Sfântul Serafim Sobolev – Cuvânt la a II-a zi de Paşti

Despre roadele Învierii lui Hristos şi cel mai important dar – harul Sfântului Duh, a cărui dobândire este scopul vieţii creştine. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”(Troparul praznicului).

Iată cuvintele troparului pascal, pe care le auzim atât de des în zilele sărbătorii Sfintelor Paşti. Acest tropar este foarte scurt, dar conţinutul lui are pentru noi o importanţă mântuitoare deosebită. Aici se vorbeşte despre biruinţa Domnului asupra morţii, prin slăvită Sa înviere. El a primit ca moartea să se atingă de trupul lui cel sfânt şi să moară, dar în acelaşi timp, prin învierea Sa, să calce moartea, dăruind neamului omenesc nemărginite binefaceri.

Primul este acela că preacuratul Lui trup, pe care l-a împrumutat din Preaneîntinata Lui Maică, după înviere a devenit cu totul duhovnicesc. Domnul se arată ucenicilor Săi prin uşile încuiate (vezi Ioan 20,19-26). Dar, în acelaşi timp, trupul lui Hristos s-a proslăvit mai ales după înălţare, când Domnul a stat cu trupul de-a dreapta Tatălui.

Sfântul Ioan Damaschin, în cartea sa „Credinţa ortodoxă pe scurt”, spune că trupul Lui Hristos, după înălţare, S-a împărtăşit pentru totdeauna cu fericirea şi slava dumnezeiască; Lui i se închină îngerii şi-L proslăvesc. În ce fel de slavă dumnezeiască petrece trupul lui Hristos, despre aceasta mărturiseşte Domnul Sfântului Ioan Teologul, pe insula Patmos, înainte să-i descopere soarta lumii.

Faţa lui Hristos strălucea ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Marele Apostol n-a putut suporta această slavă dumnezeiască şi a căzut ca mort la picioarele lui Hristos(vezi Apocalipsa 1,16-17).

Mărturiseşte despre această slavă a lui Hristos şi arătarea Lui către Sfântul preacuvios Serafim, după Liturghie, în Marea Joi. După această arătare, bineplăcutul lui Dumnezeu nu se putea clinti din loc, stând nemişcat două ore în altar şi simţind în inima sa fericirea Raiului.

Dar este şi alt rod al învierii lui Hristos. Dacă în asemenea slavă petrece trupul în care s-a îmbrăcat Domnul, atunci şi trupurile noastre, la unirea lor cu sufletele noastre în ziua învierii de obşte a morţilor, sunt chemate, în puterea învierii lui Hristos, la o nespusă şi mare slavă dumnezeiască: Hristos s-a sculat din morţi, fiind începătura celor adormiţi (I Corinteni 15,2). Nu se poate arăta prin cuvinte şi acea slavă sau fericire a Raiului, care se va deschide pentru noi, după învierea morţilor şi după înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Dorind să arate toată puterea acestei slave, apostolul Pavel a mai putut spune doar atât: „Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Sfântul Ioan Teologul, având în vedere slava şi fericirea noastră viitoare, la care suntem chemaţi de Dumnezeu, a spus: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, (se înţelege la a doua venire a Domnului) noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” (I Ioan 3,2). În aceste cuvinte apostolul lui Hristos mărturiseşte că slava noastră viitoare, fericirea noastră viitoare acum nu pot fi cuprinse de mintea omenească.

Dar, în acelaşi timp, marele apostol arată că această slavă, această fericire a noastră vor consta în vederea adevăratului nostru Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, în Fiinţa Lui. Îl vom vedea aşa cum este, se înţelege, nu numai în Fiinţa lui omenească, ci şi în cea dumnezeiască.

Acum noi nu putem să pătrundem însuşirile dumnezeieşti, manifestările Lor în viaţa noastră, despre care şi apostolul Pavel a spus: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui” (Romani 11,33).

