhului său, adânciţi undeva, dincolo de hotarele zărilor şi ale veacului acestuia, în împărăţia luminii celei pururea fiitoare, descoperind răsplata pentru lanţurile robiei, pentru bicele crivăţului, pentru nevoinţele trupului şi caznele temniţei, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile Răsăritului, simţeau mângâieri mai dulci decât adierile Ţarigradului şi lăcrimau de o fericire ce nu se poate asemăna cu bucuriile pământului.
Şi astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinţei. Iar viaţa sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din vremea lui, şi apoi tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti. Aşa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în cartea vieţii lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârşeşte în inima neamului care 1-a odrăslit. Cu ale sale sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi de bunătăţile cele fără înşelare şi fără de sfârşit. Amin.

Acatistul Sfântului Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul, glasul al 4-lea:

Astăzi duhovniceşte prăznuieşte Biserica dreptcredincioşilor români şi cu bucurie strigă: Veniţi, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan! Că acesta, dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat şi bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1

Nevoitorului cel tânăr al lui Hristos, mucenicului Ioan Valahul, cu toţii să-i aducem acum cântare de laudă pentru nevoinţele sale, ca celui ce străluceşte în sfintele lăcaşuri cele de sus; şi ca unui apărător al credinţei şi ajutător întru nevoi, cu mulţumire să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Icosul 1

Îngerii şi oamenii slăvesc pe Dumnezeu pentru nenumăratele faceri de bine arătate către făpturile Sale, din dragoste nesfârşită şi din milostivire fără de margini. Căci în vremi şi în locuri pe care înţelepciunea Sa nepătrunsă le alege au răsărit luceferi călăuzitori, care să lumineze cărările vieţii noastre vremelnice, îndrumându-ne spre cele nestricăcioase. Ca unuia dintre aceşti aleşi, bineplăcuţi lui Dumnezeu, îţi cântăm ţie, Sfinte Ioane Valahule, laude ca acestea:
Bucură-te, vas ales şi de Dumnezeu preţuit;
Bucură-te, tânăr înţelept şi frumos, prin care credinţa s-a înălţat;
Bucură-te, trandafir odrăslit în pământul Valahiei;
Bucură-te, crin răsădit în grădina cea de sus;
Bucură-te, cel renăscut în duh la Constantinopol;
Bucură-te, că de toate te-ai lipsit, dar pe Hristos ai dobândit;
Bucură-te, cel ce ai înfruntat pe păgâni;
Bucură-te, cel ce ai risipit meşteşugurile satanei;
Bucură-te, părtaş al bucuriilor îngereşti;
Bucură-te, cel ce petreci laolaltă cu toţi sfinţii;
Bucură-te, moştenitor al cereştii Împărăţii;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 2-lea

Deşi tânăr cu vârsta, ai dovedit curată înţelepciune când ai ales mai bine a pătimi pentru Ziditorul şi a muri pentru El, decât a trăi şi a avea câştigare vremelnică; căci ai dorit a te încununa cu cununa muceniciei şi a cânta Domnului: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Slavă Ţie, Atotputernice Doamne, Care dintre noi oamenii şi pentru noi ai ales pe sfinţii Tăi, mucenici, apostoli, cuvioşi şi drepţi, ca să ne arate voia Ta, spre a ne împărtăşi de negrăitele Tale bunătăţi; şi aşa să se proslăvească numele Tău cel întru tot sfânt; iar alesului Tău să-i cântăm:
Bucură-te, Ioane Valahule, de Dumnezeu cinstitorule;
Bucură-te, cel ce vezi şi guşti acum înalte desfătări;
Bucură-te, ocrotitor al orfanilor;
Bucură-te, cel ce scapi din nevoi pe cei ce aleargă la tine;
Bucură-te, că izbăveşti pe cei ce se află în primejdii;
Bucură-te, mângâierea întristaţilor;
Bucură-te, izvor nesecat de alintări duhovniceşti;
Bucură-te, că luminezi pe cei întunecaţi la minte;
Bucură-te, floare îmbobocită a creştinătăţii;
Bucură-te, far de lumină în cărările tinerimii;
Bucură-te, că pentru legea creştină vitejeşte ai luptat;
Bucură-te, cel ce te rogi şi mijloceşti pentru noi toţi;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 3-lea

Credinţa ortodoxă mult a fost încercată de-a lungul vremurilor şi în laturile pământului, ca să se întărească temeliile sale. Ieşind dar voi, slăviţi mucenici, din rândurile popoarelor, v-aţi pus viaţa pentru întărirea ei, dând liniştea şi sângele vostru pentru întinderea Împărăţiei lui Dumnezeu, ca noi cu un glas să putem cânta totdeauna: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Viaţa ta plină de necazuri şi cu totul lipsită de bucurii pământeşti a fost, preafericite Ioane. Că din copilărie te-au smuls de lângă sânul părinţilor tăi şi te-au purtat pe drumuri nesfârşite în amara robie. Pentru că tuturor împotrivirilor le-ai făcut faţă cu vrednicie, de aceea îţi cântăm laude ca acestea:
Bucură-te, robule, cel ce duci rugăciunea noastră către Stăpânul cel Preaîndurat;
Bucură-te, cel ce cu vrednicie în veacul al XVII-lea ai mărturisit pe Hristos;
Bucură-te, că pe timpul lui Mihnea, voievodul cel turcit, ţi-a fost dat să pătimeşti;
Bucură-te, că agarenii, luându-te rob, te-au târât în chinuri spre Ţarigrad;
Bucură-te, cel ce în împărăteasca cetate ai primit cununa muceniciei;
Bucură-te, jertfă bineprimită înaintea Domnului;
Bucură-te, că nu ai ales să te bucuri de cele pământeşti;
Bucură-te, că bucuriile tale, în ceruri ţi le-ai adunat;
Bucură-te, că şi astăzi, tot de acolo, se revarsă milele tale;
Bucură-te, mângâierea mamelor îndurerate;
Bucură-te, aur lămurit în focul încercărilor;
Bucură-te, obraz sfânt, de Domnul mângâiat;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 4-lea

Trimite-ne nouă, Sfinte, de la Dumnezeu hrană de mântuire, ca să nu pierim de mulţimea păcatelor. Căci noianul greşelilor noastre numai nemărginita milostivire a lui Dumnezeu îl poate covârşi; şi aşa, împreună cu tine să-I cântăm Lui: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Legat şi bătut, purtat ai fost pe drum lung, în vreme de iarnă; dar nici gerul, nici foamea, nici semnul însângerat al legăturilor nu au slăbit virtutea ta; că pe toate le-ai răbdat cu bărbăţie în trupul tău fraged; pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, mucenic tânăr, dar viteaz;
Bucură-te, cel ce ca şi Stăpânul şi Domnul ai pătimit;
Bucură-te, umbrar de odihnă pentru prigoniţii vieţii;
Bucură-te, toiagul şi călăuza călătorilor la drum lung;
Bucură-te, mângâierea celor îndepărtaţi de ţara lor;
Bucură-te, râvnitorule pentru slobozenie şi pace;
Bucură-te, cel ce te rogi pentru înfrăţirea oamenilor;
Bucură-te, izbăvitorule de prădăciuni;
Bucură-te, că te desfătezi în cămara cea de sus;
Bucură-te, că senin ai mers spre locul muceniciei tale, mulţumind lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce cu multă răbdare ai îndurat chinurile, foamea şi oboseala;
Bucură-te, cel ce robit fiind cu trupul, nu ai pierdut slobozenia duhului;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 5-lea

Pe cât de lung a fost drumul robiei şi al pătimirilor tale, o, fericite Ioane, pe atât de scurtă ţi-a fost calea vieţii celei de jos. Dar plăcutu-I-a milostivului Stăpân cum tinereasca ta făptură s-a împodobit cu cununa ostenelilor biruitoare, şi chemându-te la Sine Îi cânţi cu veselie: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Ca şi când poverile robiei nu ar fi fost de ajuns, uneltirile celui viclean aprind patima cea blestemată a păgânului agarean, care, cumpărându-te cu aur, privea cu nelegiuita căutătură spre mândreţea cea din afară a făpturii tale. Deci l-ai înfruntat pe acesta, mărturisindu-te rob al lui Hristos, Care te-a răscumpărat odinioară cu preţ de sânge nevinovat, iar nu rob al patimilor păgâne şi urâte. Drept care, vrednic eşti de cinstire ca aceasta:
Bucură-te, cel ce ca un al doilea David ai biruit pe Goliat;
Bucură-te, căci ca un nou Nestor ai tăiat rădăcinile poftei celei dobitoceşti;
Bucură-te, că ai mărturisit adevărul faptei cu curajul deplinei răspunderi;
Bucură-te, că de judecata vizirului nu te-ai temut;
Bucură-te, că din nou ai fost dat în robie ismaelitencei din Ţarigrad, şi supus altui fel de ispite;
Bucură-te, că nu ai luat în seamă ispitirile tinerei ismaelitence;
Bucură-te, că ţi-ai păzit cu străşnicie feciorescul trup, ca pe un templu al Duhului Sfânt;
Bucură-te, chip duhovnicesc, luminat împodobit;
Bucură-te, suflet de Dumnezeu blagoslovit;
Bucură-te, cel plin de virtute;
Bucură-te, înţelepciune înaltă în trup tineresc;
Bucură-te, faptă vie pentru toţi spre pilduire;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 6-lea

Din rob puteai să fii slobod, din sărac să te îmbogăţeşti, din pripăşit, om cu aşezare. Dar cu ce preţ? Întinându-ţi trupul şi pierzându-ţi sufletul, pentru bunătăţi vremelnice şi pieritoare. Iar tu ai ales a cânta lui Dumnezeu cântare curată: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Ne minunăm de cugetarea ta cea dreaptă, cinstitule mucenic. Că frăgezimea minţii tale, la vârsta de 18 ani, a ştiut să aleagă fără greş lucrul cel mai de preţ. Că ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Şi de ar câştiga lumea toată, dar sufletul şi l-ar pierde, ce bun a dobândit? Vrednicule de laudă, primeşte şi de la noi cântările acestea:
Bucură-te, minte vârstnică în trup nevârstnic;
Bucură-te, temelie de piatră a credinţei;
Bucură-te, neprecupeţită iubire către Dumnezeu;
Bucură-te, viteaz împotrivitor la păgâneşti furii;
Bucură-te, nădejde împlinită a celor ce te roagă pe tine;
Bucură-te, cel ce ţi-ai păstrat curăţia trupului;
Bucură-te, că ochii duhului tău au putut privi peste deşertăciunea veacurilor;
Bucură-te, că nădejdea ţi-ai pus numai în Hristos-Dumnezeu, de la Care putere ai primit şi biruinţă ai dobândit;
Bucură-te, că mintea ta a fost luminată de harul Duhului Sfânt;
Bucură-te, logodnic al cereştii Împărăţii;
Bucură-te, comoară scumpă a lumii creştine;
Bucură-te, cel ce prin moartea-ţi trupească ai chezăşuit nădejdea nemuririi;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 7-lea

