Tălcuirea Sfăntului Chiril al Alexandriei – Sfănta şi Marea Vineri

„Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a adus afara pe Iisus si a sezut pe scaunul de judecata, in locul numit pardosit cu pietre, iar pe evreieste Gabbata. Si era Vinerea Pastilor, ca la al saselea ceas, si a zis Pilat iudeilor: iata imparatul vostru!”(In 19,13-14)

Spunand Evanghelistul acestea, pune pe capul iudeilor toata vina uciderii lui Hristos. Caci numai ca nu spune deschis ca Pilat a fost biruit iara voie de staruintele lor si, parasind cauza dreptatii, a avut prea putina grija de urmari. De aceea a fost rapit spre ceea ce placea ucigatorilor, desi la spusese de atatea ori ca nu-L gaseste pe Iisus vinovat de nimic, si il va supune celei mai grele pedepse. Caci, dupa ce a opus invinuirii iudeilor cinstea Celui acuzat si a daruit furiei lor pe Cel nedovedit ca vinovat de nici una dintre acuzatii, se va face vinovat de impietate. Caci se suie pe scaunul obisnuit de judecata, ca cel ce va rosti sentinta la moarte a lui Hristos.

Iar dumnezeiescul Evanghelist noteaza cu folos ceasul si ziua, pentru inviere si pentru cele trei zile petrecute printre morti, ca sa se arate iarasi adevarul celor spuse de Domnul catre iudei: „Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti” (Mt 12, 40).

Iar de pe scaunul de judecata capetenia romanilor, aratand spre Iisus, zice: „Iata imparatul vostru”. Si ce inseamna aceasta? Fie isi bate joc de multimi si daruieste razand sangele nevinovat celor insetati de el, in chip nedrept, fie osandeste cruzimea iudeilor, care suporta sa vada supus unei rautati atat de mari pe Cel pe Care il declarasera si fi numisera imparatul lui Israel [1].

„Deci au strigat aceia: Ia-L, Rastigneste-L! Pilat le-a zis: Sa-L rastignesc pe imparatul vostru?”(In 19,15) [2]

Ei striga la fel ca la inceput, neretinandu-se de la cererea uciderii Lui, nelasandu-se imblanziti de batjocurile pe care le indurase [3], nici condusi de la acuzele desarte aduse Lui spre o oarecare blandete, ci, infuriindu-se si mai mult, cer sa fie rastignit Cel ce inviase morti in mijlocul lor si Se aratase ca lucrator al atator minuni.

Aceasta il intristeaza foarte pe Pilat, vazand cum Cel ce castigase intre ei un renume atat de mare, incat era socotit Fiul lui Dumnezeu si imparat, nu numai ca trebuia sa fie predat mortii, ci merita sa fie ucis intr-un chip atat de crud, caci crucificarea era cea mai cumplita moarte. Deci judecatorul face din strigatul lor un motiv de mustrare si de osandire impotriva lor, fiindca vor sa fie rastignit Cel ce castigase atata admiratie pentru fapte care au o atat de mare inaltime, incat depasesc tot ce e pamantesc. Caci ce este egal, sau ce nu e mai mic decat ceea ce savarseste Fiul lui Dumnezeu si imparatul?

„Arhiereii au raspuns: Nu avem imparat decat pe Cezarul!” (In 19, 15)

Israel cel iubit L-a respins prin aceasta pe Dumnezeul sau si a refuzat deschis iubirea lui Dumnezeu si, dupa cuvantul lui Moise: „a parasit pe Dumnezeu care l-a nascut si nu si-a adus aminte de Domnul, ajutorul lui” (Deut 32, 18).

Priveste cum si-a aratat iubirea fata de o desfranata, dupa cum s-ai scris, si-a pierdut rusinea fata de toti, si-a lepadat slava si L-a tagaduit pe Stapanul sau. Pentru acestea i-a certat pe ei Dumnezeu,- zicand si odinioara prin glasul lui Ieremia: „Mergeti in insulele Chitim si sa vedeti; trimiteti in Chedar si cercetati cu de-amanuntul si aflati.. Schimbatu-si-a, oare vreun popor dumnezeii sai, desi aceia nu sunt dumnezei? Poporul Meu insa si-a schimbat slava”(Ier. 2, 10-11).

Si iarasi: „Spaimantatu-s-a cerul de aceasta si s-a cutremurat mult, zice Domnul, ca doua rele a facut poporul Mau: M-au parasit pe Mine, izvorul apei celei vii, si si-au sapat lor fantani surpate, care nu pot tine apa” (Ier. 2, 12-13).

Celelalte neamuri, risipite in toata lumea, tinand strans la ratacirea lor si iubind cu tarie pe cei pe care-i socoteau dumnezei, nu erau usor de stramutat, spre despartirea de acestia, nici nu se mutau usor la alte forme de credinta, pe cand Israel, sarind indata, s-a predat autoritatii Cezarului si s-a desprins de legea lui Dumnezeu. De aceea s-a si dat in mainile Cezarului, a carui stapanire primind-o de la inceput, s-a pierdut in chip rau si a suferit alungarea din tara, patimirile provocate de razboi si nenorocirile legate de el.

Observa iarasi in acestea preciziunea scriitorului. Fiindca nu a spus ca poporul a inceput sa strige in mod necredincios, ci aceia care il conduceau. Caci, au strigat, zice, arhiereii, aratand mereu ca poporul ascultator, urmand capeteniilor, a fost condus la impietrire si s-a rostogolit in prapastia pierzaniei.

Sunt invinuiti arhiereii, ca cei ce isi pierd nu numai sufletele lor, ci s-au facut si calauze poporului spre uciderea pierzatoare, precum i-a invinuit pe ei Proorocul, care spune: „ati fost un lat la Mitpe si o cursa intinsa pe Tabor. Si la Sitim au sapat o groapa adanca” (Os. 5, 1-2).

Proorocul vorbeste aici de cursa pusa spre pieirea celor supusi conducatorilor, asezata spre a privi la vietuirea acelora ca sa o conformeze pe a lor, aceleia. De aceea cei asezati in fruntea poporului s-au numit, de catre Sfintele Scripturi, paznici, turnuri de paza.

Deci arhiereii insisi s-au facut curse si mreje, ca unii ce au inceput tagaduirea si i-au convins pe toti ceilalti sa zica: „Nu avem imparat decat pe Cezarul”. Si netrebnicii indraznesc sa spuna aceasta, desi Dumnezeu-Tatal le prevestise venirea Mantuitorului prin glasul Proorocului, graind: „Bucura-te foarte, Fiica Sionului, veseleste-te, Fiica Ierusalimului, caci iata imparatul tau vine drept la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei” (Zah. 9, 9).

Iar aceia, desi L-au primit pe Iisus in Ierusalim sezand pe un manz tanar, si L-au impodobit cu laude ca Dumnezeu, caci ziceau: „Binecuvantat este Cel ce vine in numele Domnului!”(Mt 21, 9), acum striga, laudand numai stapanirea romana si lepadand de pe grumazul lor jugul imparatiei lui Dumnezeu. Caci aceasta, spuneau clar, zicand: „nu avem imparat decat pe Cezarul”. Dar vom spune iarasi ca poporul, ca si atunci, L-ar fi laudat pe Mantuitorul Hristos, dar reaua vointa a arhiereilor a intors lauda spre indrazneala acestui strigat.

„Atunci L-a predat lor ca sa fie rastignit!” (In 19, 16)

Pilat ingaduie in sfarsit, maniei nestapanite a iudeilor sa faca tot ce este in afara legilor, si, renuntand la puterea cuvenita judecatorilor, lasa furiei lor nemarginite sa faca tot ce vrea cu Cel strain de vreo vina, permitandu-le sa-L rastigneasca pe Cel ce nu era vinovat de nici un rau, osandit nebuneste numai pentru ca a spus ca e Fiul lui Dumnezeu.

Oricine poate atribui iudeilor intreaga indrazneala si i-ar acuza, in mod cuvenit, cred, ca au fost incepatorii dusmaniei impotriva lui Hristos. Dar, nici pe Pilat nu-l putem absolvi de complicitatea la aceasta fapta nedreapta, ci este impreuna vinovat cu cei ce au, savarsit-o, si, desi putea sa-L scoata si sa-L scape de furia ucigasilor, nu numai ca nu L-a scos, ci L-a si predat ca sa-L rastigneasca. [4]

„Si ei au luat pe Iisus si L-au dus ca sa fie rastignit. Si ducandu-Si crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatanii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit, si impreuna cu El pe alti doi, de o parte si de alta, iar in mijloc pe Iisus.” (In 19, 16-18)

Duc la moarte pe Datatorul vietii. Si s-a facut aceasta pentru noi, prin puterea si iconomia dumnezeiasca mai presus de minte, patimirea si sfarsitul tui risipind intr-un mod neasteptat planul iudeilor. Caci patima lui Hrislos s-a prefacut intr-un mijloc de biruire a mortii, [5] si moartea Domnului s-a facut inceputul innoirii omenirii spre nestricaciune si viata noua. Purtand pe umeri lemnul pe care avea sa fie rastignit, [6] inainteaza, fiind osandit de mai inainte la moarte si purtand aceasta hotarare asupra Lui numai pentru noi. Caci a luat asupra Sa osanda ce atarna cu dreptate asupra celor pacatosi, in baza Legii.

Pentru ca S-a facut pentru noi blestem, caci „Blestemat este tot cel spanzurat pe lemn”, dupa cum s-a scris (Gal. 3,13). Iar blestemati suntem noi toti, care nu voim sa implinim Legea dumnezeiasca. Caci in multe pacatuim toti (Iac. 3, 2), firea omeneasca fiind foarte lunecoasa spre aceasta. Fiindca a zis Legea dumnezeiasca: „Blestemat este oricine nu staruie intru toate cele scrise in cartea Legii, ca sa le faca”(Deut 27, 26).

Deci blestemul se refera la noi, si nu la altceva. Caci cei vinovati de calcarea Legii si dusi cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a randuit se cuvine sa fie pedepsiti. Cel ce n-a stiut de pacat S-a facut blestemat pentru noi, ca sa ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindca a fost de ajuns sa patimeasca pentru toti Dumnezeu Cel mai presus de toti, ca, prin moartea trupului Sau, sa obtina rascumpararea tuturor. [7]

Deci Hristos nu poarta crucea cuvenit Lui, ci pe cea care atarna peste noi si pe care eram datori sa o purtam noi, daca ne gandim la osanda ce ni se da prin Lege. Caci, precum a fost intre morti nu pentru Sine, ci pentru noi, ca sa Se faca incepatorul vietii noastre, desfiintand in Sine stapanirea mortii (Evr. 2,14), asa a luat asupra Sa si crucea cuvenita noua, osandind in Sine pedeapsa provenita din Lege [8] , ca toata faradelegea sa-si astupe gura ei, dupa cuvantul din Psalmi (Ps. 106, 42), o data ce Acela care nu avea pacat a fost osandit pentru pacatul tuturor. Iar ceea ce s-a savarsit in Hristos va folosi foarte mult sufletelor noastre, intrucat ni S-a facut model de barbatie [9].

Socotesc ca nu vom putea in nici un alt mod sa ajungem la bunatatile desavarsirii si la unirea deplina cu Dumnezeu, daca nu vom pune iubirea fata de El mai presus de cea fata de viata pamanteasca si nu vom voi sa ne primejduim, cu toata ravna, pentru adevar, daca nu se va cere aceasta. Fiindca zice Domnul nostru Iisus Hristos: „Cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 38). Iar a-si lua crucea cred ca nu inseamna nimic altceva decat a se lepada de lume pentru Dumnezeu si a socoti viata cu trupul ca al doilea bine intre cele nadajduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se rusineaza sa poarte crucea si sa patimeasca din iubire pentru noi.