Dar atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu chiar în Fiinţa Lui. Dacă din contemplarea lui Hristos în trupul Lui proslăvit sfinţii simţeau o asemenea fericire nespusă, atunci ce fericire vom simţi noi contemplându-L pe Hristos în Fiinţa Lui. Mai mult, la această contemplare, la această fericire şi slavă vor participa şi trupurile noastre înviate.

Dar este şi al treilea rod al învierii lui Hristos. Minunată este milostivirea lui Dumnezeu! Şi acum, încă în viaţa lor pământească, sfinţii se împărtăşesc de slava viitoare. Această slavă binecuvântată pătrunde toată fiinţa lor şi chiar se oglindeşte în trapul lor.

De aceea şi trupurile sfinţilor se fac purtătoare de duh şi chiar nesocotesc legile fizice. Din viaţa Sfintei Maria Egipteanca, se vede că ea trecea Iordanul, călcând pe apă ca şi pe uscat. Iar când se ruga pentru toată lumea, în prezenţa cuviosului Zosima, se ridica deasupra pământului.

Aşa se ridica şi se ruga în văzduh şi Sfântul Serafim de Sarov, înainte de a-l tămădui pe tânărul bolnav.

Însă cea mai uimitoare slavă a sfinţilor consta în aceea că erau pătrunşi de o lumină dumnezeiască, iar strălucirea acesteia, nu arareori, era vizibilă oamenilor evlavioşi. Această lumină a plăcuţilor lui Dumnezeu izgonea departe demonii, îi păzea de uneltirile vrăjmaşilor şi era vindecătoare şi îmbucurătoare pentru suferinzi.

În viaţa Sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului, se spune despre un tânăr îndrăcit, pe care îl duceau în Mediolan, să fie tămăduit de Sfântul Ambrozie. Dar acest tânăr a fost lăsat de diavol încă în drum spre Mediolan, căci lumina binecuvântată a marelui plăcut al lui Dumnezeu l-a ars pe demonul care locuia în tânăr şi acesta a ieşit din el.

În America de Nord există oraşul Charleston, unde se află un lăcaş închinat satanei. Un preot ortodox, care a slujit în eparhia rusă a Americii de Nord, îmi povestea că el, datorită slujbei, trebuia să meargă în acel oraş. Dar iată că la cincizeci de kilometri de Charleston, a simţit deodată în inima lui o tristeţe îngrozitoare, care creştea treptat, o dată cu apropierea de oraş. Iar când a intrat în oraş, n-a mai putut suporta această tristeţe şi s-a grăbit să plece de acolo. Când preotul a părăsit oraşul Charleston, tristeţea a slăbit, iar la kilometrul cincizeci a dispărut de tot.

În acest fel, precum de la demoni se revarsă departe păgubitoarea şi ucigătoarea de suflet tristeţe a iadului, aşa de la sfinţi se revarsă departe vindecătoarea şi de viaţă făcătoarea lumină harică, care este izvorul marii bucurii şi slave.

Ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din tot ce am spus despre binefacerile învierii lui Hristos? Dacă trupul lui Hristos, pentru totdeauna unit cu dumnezeirea Domnului nostru, este atât de proslăvit în ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui; dacă şi trupurile noastre sunt chemate de Dumnezeu la o nespusă slavă cerească şi la o mare fericire, după unirea lor cu sufletele noastre după învierea cea de obşte o morţilor; dacă şi acum trupul în viaţă al sfinţilor, prin Darul Sfântului Duh, se face atât de duhovnicesc şi proslăvit, atunci trebuie să ne păstrăm trupul nostru în toată curăţia şi sfinţenia.

Să ţinem minte întotdeauna cuvintele Apostolului Pavel din prima epistolă către Tesaloniceni: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei”… . Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 3-5,7).

Să ne ajute Domnul, pentru învierea Lui, să avem această neprihănire; şi ea va fi moştenirea noastră, dacă întotdeauna ne vom călăuzi prin smerenie şi dragoste, fără de care curăţia noastră nu va depăşi neprihănirea păgânilor, care se pot înălţa doar până la abstinenţa exterioară şi chinuitoare de la patimi.