Când suntem în necazuri şi în strâmtorare, pândiţi de ispite omeneşti şi de iscodirile celui viclean, gândul îl îndreptăm către Mântuitorul Hristos, Cel ce a poruncit oarecând: Înapoia Mea, satano! Pentru ca prin mijlocirile sfinţilor Săi fiind izbăviţi, să cântăm Treimii celei de o fiinţă cu toţii într-un glas: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Îndurat-ai amărăciunea înstrăinării, suferinţele robiei, îmboldirile multor feluri de ispite, de la agareanul cel păgân şi de la femeia cea de acelaşi neam cu el, şi pe toate le-ai înfruntat cu destoinicie creştină. Multă mâhnire ţi-a adus însă poftirea nelegiuitei femei de a te lăsa de credinţa creştină, ca să te poată avea soţ după legea ei. Valuri de împotrivire au ţâşnit atunci din inima ta şi, oţelindu-te, ai mărturisit cu hotărâre pe Hristos Domnul, de Care nici viaţa, nici moartea nu te-au putut despărţi; pentru aceasta auzi de la noi unele ca acestea:
Bucură-te, dar, viteazule mărturisitor;
Bucură-te, cel ce ai gustat amarul asupririi păgâneşti;
Bucură-te, că ai rămas neclintit în hotarele credinţei;
Bucură-te, că te împărtăşeşti de lumina cea neînserată a Împărăţiei lui Hristos;
Bucură-te, făclie nestinsă din policandrul ceresc, cel cu mii de braţe al sfinţilor;
Bucură-te, rugător neadormit pentru sufletele noastre;
Bucură-te, cel ce pe cei greşiţi îi aduci la pocăinţă;
Bucură-te, aducător de înviorare duhovnicească;
Bucură-te, pavăză sigură a tinerilor evlavioşi;
Bucură-te, cumpănă înţeleaptă a vârstnicilor cuvioşi;
Bucură-te, că şi copiii te cinstesc după putere;
Bucură-te, că nici trupul nu ţi-ai întinat, nici credinţa nu o ai lepădat;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 8-lea

Aprins fiind de dumnezeiască râvnă, ţi-ai adunat puterile, ţi-ai întărit duhul şi cu ochii lăuntrici ţintă la cer ai înfruntat nelegiuirea. Ca bucurându-ne şi noi, cu veselie sfântă să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Adusu-ţi-ai aminte, Ioane Valahule, că şi Iosif, fiul lui Iacob cel de demult, a înfruntat ademenirea femeii lui Putifar, dregătorul din ţara Egiptului. Că încercările vieţii sunt îngăduite de Dumnezeu spre lămurirea credinţei. Prin atâtea trecând şi pe toate biruindu-le, noi te cinstim cu cântări glăsuitoare ca acestea:
Bucură-te, cel ce te-ai războit împotriva îndulcirilor pământeşti;
Bucură-te, că de frumuseţea trupului nu te-ai amăgit;
Bucură-te, cel ce ţi-ai preţuit întru totul viaţa, jertfind-o pentru Hristos;
Bucură-te, că prin jertfa ta te-ai făcut trâmbitaş al credinţei ortodoxe;
Bucură-te, că faptele tale întăresc credinţa noastră;
Bucură-te, că, lăudând vredniciile tale, slăvim pe atotputernicul Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce ai înţeles că pentru Hristos a muri este în fapt cu El veşnic a vieţui;
Bucură-te, mustrarea celor ce cu viclenie tăinuiesc păcatele;
Bucură-te, cel asupra poftelor biruitor;
Bucură-te, al înstrăinaţilor povăţuitor;
Bucură-te, al tuturor către Dumnezeu mijlocitor;
Bucură-te, cel din cetatea cea de sus priveghetor;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 9-lea

Văzându-se înfruntată aspru de tine, ismaeliteanca şi-a dezlănţuit răzbunarea dându-te pe mâna mai-marelui cetăţii, care te-a azvârlit în temniţă. Dar nici negura şi umezeala temniţei nu te-au spăimântat, nici nu te-au împiedicat a cânta neîncetat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

O, temniţă înfricoşătoare! Cât de groase au fost zidurile tale şi cât de grea povara beznei tale! Şi, ca şi când închiderea înăuntrul tău, în lanţuri ferecate, nu ar fi fost de ajuns, s-au adăugat sfântului mucenic cumplite şi ucigătoare chinuri. Ca noi să-i cântăm cu săltări duhovniceşti aşa:
Bucură-te, că, pentru Dumnezeu, pe toate cele dureroase desfătări le-ai socotit;
Bucură-te, cel ce petreci laolaltă cu toţi sfinţii;
Bucură-te, cel ce acum faţa lui Dumnezeu nemijlocit o priveşti;
Bucură-te, că floarea tinereţii cu vederea o ai trecut;
Bucură-te, purtător de finic al păcii lăuntrice;
Bucură-te, că oricare aleargă la ajutorul tău nu iese deşert;
Bucură-te, descoperirea gândurilor ascunse;
Bucură-te, cel ce trezeşti conştiinţele;
Bucură-te, că pentru cei cuprinşi de patimi eşti rugător către Dumnezeu;
Bucură-te, că nu suferi pe cei ce petrec în nelegiuiri;
Bucură-te, vestitor de bucurii spirituale;
Bucură-te, lumină aprinsă în bezna nepăsărilor;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 10-lea

Moartea pe martiri nu-i înspăimântă, căci dragostea de Hristos învinge toate. Neocolind aceştia moartea cea trupească şi dispreţuind-o, ei primesc cu seninătate trecerea spre veşnica Împărăţie, unde cu cetele cele de sus dănţuiesc şi cântă dumnezeirii fără oprire: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Miratu-s-a făptura de mirarea ta cea multă, că neşovăielnic ai străbătut drumul drept al credinţei, mărturisind astfel pe Dumnezeul cel întreit sfânt, Căruia şi noi dimpreună cu tine ne închinăm şi bucurându-ne te lăudăm grăind unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce prin spânzurare nemurire ai agonisit;
Bucură-te, că prin răbdare sufletul ţi-ai mântuit;
Bucură-te, că din mâna Domnului ai primit cununa biruinţei;
Bucură-te, că de sus ţi-a venit răsplata credinţei;
Bucură-te, că numele tău în cartea vieţii s-a scris;
Bucură-te, că astăzi dănţuieşti în cerescul paradis;
Bucură-te, că nu te-au amăgit cele trecătoare;
Bucură-te, cel ce ai ştiut să preţuieşti pe cele nepieritoare;
Bucură-te, al celor din primejdii apărător;
Bucură-te, al celor întristaţi de nădejde dătător;
Bucură-te, al ispitiţilor întăritor;
Bucură-te, al oropsiţilor ajutător;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 11-lea

Cum să te slăvim mai bine, vrednicule mucenic, decât lăudând îndelunga ta răbdare şi iubirea de cele înalte? Căci fire omenească având, spre cele îngereşti ai râvnit. Pentru care, cu toţii cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Văzând păgânii că nu te lepezi de credinţa ta şi nu te supui poftelor stricăcioase, cerut-au vizirului să te omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să facă aceasta. Şi te-au dus călăii de te-au spânzurat. Deci, ca cel ce ai primit încoronare mucenicească, vrednic eşti de cântări ca acestea:
Bucură-te, Ioane de Dumnezeu iubit;
Bucură-te, mucenice preafericit;
Bucură-te, cuget neprihănit;
Bucură-te, cel cu trupul nepângărit;
Bucură-te, pildă de sufletească tărie;
Bucură-te, rază dătătoare de bucurie;
Bucură-te, lumină sfântă;
Bucură-te, armă nebiruită;
Bucură-te, înger pământesc;
Bucură-te, dar dumnezeiesc;
Bucură-te, ancoră tare;
Bucură-te, zid de scăpare;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 12-lea

Slavă lui Dumnezeu pentru toate, a zis oarecând Ioan cel cu gura de aur, încheindu-şi în surghiun viaţa cea pământească. Iar tu, Ioane Valahule, privind cu ochii duhului tău dincolo de hotarele zărilor şi veacului acestuia, ai mulţumit lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cu cântări cinstim amintirea ta, fericim chinurile tale şi neclintită răbdarea ta, mărim şi lăudăm bărbăţia ta cea neînvinsă, binecuvântându-te ca pe un mare ajutător şi păzitor al nostru şi din inimă grăind:
Bucură-te, tânăr mult ispitit;
Bucură-te, luptătorule neostenit;
Bucură-te, nădejdea tinerilor cea tare;
Bucură-te, în nevoi a lor apărare;
Bucură-te, izbăvitorul celor umiliţi;
Bucură-te, scăparea celor prigoniţi;
Bucură-te, că pe necredincioşi i-ai smerit;
Bucură-te, că pe iubitorii de Hristos i-ai veselit;
Bucură-te, cel ce întăreşti pe cei în suferinţă;
Bucură-te, că te-ai învrednicit de biruinţă;
Bucură-te, cel ce risipeşti gândurile necurate;
Bucură-te, alungătorul poftelor spurcate;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul al 13-lea

O, răbdătorule de chinuri, preafericite noule mucenice, purtător al semnelor de biruinţă, Sfinte Mucenice Ioane Valahule, ascultă acum nevrednica rugăciune ce-ţi aducem din toată inima, ca să ne izbăveşti pe noi de năpastă, de primejdii, de dureri şi de ispite, spre a cinsti pomenirea ta, slăvind pe Dumnezeu, Cel de oameni iubitor, ca împreună cu tine, în veacul ce va să fie, să-I cântăm Lui: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerii şi oamenii slăvesc…, Condacul 1: Nevoitorului cel tânăr…,

Icosul 1

Îngerii şi oamenii slăvesc pe Dumnezeu pentru nenumăratele faceri de bine arătate către făpturile Sale, din dragoste nesfârşită şi din milostivire fără de margini. Căci în vremi şi în locuri pe care înţelepciunea Sa nepătrunsă le alege au răsărit luceferi călăuzitori, care să lumineze cărările vieţii noastre vremelnice, îndrumându-ne spre cele nestricăcioase. Ca unuia dintre aceşti aleşi, bineplăcuţi lui Dumnezeu, îţi cântăm ţie, Sfinte Ioane Valahule, laude ca acestea:
Bucură-te, vas ales şi de Dumnezeu preţuit;
Bucură-te, tânăr înţelept şi frumos, prin care credinţa s-a înălţat;
Bucură-te, trandafir odrăslit în pământul Valahiei;
Bucură-te, crin răsădit în grădina cea de sus;
Bucură-te, cel renăscut în duh la Constantinopol;
Bucură-te, că de toate te-ai lipsit, dar pe Hristos ai dobândit;
Bucură-te, cel ce ai înfruntat pe păgâni;
Bucură-te, cel ce ai risipit meşteşugurile satanei;
Bucură-te, părtaş al bucuriilor îngereşti;
Bucură-te, cel ce petreci laolaltă cu toţi sfinţii;
Bucură-te, moştenitor al cereştii Împărăţii;
Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Condacul 1

Nevoitorului cel tânăr al lui Hristos, mucenicului Ioan Valahul, cu toţii să-i aducem acum cântare de laudă pentru nevoinţele sale, ca celui ce străluceşte în sfintele lăcaşuri cele de sus; şi ca unui apărător al credinţei şi ajutător întru nevoi, cu mulţumire să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

Rugăciune către Sfântul Ioan Valahul
Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel neîntrecut în înţelepciune şi minunat întru lucruri! Căci din iubirea de oameni cea nemăsurată, fiind Dumnezeul a toată mângâierea şi nădejdea, ai binevoit a ridica dintre seminţiile pământului fii aleşi, care prin credinţă tare şi prin viaţă pilduitoare să menţină trează credinţa în puterea şi în milostivirea Ta şi să nu lase neamul omenesc a se prăbuşi în întunericul cel fără fund al neştiinţei de cele înalte şi al păcatului.
Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce primeşti cu bunătate şi cu îndurare mijlocirile sfinţilor bineplăcuţi Ţie, pentru nevoile de tot chipul, duhovniceşti şi trupeşti, ale nevrednicilor fiilor Tăi, cei ce plutesc pe marea cea sărată şi de atâtea ori înviforată a acestei vieţi vremelnice, pline de ispite şi de poveri nenumărate. Însuţi dar, Doamne, pentru rugăciunile Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu şi cele ale Sfântului Mucenic Ioan Valahul, primeşte şi acum smeritele noastre cereri, şi ne izbăveşte pe noi de toată întâmplarea cea rea, de năpastă, de prigoană, de uneltirile celui viclean, ocrotind viaţa noastră prin milostivirea Ta cea mare, şi nu pentru vrednicia noastră. Căci Tu ştii neputinţa firii omeneşti şi cunoşti pe fiecare, cu casa, cu cererea şi trebuinţa lui.
Primeşte dar, Stăpâne, şi rugăciunile noastre, apărându-ne de tot răul şi dăruindu-ne cele spre mântuire. Că pentru toate cele ce ne-ai dat şi ne dăruieşti nouă în toate zilele vieţii noastre, binecuvântat şi preaslăvit să fii, Părinte al luminilor şi izvorul bunătăţilor, dimpreună cu Cel fără de început al Tău Fiu şi cu Preasfântul Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Şi se face otpustul.