Noi insa, nenorocitii, desi avem ca mama acest pamant nesimtitor si am fost chemati la existenta din nimic, nu indraznim uneori nici macar sa ne atingem de faptele evlaviei si, daca ni s-ar intampla sa patimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o rusine de nesuportat – si ne-am feri de batjocura celor obisnuiti sa rada de noi – ca savarsim un lucru pierzator lepadand ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru putina si trecatoarea iubire de slava, bolind de mandrie, care este maica tuturor relelor si cazand, de aceea, in pacatele ce vin din ea. Cugetam si lucram ca niste slugi care se cred mai presus de Stapanul si ca niste ucenici, mai presus de invatatori. [10] E o slabiciune cumplita, care pune mintea la picioare, coborand-o de la cinstea ce i se cuvine.

Sa amintim cum dumnezeiescul Petru a socotit de nesuportat prezicerea patimilor de pe cruce, facuta de catre Domnul nostru Iisus Hristos, caci a spus: „Iata ne suim la Ierusalim si se vor implini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului, caci va fi dat paganilor… si, dupa ce il vor biciui, il vor ucide si-L vor omori” (Lc. 18,31-32).

Iar ucenicul neintelegand inca taina, ca unul ce era iubitor al invatatorului, miscat de evlavie, a zis: „Ai mila de Tine, Doamne, sa nu Ti se intample Tie aceasta”. Si ce raspunde la aceasta Hristos? „Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Mt 16, 23)

Din acestea putem culege mult folos, caci vom sti, atunci cand vom fi chemati in slujba lui Hristos, ca trebuie sa ne aratam barbatia cea dupa Dumnezeu si sa patimim luptele pentru virtute; dar si, daca cei ce ne cinstesc si ne iubesc mult ne impiedica sa facem ceva pentru dobandirea virtutii, ferindu-ne, chipurile, de lipsa de slava intre oameni, sa nu primim nicidecum indemnul lor. Caci nu se deosebesc in nici un fel de Satana, caruia ii este placut si obisnuit sa ne indemne la fapte de sminteala, sau sa ne atraga in rataciri si in vorbe molesitoare, spre a impiedica pe cel ce vrea sa staruie in cugetarea iubitoare de Dumnezeu, retinandu-l de la savarsirea a ceea ce-i este de folos.

Si mie mi se pare ca ceva de felul acesta voieste sa arate Hristos cand zice: „daca ochiul tau cel drept te Sminteste, sctoate-l si arunca-l de la tine” (Mt 5, 29). Caci ceea ce ne pagubeste nu mai este al nostru, chiar daca prin legea iubirii ne atrage intr-o unitate, chiar daca firea il face sa para ca e al nostru. [11]

Iar cei doi talhari au fost rastigniti impreuna cu Hristos, viclenia iudeilor uneltind si aceasta. Caci osandesc pe cei nedrepti impreuna cu Cel drept, ca sa arate, si prin aceasta, cat mai necinstita moartea Mantuitorului. [12] Acesti osanditi la rastignire impreuna cu Mantuitorul sunt un simbol al celor doua popoare adica Israel si neamurile, un semn ca si ele vor scapa de stricaciune impreuna cu El. Pentru ce sunt aceia chipul celor doua popoare? Pe iudei Legea ii arata osanditi, caci erau vinovati de calcarea ei. Pe pagani ii arata astfel ratacirea, caci „s-au inchinat fapturii in locul Facatorului” (Rom. 1, 25).

Dar si in alt mod cei rastigniti impreuna cu Hristos sunt alipiti Lui, caci, suportand moartea pentru vechea abatere, sunt schimbati spre viata noua si evanghelica. De fapt, Pavel a spus ca cei ce sunt ai lui Hristos „si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si poftele”(Gal. 5, 24), si iarasi vorbeste despre sine, ca despre toti: „caci eu, prin Lege, am murit fata de Lege, ca sa traiesc lui Dumnezeu. M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Gal, 2, 19-20).

Iar altora le scrie: „Daca deci ati murit lumii, pentru ce sunteti ca cei ce vietuiesc in lume?”(Col. 2,20). Caci moartea vechii vietuiri lumestii ne aduce viata in Hristos. Deci rastignirea celor doi talhari impreuna cu Hristos inseamna pentru noi infatisarea celor doua popoare care vor muri impreuna cu Mantuitorul Hristos, prin lepadarea placerilor lumesti si refuzul vietuirii trupesti, alegand sa traiasca impreuna cu Stapanul lor, ca unii ce, traind Lui, isi predau Lui viata lor. Nu se opune intru nimic acestui simbol faptul ca cei spanzurati impreuna sunt raufacatori. Caci inainte de credinta in Hristos eram, prin fire, fii ai maniei si toti osanditi la moarte, precum am spus la inceput.

„Iar Pilat a scris si titlu si l-a pus deasupra Crucii. Si era scris: Iisus Nazarineanul, Imparatul iudeilor.”(In 19, 19)

Acesta este zapisul impotriva noastra, pe care, spune dumnezeiescul Pavel, Domnul l-a pironit pe crucea Sa, ca-in ea sa biruiasca asupra incepatoriilor si stapaniilor, ca acestea sa fie supuse puterii Sale (CoL 2, 14-15). [13]

Caci, desi n-a pironit Mantuitorul titlul, ci complicele si slujitorul iudeilor, I s-a atribuit Lui aceasta, intrucat a lasat-o sa se savarseasca. Dar a biruit incepatoriile (raului) pe cruce. Si s-a dat celor ce vor, spre invatare, indicand pe Cel ce a patimit pentru noi si Si-a dat viata pret de rascumparare pentru viata tuturor. Caci toti cei ce eram pe pamant cazuseram in pacat („toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut”, dupa cum s-a scris, Ps. 52, 4), supunandu-ne invinuirilor diavolului, si traiam o viata trista si fara bucurii.

Si avea ca zapis impotriva noastra blestemul ce atarna din Legea dumnezeiasca peste cei pacatosi, pronuntat impotriva lui Adam, ce a nesocotit acea porunca de la inceput, si care, dupa asemanarea aceluia, a trecut la tot neamul, intrucat de toti a fost nesocotita voia lui Dumnezeu. Caci mania lui Dumnezeu nu s-a oprit la Adam singur, ci a fost provocata si de cei de dupa acela, care au dispretuit vointa Creatorului.

Legea rostita asupra unuia s-a extins asupra tuturor celor ce au pacatuit Deci eram blestemati si osanditi de hotararea dumnezeiasca pentru calcarea lui Adam si pentru calcarea Legii randuite dupa acela. Mantuitorul a desfiintat acest zapis pironind titlul vinei pe crucea Sa, pe care a asumat-o pentru mantuirea celor osanditi. [14] Fiindca pentru noi a suportat pedeapsa ca urmare a pacatelor noastre. Caci, desi era Unul care patimea, era mai presus de toata creatia ca Dumnezeu si mai valoros decat viata tuturor.

De aceea, precum zice si Psalmistul: „Faradelegea isi va astupa gura ei” (Ps. 106, 42), si limba pacatului a fost oprita in oarecare mod, nemaiputand acuza pe cei ce pacatuiesc. [15] Caci am fost indreptati, El platind pentru noi cele datorate, caci „prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat”, dupa cum s-a scris (Is. 53, 5). Fiindca, precum prin lemn ni s-a pricinuit raul caderii, tot prin lemn s-a petrecut intoarcerea la ceea ce eram la inceput si redobandirea bunatatilor ceresti, Hristos facand in Sine, pentru noi, inceputul vindecarii bolii noastre.

„Deci multi dintre iudei au citit acest titlu, caci locul unde a fost rastignit Iisus era aproape de cetate. Si era scris: evreieste, latineste si greceste.” (In 19, 20)

Am putea spune ca acest titlu a fost foarte potrivit si s-a pus dintr-o, negraita iconomie dumnezeiasca in trei limbi: evreieste, latineste si, greceste. Caci se marturisea clar imparatia universala a Mantuitorului nostru prin cele trei limbi mai cunoscute, si prin Cel Rastignit se arata, ca, printr-o parga, implinirea proorociei graite despre El. Caci a spus prea-inteleptul Daniel: „Lui I s-a dat stapanirea, slava si imparatia si toate popoarele, neamurile si limbile ii slujeau Lui” (Dan. 7,14).

Dar si Sfantul Pavel scrie, zicand: „Tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal” (Filip. 2, 10-11). Deci titlul care-L proclama imparat era ca un inceput al marturisirii limbilor. [16]

Dar era, pe de alta parte, si o invinuire a necredintei iudeilor, spunand clar celor ce-l citeau ca au rastignit pe imparatul si Domnul lor, departandu-se cu totul de iubirea Lui si cazand in cea mai de pe urma nesimtire.

„Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: imparatul iudeilor, ci ca Acela a zis: Eu sunt imparatul iudeilor. Pilat a raspuns: Ce am scris, am scris” (In 19, 21-22)

Conducatorii iudeilor nu pot suporta titlul si sunt cuprinsi de pizma. Tagaduiesc iarasi imparatia lui Hristos si spun ca El nu a stapanit cu adevarat peste ei, nici n-a fost primit vreodata de ei ca imparat, ci ca El a folosit acest titlu, nestiind ca a minti este contrar firii adevarului, si Adevarul este Hristos. [17]

Deci nu recunosc ca este imparat al iudeilor, o data ce a fost invinuit ca El S-a numit asa, precum sustin prin cuvantul lor. Dar Pilat refuza sa schimbe inscriptia, cum cer ei, neingaduind sa se inlature cu totul slava Mantuitorului nostru, desigur prin voia negraita a lui Dumnezeu. Caci imparatia lui Hristos e neclintita si de neinlaturat, chiar daca iudeii nu o voiesc, incercand sa dispretuiasca slava Lui.

„Dupa ce au rastignit pe Iisus, ostasii au laut hainele Lui si le-au facut patru parti, fiecarui ostas cate o parte, si camasa. Dar camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime. Deci au zis unii catre altii: „Sa n-o sfasiem, ci sa aruncam sortii pentru ea, a cui sa fie; ca sa se implineasca Scriptura care zice: „Impartit-au hainele Mele lorusi, si pentru camasa Mea au aruncat sortii”. Asadar ostasii acestea au facut.” (In 19, 23-24)

Deci au impartit ostasii hainele Mantuitorului, acesta fiind un semn al salbaticiei lor animalice si al neomeniei lor. Caci le este propriu chinuitorilor sa-i doara prea putin nenorocirea celor osanditi, sa duca la indeplinire ordinele cu o deosebita cruzime uneori, sa considere ca li se cuvine, in mod legali sa-si insuseasca, prin sorti, hainele lor.

Deci, impartind in patru cele rapite; pastreaza intreaga si nerupta camasa cea una, caci socotesc ca rupta nu e de nici un folos. De aceea au hotarat sa arunce sortii. Caci nu putea minti Hristos, Care a spus prin cuvantul Psalmistului: „impartit-au hainele Mele lorusi si pentru camasa Mea au aruncat sorti” (Ps. 21, 20).

Acestea toate au fost spuse mai inainte cu folos, ca sa stim, vazand implinirea lor, ca El este Cel fagaduit sa vina in chipul nostru, pentru noi, si Care este asteptat sa moara pentru mantuirea tuturor. Caci nici un om cu minte nu va considera ca Mantuitorul, asemenea evreilor nebuni, va strecura tantarul, adica va vesti de mai inainte cele marunte dintre patimi, cum e si impartirea hainelor, dar va inghiti camila, adica nu va invrednici de cuvant faptele cele mari si mai presus de fire.