Ei nu posedă curăţia interioară neprihănită în gânduri şi sentimente, prin care se defineşte desăvârşirea noastră morală. Asemenea neprihănire este specifică doar dreptcredincioşilor şi numai acelora dintre ei, în care lucrează harul interior, renăscător, încălzit în noi tocmai în puterea smereniei şi a dragostei.

Fie ca întotdeauna să se descopere în noi puterea învierii lui Hristos, în toate binefacerile sale şi întotdeauna să se împlinească în viaţă noastră cuvintele lui Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Matei 5,48). Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf Nicolae” din Sofia, la 1/14 aprilie 1947)

**

Despre harul Sfântului Duh ca izvor al veşnicei bucurii a Sfinţilor.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească, şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că Hristos s-a sculat, veselia cea veşnică”( Canonul Paştilor, cântarea 1).

Ce fel de veselie veşnică este aceasta pentru care Sfânta Biserică, prin cuvintele Preacuviosului Ioan Damaschin, alcătuitorul canonului pascal, cheamă să sărbătorească şi să se bucure întreaga lume, văzută şi nevăzută?

Această veselie este fericirea noastră viitoare şi veşnică în Rai, împărăţia cerească a lui Hristos, pe care o moştenesc toţi creştinii dreptslăvitori. Ea este cel mai înalt scop al tuturor nevoinţelor noastre, al întregii noastre vieţi.

Această veselie cerească şi veşnică a început pe pământ, o dată cu învierea lui Hristos, în viaţa oamenilor celor mai apropiaţi Lui. Prima dintre toţi oamenii care a încercat această veselie, ca o bucurie dumnezeiască, neauzită, nespusă şi neasemuită a fost Preacurata Maica Domnului, şi aceasta mai ales chiar în momentul învierii.

Nu o dată Domnul vorbea ucenicilor şi chiar şi altor oameni că El, după moartea Sa, va învia a treia zi. Ar fi putut Domnul să nu spună acest lucru Preaiubitei şi Preacuratei Sale Maici şi să o lase fără mângâiere, în cele mai mari chinuri sufleteşti, atunci când Ea a suferit cel mai mult lângă Cruce, privindu-L răstignit şi însângerat?

Potrivit tradiţiei bisericeşti, Maica Domnului, ştiind că Fiul Ei dumnezeiesc va învia a treia zi, nu s-a îndepărtat de mormântul Lui şi de aceea a fost martoră a însăşi învierii lui Hristos. Se cuvenea, precum spune despre acestea sfântul Ioan Gură de Aur, ca Aceea, care mai mult decât oricine îl iubea pe Domnul şi a suferit mai mult decât oricine la Răstignire, să fie prima care să se bucure de vederea lui Hristos cel înviat.

După Ea, această veselie veşnică sau fericirea cerească au încercat-o femeile mironosiţe, apostolii şi toţi ceilalţi ucenici ai lui Hristos, iar Domnul Li s-a arătat timp de patruzeci de zile de la învierea Sa, umplându-i de bucurie dumnezeiască.

Este greu şi chiar imposibil să ne imaginăm întreaga fericire ce decurgea din aceste arătări minunate. Din relatarea Evanghelică despre arătarea Domnului înviat celor doi călători spre Emaus, Luca şi Cleopa, este evident că inimile lor ardeau, erau topite de această fericire, chiar şi atunci când Hristos, apărut în faţa lor, nu era recunoscut încă de ei, ci numai le tâlcuia mărturiile Sfintei Scripturi, că El trebuia să pătimească, să moară şi să învieze a treia zi. Ce fericire au simţit în sinea lor călătorii spre Emaus, atunci când Domnul, invitat de ei la cină, a fost recunoscut de ei când a frânt pâinea, după care s-a făcut nevăzut.