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul, glasul al 4-lea:

Astăzi duhovniceşte prăznuieşte Biserica dreptcredincioşilor, şi cu bucurie strigă: Veniţi, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan! Că acesta, dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat şi bine primit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.

Cântărea 1, glasul al 8-lea.

Irmos: Apa trecând-o ca pe uscat…

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Acum eu, mult păcătosul, chem darul Sfântului Duh, ca însuflându-mă minunat să-mi izgonească întunericul necunoştinţei, şi cu bogăţia înţelepciunii să mă lumineze, ca după vrednicie să împletesc cununi de smerită laudă, noului pătimitor al lui Hristos, Ioan.

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Negrăită şi neînţeleasă este tainica rânduială a lui Dumnezeu, Cel ce cunoaşte cele ascunse şi încearcă inimile şi rărunchii; Care, în felurite chipuri, cheamă către cereasca împărăţie pe aleşii Săi!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Văzând mai dinainte Dumnezeu buna rodire a sufletului, ţi-a întărit inima cu neînfricată îndrăzneală, prin care ai biruit cursele vechiului vrăjmaş, fericite Ioane! Şi cu putere de sus ai ruşinat pe asupritorii cei păgâni.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rogu-mă ţie, Maica lui Dumnezeu, Fecioară preacurată, ceea ce eşti grabnică ajutătoare a celor din strâmtorări, şi liman de izbăvire a celor înviforaţi; păzeşte-mă de uneltirile vicleanului, şi nu mă lăsa să mă sfărâm de piatra pierzării de suflet!

Cântarea a 3-a.

Irmos: Doamne, Cel ce ai făcut cele…

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Având ochii sufletului luminaţi, înţeleptule tânăr, te-ai arătat neîntinat de patimi şi săgeţile înveninate cele din arcul vrăjmaşului pierzător de suflete nu te-au atins, având ca pavăză puterea lui Hristos, noule mucenice Ioane!

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nici puţinătatea anilor, nici pustiul străinătăţii, nici robia la cei de alt neam nu au izbutit a te îngrozi pe tine, viteazule mucenic! Ci ca un stejar în mijlocul câmpiei, ai stat neabătut întru dragostea lui Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu sufletul bine zidit pe temelia neclintită a virtuţii, pe care din pruncie ai deprins-o de la fericiţii tăi părinţi din Valahia, şi întărit fiind cu darul de sus, mărite Ioane, nicicum nu te-ai plecat spre spurcata faptă a sodomiei, la care voia să te silească nelegiuitul agarean.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu dragoste şi cu smerenie îngenunchind eu, cel cu totul netrebnic, la cinstită icoana ta, preasfântă Fecioară, cu lacrimi mă rog să nu mă lepezi de la faţa ta, ci lui Dumnezeu roagă-te să mă scoată din toată vătămarea, primejdia şi răutatea.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Tu eşti tăria mea, Doamne…

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce te-ai născut din părinţi de bun neam şi bine credincioşi, te-ai deprins de la dânşii a păzi legea creştinească în curăţie; înţelepţeşte-mă şi pe mine a mă abate totdeauna de la amăgirile celui iscusit întru răutate, şi cu scumpătate a păzi poruncile Ziditorului.

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Iertare de greşeli cere de la Stăpânul tuturor, fericite Ioane, ca să ne dea nouă, celor ce cu dragoste ne-am adunat să prăznuim pomenirea ta cea vrednică de cinstire.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Laudă şi podoabă de mult preţ eşti, preaminunate mucenice, Bisericii şi Patriei tale, care se bucură avându-te pe tine mijlocitor către Dumnezeu, şi tare folositor întru nevoi.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Născut-ai sub ani pe Fiul Cel fără de ani, preacurată Maică a lui Dumnezeu. Ci fecioară ai rămas şi după naştere, ca şi înainte de naştere, ceea ce stai întru dumnezeiasca slavă de-a dreapta Fiului tău, rugându-te pururea pentru noi.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Pentru ce m-ai lepădat…

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dulceaţa cea trecătoare a păcatului neprimind-o, şi departe alungând-o de la cugetul tău, înţeleptule tânăr, ai rămas neprins în mrejele vechiului amăgitor. Şi cu puterea Crucii întrarmându-te, l-ai biruit pe el.

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Undiţă a întins vicleanul vrăjmaş asupra ta, fericite Ioane. Dar tu, luminat fiind cu darul Sfântului Duh, ai rămas nevătămat de meşteşugirile lui, şi pe toate le-ai destrămat cu îndelunga răbdare, cu tăria credinţei şi cu nădejdea mântuirii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Robit fiind cu trupul de către cei de alt neam, mărite, ai rămas slobod cu duhul, Ioane. Şi păzindu-ţi curăţia trupului neîntinată, te-ai făcut vrednic sălaş al luminii celei de sus.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Curăţeşte întinăciunea mea, preacurată Născătoare de Dumnezeu. Că din pruncie mi-am pângărit haina de lumină a sufletului meu, şi am mâniat pe Dumnezeu, pe Care fă-L mie milostiv!

Cântarea a 6-a.

Irmos: Curăţeşte-mă, Mântuitorule…

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-te-ai, preaînţelepte Ioane, tânăr şi preafrumos ostaş al lui Hristos; şi te-ai încununat cu diademă de mult preţ, şi cu porfira sângiurilor tale curate, care împodobeşte Biserica lui Dumnezeu şi pe cei binecredincioşi îi veseleşte.

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Să dănţuiască acum adunarea binecredincioşilor, prăznuind duhovniceşte; că iată, ne cheamă noul pătimitor loan, să ne ospătăm cu bucurie din masa răsplătirii nevoinţelor lui, cu care hrăneşte spre mântuire pe cei ce cinstesc cu credinţă sfântă pomenirea lui.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu credinţă şi cu dragoste te mărim pe tine, sfinte mucenice al Domnului. Că prin tăria credinţei şi prin neprihana curăţiei pildă te-ai făcut nouă, câştigând cu robia cea pământească slobozenia cerească, cu înfrânarea şi cu amărăciunea chinurilor celor vremelnice, bucuria şi desfătarea cea adevărată şi veşnică, iar cu moartea tinereţilor viaţa cea neîmbătrânitoare şi fără de sfârşit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

De Dumnezeu Născătoare Fecioară, nădejdea mea cea neînfruntată, mă rog milostivirii tale şi bunătăţii, nici o clipită de vreme să nu mă laşi pe mine fără de a ta ocrotire, ci grăbind mă apără şi mă izbăveşte.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Arătatu-s-a nouă astăzi, cel preaînfrumuseţat cu curăţia, tânărul ostaş al Mântuitorului, luminând pe toţi cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, mare mucenice al lui Hristos!

Cântarea a 7-a.

Irmos: Tinerii evreieşti au călcat…

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Uşile cereşti privindu-le cu mintea, înţelepte, ai fugit de uşile păcatului, care îţi erau deschise, Ioane! Iar acum bucurându-te, cânţi Izbăvitorului: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Celui ce te silea pe tine spre spurcata faptă a sodomiei te-ai plecat, neprihănitule tânăr; şi nici dezmierdările femeieşti ale stăpânei tale agarence nu te-au ademenit să-ţi lepezi curăţia şi credinţa. Ci ai rămas credincios lui Hristos, Căruia îi cânţi: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fiind eu împuns de boldul păcatului, căzut-am în prăpastia ispitelor celor pierzătoare de suflet, şi de porţile iadului m-am apropiat. Ci, tu, Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, să mă mântuiesc din gura lui Veliar, şi să cânt: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Înaintea ta cădem şi cu umilinţă ne rugăm, preasfântă Fecioară: Rănile sufletelor noastre şi sângerările boldului păcatului, curăţeşte-le cu puterea mijlocirilor tale la Cel ce s-a răstignit pentru noi. Ca mântuindu-ne prin sângele izvorât din rănile Lui, să cântăm cu bucurie: Bine eşti cuvântată în veci, prea curată!

Cântarea a 8-a.

Irmos: De şapte ori cuptorul…

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ioane, noule pătimitor, tu stând cu îndrăznire înaintea păgânului judecător, ai mărturisit fără înfricare adevărul celor grăite de pârâşii tăi. Iar acum stând înaintea scaunului Judecătorului celui ceresc, răsplătire ai luat pentru iubirea de adevăr; şi împreună cu cetele mucenicilor cânţi: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Iertare de datoriile noastre dorind a câştiga, năzuim la a ta folosinţă, înţeleptule Ioane, şi cu credinţă te rugăm: cu mijlocirile tale la Stăpânul a toate, ajută-ne să ne izbăvim şi noi de săgeţile cele aprinse, ale pierzătorului de suflete, ca să cântăm totdeauna: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Îngerul Domnului te-a însoţit şi ocrotit, când erai singur şi părăsit, între străini şi păgâni, departe de fraţii tăi de sânge, mucenice Ioane! Pentru aceea ai rămas nebiruit şi neîncetat cântai: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cela ce de bună voie S-a întrupat pentru noi, şi ne-a învăţat pocăinţa, Emmanuel, din tine născându-Se S-a arătat, Fecioară curată. Pe Acela roagă-L acum, Preasfântă Stăpână, ca să ne deschidă nouă uşile milostivirii Sale şi să ne mântuiască pe noi, cei ce cântăm: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Cântarea a 9-a.

Irmos: Spăimântatu-s-au de aceasta cerurile…

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Armă nebiruită, împotriva văzuţilor şi a nevăzuţilor vrăjmaşi, luând Crucea lui Hristos, mucenice înţelepte, ai sfărâmat toate înşelăciunile păgânătăţii, dorind să moşteneşti cele veşnice, Ioane!

Stih: Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cercat-a noua Dalilă să te înduplece spre păcătuire, cu ispitirile farmecelor trupeşti, şi cu ameninţările cumplitelor chinuri; dar tu, înţelepte, ai lepădat cu scârbire amăgirile ei stăruitoare, dorind a te încununa cu neveştejitele cununi, din mâna Ziditorului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Grozave şi înfricoşătoare chinuri punându-se asupra fragedului şi curatului tău trup, mucenice Ioane, nicidecum nu ţi-ai slăbit bărbăţia sufletului; ci cu neclintire ai răbdat până la sfârşit. Iar acum te veseleşti luminat, în cămările cereşti, împreună cu toţi sfinţii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Adu-ţi aminte de mine neîncetat, Preasfântă Stăpână, şi nu mă lăsa să pier, în gâtul balaurului celui de foc. Ci ca o Maică a Celui milostiv, ajută-mă să întru în cămara Mirelui ceresc, împreună cu fecioarele cele înţelepte, ca să mă mântuiesc eu, ticălosul.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe înţelepciunea şi Cuvântul…

Dintre rudeniile tale ai fost strămutat, mărite, şi la împărăteasca cetate a sfântului Constantin ai fost dus, pe toţi uimindu-i cu frumuseţea chipului, cu tăria sufletului şi cu răbdarea îngerească în necazuri. Iar acolo, îmbogăţindu-te, cu răni, ca nişte mărgăritare de mult preţ, ai răscumpărat cu ele cununile cele neveştejite ale mucenicilor, ca într-o căruţă suindu-te la ceruri, prin prea curat sângele tău. Lui Hristos Dumnezeu roagă-te, înţeleptule Ioane, iertare de greşeli să dăruiască, celor ce cu dragoste te cinstesc pe tine.

Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre

Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţa. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă – iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă.

Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbaţii parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu si rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare dintr-înşii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu și Dumnezeul meu”, și de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţă. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă – iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţa să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire și, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. Înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă – chibzuinţa. Atunci când simţurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, aşa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori şi roade, şi din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înţelegător în curgerea vieţii noastre.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, pp. 37-38)

Ai păcătuit? Ridică-te!

Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ți se cere a răspunde pentru păcate.
Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ți se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu, „Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut” (Psalmi 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui. Căci unele depind de noi iar altele de Dumnezeu. Dacă noi facem ceea ce depinde de noi, va face şi Dumnezeu ceea ce depinde de El.
Aşadar, de vreme ce Domnul tuturor este atât de iubitor de oameni, să nu fim nepăsători faţă de mântuirea noastră. Ne aşteaptă Împărăţia Cerurilor, pe care ochiul n-a văzut-o şi urechea n-a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să n-o pierdem? Nu trebuie să dăm ceva, fie şi cât de mic, pentru a le dobândi pe cele mari şi nepreţuite? Să ne pocăim, deci, să obişnuim mâinile noastre să dea milostenie, să ne smerim, să ne întristăm, să plângem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul şi împărăţia cerurilor, în care fie să intrăm cu toţii, cu harul Lui.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 88)

Duminica a III-a după Paşti, a mironosiţelor Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.

Atunci ”venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15:43). A mai fost mare bărbat care a venit tot din Arimateea și s-a dus la muntele Efraim.
Acesta era Prorocul Samuil. Iosif este menționat de toți cei patru evangheliști, mai ales în relatările despre îngroparea Domnului Iisus. Ioan îl numește ucenic al lui Iisus, dar ”într-ascuns” (Ioan 19:38). Luca îl numește bărbat ”bun și drept”, Matei, ”bogat” (27:57). Evanghelistul Matei nu precizează întâmplător că Iosif era bogat, doar așa, ca să arate că Domnul avea printre ucenicii Săi și bogați, ci ca să înțelegem cum a putut Iosif să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Un om sărac și neînsemnat nu ar fi putut să se apropie de Pilat, care era reprezentantul Imperiului Roman.

Iosif era bogat și sufletește. Avea frica lui Dumnezeu și aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu. În afară însă de harismele sale duhovnicește particulare, Iosif era și om bogat, un om cu influență. Marcu și Luca îl numesc ”sfetnic”. Era și el, ca și Nicodim, unul dintre ”bătrânii poporului”. Și tot ca Nicodim, era și el un admirator și un ucenic în ascuns al lui Hristos. Se poate ca acești doi oameni să fi fost în ascuns adepți ai învățăturii lui Hristos, au fost însă și în stare să se expună pericolului și fățiș să fie alături de El la vremea cuvenită. În sinedriu, Nicodim i-a întrebat odată de-a dreptul pe mai-marii iudeilor cei plini de răutate, atunci când căutau să Îl omoare pe Hristos: ”Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut”(Ioan 7:51).

Iosif cel din Arimateea s-a pus în mare primejdie atunci când a hotărât să ceară de la Pilat trupul Domnului, într-un moment în care înșiși ucenicii Lui apropiați erau risipiți, pentru că lupii de iudei care l-au asasinat pe Păstor, erau gata în orice clipă să se arunce și asupra turmei. Faptul că gestul lui Iosif era primejdios este semnalat de evanghelist prin cuvântul ”îndrăznind” (Marcu 15:43). A avut nevoie atunci de ceva mai mult decât de curaj. A avut nevoie de mare îndrăzneală, ca să se înfățișeze reprezentantului Cezarului și să îi ceară trupul ”răufăcătorului” răstignit. Iosif însă, cu mărime de suflet, a lepădat frica de la el și a dovedit că era un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos.

”Iar Pilat s-a mirat că a și murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit demult. Și aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul” (Marcu 15:44-45). Pilat era suspicios și reținut. Era dintre guvernanții care își exercită puterea cu violență, după cum tot cu violență o smulsese de la alții. Nu putea să se încreadă în nici un cuvânt, nici chiar venit de la oameni nobili precum Iosif. Probabil că într-adevăr îi era greu să creadă că Acela, pe Care chiar cu o seară înainte îl condamnase la moarte, își dăduse deja ultima suflare pe cruce. Pilat s-a dovedit a fi un autentic reprezentant al formalismului roman. Era mult mai dispus să îl creadă pe sutaș, pe care îl însărcinase să păzească Golgota, decât pe un distins bătrân al poporului. Doar când sutașul a confirmat ”oficial” relatarea lui Iosif, a încuviințat Pilat să îi satisfacă cererea.

”Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-l de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului” (Mate 15:46-47). Un alt evanghelist spune că acest mormânt era al lui Iosif: ”și l-a pus în mormântul nou al său” (Matei 27:60) – ”în care nu mai fusese nimeni îngropat” (Ioan 19:41). Când ne răstignim mintea pentru lume și o îngropăm într-o inimă renăscută, ca în mormânt, atunci mintea noastră va învia și întregul nostru om lăuntric va renaște.

Un mormânt nou, pecetluit. O piatră mare la intrarea mormântului și un păzitor care stă de pază în fața mormântului. Ce înseamnă toate astea? Toate acestea au fost măsuri de precauție, luate prin înțelepciunea Proniei lui Dumnezeu. Astfel, au fost închise și pecetluite și toate gurile celor care ar fi îndrăznit să spună că Hristos fie nu a murit, fie nu a înviat, fie I S-a furat trupul. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul de la Pilat, dacă sutașul nu ar fi dat o confirmare oficială despre moartea lui Hristos, dacă trupul nu ar fi fost îngropat și pecetluit în prezența prietenilor și dușmanilor lui Iisus, probabil că mulți ar fi afirmat că Hristos nu a murit cu adevărat, ci a căzut în comă și apoi și-a venit în simțiri. Ceva de felul acesta au afirmat în vremea din urmă Schleiermacher și unii protestanți. Dacă mormântul nu ar fi fost închis cu un bloc de piatră și dacă nu l-ar fi păzit gărzile, probabil ar fi acceptat că Hristos a murit și a fost îngropat, însă ar fi spus că ucenicii Lui i-au furat trupul din mormânt. Dacă mormântul nu ar fi fost nou, probabil ar fi spus că nu a fost Hristos cel care a înviat, ci un alt mort, care fusese îngropat mai demult. Astfel, toate măsurile de precauție pe care le-au luat iudeii ca să înăbușe adevărul, prin Pronia lui Dumnezeu, au ajutat tocmai spre a vădi adevărul.

Iosif a luat trupul lui Iisus, ”l-a înfășurat în giulgiu curat de in” (Matei 27:59) și l-a pus în mormânt. Dacă vrem ca Hristos să învie în noi, trebuie să Îl păstrăm în trupul nostru curat și nepângărit. Giulgiul curat face trimitere la trupul curat. Trupul pângărit de răutăți și de patimi nu este loc potrivit ca să învie din morți și să trăiască Domnul.

Evanghelistul Ioan completează imaginea pe care o dau alți evangheliști, spunând că la îngroparea lui Hristos a venit și Nicodim ”aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe” (Ioan 19:39-40).

Oameni binecuvântați! Au luat preasfântul trup al lui Iisus cu îndrăzneală, cu afecțiunea și dragoste și l-au pus în mormânt. Ce pildă extraordinară este aceasta pentru toți cei care Îl iubesc pe Domnul! Și ce acuzație cumplită pentru preoții și mirenii care se rușinează de lume și se apropie de Sfântul Potir fără luare aminte, indiferenți și fără dragoste, ca să se împărtășească cu Cinstitele Daruri cele de viață făcătoare, cu atotcinstitul trup și cu sângele Domnului nostru înviat!

Iosif și Nicodim nu erau doar niște prieteni ai lui Hristos, care au constatat cu ochii lor că Iisus a murit și a fost îngropat. Grija pentru Domnul mort a fost un act de dragoste pentru iubitul lor Prieten și Învățător, dar și o îndatorire din omenie față de Acela Care a suferit pentru Dreptate.

Privind către mormânt se mai aflau acolo două suflete care Îl iubeau pe Domnul și urmăreau cu mare atenție actele lui Iosif și ale lui Nicodim. Se pregăteau și ele pentru un act de dragoste față de Domnul. Erau cele două femei mironosițe: Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi.

”Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă” (Marcu 15:47-16-1).

Mai întâi sunt menționate două femei și apoi trei. Primele două au fost martore la toate cele întâmplate pe Golgota, ele i-au văzut pe cei doi ucenici tăinuiți ai lui Hristos cum au coborât de pe cruce trupul Lui. Apoi au văzut tot ce au făcut cu trupul mort și, ce le interesa cel mai mult, au văzut mormântul în care L-au pus. Cu adevărat, câtă bucurie ar fi simțit dacă ar fi putut să alerge și să ajute pe Iosif și pe Nicodim, să spele de sânge trupul Lui sfânt, să Îi curețe rănile, să Îi așeze părul, să Îi așeze mâinile în cruciș pe piept, să Îi lege năframa în jurul capului și să Îi înfășoare tot trupul cu giulgiu! Însă nici obiceiul, nici Legea nu le îngăduia să facă aceasta dimpreună cu bărbați. S-ar fi dus să împlinească toate acestea singure, mai ales să Îl ungă pe Domnul cu miresme. Cu ele ar fi venit mai târziu și a treia mironosiță, prietena lor. Duhul lui Hristos le legase pe toate printr-o strânsă prietenie.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena o știm. Era acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, a scos șapte demoni din ea. Maria lui Iosi și Maria lui Iacov, așa cum spun Părinții, sunt una și aceeași persoană. Salomeea era soția lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov și Ioan.
Ce mare deosebire există între aceste femei și Eva! Acestea au alergat din dragoste spre a face ascultare de Domnul chiar și mort, câtă vreme Eva nu a făcut ascultare de Domnul nici viu! Acelea s-au arătat ascultătoare pe Golgotha, în locul unde s-a săvârșit fărădelegea uciderii Domnului, în locul răutății și al vărsării de sânge, câtă vreme Eva a făcut neascultare chiar în lăuntrul Raiului!

”Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”(Marcu 16:2). În această privință, anume că era prima zi a săptămânii când Domnul a înviat, a doua zi după sâmbătă, sunt de acord toți evangheliștii. Marcu lămurește mai bine: ”și după ce a trecut ziua sâmbetei” (Marcu 16:1). Toți evangheliștii sunt de acord că Domnul a înviat foarte de dimineață, duminică. Sunt de acord de asemenea că femeile s-au dus la mormântul Domnului foarte de dimineață. Se pare că Marcu, în Evanghelia sa, mută evenimentul acesta puțin mai târziu, căci precizează: ”pe când răsărea soarele”.

Este foarte posibil ca femeile să fi mers la mormânt de mai multe ori, atât din dragoste față de Domnul mort, cât și din teamă, ca nu cumva dușmanii Lui să vină și să pângărească trupul Lui. După cum spune Fericitul Ieronim în comentariul lui la Matei, ”fiind într-un du-te-vino plin de nerăbdare și neliniște, nu doreau să se îndepărteze prea mult de mormântul Domnului”. Probabil aici Marcu nu vorbește atât despre soarele sensibil, cât despre Domnul, după cuvintele Prorocului, ”și va răsări pentru voi… Soarele Dreptății” (Maleahi 3:19-20), referindu-se la Mesia. Soarele Dreptății înviase deja din morți la acea oră a dimineții, când mironosițele se duceau la mormânt. Așa cum Soarele acesta a strălucit cu mult înainte de a fi fost creat soarele sensibil, la fel și acum, la a doua creație, la renașterea lumii, Domnul a strălucit în istoria umanității înainte de a răsări pe pământ soarele sensibil.

”Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16:3). Pe când femeile mironosițe urcau către Golgota, discutau între ele problema aceasta: Cine le va prăvăli piatra cea grea de la ușa mormântului? Toate circumstanțele arătau că nu se așteptau la ceva neprevăzut. Mâinile lor de femeie nu erau atât puternice ca să împingă piatra cea grea, ca să poată intra în mormânt. Și piatra era foarte mare.

Sărmanele femei! Nu și-au amintit că lucrarea pentru care se duceau cu atâta râvnă și grabă să o săvârșească la mormânt, se împlinise deja încă de când Domnul trăia. La cina pe care a oferit-o Domnului Simon Leprosul din Betania, o femeie a vărsat pe capul lui Hristos un mir de mare preț. Domnul cel Atoatecunoscător a spus atunci despre femeia aceea: ”Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 27:12). Cunoștea dinainte cu exactitate că trupul Lui nu urma să primească nici o altă ungere cu mir la moartea Lui. Probabil că te întrebi: Atunci de ce Pronia lui Dumnezeu le-a lăsat pe aceste femei devotate să se ostenească în zadar și să fie dezamăgite? S-au dus să cumpere mir scump, au venit cu teamă în toiul nopții la mormânt și până la urmă nu au reușit să își împlinească datoria aceasta, pentru care cu atâta dragoste și jertfă se pregătiseră dinainte. Nu cumva însă această dumnezeiască Pronoie a răsplătit strădaniile lor într-un mod incomparabil mai bogat și, în loc să vadă pe Domnul mort L-au văzut viu?

”Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat” (Marcu 16:4-5). Când Moise a ajuns cu poporul său la Marea Roșie, a întâmpinat o greutate, o mare problemă: Cum să deschidă drum prin mare, acolo unde nu exista drum? Îndată însă ce a cerut ajutor de la Dumnezeu și marea s-a împărțit în două și calea s-a deschis. La fel s-a întâmplat acum cu mironosițele. Preocupate foarte intens de cine le va răsturna lor piatra cea mare, s-au uitat și au văzut că ”piatra fusese răsturnată”. Piatra fusese mutată din loc și ele au intrat imediat în mormânt. Dar unde dispăruseră ostașii care păzeau mormântul? Aceștia nu le-ar fi împiedicat oare intrarea în mormânt mai mult decât piatra cea grea?

În acel ceas însă, gărzile zăceau la pământ pe jumătate moarte de spaimă, fie fugiseră către cetate, ca să povestească oamenilor cu glas tremurând cele ce din vremea lui Adam până atunci nu auziseră urechile omenești. Nu era nimeni la mormânt care să le împiedice, nimeni și nimic nu le împiedica intrarea. Era însă cineva în mormânt. Cineva al cărui chip era ”ca fulgerul și îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada”(Matei 28:3). Era un bărbat tânăr. Era cu adevărat un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au temut și au căzut cu fața la pământ. Este înfricoșător să vezi chipul unui mesager ceresc al lui Dumnezeu, cel care a adus pe pământ cele mai suprafirești și mai pline de bucurie vești, de atunci de când omul căzut a început să rătăcească departe de rai. Matei spune că îngerul stătea pe piatra pe care o rostogolise de la ușa mormântului, în timp ce Marcu spune că îngerul era în interiorul mormântului. Aceste mărturii diferite nu presupun nici o contradicție. Probabil că femeile au văzut mai întâi îngerul pe piatră și apoi au auzit glasul lui în mormânt. Îngerul nu este ceva materialnic și imobil. Se poate înfățișa în orice clipă și oriunde. Faptul că Luca menționează doi îngeri, iar Matei și Marcu unul, nu trebuie să îi deruteze pe credincioși. Când Domnul S-a născut la Betleem, un înger s-a înfățișat dintr-o dată păstorilor și aceia ”s-au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2:9). Foarte curând după aceea, ”deodată s-au văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2:13). La învierea Domnului probabil se aflau legiuni de îngeri ai lui Dumnezeu. De ce trebuie să ne mirăm dacă mironosițele au văzut o dată un înger și altă dată doi îngeri?

”Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”(Marcu 16:6-8).

Îngerul lui Dumnezeu cel cu chip de fulger se îngrijește mai întâi să le liniștească pe femei, care erau cuprinse de teamă și spaimă. A vrut să le pregătească pentru vestea uimitoare a Învierii Domnului. Prima surpriză a femeilor a fost când au văzut mormântul deschis. Apoi uimirea lor s-a schimbat în spaimă când, în locul Celui pe Care Îl căutau, l-au văzut pe acesta la care nu se așteptau.

Îngerul le-a spus femeilor cu siguranță în glas: ”Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit”. De ce le-a vorbit astfel? Ca să le înlăture orice îndoială și confuzie cu privire la Cel Care înviase. Îngerul vorbește foarte concret, atât către femeile însele, cât și generațiilor viitoare. Cu aceeași intenție îngerul le arată mormântul gol. ”Iată locul unde L-au pus”. Ceea ce a spus îngerul era de prisos pentru femei. Ele văzuseră cu ochii lor ceea ce le-a spus îngerul. Nu același lucru era valabil pentru ceilalți oameni, pentru cei pentru care Domnul a murit și a înviat. ”A înviat! Nu este aici”. Mesagerul ceresc a rostit în chipul cel mai simplu vestea cutremurătoare care a fost auzită vreodată în istoria omenirii. ”A înviat! Nu este aici”. Pentru cetele nemuritoare ale îngerilor, vestea cea mai cutremurătoare a fost moartea Domnului, nu învierea Lui. Pentru oameni însă, lucrurile însă stăteau invers.
După aceasta, îngerul le-a spus femeilor să vestească vestea cea de bucurie ”Apostolilor și lui Petru”. De ce ”și lui Petru”? Cu siguranță, pentru că Petru se simțea mai tulburat decât ceilalți ucenici. Conștiința îl mustra, pentru că de trei ori L-a trădat pe Domnul și la sfârșit a fugit departe de El. Devotamentul Evanghelistului Ioan, care împreună cu Petru era cel mai apropiat ucenic al Domnului, trebuie să fi făcut încă mai sensibilă conștiința lui Petru. Ioan nu fugise. A rămas la picioarele crucii Domnului său răstignit. Pe scurt, Petru avea conștiința că L-a trădat pe Domnul și s-ar fi simțit stingherit în tovărășia Apostolilor, mai ales în fața Preasfintei Lui Maici. Credința lui Petru nu s-a dovedit tare ca piatra. Ezitarea și lașitatea lui l-au făcut să ajungă să se disprețuiască pe sine. Avea nevoie să stea din nou drept pe propriile picioare, să își recâștige reputația ca om și apostol. Domnul, care iubește tot neamul omenesc, tocmai asta făcea acum. Acesta este motivul pentru care îngerul a făcut referire specială la Petru.
De ce îngerul a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, iar nu despre celelalte arătări ale Sale de la Ierusalim și din împrejurimi, care urmau să aibă loc mai curând? ”acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus”(Marcu 16:7). Pentru că Galileea era în cea mai mare măsură idolatră, iar nu o regiune israeliteană. Vrerea Domnului, așadar, era să se arate acolo, ca să le descopere ucenicilor calea Evangheliei Sale, să le arate unde trebuia mai cu seamă să lucreze, ca să întemeieze Biserica lui Dumnezeu. Și un alt motiv era acela că în Galileea s-ar fi simțit liberi, nu ca în Ierusalim unde trăiau cu frică. Nu s-ar fi întâlnit pe întuneric sau în locuri ferite, ci la lumina zilei, ca să nu mai spună nimeni că frica are ochi mari, să nu mai spună nimeni că ucenicii au avut impresia că L-au văzut viu pe Domnul lor la Ierusalim din cauza panicii și a tensiunii fricii lor. Și la sfârșit îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre înfățișarea Domnului în Galileea, fără să spună nimic despre arătările Lui la Ierusalim, ca să îi lipsească de arme pe necredincioși, care altfel ar fi spus că Apostolii văzuseră vreo fantasmă, pentru că așteptau cu mare agonie sufletească să Îl vadă. Spune Nichifor: ”De ce îngerul vorbește în mod special despre arătarea Lui din Galileea? Pentru că arătarea aceasta era cea mai importantă. Acolo Domnul nu S-a arătat în vreo casă cu ușile încuiate, ci pe un munte, la vedere tuturor. Ucenicii, văzându-L acolo I s-au închinat”.

Acolo S-a arătat cu putere înaintea tuturor și le-a descoperit despre puterea pe care I-a dat-o Tatăl. ”Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). ”Dar după Învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Matei 14:28), spusese Domnul. Ca biruitor, adică, voi deschide drumul în lumea idolatră și voi mă veți urma. Oriunde v-ar conduce Duhul să propovăduiți, priviți-Mă, Voi fi în fața voastră. Voi merge înainte, ca să vă deschid drumul.

”Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16:8). Mironosițele se pierduseră cu firea. Unde se aflau, în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau? Ce auzeau? Asemenea lucruri nici în somn nu le văd oamenii. Dar ceea ce văd și aud acum nu este vis, ci este adevărat. Din toate câte s-au întâmplat, reiese că trăiau o realitate.

Ce binecuvântată este frica și spaima pe care o simte omul atunci când vede cerurile deschise, când aude un glas de bucurie din patria lui cea adevărată, nemuritoare și mult dorită! Nu este puțin lucru să vezi un înger nemuritor al lui Dumnezeu, nici să auzi un glas care iese din buze nemuritoare. Mai ușor suferi să vezi fața și să auzi vuietul întregului univers coruptibil decât să vezi fața și să auzi glasul unei ființe nemuritoare care a fost creată înainte de univers, a cărui frumusețe este incomparabil mai presus de zorile primăvăratice. Când Prorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, și-a spus: ”și n-a rămas în mine putere, fața mea și-a schimbat înfățișarea, stricându-se, și nu mai aveam vlagă… am căzut înmărmurit cu fața la pământ” (Daniel 10:8-9).

Cum, așadar, să nu le apuce teama și spaima pe neputincioasele femei? Cum să nu fugă repede de la mormânt? Cum ar fi putut să deschidă gura și să vorbească? Cu ce cuvinte să spună cele ce văzuseră? Doamne, slava Ta este de negrăit! Noi, oamenii muritori mai ușor putem să o exprimăm prin tăcere și prin lacrimile noastre decât prin cuvinte.

”Și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”. Nu au spus nimic pe drum, nimănui. Nu au vorbit cu nici unul dintre dușmanii lui Hristos, cei care au vărsat sângele Lui, nici întregului Ierusalim care a fost de acord cu aceștia. Le-au vorbit însă Apostolilor, nu îndrăznneau, dar nici nu puteau să nu le spună vestea, de vreme ce astfel le-a poruncit îngerul cel nemuritor. Cum ar fi putut să nu îndeplinească porunca lui Dumnezeu? Este așadar limpede că femeile au vorbit celor care trebuia (vezi Luca 24:10) și că nu au spus nimic celor cărora nu trebuia să le spună și de care se temeau.

Așa s-a încheiat vizita pe care au făcut-o mironosițele femei la mormântul lui Hristos, în dimineața zilei Învierii. Femeile care aveau de gând să folosească mirurile pentru a conserva, pentru a ține departe de stricăciune trupul Celui Care ține cerurile, să Îl ungă cu mir pe Acela care dăruiește cerurilor mireasma Sa, au rămas cu sărăcăcioasele lor miruri în mâini.

Doamne, ești singura mireasmă a existenței omului în istorie. Cât de bogat și de minunat răsplătești devotatele suflete care nu te-au uitat mort în mormântul Tău!

Le-ai făcut pe femeile mironosițe purtătoare ale buneivestiri a Învierii și a slavei Tale. Nu au uns cu mir trupul Tău mort, însă Tu ai uns sufletele lor vii cu mirul bucuriei. Cele care îl plângeau pe Domnul mort au devenit privighetori ale primăverii celei noi, Sfinte ale cereștii Tale Împărății.