A proorocit si pe acelea, si pe acestea. Intai, ca sa cunoastem ca, fiind Dumnezeu dupa fire, n-a nesocotit din cele viitoare nimic; apoi, ca noi sa credem ca El este cu adevarat Cel mai inainte prevestit, fiind condusi, prin cele cate s-au savarsit cu El, spre cunoasterea adevarului.[18]

Iar daca trebuie sa spunem si despre impartirea hainelor ceva ce nu va aduce nici o paguba, ci va folosi pe cititori, vom spune si altceva. impartind ostasii in patru parti hainele Mantuitorului, pastreaza neimpartita pe una – chipul intelepciunii negraite a Unuia-Nascutului, prin care avea sa mantuiasca cele patru parti ale lumii.

Caci cele patru partii ale lumii au impartit sfanta imbracaminte a Cuvantului, adica trupul Lui, [19] care a ramas neimpartit Caci Unul-Nascut, impartit in parti mici, va sfinti, prin cate una, sufletul fiecarui om impreuna cu trupul, prin Trupul Sau. Caci El este in intregime si neimpartit Unul pretutindeni. Fiindca nu S-a impartit nicidecum, dupa cuvantul lui Pavel ( I Cor. 1, 13).

Un astfel de inteles al tainei Lui ne prezinta si umbra Legii. Caci cerea sa se ia mielul la timpul cuvenit, dar nu unul de fiecare persoana, ci unul de fiecare casa, dupa numarul celor din casa. Caci fiecare trebuia (daca erau putini cei din familie) sa se asocieze cu vecinul lui: „Va lua, zice, fiecare pe vecin si pe aproapele lui”. Si a poruncit astfel sa se imparta mielul la multi (Ies. 12, 4).

Dar ca nu cumva, impartindu-se carnea din casa in casa, sa se cugete ca prin aceasta mielul se imparte, Legea porunceste, zicand: „Se va manca in aceeasi casa, nu se va scoate din carnea lui afara.” (Ies. 12, 46). Deci priveste cum, precum am spus adineauri, Legea a cerut ca cei multi dintr-o casa sa se impartaseasca dintr-un miel, dar si foarte intelept, iarasi, sa nu se cugete ca se imparte, ci ca este in intregime unul in toti care se impartasesc, fiind si impartit, si neimpartit. [20]

Ca pe ceva asemanator sa intelegi si cele despre hainele Lui. Ele s-au impartit in patru parti, dar camasa a ramas nesfasiata. Si nu se va gresi cu nimic, adaugandu-se ca, daca cineva a luat camasa tesuta de sus ca un intreg nesfasiat, in intelesul ei mai inalt se indica Sfantul Trup al lui Hristos, pentru alcatuirea lui unitara, fara unirea si contributia barbatului si femeii, fiind tesut in forma cuvenita prin lucrarea si puterea de sus a Duhului. [21] Aceste explicatii nu aduc nici o paguba credintei, ci descopera intelesul cel de folos, care nu trebuie respins, ci mai degraba primit ca fiind cea mai huna descoperire a mintii.

„Si stateau, langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena.” (In 19, 25)

Dumnezeiescul Evanghelist a amintit si aceasta, aratand astfel ca nici unul dintre cuvintele Sfintei Scripturi nu e intamplator. De ce spunem aceasta? Voi arata in cele urmatoare. Arata prezente langa cruce pe Maica Lui si, impreuna cu ea, pe celelalte, se intelege plangand. Caci femeile sunt aplecate spre plans si pornite spre lacrimi, mai ales cand au prilejuri serioase de varsare a lacrimilor.

Dar ce indeamna pe fericitul Evanghelist sa vorbeasca de acest amanunt, amintind de starnirea femeilor langa cruce? Scopul lui a fost sa arate ca Maicii Domnului i-a pricinuit, precum era firesc, sminteala patimirea pe Cruce, facand-o sa-si iasa din intelegerea cuvenita. Pe langa aceasta, simtea si bataia de joc a iudeilor si a ostasilor care sedeau aproape de cruce si care radeau de Cel rastignit si indrazneau, chiar in vazul ei, sa-I imparta hainele.

Si sa nu te indoiesti ca avea in minte ganduri ca acestea: Eu L-am nascut pe Cel de pe cruce, de Care ei rad. Poate ca a gresit declarandu-Se pe Sine Fiul adevarat al lui Dumnezeu, Care toate le stapaneste. Caci zicand: „Eu sunt Viata”, cum de a fost rastignit? in ce mod a fost prins in cursa ucigasilor? Cum n-a biruit uneltirea ucigasilor? Cum nu coboara de pe cruce, desi a poruncit lui Lazar sa se intoarca la viata, uimind toata Iudeea prin aceasta minune?

E firesc ca, necunoscand taina, sa fi lunecat in astfel de ganduri. Caci trebuie sa intelegem, cugetand drept, ca cele intamplate (cu Hristos) erau in stare sa slabeasca si cugetarea cea mai treaza. De aceea, nu e de mirare ca a alunecat si in acestea, caci insusi Petru, fruntasul sfintilor ucenici, s-a simtit odinioara descumpanit cand Hristos a invatat clar ca va fi predat in mainile pacatosilor si va suporta crucea si moartea, incat I-a spus in graba: „Ai mila de Tine, Doamne, ca sa nu-li ae fie aceasta” (Mt 16, 22).

De ce sa ne miram daca mintea delicata a femeii a fost rapita spre cugetari mai slabe? [22] Si o spunem aceasta nu speculand in desert, cum ar crede unii, ci suntem condusi sa presupunem aceasta de catre cele scrise despre Maica Domnului. Sa ne amintim ca Dreptul Simeon cand a primit pe Domnul ca Prunc in brate, multumind, a spus, dupa cum s-a scris: „Acum, slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta” (Lc. 2, 29-30), iar catre Sfanta Fecioara a zis: „Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri, si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi”(Lc. 2, 34-35). Prin sabie a numit durerea ascutita care va conduce mintea ei spre ganduri nepotrivite. Caci ispitele incearca inimile celor ce sufera si descopera gandurile lor launtrice.

„Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In 19, 26-27)

S-a ingrijit si de Maica Sa, biruind culmea patimirii, caci chiar in patimire era nepatimitor. [23] O preda ucenicului iubit (iar acesta era Ioan, scriitorul acestei carti), poruncindu-i sa o duca in casa lui si sa o socoteasca mama, iar mamei ii cere sa socoteasca pe ucenicul iubit ca fiindu-i fiu cu adevarat, care va infaptui si imita, prin ocrotirea si iubirea lui, ceea ce a facut El, Care era Fiu dupa fire.

Dar oare zice acestea Hristos ca si cum S-ar ingriji de cele trupesti, cum spun unii dintre cei neintelegatori? Sa ne ferim de aceasta afirmare necredincioasa! Numai celor cu mintea bolnava li se potriveste caderea in aceasta nebunie.

Deci ce fapta folositoare a savarsit Hristos prin aceasta? Intai, a voit sa intareasca invatatura cinstita de Lege. Caci ce spunea Legea data prin Moise? „Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine” (Ies. 20, 12). Si nu ne-a dat aceasta porunca numai ca indemn, ci a amenintat si cu pedeapsa pe cei ce nu voiau sa o implineasca, punand in aceeasi porunca pacatul impotriva lui Dumnezeu si pacatul fata de cei ce ne-au nascut dupa trup.

Caci Legea a poruncit sa fie osandit la moarte cel ce graieste de rau: „Hulitorul numelui Domnului sa fie omorat neaparat” (Lev. 24,16). Iar pe cel ce nu-si infraneaza limba fata de parinti, l-a supus acelorasi pedepse: „Cel ce va grai de rau pe tatal sau pe mama sa, acela sa fie omorat”(Ies. 21,17).

Deci, daca Datatorul Legii a poruncit sa dam atata cinste celor ce ne-au nascut cum sa nu se intareasca ea si prin porunca Mantuitorului? Caci, deoarece orice bine si orice virtute a venit in lume prin El mai intai, de ce nu s-ar face la fel si cu aceasta? Caci e o mare virtute cinstea data parintilor. Iar ca nu trebuie sa socotim trecatoare iubirea fata de ei, chiar daca ne inconjoara unele necazuri de nesuportat, spune-mi, de unde putem afla, daca nu de la Hristos mai intai? Cel ce isi aminteste cel mai bine de sfintele porunci si nu e strain de implinirea lor nu e acela care tine la acestea in seninatatea vietii, ci in vreme de furtuna.

Pe langa cele spuse, mai spun si aceasta: Maica Sa fiind cuprinsa de aceasta durere si de tulburarea gandurilor, cum n-ar fi trebuit Domnul sa Se ingrijeasca de ea? Caci, fiind Dumnezeu adevarat, vazand miscarile inimii si cunoscand cele din adanc, cum ar fi nesocotit gandurile care o tulburau in acel timp langa cinstita cruce? Cunoscand deci gandurile ei, a predat-o ucenicului care o putea intari, amintindu-i de adancul tainei. [24] Caci era cu adevarat intelept si cunoscator al tainelor lui Dumnezeu cel ce o primeste si o ajuta cu bucurie, implinind toata vointa Mantuitorului cu privire la ea.

„Dupa aceea, stiind Iisus ca toate s-au savarsit acum, ca sa se implineasca Scriptura, a zis:„Mi-e sete”. Si era acolo un vas plin cu otet; iar cei care il lovisera, punand in varful unei trestii de isop un burete inmuiat in otel, l-au dus la gura Lui.” (In 19, 28-29)

Implinita fiind toata lipsa de evlavie a iudeilor impotriva lui Hristos si nemailipsind nimic ca sa se arate cruzimea lor mai presus de cuvant, trupul Lui patimeste cele de pe urma si I se face sete, fiind sleit de multele feluri de chinuri. Caci chinurile aduc in mod necesar setea, consumand printr-o fierbinteala negraita umezeala dinlauntru si arzand prin dogoarea focului maruntaiele celui ce patimeste.

Nu-i era greu lui Dumnezeu-Cuvantul, Care toate le poate, sa departeze si aceasta stare din trupul Sau; dar, precum l-a lasat sa sufere si celelalte, patimeste si aceasta de bunavoie. Deci a cerut ceva de baut. Dar aceia erau asa de nemilosi si straini de iubirea de Dumnezeu, ca, in loc de bautura in stare sa-I potoleasca setea, ii dau pe cea care sa-i sporeasca si mai mult chinul si fac dintr-o fapta a iubirii, un act de necredinta. [25]

Caci a da ceva Celui care cere cum n-ar aparea ca un act al iubirii? Dar n-ar fi fost cu putinta sa minta odinioara Scriptura, care zice despre aceia, ca din partea Mantuitorului nostru: „Si Mi-au dat spre mancare fiere si in setea Mea .M-au adapat cu otet” (Ps. 68, 25).

Fericitul Evanghelist Ioan spune ca I-au dat buretele cu otet in varful unei trestii de isop. Luca nu aminteste de aceasta nimic, ci afirma numai ca I-au dat otet. Iar Matei si Marcu spun numai ca au pus buretele intr-o trestie. Oare vor crede unii ca sfintii Evanghelisti se contrazic? Socotesc ca nimeni din cei cu dreapta-cugetare nu vor afirma aceasta. Ar trebui sa incercam sa vedem, prin orice mijloc, in ce fel a fost savarsita aceasta fapta lipsita de credinta.