Din cauza bucuriei cereşti ei au uitat de oboseală şi fără a ţine seama de ora târzie, au purces de îndată, în mare grabă, spre Ierusalim, la apostoli, ca să le vestească şi celorlalţi această mare bucurie. Intrând la apostoli cu această veste, i-au auzit pe aceştia spunând cu gura lor: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon” (Luca 24, 34-35).

Când călătorii spre Emaus au povestit apostolilor ce li s-a întâmplat, dintr-o dată a stat înaintea lor Domnul înviat, umplându-i pe ei de bucuria Lui dumnezeiască.

Desigur că aceste apariţii extraordinare ale lui Hristos Cel înviat au fost determinate de necesitatea de a întări, o dată pentru totdeauna, credinţa în Biserica lui Hristos, cea care tocmai se născuse pe pământ şi a cărei dogmă de căpetenie era bazată tocmai pe învierea lui Hristos.

Mai târziu, nu a mai fost în mod deosebit nevoie de asemenea arătări dese ale lui Hristos Cel înviat. Cu toate acestea, Domnul şi Mântuitorul nostru nu i-a lăsat pe cei care au urmat Lui să rămână neîmpărtăşiţi de această veşnică veselie, încă în timpul vieţii lor pământeşti. El le-a trimis, întâi prin ucenici, apoi prin urmaşii lor, preoţii Bisericii, de la Tatăl Său ceresc Alt Mângâietor, al cărui Har a început să se reverse asupra noastră în Biserica Ortodoxă, prin Tainele ei.

Acest Har, în diferitele şi minunatele sale manifestări, a devenit izvorul unor mari bucurii cereşti, izvorul aceleiaşi veselii veşnice în viaţa oamenilor sfinţi. Cum ar fi putut, de exemplu, Sfântul Marcu din muntele Fracesc să nu încerce această veselie, când datorită lucrării Harului dăruit lui, s-a mişcat un munte din loc, deşi el nu I-a cerut lui Dumnezeu această minune, ci doar discuta cu un alt cuvios despre faptul că Domnul a fost întotdeauna, este şi va fi cu noi prin puterea Sa dumnezeiască şi atotputernică?!

Putea să fie neatinsă de această veselie veşnică Maria Egipteanca, cea care nu o dată a trecut Iordanul ca şi pe uscat, iar când, la rugămintea bătrânului Zosima, a început să se roage pentru întreaga lume, s-a ridicat în aer?!

Oare mai puţin decât apostolii simţeau în sine o bucurie dumnezeiască oamenii sfinţi, atunci când ei înviau morţii şi prin puterea Harului dumnezeiesc, săvârşeau multe şi mari semne şi minuni, atunci când Domnul îi învrednicea de vedenii şi descoperiri cereşti neobişnuite, cum s-a întâmplat, de pildă, în vieţile Preacuvioşilor Serghie de Radonej şi Serafim de Sarov.

Sfântul Serghie s-a învrednicit s-o vadă pe Maica Domnului într-o asemenea mare slavă, încât martorul acestei vedenii, ucenicul sfântului Serghie, monahul Miheia, nu a putut suporta această slavă de lumină dumnezeiască şi a căzut la pământ ca mort. Mai târziu, după vedenie, preacuviosul Serghie i-a spus: „Şi în mine sufletul tremură de bucurie cerească”.

De aceeaşi vedenie a Maicii Domnului s-a învrednicit, la Buna Vestire, nu cu mult înainte de sfârşitul său şi preacuviosul Serafim, împreună cu monahia Evpraxia din mănăstirea Diveevo. Aceasta din urmă, de asemenea, nu a putut să suporte lumina cerească în mijlocul căreia s-a arătat în toată slava Sa Preacurata Maică a Domnului, înconjurată de îngeri, de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, de Apostolul Ioan Teologul şi de alte douăsprezece fecioare. Ea a căzut, iar Maica Domnului a ridicat-o cu preacuratele Ei mâini. După sfârşitul acestei vedenii, care s-a prelungit mai mult de două ore, preacuviosul Serafim i-a spus monahiei Evpraxia: „Avem de ce să credem în Hristos”.