Doamne al nostru înviat, pentru rugăciunile lor, miluiește-ne, mântuiește-ne, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Duminica a III-a după Paşti, a mironosiţelor

a) Ingroparea lui Hristos

Prima parte (v. Marcu 15, 42-47) a acestei pericope evanghelice ne dă prilejul de a vorbi despre cum s-a făcut această îngropare a Domnului şi de a-L slăvi pe Domnul pentru marea Sa bunăvoinţă pe care a arătat-o pentru mântuirea noastră.
Pentru un răstignit existau două „proceduri”. Una, cea romană, spunea: trupul celui mort trebuie să rămână pentru mult timp pe cruce pentru a fi bătut de soare, de frig, de căldură, de vânt, şi pentru a veni corbii să-l mănânce. Cealaltă procedură, cea iudaică, spunea că cel răstignit trebuia îngropat în aceeaşi zi (v. Deuteronomul 21,23). Dacă nu era mort, i se zdrobeau fluierele picioarelor cu ciocanul, aşa încât să moară pe loc, sufocat (Gândiţi-vă cu câtă putere trebuiau să-i lovească pentru a le sparge oasele!).
După aceea, luau trupul cel mort (deoarece, fiind blestemat, nu trebuia să rămână pe cruce) şi-l aruncau în gheena focului (Matei 5, 22). (Era o vale la sud-est de Ierusalim, unde aruncau orice lucru necurat, chiar şi resturile de animale tăiate. Pentru ca atmosfera din jur să nu se polueze, ei ardeau aceste resturi şi focul acela era mereu aprins. De aceea se şi numea gheena focului.)
Cu Hristos, acum, trebuia împlinită ori procedura romană, ori procedura iudaică. Asta urma să hotărască Pilat, însă arhiereii şi ceilalţi voiau să se ţină propria procedură, deoarece doreau, încă o dată, să se răzbune pe Hristos şi să-L facă să sufere mai mult, şi să-I arunce trupul la gunoi. Incepuse şi sărbătoarea Paştelui şi nu se permitea într-o astfel de zi sfântă să fie pe cruce un astfel de răstignit. Le-ar fi întinat atmosfera.
S-au dus deci iudeii la Pilat şi l-au rugat să se respecte de data aceasta procedura iudaică. Iar Pilat le-a făcut pe plac. A trimis sol daţi pentru a-i termina pe răstigniţi, sfărâmându-le oasele. Au sfărâmat întâi oasele celor doi tâlhari şi apoi au mers la Hristos, însă au văzut că Acesta deja murise. Pentru a se asigura, un soldat I-a împuns coasta cu o suliţă şi îndată au ieşit sânge şi apă (v. Ioan 19, 34). Deoarece Hristos era deja mort, nu I-au mai zdrobit oasele, aşa cum profeţise şi Scriptura (v. Ieşirea 12, 46).
Soldaţii trebuiau să ia acum trupul Lui şi să-l arunce la gunoi, dar nu au apucat, deoarece nu doar aceştia au mers la Pilat, ci imediat după ei a mers şi Iosif din Arimateea, un ucenic ascuns al Domnului, şi l-a rugat să-i permită să ia trupul lui Iisus. Iar Pilat i-a permis (Ioan 19, 38). Un duş rece pentru răstignitori. Au aruncat la gunoi doar trupurile tâlharilor.
Iosif, împreună cu Nicodim, au coborât trupul lui Hristos de pe cruce, l-au înfăşurat în pânză curată, l-au aşezat pe o lespede mare, l-au curăţat de sânge, l-au uns cu arome (v. Ioan 19,40). Au înfăşurat capul cu năframa şi trupul Său cu alte pânze, cu panglici, l-au înfăşurat aşa cum este obiceiul de îngropare la iudei (Ioan 19, 40). Apoi l-au îngropat în mormântul care era aproape (v. Ioan 19, 42).
Gândeşte şi minunează-te: Hristos a murit, a fost înfăşurat, a fost îngropat în mormânt. Da, acolo, în mormânt a fost îngropat Hristos, Cel care a venit să ne mântuiască. în mormântul în care a fost îngropat bunicul nostru, tatăl nostru, mama noastră, acolo unde vom fi şi noi îngropaţi, S-a îngropat Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. A intrat în mormânt pentru a învinge moartea cu moartea Sa, dăruindu-ne nouă viaţa cea veşnică, în timp ce noi intrăm în mormânt pentru a dobândi viaţa cea veşnică, care a izvorât din mormântul lui Hristos. „Ce vom răsplăti Domnului pentru toate cele făcute nouă? Dumnezeu fiind, S-a făcut om pentru noi. Fără de păcat, a urcat pe cruce pentru noi. Viaţă era şi S-a îngropat pentru noi. Lumină, şi S-a coborât în iad. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!” (Utrenia de duminică, Tropar, glas VII, traducere liberă).
b) Mironosiţele şi mormântul gol
Femeile care s-au dus să ungă cu mir trupul mort al lui Hristos nu s-au arătat în clipa de pe urmă (la ceasul îngropării Lui), dar au fost aproape de El de la începutul vieţii Sale publice. Luca scrie: Şi a fost după aceea că El umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi vestind împărăţia lui Dumnezeu. Şi erau cu El cei doisprezece şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Măria, numită şi Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, un dregător al lui Irod, şi Suzana şi multe altele, care slujeau din avutul lor (Luca 8, 1-3). L-au urmat jelind până la Golgota (v. Luca 23, 27), ba chiar şi până la mormânt. Şi femeile care veniseră cu El din Galileea mergeau in urmă şi au văzut mormântul şi cum I-a fost aşezat trupul. Şi după ce s-au întors au pregătit miresme şi mirul, iar sâmbătă s-au odihnit după Lege (Luca 23, 55-56).
De cum s-a terminat obligativitatea odihnei de sâmbătă, seara, Măria Magdalena, Măria, mama lui lacov şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă (Marcu 16,1). S-au întors apoi în cămara de sus şi au aşteptat să se lumineze. Şi foarte de dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au venit la mormânt în răsăritul soarelui (Marcu 16,2). Insă când au ajuns la mormânt, îşi spuneau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (Marcu 16, 3). Vedeţi? S-au pornit să ungă trupul celui mort, fără să se asigure în prealabil că vor putea deschide mormântul. Insă au mers. N-au putut rămâne. Le împingea dragostea pentru Hristos. Şi de-ar fi găsit mormântul închis, ar fi stat şi-ar fi uns mormântul. Nu doar asta. In timp ce-ar fi putut cumpăra miresmele duminică dimineaţă, nu au făcut-o. Le-au cumpărat de cu seară, deoarece voiau să câştige timp, voiau să ajungă la mormântul preaiubitului lor Iisus cât mai repede cu putinţă. Iisus cel înviat le-a răsplătit cu dărnicie pentru această mare dorinţă a lor pe care o împlineau de dragul Lui. Au fost primele de pe pământ care au aflat de la înger despre învierea Sa din morţi. (Despre Naşterea Lui au aflat mai întâi păstorii, tot de la înger – Luca 2, 8-14.)
Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată (Marcu 16,4). Şi apoi, intrând în mormânt au văzut un tânăr (înger) şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat (Marcu 16, 5). Cum să nu te înspăimânţi când vezi mormântul în care tocmai ai îngropat un apropiat al tău, gol, şi înăuntrul lui un tânăr necunoscut vorbindu-ţi? Dar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi, pe Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus (Marcu 16, 6). Acest înger a fost trimis de Domnul pentru a vesti mironosiţelor că Hristos a înviat, şi, pentru a le convinge, să le arate mormântul gol. Cu alte cuvinte, mormântul nu s-a deschis ca să iasă Hristos, ci s-a deschis pentru a se convinge mironosiţele că Hristos înviase – lucru care înseamnă că Hristos a ieşit din mormânt fără să-l deschidă. Dacă n-ar fi putut ieşi din mormânt fără să-l deschidă, n-ar fi fost Dumnezeu, aşa încât n-ar fi putut nici învia din morţi. Dar, pentru că era Dumnezeu, de aceea a şi înviat din morţi, de aceea a ieşit din mormânt fără să-l deschidă.
Ingerul, la porunca Domnului, a spus mironosiţelor: Mergeţi acum şi spuneţi ucenicilor Săi şi lui Petru că va merge înainte de voi în Galileea; acolo vă va aştepta, precum v-a spus (Marcu 16, 7). (Le spusese asta la Cina cea de Taină: Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea – Matei 26, 32.) Era o zonă de pe Muntele Măslinilor, acolo unde se întâlneau galileenii când coborau de la Ierusalim. In continuare, mironosiţele au ieşit de la mormânt, pline de frică şi de uimire (v. Marcu 16, 8).
Iarăşi zic: poţi să nu te îngrozeşti atunci când mergi la mormântul mortului tău pentru a aprinde o lumânare şi să-l vezi brusc pe cel mort acum viu în faţa ta, vorbindu-ţi?

Da, învierea lui Hristos este un fapt care provoacă şi frică, şi uimire, însă noi ne-am obişnuit cu aceasta, de aceea nu ne mai provoacă nici frică, nici uimire. Dar poţi să te obişnuieşti cu o astfel de întâmplare? Da, când suntem morţi, desigur, te obişnuieşti. Să fim deci înviaţi mereu din mormântul patimilor, pentru a trăi mereu acest eveniment măreţ şi îmbucurător, izbăvitor al lumii, aşa cum l-au trăit şi mironosiţele!
c) Arătările îngerilor şi ale lui Hristos
Ingerul care s-a arătat mironosiţelor şi le-a anunţat că Hristos a înviat (v. Marcu 16, 6) avea o prezenţă impozantă. Chipul său era ca fulgerul, iar hainele lui, mai albe ca zăpada (v. Matei 28,3). Tulbura, emoţiona, îi lăsa pe privitori fără glas. Şi intrând în mormânt au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au înspăimântat (Marcu 16, 5). Dimpotrivă, arătările lui Hristos, în comparaţie cu arătările îngerului, erau cu mult „inferioare”: nici chipul Său nu era ca fulgerul, nici hainele Sale ca zăpada, aşa încât să-i convingă din prima că a înviat din morţi. De aceea şi ucenicilor le-a fost destul de greu să-L creadă.
Sâmbătă seara, în ziua învierii Sale, ucenicii, de frică, erau încuiaţi în cămara cea de sus (v. Ioan 20,19). La lumina lumânărilor, comentau întâmplările amare pentru ei, moartea nedreaptă a învăţătorului lor. In acea clipă li S-a arătat Hristos (v. Luca 24,36). Aşa, simplu, fără să strălucească precum străluciseră îngerii. Insă, fiindcă ucenicii, de teamă, se încuiaseră în camera aceea, pentru a nu putea intra nimeni, L-au văzut brusc pe Iisus înaintea lor. L-au luat drept închipuire (fantomă) şi s-au înfricoşat (v. Luca 24, 37). Pentru că uşile erau încuiate, numai o fantomă ar fi putut intra în casă, nicidecum un om. Doar dacă acest om ar fi fost Dumnezeu. Şi Hristos intenţionat a intrat în cămara aceea cu uşile încuiate, adică într-un mod minunat, pentru a arăta ucenicilor că este acelaşi Iisus binecunoscut lor, Care a făcut înaintea lor atâtea minuni, pe care L-au văzut, de exemplu, noaptea păşind pe apă, şi atunci s-au înspăimântat, crezându-L o fantasmă, şi acum II văd în faţa lor înviat din morţi.
Pentru a-i convinge că nu este o fantasmă, le zice: Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale (Luca 24, 39-40). Inchipuiţi-vi-L pe Hristos arătând ucenicilor Săi găurile din mâini şi din picioare. O privelişte înfricoşătoare!
Ucenicii au rămas înmărmuriţi văzând acestea. Incă nu credeau. Iar Hristos le-a cerut de mâncare, pentru a le dovedi că nu este o fantoma. Aveţi aici ceva de mâncare?, i-a întrebat (Luca 24,41). Şi I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure cu miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor (Luca 24,42-43). în sfârşit, au crezut că Cel Care este înaintea lor este Hristos Care a murit, a fost îngropat şi pe Care acum îl vedeau înaintea lor pe de-a-ntregul viu. Şi s-au bucurat (v. Ioan 20, 20).
Dacă Hristos li S-ar fi arătat într-un mod măreţ şi impunător, L-ar fi crezut imediat. însă nu a făcut-o. Nu voia să-i oblige cu lucruri exterioare, ci cu simplitatea Sa, cu smerenia Sa. Nu voia să le covârşească logica, voinţa, libertatea. Astfel, fără „violenţă”, vrea Hristos ca şi noi, oamenii, să credem în El. De aceea, în timpul vieţii a făcut şi multe minuni, arătând puterea Sa dumnezeiască, dar prezenţa Lui era şi simplă, smerită, astfel încât oamenii ezitau să creadă că acest preasmerit Iisus era Dumnezeu, Cel Ce venise să-i mântuiască.
Când a fost nevoie de a Se arăta în măreţia Sa, în dumnezeirea Sa, a făcut-o într-un cerc foarte restrâns, în faţa celor trei ucenici ai Săi, Petru, Iacov şi Ioan, noaptea, pe ascuns, în vârf de munte (v. Matei 17,1), nu în templul cel mare al lui Solomon, care era înconjurat de mii de închinători. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca Soarele, iar veşmintele I s-au făcut albe ca lumina (Matei 17, 2). Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Vedenia aceasta să n-o spuneţi nimănui, până când Fiul Omului va învia din morţi (Matei 17, 9).
Prima şi ultima oară când Se va înfăţişa public în toată slava Sa înfricoşătoare (v. Matei 25, 31) va fi în ziua celei de-a Doua Veniri. Va fi atât de mare şi de impozantă prezenţa Sa, încât toţi, şi fariseii, şi cărturarii şi cei ce L-au răstignit vor cădea şi I se vor închina ca unui stăpân şi Dumnezeu (v. Filipeni 2,10). Iată, El vine cu norii şi fiece ochi îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi din pricina Lui se vor tângui toate seminţiile pământului (Apocalipsa 1, 7). Vor jeli deoarece au respins un astfel de Dumnezeu înfricoşător. Vedeţi, dacă Domnul vrea, poate doar prin simpla Sa prezenţă impunătoare să-i facă pe toţi să creadă.
Şi deşi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să creadă în El şi să se mântuiască, nu face nimic forţat, să frângă voinţa lor, ci lasă această alegere la dispoziţia lor. Toţi cei care cred în El cred liberi fiind, şi toţi cei ce nu cred – liberi nu cred în El. Liberi îl hulesc, dovadă a măreţiei Sale, a prezenţei Sale liniştite.
ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR, EDITURA DE SUFLET SI EDITURA TABOR