Dumnezeiescul Luca, nedand nici o insemnatate modului faptuirii, spune simplu ca I S-a dat otet cand I-a fost sete. Nu e indoiala ca Evanghelistii nu s-au contrazis intre ei cu privire la detalii atat de mici si fara nici o insemnatate, o data ce sunt de acord cu privire la cele mai importante. Deci, cum se explica deosebirea dintre ei?

Nu e nici o indoiala ca erau multi slujitorii necredintei in Hristos, inteleg ostasii care L-au pironit pe cruce, dar foarte multi si iudeii care erau partasi cruzimii, unii punand buretele pe o trestie, altii punandu-l in trestia numita isop (isopul este un fel de arbust) pentru a-l da lui Iisus ca sa bea. Netrebnicii faceau aceasta spre propria condamnare. Caci, nestiind ca trebuie sa aiba mila, au lepadat orice fel de blandete si iubire de oameni, intrecandu-se nebuneste in indraznelile necredintei lor.

De aceea, Dumnezeu a spus, prin Proorocul Iezechiel, catre maica iudeilor, adica Ierusalimului: „Precum ai facut, asa iti va fi. Rasplata ta va veni peste capul tau”(Iez. 9, 10). Iar prin glasul lui Isaia, zice catre Israel cel atotnelegiuit „Vai, celui faradelege, ca ii vor veni rele dupa lucrurile mainilor lui.” (Is 3, 11).

Fapta aceasta a depasit toate indraznelile savarsite impotriva lui Hristos. Dar si aici vom afla o pilda folositoare. Caci si asa vom sti ca nesfarsit va fi razboiul celor rai impotriva celor deprinsi cu iubirea de Dumnezeu si intariti in iubirea lui Hristos. Aceia nu vor parasi ura impotriva lor pana la ultima suflare, uneltind tot felul de ispite grele si silindu-se sa nascoceasca tot felul de rele impotriva-le. Dar, precum nu vor sfarsi incercarile ce li se vor aduce, asa nu se va sfarsi nici curajul lor si, precum nu vor inceta greutatile si necazurile provenite din incercari, asa nu vor inceta bunatatile sfintilor, si bucuria de pe urma incercarilor va ramane vesnic. [26]

„Deci dupa ce a luat otetul, Iisus a zis: Savarsitu-s-a. Si plecandu-Si capul, Si-a dat duhul.” (In 19, 30) [27]

Dupa ce s-a adaugat si acest chin la celelalte, Mantuitorul zice: „Savarsitu-s-a,” adica masura necredintei iudeilor si marimea excesiva a urii impotriva Lui. [28] Caci ce lasasera iudeii neincercat? Ce n-a fost gandit din cele ce au inaintat pana la capatul neomeniei? Ce mod de lovituri a ramas nefolosit, ce ultima ocara n-au folosit?

Deci cu dreptate zice: „Savarsitu-s-a” caci venise ceasul sa mearga spre a propovadui duhurilor din iad [29]. Caci a venit „ca sa stapaneasca si peste morti si peste vii” (Rom. 14, 9), sa primeasca moartea pentru noi(Evr. 2, 9), sa suporte aceasta patimire comuna firii noastre, se intelege cu trupul, desi era Viata, ca Dumnezeu, sa jefuiasca iadul si sa dea firii omenesti putinta intoarcerii la viata, facandu-Se parga celor adormiti (I Cor. 15,20) si intaiul nascut din morti, dupa Scripturi (Col. 1, 18). [30]

Apoi Si-a plecat capul, caci de obicei asa fac cei ce mor, deoarece o data cu duhul, cu sufletul care-l sustine si intareste, au pierdut puterile trupului, ca sa ne folosim de cuvintele Evanghelistului. Iar spunand ca „Si-a dat duhul”, nu se departeaza de obiceiul nostru, pentru ca multi spun s-a stins, sau a murit Dar era de folos ca Sfantul Evanghelist sa nu spuna simplu a murit, ci „Si-a dat duhul”, se intelege in mainile lui Dumnezeu-Tatal, precum El insusi a spus: „Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu” (Lc. 23, 46), intelesul cuvantului punand un inceput si o temelie a nadejdii noastre celei bune.

Caci socotesc ca trebuie admis in modul cel mai cuvenit ca sufletele Sfintilor, cand pleaca, se predau, prin bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, in mainile unui Tata preaiubitor, si nu intra in morminte asteptand pamantul aruncat peste ele, cum au gandit unii, si nici nu sunt duse ca cele ale paca: tosilor in locul chinurilor nemasurate, adica in iad, ci trec mai degraba in mainile Tatalui tuturor, pe calea cea noua pe care ne-a deschis-o Mantuitorul nostru Hristos.

Caci El Si-a predat sufletul in mainile Celui ce L-a nascut, ca si noi, luandu-ne inceput in El si prin El fiind inradacinati in credinta neclintita in El, cand vom suporta moartea trupului sa ajungem in mainile lui Dumnezeu si intr-o stare cu mult mai buna decat cea in care eram cand ne aflam in trup. De aceea si preainteleptul Pavel ne scrie ca e mai bine sa se desparta de trup si sa fie cu Hristos(Filip 1, 23). [31]

„Iar cand Si-a dat duhul, s-a rupt catapeteasma prin mijloc de sus si pana jos.” (Mt. 27, 51)

Catapeteasma din templu era o panza atarnata in partea cea mai din mijloc a templului, acoperind cele dinlauntru, lasand numai arhiereului intrarea in Sfanta Sfintelor. Caci nu se lasa celor ce intrau cu picioarele nespalate putinta sa vada Sfanta Sfintelor.

Aratandu-ne cat era de necesara ruperea catapetesmei, Pavel spune in Epistola catre evrei: „caci s-a pregatit cortul marturiei. in el se aflau, mai intai, sfesnicul si masa si painile punerii inainte; partea aceasta se numeste Sfanta. Apoi, dupa catapeteasma a doua, era cortul numit Sfanta Santelor, avand altarul tamaierii de aur si chivotul Asezamantului ferecat peste tot cu aur, in care era nastrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odraslise si tablele Legii.. in cortul cel dintai intrau preotii savarsind slujbele dumnezeiesti; in cel de-al doilea insa, numai arhiereul, o data pe an, si nu fara de sange, pe care il aducea pentru sine insusi si pentru greselile poporului. Prin aceasta, Duhul Sfant ne lamureste ca drumul catre Sfanta Santelor nu era sa fie aratat, cata vreme cortul intai mai sta in picioare”(Evr. 9,2-4 si 6-8).

Caci era neindoielnic ca peste primele usi atarna o catapeteasma. De aceea, prima incapere era socotita primul cort si se numea Sfanta, fiindca nimeni nu poate spune ca ar fi fost vreun loc in templu care sa nu fie sfant Daca ar spune aceasta, ar minti, deoarece intreg era sfant Dar dupa intaiul cort venea catapeteasma care oprea intrarea in al doilea, sau in partea cea mai dinlauntru, in Sfanta Sfintelor.

Dar, precum a zis fericitul Pavel, Duhul ne-a indicat prin chipuri ca inca nu se aratase calea mai potrivita pe care sa umble Sfintii, multimile fiind oprite si cortul dintai ramanand in picioare. Caci inca nu se aratase modul vietuirii adus de Hristos celor chemati prin Duhul la sfintenie, deoarece nu se aratase inca taina Lui, aflandu-se inca in vigoare porunca Legii.

De aceea Legea oprea inca pe iudei la primul cort. Fiindca invatatura si vietuirea dupa Lege era ca un fel de introducere si anticamera a celei evanghelice. Caci aceea nu era decat un chip, iar aceasta este insusi adevarul. Primul cort e sfant, caci e sfanta Legea, si porunca e dreapta si buna. Dar partea cea mai dinlauntru a templului e Sfanta Sfintelor, fiindca cei ce se impartaseau de dreptatea Legii erau sfinti. insa s-au facut mai sfinti cei ce au primit credinta in Hristos si au fost unsi in Duhul Sfant Deci dreptatea prin credinta e mai mare decat dreptatea prin Lege, [32] si e cu mult mai bogata sfintenia primita prin aceasta. De aceea si preainteleptul Pavel spune foarte adevarat ca s-a pagubit de dreptatea din Lege ca sa castige pe Hristos si ca sa se afle avand in el nu dreptatea lui, cea din Lege, „ci pe aceea prin credinta in Hristos” (Filip. 3, 8-9).

Dar lunecand unii indarat (dupa ce au mers bine o vreme), barfeau; si acestia erau unii galateni (Gal. 5, 7 si 3, 1), care, dupa dreptatea din credinta, s-au intors la cea a Legii si la vietuirea in chipuri si litera. Acestora foarte drept le-a spus Pavel: „Ca de va veti taia imprejur, Hristos nu va va folosi la njbnic.Cei ce voiti sa va indreptati prin Lege v-ati indepartat de Hristos, ati cazut din har” (Gal. 5, 4).

Dar, ca sa patrundem cu tot folosul si asa cum trebuie cuvantul de fata, vom repeta: catapeteasma templului se rupe de sus pana jos, ceea ce inseam na ca Dumnezeu a descoperit Sfanta Sfintelor si a deschis calea spre cortul” interior celor ce cred in Hristos. Ni se descopera acum cunoasterea celor dumnezeiesti, caci nu mai sunt invaluite in grosimea literei ca intr-o perdea, [33] nici fiind acoperita, nici aparata de ochii intelegerii noastre prin tipuri, ci comunicandu-ni-se in simplitatea credintei si in foarte putine cuvinte. [34]

„Aproape de tine este cuvantul, in gura ta si in inima ta”,adica cuvantul credintei pe care-l propovaduim. Caci de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede, iar cu gura se marturiseste spre inantuire” (Rom. 10, 8-10). [35]

Aici se vede intreaga taina a evlaviei fata de Dumnezeu. Dar pana ce Hristos n-a suportat moartea cu trupul, luptand pentru viata noastra, catapeteasma era inca intinsa, fiindca inca stapanea puterea poruncii din Lege. Dar, dupa ce s-au savarsit toate indraznelile iudeilor impotriva lui Hristos si El Si-a dat duhul pentru noi si s-au implinit patimirile lui Emanuel, a venit timpul sa se rupa acea veche catapeteasma, [36] adica netransparenta literei Legii, si sa se dezvaluie celor sfintiti prin credinta in Hristos frumusetea adevarului. Catapeteasma se sfasie intreaga.

Caci cuvintele: „de sus pana jos”, ce ar putea insemna altceva? Si pentru care motiv? Propovaduirea mesajului mantuirii nu cuprinde o descoperire partiala, ci ne umple de cea mai desavarsita luminare a tainelor dumnezeiesti. De aceea si Psalmistul a zis catre Dumnezeu, ca din partea noului Sau popor: „Cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale mi-ai aratat mie”(Ps. 50, 7).

Dar si dumnezeiescul Pavel scrie celor ce cred in Hristos: „Multumesc tot deauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul dat voua in Hristos Iisus, caci intru El v-ati imbogatit deplin intru toate, in tot cuvantul si in toata intelepciunea si in toata cunostinta” ( I. Cor. 1, 4-5). Caci inchinatorii lui Hristos vor avea sa se imbogateasca in toata intelepciunea, intru toata cunostinta si in tot cuvantul, primind cunostinta tainei Lui netulburata si libera de orice umbra. Aceasta a aratat-o catapeteasma care nu s-a sfasiat partial, ci pe de-a-ntregul, caci asta inseamna: „de sus pana jos”.