Altădată, învrednicindu-se asemenea apostolului Pavel, să fie înălţat până în al treilea cer, preacuviosul Serafim a simţit o asemenea fericire, de la vederea lăcaşurilor Raiului şi a slavei locuitorilor cereşti, încât nu a putut apoi să povestească nici un cuvânt despre această descoperire dumnezeiască. Dorind însă să ne arate ce mare şi nespusă fericire ne aşteaptă în veacul viitor, preacuviosul Serafim a putut doar să spună: „Dacă viermii ne-ar fi mâncat carnea trupului nostru în timpul întregii noastre vieţi, atunci ar trebui să acceptăm să fim întru totul gata să răbdăm aceasta, precum şi tot felul de alte grele suferinţe, numai să nu ne lipsim de acea bucurie cerească şi de acea slavă pe care Le-a pregătit-o Domnul tuturor celor care Îl iubesc şi care împlinesc poruncile Lui”.

Acest Har îi renăştea şi îi făcea pe oamenii sfinţi să fie încă din această viaţă locuitori cereşti şi îngeri pământeşti. Prin puterea Lui ei atingeau dragostea desăvârşită pentru Hristos şi prin el, ziua şi noaptea, se umpleau de bucuria pe care o simt cei care se găsesc deja în împărăţia cerească a lui Hristos.

Iată de ce Sfântul Isaac Sirul spunea că dragostea desăvârşită pentru Hristos este Raiul pe pământ cu toate împlinirile fericirii. Nu degeaba Sfântul apostol Pavel spunea că „Harul Sfântului Duh(primit de noi prin Sfânta Biserică) este arvuna moştenirii noastre viitoare”, adică a acelei veselii veşnice, care ni se va descoperi pe deplin în viaţa viitoare, mai ales după înfricoşătoarea Judecata a lui Hristos.

De altfel, sfinţii nu au fost lipsiţi nici în viaţa lor pământeană de această veselie veşnică, pe care altădată au simţit-o Preacurata Maica Domnului, sfintele femei mironosiţe şi apostolii, la arătarea lui Hristos cel înviat.

Domnul a împlinit asupra sfinţilor nemincinoasele Sale cuvinte: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (Ioan 15, 10). „Bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (adică va fi desăvârşită)(Ioan 15, 11).

Şi mulţi dintre marii slujitori ai lui Dumnezeu se învredniceau de arătarea Domnului în slavă, arătare de care s-a învrednicit acelaşi preacuvios Serafim, la Liturghia din Joia cea Mare, la care a slujit ca ierodiacon.

După Vohodul mic, preacuviosul L-a văzut în văzduh pe Mântuitorul Hristos într-o lumină nespusă, înconjurat de o mulţime fără număr de îngeri. Cuprins de extaz ceresc, preacuviosul Serafim nu mai putea să se mişte din loc, fiind dus de pe amvon în altar de către ierodiaconi, iar timp de două ore a rămas nemişcat, meditând la vedenia dumnezeiască şi desfătandu-se de veselia cerească a acesteia.

Lucruri minunate au fost observate în vieţile sfinţilor. Domnul, nu numai că îi umplea de fericire nepământeană prin Harul Sfântului Duh, de această veşnică veselie a împărăţiei Lui celei Cereşti prin vedeniile şi descoperirile cereşti, dar şi suferinţele sufletesti, care erau atât de numeroase în viaţa lor, le transforma în izvor de bucurii dumnezeieşti.

În timpul acestor suferinţe, Domnul revărsa asupra robilor Săi adevăraţi mila Sa deosebită, iubirea Sa deosebită şi mângâierile Sale. Atunci se împlineau asupra lor cuvintele apostolului Pavel: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).