Sfântul Grigorie Palama – Duminica Mironosițelor

 

1. Invierea Domnului este innoirea firii omenesti si plamadirea din nou a lui Adam cel dintai, care fusese inghitit de moarte prin pacat si reintors prin moarte in pamantul din care a fost plamadit; este intoarcerea omului la viata cea fara de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a vazut pe Adam, la inceput, cum a fost plamadit si daruit cu viata, caci in acel ceas nu exista inca nici un om; insa, dupa ce a luat duh de viata prin insuflarea dumnezeiasca, cea dintai dintre toate fapturile omenesti l-a vazut o femeie, caci Eva a fost cea dintai fiinta omeneasca creata dupa Adam; tot astfel, pe cel de al doilea Adam, Care este Domnul, n-a fost om sa-L vada inviind din morti, caci nimeni dintre cei apropiati Lui nu se afla de fata, iar ostasii care pazeau mormantul, tulburati de frica, erau ca si morti. Or, dupa ce a inviat El, cea dintai care L-a vazut a fost o femeie, precum am auzit astazi din Evanghelia, cea dupa Marcu: „Si inviind dimineata, in ziua cea dintai a saptamanii, El S-a aratat intai Mariei Magdalena…” [Marcu 16, 9].
2. S-ar parea ca Evanghelistul spune deslusit ca ceasul in care a inviat Domnul era dimineata in zori, si ca mai intai s-a infatisat Mariei Magdalena, si ca aceasta aratare s-a savarsit in chiar ceasul invierii Sale. Insa Evanghelistul nu spune asa, dupa cum veti afla daca aratati un dram de rabdare: caci cu putin mai inainte si Marcu, la fel cu toti ceilalti evanghelisti, spune ca acea Marie a venit dimpreuna cu celelalte purtatoare de mir la mormant si ca, vazandu-l pe acesta gol, au plecat. De unde se vede ca, chiar cu mult inainte de ceasul zorilor, cand ea L-a vazut, Domnul inviase deja. Iar pentru a arata acel ceas, Marcu nu a spus simplu dimineata, ca mai jos, ci dis-de-dimineata; asadar, el vorbeste aici despre ceasul in care, la orizont, ziua se ingana cu noaptea, dupa cum arata si Ioan cand scrie ca Maria Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, pe cand era inca intuneric, si a vazut piatra ridicata de pe mormant [Ioan 20, 1].
3. Asadar, dupa Ioan, nu numai ca ea a venit la mormant in acel ceas, dar a si plecat de-acolo fara sa-L fi vazut pe Domnul. Caci a fugit sa-i caute pe Petru si pe Ioan, dandu-le de veste nu ca Domnul inviase, ci ca fusese luat din mormant, ceea ce dovedeste ca ea nu stia inca de invierea Sa. Prin urmare, Domnul nu S-a aratat Mariei in primul ceas al zilei, ci ea L-a vazut dupa ivirea zilei depline. Totusi evanghelistii au vestit in chip ascuns un fapt pe care il voi descoperi evlaviei voastre; caci cea dintai dintre toti oamenii care a primit vestea cea buna a invierii Domnului – asa cum se cuvenea si era drept – a fost Nascatoarea de Dumnezeu; iar ea a primit vestea chiar de la Domnul. Ea a fost cea care, inaintea tuturor, a stiut ca El inviase, cea care s-a bucurat de cuvantul Sau dumnezeiesc si nu doar ca L-a vazut cu ochii si L-a auzit cu urechile, dar tot ea a fost cea dintai si singura care I-a atins cu mainile ei picioarele neprihanite, desi evanghelistii nu spun in chip limpede toate acestea, nevrand ca tocmai Mama sa fie adusa drept martora, spre a nu da prilej de banuiala celor necredinciosi. Insa intrucat noi, acum, prin harul Celui inviat, graim cuvantul nostru catre cei credinciosi, iar prilejul sarbatorii de astazi ne indeamna sa cercetam cu luare aminte toate cele privitoare la Mironosite, luand incredintare de la Cel ce a spus ca „nu este nimic ascuns, care sa nu se dea pe fata” [Luca 8, 17], vor fi dezvaluite de noi si acestea.
4. Asadar, Mironositele sunt femeile care au insotit-o pe Maica Domnului si au ramas alaturi de ea in vremea-patimirii celei mantuitore [a Domnului], apoi s-au silit sa unga cu mir trupul Mantuitorului. Caci, atunci cand Iosif si Nicodim au cerut si au primit de la Pilat trupul invatatorului, l-au pogorat de pe Cruce, l-au invelit in panza de in imbibata cu miresme, l-au asezat intr-un mormant sapat in stanca si au pus o piatra mare la gura acestuia, Maria Magdalena si cealalta Marie – spune Marcu – erau de fata, dinaintea mormantului. Iar spunand „si cealalta Marie”, Marcu o arata in chip deslusit pe Maica Domnului. Si daca ea este numita mama a lui Iacov si a lui Iosif, e pentru ca acestia erau fiii lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului. Acestea n-au fost singurele care erau de fata la punerea Domnului in mormant: mai erau si alte femei, dupa cum arata Luca: „Si urmandu-L femeile, care venisera cu El din Galileea, au privit mormantul si cum a fost pus trupul Lui… Iar ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte impreuna cu ele…” [Luca. 23, 55; 24, 10].
5. Acestea, sta scris, s-au intors ca sa cumpere miresme si mir [vezi Luca, 23, 56]: caci inca nu cunosteau, in chip limpede, ca El este cu adevarat mireasma vietii pentru cei ce vin la El cu credinta, precum mirosul mortii le este harazit celor ce raman pana la capat necredinciosi; iar mireasma vesmintelor Sale, adica a trupului Sau, este mai presus decat toate miresmele; si numele Sau este mir revarsat, prin care lumea intreaga s-a umplut de buna mireasma a Dumnezeirii. Totusi, daca Ele au pregatit miruri si miresme, au facut-o, pe de o parte, in cinstea Celui ce zacea in mormant si, pe de alta parte, spre acoperirea mirosului greu al trupului ce urma sa putrezeasca; fiindca socoteau ca astfel, multumita ungerii lor, cei care vor dori se vor putea apropia de trup.
6. Asadar, dupa ce au pregatit mirul si miresmele, s-au odihnit Sambata, dupa porunca. Caci, intr-adevar, inca nu intelesesera care era adevaratul Sabat, nici nu cunoscusera acea Sambata binecuvantata mai presus de toate, care a stramutat firea noastra din strafundurile adanci ale iadului catre inaltimile cele prealuminoase, ceresti si dumnezeiesti. Precum spune Luca: „Iar in prima zi de dupa sambata (Duminica), foarte de dimineata, au venit ele la mormant, aducand miresmele pe care le pregatisera” [24, 1]. Iar Matei scrie: „Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (Duminica)…” [28, 1], si zice ca erau doua femeile care venisera. Iar Ioan scrie: „… dis-de-dimineata, fiind inca intuneric…” [Ioan 20, 1] si spune ca Maria Magdalena era singura care a venit. In sfarsit, Marcu graieste: „Si dis-de-dimineata, in prima zi a saptamanii (Duminica)…” [Marcu 16, 2] si arata ca trei erau femeile ce venisera. Asadar, toti evanghelistii vorbesc despre ziua intai a saptamanii, despre Duminica. „Dupa sambata”, „cand se lumina”, „foarte de dimineata”, „dis-de-dimineata, fiind inca intuneric”, toate acestea inseamna: in ceasul din preajma zorilor, cand se ingemaneaza lumina cu intunericul; e ceasul in care rasaritul incepe sa straluceasca la orizont, vestind ziua. Privind de departe, se poate vedea ca o geana de lumina coloreaza cerul in preajma ceasului al noualea al noptii, astfel incat mai raman trei ore pana sa se faca lumina deplina.
7. Doar ca evanghelistii par sa nu fie intru totul de acord asupra acestui ceas si asupra numarului femeilor. Precum am spus, Mironositele erau multe, iar ele nu au venit la mormant o singura data, ci in doua sau trei randuri, mai multe impreuna, nu aceleasi de fiecare data, insa toate de dimineata. Asadar, n-au venit toate la acelasi ceas: doar Maria Magdalena, singura dintre celelalte, a revenit si a ramas mai mult. Deci fiecare dintre evanghelisti, spunand ca n-au venit impreuna decat o singura data, trece sub tacere celelalte veniri. Dar pentru mine, care am pus laolalta spusele tuturor evanghelistilor, dupa cum v-am aratat la inceput, Maica Domnului este aceea care a venit mai intai dintre toate la mormantul Fiului si Dumnezeului ei, luand-o inaintea Mariei Magdalena. Aceasta mi-o arata mai cu seama Evanghelistul Matei, care spune: „… au venit Maria Magdalena si cealalta Marie” – adica, fara indoiala, Maica Domnului – „ca sa vada mormantul. Si iata, s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului, coborand din cer si venind, a pravalit piatra si sedea deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti” [Matei 28, 1-4].
8. Asadar, toate celelalte femei au venit dupa cutremurul de pamant si dupa fuga pazitorilor; ele au gasit mormantul deschis si piatra rostogolita. Maica Fecioara era de fata cand a fost cutremurul, cand a fost rostogolita piatra, cand a fost deschis mormantul, fiind de fata si paznicii lui, chiar daca erau cazuti la pamant de frica. De aceea, dupa cutremur, de indata ce s-au ridicat, nu s-au gandit decat la fuga. Insa Maica Domnului se desfata cu aceasta priveliste, fara a le impartasi teama. Iar mie mi se pare ca pentru ea, in primul rand, s-a deschis acel mormant datator de viata. Fiindca pentru ea, inainte de toate, si apoi prin ea, toate cate sunt sus in cer si jos pe pamant s-au deschis noua; pentru ea a strafulgerat astfel ingerul incat, desi ceasul acela era inca invaluit in bezna, a putut vedea nu numai mormantul gol, dar si cele din mormant [giulgiurile si mahrama] asezate de o parte, ca tot atatea marturii ale trezirii din morti a Celui ce fusese inmormantat.