Foarte potrivit pentru descoperirea tainelor dumnezeiesti s-a indicat si timpul in care Mantuitorul Si-a dat viata pentru noi, caci Israel a respins harul si a parasit cu totul iubirea fata de Dumnezeu prin cele mai condamnabile indrazneli. Caci se poate vedea ca nimic n-a lipsit din faptele lor necredincioase, ca sa-L duca pana la moarte pe Datatorul vietii.

Socotesc ca despre acestea am vorbit destul, aratand scopul urmarit prin asta de voia lui Dumnezeu. Iar cand dumnezeiescul Evanghelist spune cu precizie: „Iar cand Si-a dat duhul, s-a rupt catapeteasma”, numai ca nu ne arata chipul acestui fapt Pe langa cele spuse adineauri, in mod discret, sa aratam ce mai socotim ca se cuprinde in cuvintele amintite, si aceasta avand o insemnatate nu mica.

Caci se va vedea ca nu s-a spus fara folos. Stapanea-un obicei in poporul iudeu si intre capeteniile lui: daca observau ca se intanfe: pla ceva care parea sa supere pe Datatorul Legii, sa le aduca unele nenoror ciri, sau sa auda cuvinte greu de suportat sau hulitoare, isi rupeau haina si luau infatisarea celor ce plang, aparand intr-un fel pe Dumnezeu; si, prin lipsa de ingaduinta aratata unor asemenea greseli, isi luau o pedeapsa pentru pacate, iesind, prin cainta, de sub orice vina pentru ele.

Dar si ucenicii Mantuitorului, Barnaba si Pavel, cand unii dintre cei ce nu credeau inca in Hristos ii socoteau ca sunt zei (fiindca numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes), aducandu-le impreuna cu preotii lor jertfe si cununi si cautand sa-i cinsteasca prin jertfe, au parasit locul de propovaduire pentru ca vedeau ca slava dumnezeiasca era dispretuita, si-au rupt vesmintele lor, precum s-a scris, si au respins fapta neinteleapta a cinstitorilor idolilor, prin cuvinte hotarate (Fapte 14, 11-14).

Iar cand era judecat Mantuitorul nostru Hristos de capeteniile iudeilor si a fost intrebat cine si de unde este, El le-a spus: „De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Puterii si venind pe norii cerului” (Mt 26, 64). Caiafa a sarit de pe scaunul sau, si-a rupt hainele, zicand: „A hulit!”. Acestui obicei, ce stapanea la iudei, s-a supus si templul lui Dumnezeu, rupandu-si catapeteasma ca pe o haina, si a condamnat astfel necredinta fata de El. Caci si aceasta s-a implinit prin lucrarea lui Dumnezeu, ca sa ne arate ca insusi templul plange greseala Israelului.

„Deci iudeii, fiindca era vineri; ca sa nu ramana trupurile sambata pe cruce, caci era mare ziua sambetei aceleia, au rugat pe Pilat sa le zdrobeasca fluierele picioarelor si sa-i ridice” (In 19, 31) [37]

Fericitul Evanghelist nu spune acestea ca sa marturiseasca evlavia pentru zilele sfinte a salbaticilor si neimblanzitilor iudei obisnuiti sa omoare printr-o cruzime deosebita, ci ca sa arate iarasi pe cei ce preferau – cum spu sese Hristos – cu neintelegere si nepricepere, sa strecoare tantarul si sa inghita camila(Mt 23, 24).

Caci arata ca nu dau nici o atentie celor mai mari si mai cumplite fapte ale necredintei, dar se intereseaza in amanunt de cele mai mici abateri, vadindu-se nepriceputi in amandoua privintele. Si dovada este la indemana. Caci iata-i omorand pe Hristos, dar dand cea mai mare, atentie respectarii sambetei.

Dispretuiesc prin indrazneli mai presus de cu vant pe Datatorul Legii, dar se prefac ca respecta Legea. Cei ce vor sa distruga pe Domnul zilei celei mari par ca respecta sambata aceea, care era o zi mare, si cer o favoare care se potrivea cruzimii lor: cer lui Pilat sa zdrobeasca fluierele picioarelor, provocandu-le o durere si mai mare ca mijloc spre moarte, printr-un act de nesuportat, celor atat de slabiti prin chinurile de mai inainte.

„Deci au venit ostasii si au zdrobit fluierele celui dintai si ale celuilalt, care era rastignit impreuna cu el. Dar venind la Iisus, daca au vazut ca deja murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul dintre ostasi cu sulita I-a impuns coasta si indata a iesit sange si apa. Si cel ce a vazut a marturisit, si marturia lui e adevarata; si acela stie ca spune adevarul, ca si voi sa credeti. Caci s-au facut acestea ca sa se implineasca Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”. Si iarasi alta Scriptura zice:„Vor privi la Acela pe care L-au impuns” (Zah. 12, 10) (In 19, 32-37) [38]

Implinind cererea iudeilor, ce boleau de o nebunie sora cu cruzimea, -inteleg pe ostasii lui Pilat – zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, care erau inca vii, producandu-le un chin mai ascutit si foarte greu, impingandu-i spre moarte printr-o fapta silnica si de nesuportat Dar, pe Iisus vazandu-L cu capul plecat si intelegand ca Si-a dat duhul, cred ca ar fi zadarnic sa-I zdrobeasca fluierele picioarelor.

Iar necrezand deplin ca a murit, ii strapung coasta cu sulita, si din ea iese sange amestecat cu apa. Dumnezeu ne-a randuit acest fapt ca pe un chip si inceput al Tainei impartasaniei si al Sfantului Botez. Caci Sfantul Botez a fost instituit de Hristos, si puterea Tainei impartasaniei a pornit din Sfantul Lui Trup.

Preainteleptul Evanghelist incredinteaza, prin cele intamplate, pe ascultatori ca insusi Hristos este Cel ce a fost prevestit mai inainte prin Sfanta Scriptura. [39] Caci lucrurile s-au savarsit potrivit celor scrise despre El. Pentru ca nici un os al Lui nu s-a zdrobit, si a fost impuns cu sulita ostasilor, dupa Scripturi.

Si ucenicul, marturisind despre acestea, spune ca a fost el insusi martor al acestora si stie ca marturia lui este adevarata, iar ucenicul la care face aluzie nu este altul decat el insusi. Dar a evitat sa spuna deschis, ferindu-se de banuiala iubirii de slava ca de un lucru neevlavios si cu totul nesanatos.

Despre cererea trupului Domnului

„Dupa acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar intr-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca sa ridice trupul lui Iisus. Si Pilat i-a dat voie. Deci a venit si a ridicat trupul Lui.” (In 19, 38)

Cuvantul acesta condamna, nu putin, lipsa de evlavie a iudeilor, aratand ca socoteau un lucru gresit si primejdios a fi cineva ucenic al lui Hristos. De aceea il prezinta pe blandul si tanarul Iosif, in mod clar, ca silindu-se sa ascunda iudeilor ca e convins de invatatura lui Hristos, desi o primea cu alipire adevarata, ca fiind inalta si mai placuta iubitorului de virtute Dumnezeu decat porunca Legii, dandu-ne o dovada necesara, ca una care ne-a dat incredintarea credintei noastre.

Caci e necesar sa credem ca Hristos Si-a pus viata pentru noi. Fiindca, voind sa-L inmormanteze, cum nu s-ar fi crezut, in mod necesar si neclintit, ca a suportat si moartea pentru noi? Si nu poate savarsi nimeni inmormantarea fara sa nu condamne ultima salbaticie a ingamfarii si a cugetarii nemiloase si neiubitoare a iudeilor, care nu acorda lui Hristos nici macar respectul datorat mortilor, vazandu-L fara rasuflare si mort, desi cunosteau ca El este Hristos, uimindu-se adeseori si de minunile pe care le facea, desi, ca urmare a pizmei, nu trageau nici un folos din faptele Lui minunate.

Deci vine ucenicul din Arimateea, spre osanda neomeniei iudeilor, si cinsteste cu slujirea cuvenita trupul Celui pe care inca nu L-a cinstit printr-o credinta deschisa, desi credea, intr-ascuns, de frica iudeilor, cum spune fericitul Evanghelist:

„Si a venit si Nicodim, cel care venise la El mai inainte noaptea, aducand ca la o suta de litre de amestec de smirna si aloe.”(In 19, 39)

Spune ca nu un singur ucenic a voit sa vina in chip intelept si cu foarte mare ravna sa pregateasca de ingropare Sfantul trup. Se uneste cu intaiul, si al doilea. Acesta era Nicodim, dand faptei marturia pretuita de Lege, care zice: „in gura a doi sau trei martori va sta tot adevarul” (Deut 19, 15). [40]

Deci doi sunt cei ce il inmormanteaza pe Iisus, Iosif si Nicodim, care aveau credinta in inima, dar erau inspaimantati neintelepteste si nu preferau slava de la Dumnezeu cinstei si slavei pamantesti. Caci, daca ar fi lepadat frica de iudei si s-ar fi gandit prea putin la amenintarea din partea lor, ar fi dat credintei toata libertatea si s-ar fi aratat sfinti si pazitori evlaviosi ai poruncilor Mantuitorului nostru.

„Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei. Iar in locul unde a fost rastignit era o gradina, si in gradina un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat.”(In 19, 40-41) [41]

S-a socotit intre morti Cel care, pentru noi, era intre morti dupa trup, intelegandu-se insa si fiind cu adevarat Viata prin Sine si prin Cel ce L-a nascut Iar, ca sa se implineasca toata dreptatea, inteleg cea cuvenita chipului omenesc, Si-a supus de bunavoie templul trupului Sau nu numai mortii, ci si celor de dupa aceea, adica ingroparii si asezarii in mormant Scriitorul Evangheliei spune ca acesta era intr-o gradina noua, faptul acesta aratand in chip ca moartea lui Hristos s-a facut pentru noi pricinuitoare si inceput al intrarii noastre in Rai.

Caci El a intrat acolo ca un Inainte-Mergator pentru noi. Caci ce altceva ar insemna aducerea trupului lui Hristos in gradina? Iar faptul ca mormantul era nou inseamna trecerea neobisnuita si noua de la moarte la viata si innoirea sufletelor noastre, pe care Hristos ne-a adus-o, prin care invingem stricaciunea. Caci moartea noastra s-a transformat, prin moartea lui Hristos, stramutandu-se intr-un fel de somn, spre o putere si implinire a unei trebuinte superioare. Caci traim ca unii ce vom fi vii pentru Dumnezeu, dupa Scripturi (Rom. 6, 11). [42]

De aceea si fericitul Pavel numeste adormiti pe cei ce au murit in Hristos. Caci odinioara puterea mortii pusese stapanire pe firea noastra. Fiindca „a imparatii moartea de la Adam pana la Moise si peste cei ce nu pacatuisera, dupa asemanarea greselii lui Adam” (Rom. 5, 14) si:, „dupa cum am purtat chipul celui pamantesc, sa purtam si chipul celui ceresc” (I Cor. 15, 49), suportand moartea din blestemul dumnezeiesc (Gal. 3, 13). [43]

Dar, deoarece ne-a luminat al doilea Adam, Omul dumnezeiesc din cer, si, luptand pentru viata tuturor; a rascumparat prin moartea Sa viata tuturor si desfiintand stapanirea stricaciunii, a inviat ne-am replasmuit dupa Chipul Lui, rabdand o altfel de moarte, care nu ne mai desface intr-o stricaciune nesfarsita, ci ne aduce somnul plin de nadejdea cea buna, dupa asemanarea Celui ce ne-a facut aceasta cale noua, Care este Hristos. [44]

Iar daca ar voi cineva sa afirme, spunand ca mormantul este nou, ca n-a fost nimeni in el mai inainte; este bine si asa. Caci, ca sa nu se creada ca a inviat altul in afara de Iisus, zice ca mormantul e nou deoarece n-a fost pus in el nimeni altcineva. [45]

„Deci, din pricina vinerii iudeilor; acolo L-au pus pe Iisus, pentru ca mormantul era aproape.” (In 19, 42)

Nu spune numai Ca trupul lui Hristos a fost pregatit de inmormantare si ca era o gradina aproape de cruce si in ea un mormant nou, ci arata si ca El a fost pus acolo. Caci este foarte necesara pentru taina credintei noastre marturisirea si cunostinta despre moartea Lui.