Chiar moartea, care pe noi ne sperie atât de mult şi o considerăm ca pe o culme a nefericirilor, pentru sfinţi era o mare bucurie şi de aceea le era cunoscută dinainte. Cu două ore înainte de moarte, Antonie, Arhiepiscopul Voronejului, apropiat în duh de Preacuviosul Serafim, l-a chemat la el pe episcopul său vicar, Elpidifor şi i-a spus: „Nu simt nici un fel de frică; vreau să mă despart de trup şi să fiu cu Hristos”.

Şi acest lucru este de înţeles pentru sufletele sfinţilor, deoarece din momentul despărţirii de trup, se luminau cu o lumină dumnezeiască şi erau însoţite de îngeri şi cuprinşi de bucurie, se înălţau la tronul Sfintei Treimi, într-o nesfârşita bucurie cerească, pentru veşnica veselie în împărăţia lui Hristos.

Spre această veşnică veselie suntem chemaţi şi noi, iubiţilor întru Hristos ai mei fii. Şi nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu decât năzuinţa noastră spre această veşnică veselie. Iar această năzuinţă numai atunci o putem realiza, când vom împlini cu sfinţenie şi neabătut toate poruncile dumnezeieşti.

De aceea îl vom ruga pe Domnul nostru Iisus Hristos cel înviat să ne ajute să înfăptuim întotdeauna voinţa Lui cea Sfântă şi mântuitoare pentru noi şi niciodată să nu facem ceva ce nu îi este plăcut Lui şi Sfintei Lui Biserici.

De aceea, Domnul, într-o măsură sau alta, ne va împărtăşi şi pe noi veşnicei veselii a împărăţiei Lui celei cereşti, încă din timpul acestei vieţi pământeşti, iar după moartea noastră se vor împlini pentru noi cuvintele rugăciunii pe care atât de des o auzim după Sfânta împărtăşanie şi în care se exprimă această nădejde: „Şi aşa ieşind dintru această viaţă întru nădejdea vieţii celei veşnice, să ajungem la odihna ceea ce este de-a pururea, unde este glasul lăudătorilor cel neîncetat şi dulceaţa cea fără de sfârsit a celor ce văd frumuseţea cea nespusă a feţei Tale”. Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 20 aprilie/3 mai 1948)

**

Curăţirea inimii de patimi este condiţia obligatorie pentru a vedea Chipul lui Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Aş vrea ca în această mare zi a Luminatei învieri a lui Hristos să vă urez, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ceea ce ne urează Sfânta Biserică, în următoarele cuvinte ale canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”.

Prin aceste cuvinte Biserica Ortodoxă arătă întreaga esenţă a creştinătăţii. Şi în primul rând, cuvintele: „să ne curăţim simţirile”, ne spun nouă că viaţa creştină nu este altceva decât marea noastră nevoinţă în lupta cu patimile şi cu păcatele, nevoinţă în păzirea neabătută şi permanentă a tuturor poruncilor dumnezeieşti.

Este evident că pentru mântuirea noastră nu este suficientă numai credinţa în Hristos cel înviat, ci trebuie, de asemenea, să urmăm calea cea îngustă, îndurerată şi spinoasă, de care ne-a vorbit însuşi Hristos: „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14).

Greutatea acestei mari nevoinţe creştineşti o conştientizau bine cei care cu sârguinţă se luptau cu patimile lor, fără să-L trădeze pe Mântuitorul nici în gânduri, nici în sentimente şi nici în fapte. La fel de mult o simţeau şi cei ce răbdau în tăcere supărările şi iertau pe vrăjmaşii lor din toată inima; cei care îşi petreceau întreaga lor viaţă în înfrânare şi nevinovăţie, străduinsu-se a fi neadormiţi în rugăciunile lor către Dumnezeu, zi şi noapte, alungând de la ei săgeţile duhurilor viclene.

Pentru asemenea nevoinţă Harul purtător de lumină al Duhului dumnezeiesc, ceea ce este acelaşi lucru cu neapropiată lumină a învierii lui Hristos, îi ilumina pe adevăraţii creştini şi ei săvârşeau mari semne şi minuni în viaţa lor.