9. Desigur, ingerul vestitor era insusi Gavriil. Caci, de indata ce a vazut-o pe Maica lui Dumnezeu grabind catre mormant – el, care odinioara ii graise: „Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu” [Luca 1, 30] -, se grabeste [la randu-i] sa coboare si in acea zi, ca sa-i graiasca din nou aceleasi cuvinte celei de-a pururea Fecioare, vestindu-i invierea din morti a Celui Nascut din ea fara de samanta, sa ridice piatra si sa arate mormantul gol si giulgiul, intarind astfel, pentru ea, vestea cea buna. Caci sta scris: „Iar ingerul, raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti, caci stiu ca pe Iisus cel rastignit II cautati. Nu este aici, caci S-a sculat, precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut” [Matei 28, 5-6]. El spune: „Chiar daca ii vedeti pe paznici cutremurati de frica, nu va temeti; caci eu stiu ca voi. II cautati pe Iisus cel rastignit, dar El S-a trezit, nu mai este aici. Nu numai ca inchizatorile, zavoarele, pecetile iadului, ale mortii si ale mormantului nu-L pot tine, ci, mai mult, El este Domnul nostru, al ingerilor celor nemuritori si ceresti, singur Domn al lumii intregi; „Veniti de vedeti locul unde a zacut. Si degraba mergand, spuneti ucenicilor Lui ca S’a sculat din morti…” [Matei 28, 6-7]”.
10. Si s-au dus ele degraba „cu frica si cu bucurie mare” [Matei 28, 8]. Iar mie imi pare ca Mariei Magdalena, ca si celorlalte femei care au mers atunci impreuna la mormant, le era intrucatva teama. Caci ele nu intelesesera inca puterea celor graite de catre inger si nici nu izbutisera sa primeasca in intregime lumina, ca sa o vada si sa o inteleaga pe deplin: insa Maica Domnului a simtit marea bucurie despre care vorbeste Matei; intelegand cuvintele ingerului si fiind cuprinsa toata de lumina – ea, care era pe deplin curata si plina de dumnezeiescul har; ea, care daduse crezare arhanghelului, intrucat acesta se aratase deja de multa vreme vrednic de incredere, prin faptele sale – cum oare, fiind de fata la toate aceste intamplari, ar fi putut Fecioara cea plina de dumnezeiasca intelepciune sa nu fi inteles ceea ce s-a infaptuit? Caci a vazut cutremurul de pamant, acel mare cutremur de pamant, pe ingerul cel din ceruri pogorator, acel inger stralucitor ca fulgerul, spaima de moarte a paznicilor, rostogolirea pietrei, mormantul cel gol, minunea cea mare a giulgiului care nu fusese dezlegat, ci era inca imbibat de mir si de aloe, aratandu-se insa golit de trupul pe care-L infa-surase; dar, mai cu seama, a auzit Maica Domnului vestea dumnezeiestii bucurii pe care ingerul i-a adus-o. Iar dupa auzirea vestirii celei bune, ele au plecat, iar Maria Magdalena, ca si cum nu ar fi ascultat cele graite de inger (care, de altfel, nici nu glasuise pentru ea), nu ia seama decat la mormantul cel gol, nu si la giulgiu: si alearga sa-i caute pe Simon Petru si pe celalalt ucenic, precum spune Ioan [20,2].
11. Dar Fecioara Maica a lui Dumnezeu, insotita de celelalte femei, s-a intors acolo de unde venise si, precum spune Matei, „iata Iisus le-a intampinat, zicand: Bucurati-va!” [28, 9]. Vedeti, asadar, ca mult inaintea Mariei Magdalena, Maica lui Dumnezeu L-a vazut pe Acela Care pentru a noastra mantuire noastra a patimit si S-a ingropat si a inviat cu trupul? Caci spune Evanghelistul: „Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat” [Matei 28, 9]. Asa precum, aflandu-se in tovarasia Mariei Magdalena, Maica Domnului a fost singura care a auzit vestea cea buna a invierii si a inteles puterea acelor cuvinte, tot astfel, aflandu-se in tovarasia celorlalte femei, ea a iesit in intampinarea Fiului si Dumnezeului ei; ea cea dintai dintre toate L-a vazut si L-a recunoscut pe Cel inviat si, cazand la picioarele Lui, le-a imbratisat, devenind Apostol pe langa Apostolii Sai. Iar faptul ca Maria Magdalena nu era impreuna cu Maica Domnului cand aceasta s-a intors de la mormant si cand Domnul i S-a aratat si a grait cu ea, il aflam de la Ioan, care spune: „Deci ea a alergat si a venit la Simon Petru si la celalalt ucenic, pe careul iubea Iisus, si le-azis: „Au luat pe Domnul din mormant si noi nu stim unde L-au pus” [Ioan 20, 2]. Dar daca L-a vazut, daca L-a atins cu mainile ei, daca L-a intalnit si L-a ascultat, cum a putut spune cu-vinte ca acestea: „L-au luat” si „nu stim unde”? Insa, dupa ce Petru si Ioan au alergat la mormant, dupa ce si ei au vazut giulgiul si dupa ce s-au intors de-a-colo, „Maria statea afara langa mormant plangand” [Ioan 20, 11].
12. Vedeti, dara, ca nu numai ca ea [Maria Magdalena] nu-L vazuse inca, dar nici macar n-avusese parte de coplesitoarea bucurie de a-L auzi? Iar cand ingerii care erau de fata au intrebat-o: „Femeie, de ce plangi?” [Ioan 20, 15], ea nu le vorbeste, in raspunsul ei, decat despre Cel mort. Si cand, intorcandu-se ea, L-a vazut pe Iisus, tot n-a inteles, ci fiind intrebata de El: „De ce plangi?”, a raspuns in cuvinte asemanatoare, pana cand Domnul, chemand-o cu numele ei, a aratat ca este viu. Atunci, cazand si ea inaintea Lui si cautand sa-I imbratiseze picioarele, L-a auzit spunandu-i: „Nu te atinge de Mine!” [Ioan 20, 17]; iar prin acest cuvant aflam ca, atunci cand, pentru intaia oara, s-a aratat Maicii Sale si femeilor care o insoteau, El i-a ingaduit doar ei sa se atinga de picioarele Lui, chiar daca Matei face ca aceasta atingere sa fie impartasita si de celelalte femei, nevoind Evanghelistul, din pricina pe care am pomenit-o la inceput, sa vorbeasca deslusit despre rolul pe care Maica Domnului l-a avut in acele imprejurari.
13. Caci, dupa ce Maria cea pururea Fecioara a venit cea dintai la mormant si ea cea dintai a primit vestea invierii Lui, multe au fost cele care au venit si au vazut piatra rostogolita, i-au auzit pe ingeri si, intorcandu-se dupa ce privisera si ascultasera, s-au despartit. Iar unele, precum spune Marcu, „au fugit de la mormant, ca erau cuprinse de frica si de uimire, si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau” [Marcu 16, 8]. Celelalte, care o urmau pe Maica Domnului, au avut parte sa-L vada si sa-L asculte pe Domnul. Maria Magdalena, insa, s-a dus la Petru si la Ioan, cu care iarasi s-a intors singura la mormant; o data plecati acestia, ea a ramas si s-a invrednicit la randu-i de vederea invatatorului, fiind apoi trimisa catre Apostoli si, ducandu-se la ei, le-a vestit tuturor, precum arata Ioan, ca „a vazut pe Domnul si acestea i-a spus ei” [20, 18]. Asadar, dupa spusa lui Marcu, aceasta intalnire s-a petrecut dimineata devreme, deci cand se luminase de ziua pe deplin, zorile fiind trecute; dar tot Marcu sustine cu tarie ca invierea Domnului si intaia Sa aratare nu s-au petrecut atunci.
14. De asemenea, am cercetat cele privitoare la Mironosite si la felul in care cele patru Evanghelii se potrivesc intreolalta. Dar ucenicii, auzind in ziua aceea a invierii, de la mironosite, de la Petru, de la Luca si de la Cleopa, ca Domnul traieste si ca a fost vazut de catre ei, nu le-au dat crezare; din aceasta pricina au fost certati de catre El mai tarziu, cand S-a aratat lor si erau adunati toti la un loc. Dupa ce El S-a infatisat viu fata de multi si de multe ori, nu numai ca au crezut cu totii in invierea Sa, dar au si vestit-o pretutindeni, caci „in tot pamantul a iesit ves-tirea lor, si la marginile lumii cuvintele lor” [Psalmi 18, 4] si „Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau” [Marcu 16, 20]. Se vede ca minunile erau neaparat de trebuinta, pana ce Cuvantul a fost vestit in intreaga lume. Caci, totusi, este nevoie si de semne, si de minuni pentru a intari adevarul vestirii, dar este nevoie [numai] de semne, nu si de minuni, pentru a-i ajuta pe cei ce au primit Cuvantul, daca l-au crezut ei cu tarie. Si cine oare sunt acestia? Cei care-si arata credinta prin fapte. Caci sta scris: „… arata-mi credinta ta dupa fapte si eu iti voi arata, din faptele mele, credinta mea” [Iacov 2, 18] si „Cine este, intre voi, intelept si priceput? Sa arate, din buna-i purtare, faptele lui…” [Iacov3, 13]. Caci cine va putea crede ca nutreste ganduri mari, inalte, dumnezeiesti si, precum se spune, ceresti (precum sunt gandurile evlaviei), daca savarseste fapte rele si este tintuit de pamant si de cele pamantesti?
15. Nu este, deci, de nici un folos, fratilor, daca spune careva ca are credinta in Dumnezeu, dar nu are si faptele potrivite credintei sale. Caci spre ce folos le-au fost fecioarelor nebune candelele lor fara de untdelemn, adica [fara de] faptele dragostei si ale milosteniei [vezi Matei 25, 1-13]? Ce folos a avut acel om bogat care se cocea in focul nestins din pricina ca fusese nemilos cu Lazar, atunci cand 1-a chemat pe parintele sau Avraam [vezi Luca 16, 19-31]? Iar celui ce nu a dobandit, prin faptele sale bune, un vesmant potrivit cu nunta cea dumnezeiasca si cu acea camara a neputrezirii, la ce i-a folosit ca va fi raspuns chemarii la nuntire [vezi Matei 22, 12]? Caci el a fost chemat si s-a dus avand credinta intreaga, si a fost chemat dimpreuna cu acei oaspeti sfinti, dar a fost alungat si facut de rusine, ca unul ce era invesmantat in josnicia obiceiurilor si faptelor sale, si fiind fara de mila legat de maini si de picioare, a fost aruncat in gheena focului, unde este plangerea si scrasnirea dintilor.
16. De care fie sa nu se faca partas nimeni dintre cei chemati de catre Hristos, ci cu totii sa arate prin credinta lor o viata potrivita acestei credinte, si sa intre in camara de nunta a bucuriei celei fara de sfarsit, petrecand in vecii vecilor dimpreuna cu sfintii, in lacasurile preafericitilor. Amin.