De aceea si preainteleptul Pavel, dandu-ne dreptarul credintei, zice: „Aproape este de tine cuvantul, in gura ta si in inima ta” – adica cuvantul credintei pe care-l propovaduim: Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. 10, 8-10).

Dar si in alt loc zice iarasi: „Caci v-am dat voua, intai de toate, ceea ce si eu am primit, ca Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi, si ca a fost ingropat si ca a inviat a treia zi, dupa Scripturi”‘ ( I Cor. 15, 3-4). Deci foarte potrivit scriitorul Evangheliei ne face o expunere foarte necesara si despre acestea. Caci trebuia sa credem ca a murit si a fost ingropat. Fiindca va urma din acestea adevarata credinta, ca, rupand legaturile mortii, El S-a intors la viata care era a Sa ca Dumnezeu.

Fiindca nu era cu putinta ca El sa fie stapanit de moarte, caci, fiind Viata prin fire, cum ar fi putut suporta stricaciunea? Iar Cel in Care „traim si ne miscam si suntem” (Fapte 17, 28), cum ar fi putut fi supus legilor firii nostre si n-ar fi dat mai degraba viata, ca Dumnezeu firii care are nevoie de viata?

„Iar in ziua intai a saptamanii(duminica), Maria Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, si a vazut piatra ridicata de pe mormant. Deci a alergat si a venit la Simon-Petru si la celalalt ucenic pe care il iubea Iisus, si le-a zis: Au luat pe Domnul din mormant si nu stim unde L-au pus.

Deci a iesit Petru si celalalt ucenic si veneau la mormant. Si cei doi alergau impreuna, dar celalalt ucenic, alergand inainte, mai repede decat Petru, a sosit cel dintai la mormant. Si, aplecandu-se, a vazut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat.

A sosit si Simon-Petru, urmand dupa el, si a intrat in mormant si a vazut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata, la o parte; intr-un loc. Atunci a intrat si celalalt ucenic care sosise intai la mormant, si a vazut si a crezut. Caci inca nu stiau Scriptura, ca Iisus trebuia sa invieze din morti”(In 20, 1-9)

N-ar fi rabdat sa stea acasa aceasta femeie atotravnitoare si inteleapta si n-ar fi parasit mormantul, daca teama de legea sambetei si de condamnarea ce ameninta pe cei ce o calcau nu i-ar fi scazut ravna, si daca respectul fata de vechile obiceiuri n-ar fi oprit-o de la ceea ce dorea foarte mult, dar trecand sambata si rasarind ziua de dupa ea, porneste grabita spre mormant si, vazand piatra rostogolita de pe mormant, furata de banuieli indreptatite, socoteste ca Iisus a fost stramutat, atribuind si aceasta fapta de necredinta, impreuna cu altele, dusmaniei furioase a iudeilor. [46]

Dar, deoarece era femeie, aceasta o face sa se intoarca la cei ce iubeau pe Domnul, vrand sa ceara ajutorul celor mai sinceri ucenici, in cautarea Lui. Avea o credinta atat de puter-Tiic intemeiata si neclintita, incat n-a fost descurajata de moartea Lui de pe cruce, ci il numeste Domn, chiar mort fiind, aratand cu adevarat dragoste de Dumnezeu.

Cand aceia (adica Petru si Ioan, scriitorul Cartii, caci el da numele sau si al celuilalt ucenic) afla de la femeie vestea, pornesc cu graba si ajung repede la mormant, unde vad minunea cu ochii lor, fiind pregatiti sa dea spre marturie acest fapt, caci erau doi, cum cere Legea. Ei nu se intalnesc cu Hristos cel sculat din morti, dar vadesc invierea din giulgiurile infasurate si cred ca a rupt si legaturile mortii, fapt prevestit de Sfanta Scriptura. Deci, privind cele intamplate in lumina profetiilor, care se dovedesc implinite, primesc cea mai neclintita credinta.

Observam ca fericitul Evanghelist Ioan ne vesteste si timpul invierii, zicand: „in ziua intai a saptamanii (duminica), Maria-Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, fiind inca intuneric”.Matei amintindu-ne acelasi fapt, a spus ca invierea a avut loc dupa ce s-a facut seara adanca. [47]

Dar socotesc ca, nefiind nici un dezacord intre purtatorii de Duh, nu prezinta nici timpul invierii in mod diferit. Caci, daca ar voi cineva sa inteleaga sensul celor spuse de ei, va vedea ca au acelasi sens cuvintele lor. Dimineata adanca si seara adanca se reduc, cum socotesc eu, la acelasi inteles si se intalnesc la punctul cel din mijloc al noptii. Deci nu e nici un dezacord intre ei. Unul, incepand de la sfarsitul noptii, iar celalalt, de la inceputul ei, se intalnesc la mijloc, adica, precum am spus adineauri, la sfarsitul noptii.

Note:

1) Pe drept cuvant radea Pilat de capeteniile iudaice si-i osandea, pentru ca cereau moartea Celui pe care-L invinuiau ca ar vrea sa-i elibereze de imparatia straina. Chiar daca Ii aduceau aceasta vina necrezand in ea, totusi vor fi socotiti ca unii ce nu tineau la independenta poporului lor. Iisus este imparatul spiritual al lumii, pornit ca Om dintre iudei.
Deci s-ar fi cuvenit ca ei sa fie cei dintai care sa-L slaveasca in aceasta calitate. Pilat afirma acest adevar, chiar daca, poate, nu intelegea deplin ceea ce facea. Mai ales iudeii ar fi trebuit sa-L primeasca pe Hristos ca pe imparatul lor de sus. Dar preferau lui Hristos pe Cezarul, cand puteau primi si pe Cezarul ca imparat pamantesc, si pe Hristos ca imparat ceresc si vesnic.
2) Pilat staruie sa le spuna ca Iisus e imparatul lor, cugetand ca doar-doar ii va face sa se gandeasca la ce rusine se expun cerand uciderea Lui.
3) Pilat, punand pe ostasi sa-L batjocoreasca in calitate de imparat al iudeilor, urmarea sa-i faca pe acestia sa se gandeasca la rusinea ce se rasfrangea asupra lor. Dar fara efect Ei nu credeau in aceasta vina ce I-o aduceau, desi viclenia lor se intorcea intr-un fel si asupra-le.
4) Pilat putea, ca judecator caruia i se recunostea toata puterea, sa scape pe Hristos. Dar nu numai ca n-a facut aceasta, cu toata convingerea ca era nevinovat, ci a si colaborat cu ei la rastignirea Lui. Caci nu numai ca li L-a predat, ci L-a predat asa cum cereau ei, spre rastignire. Ba, mai mult, le-a dat si pe ostasi ca unelte ale rastignirii Lui.
5) Patimirea de bunavoie, deci fara de pacat, a mortii, a intarit, prin rabdarea ei, puterea sufletului lui Hristos, ajutat fiind in aceasta si de puterea Dumnezeirii care salasluia in aceeasi Persoana, iar aceasta tarie ajunsa !a maximum, la sfarsitul rabdarii, a putut sa invie Impui lui Hristos.
6) E un simbol si in purtarea crucii de catre Hristos in vederea mortii. O purta pentru a scapa noi de aceasta purtare. Caci, cat suntem pacatosi, inaintam spre moarte purtand cele ce ne duc spre ea. Dupa ce ne-am unit cu Hristos, greutatile si bolile prin care inaintam spre sfarsitul vietii pamantesti nu ne mai duc la moartea spirituala, vesnica, ci spre o viata fericita a sufletului, si apoi si spre invierea cu trupul.
Inainte moartea, si in mod accentuat cea de pe cruce, era un blestem pentru pacat. Acum acest blestem e inlaturat de Hristos (scapandu-ne de el), intrucat nu l-a purtat ca un vinovat, ci ca un nevinovat. Atarnand pe nedrept asupra Lui acest blestem, el insusi s-a facut nedrept atat asupra Lui, cat si asupra tuturor celor ce se unesc cu El spiritual, prin credinta.
7) Hristos patimea pentru noi in trup, dar Cel ce patimea prin trupul acesta era Dumnezeu. De aceea patimirea mortii a rascumparat pe toti oamenii de sub datoria patimirii, pentru ca, uniti cu El, puterea invingerii mortii le venea de la Cel ce era biruitorul mortii, Acesta fiind nu numai Om nevinovat, ci si Dumnezeu. Omul scapat de moarte in Hristos avea valoarea si puterea lui Dumnezeu, caci acelasi ipostas era si om, si Dumnezeu.
8) Daca ar fi fost numai om, Cel osandit ar fi platit numai pentru sine si deci ar fi scapat numai El. Dar, fiind si Dumnezeu, ca Om nevinovat a primit si a biruit osanda pentru toti. A scapat nu numai firea Sa de stricaciune si de moarte, ci, prin puterea dumnezeiasca, a comuni cat prin firea Sa -biruitoare asupra osandei, ca nevinovata – aceasta biruinta tuturor oamenilor care se unesc cu El ca Dumnezeu, prin umanitatea lor comuna cu a Sa, ca Fiu al lui Dumnezeu.
9) Rezultatul eliberarii de stricaciune si de moarte a firii omenesti a lui Hristos nu ni se comunica fara efortul nostru, ci, asa cum nu fara efortul firii Lui omenesti a aratat si mentinut lipsa de pacat si a rabdat patima si moartea, asa nici noi nu ne putem insusi scaparea de stricaciune si de moarte fara a urma pilda Lui ca Om. Nu numai ca ne arata pilda Sa, ci ne si comunica puterea ei, intarita de puterea dumnezeiasca, spre a putea starui in efortul de biruire a pacatului.
10) A pune iubirea celor pamantesti mai presus de iubirea lui Dumnezeu, sau pe cei ce ne critica pentru iubirea lui Dumnezeu, mai presus de Dumnezeu, sau mandria noastra, mai presus de toate, inseamna a pune pe sclavi mai presus de stapan. Nu trebuie deci sa punem rasul celor ce batjocoresc eforturile noastre pentru virtutea ce place lui Dumnezeu mai presus de aceasta placere a lui Dumnezeu.
11) Sa departam de la noi rudenia care ne indeamna la rau.
12) Pe talharul Baraba l-au socotit mai putin vinovat calpe Hristos. Pe de alta parte, rastignesc pe Hristos intre doi talhari, ca sa arate ca e deopotriva cu ei, sau chiar mai de necinste decat talharii. Dar Dumnezeu a randuit sa se rastigneasca cei doi talhari alaturi de Hristos, ca sa se arate ca cei dintre iudei si neamuri care se rastignesc cu El vor invia impreuna cu Hristos intru fericire, sau, in general, toti oamenii vor invia.
13) Incepatoriile si stapaniile invinse de Hristos pe cruce sunt demonii, dar si moartea si stricaciunea, care sunt astfel supuse puterii Sale. Puterile demonice, atragand faptura omeneasca din legatura cu Dumnezeu, o inchid vietii ce-i vine din Izvorul Vietii, supunand-o coruptiei si mortii trupesti. Raul moral este urmat de raul sau minusul ontologic.
14) Pironind pe cruce titlul vinii noastre, a desfiintat-o si deci a desfiintat moartea pe care ne-o aducea vina. A suferit El, Cel nevinovat, ca Om si Dumnezeu, ca Persoana nemuritoare, moartea noastra indicata prin acel titlu.
15) Pacatul si-a pierdut puterea acuzatoare, caci ne-am unit in Botez cu Hristos Cel atotcurat si Dumnezeu, Care a sters pacatul stramosesc din noi si ne-a dat putere sa ne opunem pacatelor personale, iar cand savarsim pacate, negandu-le prin pocainta, nu mai putem fi acuzati.
16) Fara sa-si dea seama, Pilat vesteste lumii, in limbile cele mai cunoscute, pe Hristos ca imparat, Care castiga stapanirea spirituala asupra popoarelor prin jertfe in care se manifesta iubirea in modul cel mai evident, iubirea lui Dumnezeu fata de lume.
17) Refuzul lui Pilat de a schimba, potrivit cererii iudeilor, titlul „Iisus… imparatul iudeilor”, in: „Iisus care s-a pretins imparatul iudeilor”, arata ca firea nu poate nega ceea ce este cu adevarat Hristos, adica Imparatul real. Caci Hristos este Adevarul, si Adevarului ii este proprie puterea imparateasca.
18) Dumnezeu-Cuvantul a prezis inainte de intrupare faptele minunate cu privire la Sine de dupa intrupare, ca, atunci cand se vor implini, sa stim ca El este cu adevarat Dumnezeu si, deci, ne-a mantuit cu adevarat.
19) Fiul lui Dumnezeu a luat trupul omenesc ca un fel de imbracaminte a Lui, facandu-Se vazut si lucrand1 prin el. Fiind impartita intre mai multi ostasi aceeasi imbracaminte, fiecare avea prin ea pe Acelasi Unul Hristos. Casa cea una reprezinta Biserica. Toti cei din Biserica primesc pe Hristos cel Unul, fara ca El sa se multiplice, ramanand prin El in unitatea Bisericii.
20) Casa cea una cu multi membri in ea, care mananca carnea aceluiasi Miel, reprezinta Biserica. Toti cei din Biserica primesc pe Hristos cel Unul, fara ca El sa se multiplice. Hristos insusi traieste ca Unul in toti. O pilda e si modul in care un invatator, vorbind multor elevi, fiecare dintre acestia il traiesc ca pe unul si acelasi, precum si el se simte ascultat de toti ca unul si acelasi. Cand un elev marturiseste invatatorului cum il simte, ascultandu-l, toti simt marturisirea aceluia ca pe o marturisire comuna.
21) E o remarcabila intelegere a camasii necusute din parti a lui Hristos, ci tesuta ca un intreg de sus, ea a reprezentare a trupului Sau, care nu s-a urzit din contributia barbatului si a femeii ci a iesitca om intreg, de sus, prin lucrarea Sfantului Duh.
22) Orice mama plange cand isi vede copilul suferind, chiar daca stie ca se va face bine. Durerea mamei care isi vede fiul intr-o extrema suferinta s-a manifestat cu toata puterea si in cazul Maicii Domnului. Ea isi aducea aminte ca Fiul ei i-a spus adeseori ca va avea sa suporte crucea pentru mantuirea oamenilor, dar durerea nu putea sa nu se manifeste cand il vedea chinuit pe cruce, desi credea ca prin aceste chinuri va trece spre inviere si va birui moartea tuturor.
Aceea se va intampla in viitor, dar acum il vedea suferind si nu putea sa nu sufere pentru aceasta, uitand in acele clipe cele ce vor fi in viitor. O simtire asemanatoare a durerii prezente, care il face sa nu Se gandeasca la efectul ei mantuitor, o avea chiar Iisus cand a spus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?” (Mt 27,46), sau: „Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta” (Mt 26,39).
23) Chiar in culmea durerilor trupesti, grija de cei iubiti ne face sa uitam acea clipa de durere. Cu atat mai mult a putut face aceasta Hristos. El si patimea, dar Se afla si intr-o stare mai presus de patimire.
24) Ucenicul, nefiind mama, putea mentine in inima mai prezent gandul ca Iisus sufera temporar, pentru ca sa invie si sa mantuiasca pe oameni, nefiind atat de coplesit de durere ca Maica Lui. De aceea o putea mangaia si pe Maica lui Hristos, aducandu-i mereu in minte ca patimirea Lui e trecatoare. ii putea aduce mereu in minte adancul tainei patimii lui Hristos.
25) Acreala otetului ii sporea lui Hristos si mai mult chinul. In loc sa-I dea putina apa, care sa-l usureze chinul, ii dau otet care i-l sporeste. Cei ce-L chinuiau isi arata in aceasta totala lipsa de mila, cea mai mare cruzime. Isi arata si ei toata acreala impotriva lui Hristos.
26) Rabdarea incercarilor pana la moarte (pana mai are cineva constiinta si putinta libertatii) ii intareste sufletul, sau voia pentru a ramane alipit binelui in asa masura, incat binele nu va mai putea fi despartit de el. Daca raman pana la capatul vietii mele in iubirea de Dumnezeu si de oameni, ma voi dovedi definitiv alipit ei. Subiectul care le-a rezistat va ramane si dupa moartea trupului, in veci, in bucuria de bine, care i-a dat si puterea rabdarii.
27) Manifestarea urii iudeilor nu putea merge mai departe impotriva lui Hristos, dupa ce El le-a rabdat pe toate pana la moartea cu trupul.
28) Mai mult decat a duce pe Cel urat la moartea cea mai dureroasa si de a-L batjocori si chinui in cele mai extreme feluri, chiar in timpul patimirii mortii, nu poate face cineva. Si-a epuizat toate formele si gradele urii. Iar Acela, rabdandu-le pe toate, S-a aratat mai tare ca toate.
29) S-a dus si in iad, dupa ce a murit, aratand ca, biruind moartea, nici iadul nu-L va putea tine in veci in el. Rabdand pana la moarte, fara sa fie atras de frica in slabiciune, si staruind in iubirea de Dumnezeu si de oameni, Se duce cu lumina si cu forta binelui si in iad, aratand ca El nu poate ii tinut acolo, ci poate scoate pe cei ce au fost dusi acolo, aflandu-se in asteptarea Lui. Prin alipirea la El, deci primind binele din El, toti cei ce au crezut in El au fost readusi la viata. Caci viata deplina este una cu binele, si binele este una cu Dumnezeu.
30) Nu numai prin inviere vom ajunge cu Hristos langa Tatal, ci si cand vom muri cil trupul, daca am crezut in Hristos.
31) Dreptatea prin Lege e cea castigata de om prin implinirea unor porunci. Dreptatea prin credinta e cea primita din puterea lui Hristos ca Dumnezeu facut Om, in comuniune cu cei ce se deschid Lui prin credinta. Dreptatea castigata de om prin implinirea poruncilor Legii, ca dreptate proprie, e foarte slaba fata de cea care ni se comunica de catre Hristos prin unirea cu El prin credinta. Din Hristos dobandim starea Lui de dreptate (starea virtutilor) adevarata. Caci avand-o El in mod real, ca Om care e si Dumnezeu, ne-o comunica si noua.
32) Hristos intra acum in mod real la Oumnezeu-Tatal ca Om in Persoana lui Hristos. Iar prin El putem intra si noi in comuniune reala cu Tatal. Nu mai intra arhiereul cu sange de animal, ci Arhiereul, sau Mijlocitorul real cu sangele Sau, ca sa fie sfintit acesta insusi. Daruindu-Se, astfel sfintit, si noua, intram si noi la Tatal cu sangele sfintit, cu sangele nostru sau cu existenta noastra vie unita cu a Fiului lui Dumnezeu facut Om.
Arhiereul Legii intra o data pe an, simbolizand o data in intregul timp de dinainte de Hristos. Hristos intra o data pentru toata istoria, obtinand mantuirea pentru omenirea din toate timpurile. Caci El nu mai coboara de acolo, ci El ridica pe oameni acolo treptat. Arhiereul Legii intra cu sangele unui vitel si al unui tap, ca jertfe de impacare, iar carnurile si pielea lor le ardea cu foc, afara de tabara (Lev. 9, 10-11), pentru ca nu erau curate. Hristos e jertfit intreg, afara de cetatea omeneasca, pentru ca, pe de o parte, poarta pacatul tuturor, pe de alta, nu are pacate personale.
El intra cu sangele Sau la Tatal, iar cei ce cred in El se indumnezeiesc deplin prin intrarea Sa la Tatal, se sfintesc real (Evr. 9,12-14). De aceea in bisericile ortodoxe s-a pastrat catapeteasma intre cerul unde Se aduce Hristos Tatalui intr-o prelungire a actului de pe Golgota si credinciosii care privesc in unitate spre El. Prin usile acestei catapetesme iese adeseori preotul, ca reprezentant al lui Hristos, si credinciosii se impartasesc prin usile deschise ale altarului, pentru a arata ca Hristos coboara la ei fara sa paraseasca cerul, ci deschizandu-le lor comunicarea cu cerul.
33) Cunoasterea lui Dumnezeu cel nevazut nu ni se mai comunica in Hristos prin chipuri si descrieri, care o acopera, ci prin experienta directa si simpla a credintei, care n-are nevoie de multe cuvinte, caci e mai presus de ele.
34) Atata trebuie sa facem: sa credem cu inima si sa spunem cu gura „Domnul lisus”. Caci, zicand aceasta, il marturisim pe lisus ca Stapanul nostru, sau ca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si inviat din morti. Printr-un singur cuvant se marturiseste o credinta plina de un continut nesfarsit de bogat, care e temeiul mantuirii noastre. Sfantul Ieronim a spus ca se poate exprima credinta crestina fie intr-o propozitie extrem de scurta, fie in expuneri nesfarsite.
35) De abia cand s-au epuizat toate formele de rautate ale iudeilor impotriva lui Hristos, sfarsind cu moartea, si El le-a invins pe toate printr-o rabdare neslabita prin revolta, actualizand suprema tarie a sufletului ajutat si de puterea lui Dumnezeu, El a intrat ca Om la Tatal, rupandu-se catapeteasma care despartea pe oameni de Dumnezeu. Iar prin Hristos li s-a dezvaluit tuturor celor ce cred in Hristos si se sfintesc dupa asemanarea si dupa puterea Lui misterul Sfintei Treimi. S-a dezvaluit experientei credintei noastre Adevarul prin Hristos cel intrupat ca Revelatorul Adevarului, avand in Sine Adevarul, descoperindu-Se ca Persoana iubitoare a Tatalui si descoperind in Sine pe Tatal, aceasta facand-o prin Duhul Sfant, in Care Ei sunt unifi si prin Care Ei Se unesc cu noi.
36) Templul este si el ca o imbracaminte a lui Dumnezeu, dar mai ales catapeteasma, care acopera locul cel mai tainic in care Se afla Dumnezeu. Dumnezeu sau Hristos insusi fac sa se rupa catapeteasma Prin aceasta va arata nu numai vointa de a Se descoperi mai mult, ci si durerea pentru dusmania lor fata de Sine. intr-un fel tot pamantul este ca un fel de imbraca minte a Fiului lui Dumnezeu facut Om. De aceea si „pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat” (Mt 27, 51). Era efectul imputinarii puterii in trupul Lui si a retragerii puterii dumnezeiesti.
37) Sub pretextul unui act de evlavie, adica al respectarii sambetei Pastilor, capeteniile evreilor cer sa li se dea favoarea de a produce celor apropiati de moarte o si mai mare si mai cruda durere. Cer sa-si implineasca pofta celei mai mari cruzimi, ca un motiv de pietate.
38) Pentru doua motive a randuit Dumnezeu ca ostasii sa strapunga coasta lui Hristos: a) ca sa se vada in aceasta implinirea unor proorocii despre Hristos, deci ca El este cu adevarat Hristos, si b) ca sa se vada ca Taina Botezului si a Sfintei impartasanii contin apa si sangele ce curg in mod nevazut mai departe din Sfantul trup al lui Hristos, deci ca prin ele facem apa si sangele nostru purtatoare ale apei si sangelui trupului Sau jertfit, ca si noi sa inviem asemenea Lui. Trupul Lui mort se afla la capatul suferintei pamantesti si in trecere spre inviere, prin sufletul Lui intarit de dumnezeirea Lui. Deci si apa si sangele ce curgeau din El parcurg acest drum.
39) Primul din aceste citate se refera la mielul pascal, care era chipul lui Hristos, Mielul adevarat.
40) Dumnezeu a randuit ca trupul lui Hristos sa fie asezat in mormant de doua persoane, ca sa nu se dea crezare argumentului necredinciosilor ca mormantul a fost gasit gol pentru ca, de fapt, trupul lui Hristos n-a fost inmormantat. Si tot Dumnezeu a randuit ca Hristos sa aiba doi ucenici nestiuti de iudei, dintre capetenii, ca sa nu fie impiedicati de ei sa-L inmormanteze.
41) Era si la iudei obiceiul de a cinsti trupul celui mort, fapt manifestat prin miresmele care se aplicau giulgiului in care era infasurat Trupul nu era nici pentru ei numai o materie destinata descompunerii.
42) Moartea lui Hristos a transformat moartea omeneasca intr-o moarte noua, intai in El si apoi in toti cei ce cred in El. Ea a devenit un somn scurt, o trecere la viata noua a umanitatii in Dumnezeu, la viata plina de bucurie in Dumnezeu. E o viata cu adevarat noua, care nu se invecheste niciodata, caci nu se corupe, nu slabeste, sporeste continuu in putere si bucurie din comuniunea cu Dumnezeu.
43) „Blestemul” lui Dumnezeu care a adus moartea peste urmasii lui Adam nu e un act prin care Dumnezeu i-a supus mortii, ci o inchidere a oamenilor fata de iubirea Lui, o inchidere fata de vointa lui Dumnezeu de a li se comunica puterea Lui prin iubire. Urmasii lui Adam au mostenit slabiciunea lui in ase deschide deplin lui Dumnezeu.
44) Cei ce credem in Hristos prin moartea trupului trecem intr-un somn asemenea celui al lui Hristos din cele trei zile dinainte de invierea cu trupul. E un somn care ne mentine intr-o viata a sufletului, nedeplina, dar totusi cu o anumita constiinta plina de nadejdea cea-buna a invierii. E ca uit fel de somn, pentru ca ne amintim de toate cele traite in trup ca intr-un vis, dar n-avem puterea sa savarsim faptele reale, asa cum le savarseam cand eram in trup.
45) Daca ar fi fost un mormant vechi, ar mai fi fost in el si alti morti. In acest caz, mormantul n-ar fi ramas gol dupa invierea lui Hristos. Sau ar fi inviat si cei asezati in el inainte de Hristos. Cu intelepciune a randuit Dumnezeu deci asezarea lui Hristos intr-un mormant nou. Cum ar fi stiut Evanghelistul sa inventeze toate aceste amanunte bine oranduite in vederea invierii lui Hristos, daca nu s-ar fi petrecut ele de fapt asa prin lucrarea lui Dumnezeu?
46) Iudeii n-ar fi avut nici un motiv sa fure trupul lui Hristos. De aceea ei au invatat pe ostasii de paza sa spuna ca ucenicii L-au furat cand ei dormeau. Dar, daca L-ar fi furat ei sau oatasii, de ce nu L-ar fi luat cu giulgiuri cu tot? Parasirea giulgiurilor in mormant e si ea o dovada ca Iisus a inviat Cel inviat nu mai putea purta giulgiuri de mort Evangheliile, prezentand pe ucenici venind la mormant si vazand mormantul gol, arata ca nu poate fi vorba nici de furarea trupului lui Iisus de catre ei, nici de o plecare a lui Iisus, Care n-ar fi suferit decat o moarte aparenta.
Cum ar fi vazut ei giulgiurile in mod foarte real, sau cum le-ar fi lasat El in mormant plecand cu un trup pamantesc gol, in cazul ca ar fi plecat singur? Mai trebuie notat ca Dumnezeu a randuit ca invierea sa aiba loc in prima zi dupa sambata, nu numai ca sa se arate si prin invierea de a treia zi ca moartea lui lisus a fost reala, ci si pentru ca sa poata veni unii din ai Sai sa vada mormantul gol, neputand face aceasta sambata, si mai ales in sambata Pastilor iudaice. S-a randuit asa ca sa se vada ca in prima zi dupa sambata in care s-a serbat odihna lui Dumnezeu pentru lumea cazuta in pacat are loc innoirea lumii prin invierea lui Hristos.
Precum lumea cazuta in pacat a inceput in prima zi, asa incepe lumea innoita in a opta zi, Sarbatoarea Mielului adevarat, Care ne-a mantuit prin inviere. Aceasta nu putea coincide cu sarbatoarea mielului Legii Vechi, sau a Pastilor evreiesti, care nu ne mantuia, ci era numai un chip al Mielului adevarat si mantuitor Ce avea sa vina dupa aceea. Gruparile neoprotestante sambetiste nu cunosc innoirea lumii prin Hristos, ci raman la lumea veche a lui Iehova si a mielului.
47) Textul grec exact „Sambata tarz