Acestea au avut şi au loc în viaţa bine plăcuţilor lui Dumnezeu prin Harul Sfântului Duh. Domnul le-a trimis lor darul vederii dumnezeieşti. Prin puterea acestui Har ei tămăduiau tot felul de boli şi suferinţe la oameni, izgoneau din ei diavolii şi chiar obligau fiarele sălbatice să li se supună, ceea ce însemnă minune a minunilor.

Aşa s-a supus leul, ca o făptură raţională a lui Dumnezeu, preacuviosului Gherasim de la Iordan. Aşa asculta un urs de Preacuviosul Serafim de Sarov, înţelegându-i cuvintele şi mişcările mâinii. Aşa s-au supus lupii marii nevoitoare a Bisericii Ruse, egumena mănăstirii Staroladojsk, Epraksia şi chiar au apărat-o. Unei alte mari nevoitoare din Rusia şi anume Eufrosina, nebuna pentru Hristos, i se supuneau păsările.

Iar când s-a îmbolnăvit grav şi a fost lăsată de oameni fără nici un ajutor, un corb îi aducea zilnic hrană, asemenea celui care altădată făcea acelaşi lucru pentru proorocul Ilie. În cartea, „Lavsaicon”, această culegere de istorii din vieţile Sfinţilor Părinţi, se povesteşte cum odată, în chilia marelui nevoitor şi făcător de minuni Macarie din Alexandria, a intrat o hienă, aruncându-i la picioare puiul ei orb.

Sfântul Macarie l-a luat şi scuipându-l în ochi, a săvârşit o minune. Puiul a văzut de îndată, iar mama, hrănindu-l, a plecat cu el. În ziua următoare, hiena i-a adus fericitului Macarie o piele mare de oaie, s-a lăsat în genunchi şi-a lăsat capul la pământ şi dându-i această piele, părea că-l roagă să o primească în dar, pentru tămăduirea puiului ei. Marele făcător de minuni a primit darul hienei, dar i-a interzis acesteia să nu mai mănânce oi de la oamenii săraci. Pielea sfântul Macarie i-a lăsat-o fericitului şi marelui Atanasie.

În toate aceste minuni neobişnuite oamenii sfinţi îl vedeau pe Hristos strălucind prin manifestările minunate ale Harului. Dar pentru faptul că îşi curăţeau întotdeauna toate simţirile lor de tot ce era pătimaş şi păcătos, pentru nevinovăţia lor sufletească, bine plăcuţii lui Dumnezeu îl vedeau pe Însuşi Hristos în strălucirea întregii Lui Slave Dumnezeieşti şi de la această vedere se umpleau de fericirea Raiului, încă aici pe pământ.

La această vedere minunată şi fericită ne cheamă pe noi, pe toţi şi pe fiecare în parte Sfânta Biserică, prin cuvintele arătate din canonul pascal. Ea ne cheamă să vedem pe Hristos strălucind, atât în manifestările minunate ale Harului Său, cât şi în însăşi înfăţişarea Lui.

Fie ca nimeni să nu caute acest din urmă mare bine – vederea lui Hristos însuşi, chiar aici pe pământ – imposibilă pentru noi, întrucât Domnul a vrut să ne dăruiască această moştenire prin cuvintele: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acelea este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Şi să nu fie această mare chemare a Maicii Bisericii noastre zadarnică pentru noi. Ca nişte copii ascultători ai ei, să răspundem la această chemare din toată inima. Să urmăm, cât nu este prea târziu, calea îngustă şi îndurerată, calea curăţirii neabătute a inimii noastre de patimi şi a împlinirii tuturor poruncilor lui Hristos, în scopul dobândirii mântuirii noastre şi a adevăratei fericiri veşnice.

Atunci Domnul va împlini asupra noastră, în toată puterea lor, cuvintele canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile, şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”, care cuvinte sunt în esenţă cuvintele lui Hristos: „Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 12/25 aprilie 1949)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s