Trofeu de biruință împotriva diavolului este Crucea lui Hristos

Așadar, orice faptă și minune[1] a lui Hristos este mare și minunată, dar mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva nu se desființează moartea, decât prin crucea lui Hristos: păcatul strămoșului se dezleagă, iadul este prădat, Învierea este dăruită, ușile Raiului s-au deschis, firea noastră șade de-a dreapta lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu și moștenitori am devenit[2]. Acest semn ne este dat pe frunte[3], în ce chip s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Căci prin acesta credincioșii se deosebesc de necredincioși și prin el ne recunoaștem între noi. Acest trofeu de biruință ne este dat împotriva diavolului (acesta ne face să disprețuim toată plăcerea trupească și însăși moartea), acesta este învierea celor ce zac, întărirea celor ce stau, bastonul celor neputincioși, toiagul celor păstoriți, călăuzirea celor ce se întorc, desăvârșirea celor ce înaintează, mântuirea sufletului și a trupului, alungarea tuturor relelor, dătătorul tuturor bunătăților, nimicirea păcatului, pomul învierii, pomul vieții celei veș­nice. Cei ce i ne închinăm cu credință dobândim partea lui Hristos cel Răstignit.

Ne închinăm împreună cu ea la cuiele, la sulița, la mântuitoarea Golgota, la mormântul cel făcător de viață[4]. Ne închinăm chipului cinstitei cruci, alcătuit din orice materie, nu cinstind materia, să nu fie, ci chipul, ca un simbol al lui Hristos (Căci ce spune îngerul femeilor? Pe Iisus Nazarineanul cel Răstignit Îl căutați[5], și Apostolul: Iar noi Îl propovăduim pe Hristos cel Răstignit[6]), încât ne închinăm chipului crucii, dar după desființarea chipului[7] deloc nu ne mai închinăm, chiar dacă ar fi de aur sau pietre prețioase.

(Cuviosul Teognost, Tezaurul, Editura Doxologia, 2015)

[1] Cf. Sfântul Ioan Damaschin, De fide orthodoxa IV 11, ed. Kotter 84, 21-29, 40-48; PG 94, 1128-1129.
[2]Romani 8, 17.
[3] Cf. Apocalipsa 7, 3.
[4] Cf. Sfântul Ioan Damaschin, De fide orthodoxa IV 11, ed. Kotter 84, 51-72; PG 94, 1132.
[5] Marcu 16, 6.
[6] I Corinteni 1, 23.
[7] Adică dacă se strică forma crucii, dacă nu-și mai păstrează forma de cruce, nu ne mai închinăm, se referă la obiectul pur și simplu.

Cuvânt la Sfânta si Marea Vineri

„Parintele Meu, de este cu putinta, treci de la Mine paharul acesta; insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti.”(Matei 26, 39)

Eu cred ca multi se intreaba pentru ce Hristos a grait aceste cuvinte; si cei necredinciosi vor ras­talmaci aceste cuvinte, spre a intinde cursa frati­lor nostri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atat navalirea acelora sa o respingem, cat si pe fratii nostri sai scapam de neliniste si de stramtoare, sa observam aceste cuvinte mai de aproape, sa ne oprim la talcuirea acestui loc si sa patrundem in intelesul lui cel adanc.

Caci citirea si audierea cu­vintelor nu ajuta la nimic, daca ele nu se si pricep inca si vistiernicul acela al imparatesei Candakiei citea, dar cat ii lipsea ucenicul lui Hristos, care sa-i talcuiasca cele citite, el nu intelegea. Ca nu acelasi lucru sa vi se intample si voua, fiti cu bagare de seama la cuvintele noastre, atintiti-va priceperea voastra si primiti cuvantarea mea cu suflet plin de luare aminte si ravnitor. Ochiul vostru sa se uite cu agerime, duhul vostru sa fie atintit si sufletul vostru sa se curateasca de toate grijile cele pamantesti, pen­tru ca noi sa nu aruncam cuvantul lui Dumnezeu in spini, nici pe piatra si nici pe cale, ci sa cultivam un ogor gras si roditor, spre dobandirea unui se­ceris bogat.

Daca veti asculta cuvintele mele asa, veti inlesni lucrarea mea, iar voi insiva fara osteneala veti afla cele despre va vorbesc. Ce zice lo­cul din Biblie, care astazi ne preocupa? „Parinte, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”.

Ce va sa zica el cu aceasta? Noi trebuie sa dam inte­lesul cuvintelor, inainte de a le talcui mai departe. Asadar, ce voieste el sa zica? Voieste sa zica: „Pa­rinte, de este cu putinta, treaca de la mine”.

Ce zici tu? Prin urmare, nu stia El, oare, de este aceasta cu putinta sau nu ? Cine cuteaza a adeveri aceasta de­spre Hristos, macar ca cuvintele par a insemna aceas­ta? insa nu trebuie sa ne agatam de un cuvant, ci sa patrundem in intelesul, in scopul celui ce vor­beste, sa invatam a cunoaste pricina si timpul grairii sale, si toate acestea a le combina, spre a desco­peri intelesul cel ascuns. Dar cum putea intelepciu­nea cea vesnica si negraita, cum putea Cel ce cu­noaste pe Tatal, precum Tatal cunoaste pe Fiul, cum se putea ca Acesta sa nu stie de trebuie a pa­timi sau nu? O astfel de stiinta, ca cineva trebuie a patimi, negresit, nu este mai insemnata si mai inalta decat stiinta intelepciunii celei launtrice si a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaste cu desavarsire. El zice asa: „Precum Tatal Ma cunoaste pe Mine, si Eu cunosc pe Tatal” (In.10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu ? Chiar profetilor nu le era necunoscut, de trebuia sa patimeasca Iisus sau nu, ci ei au spus mai inainte, foarte lamurit si hotarat, ca aceasta trebuia sa se intample cu toata siguranta. Ei au stiut si au predicat ca Hristos va fi rastignit, pentru ce se va face aceasta si ce binecuvantare va curge de aici pentru omenire, ca El se va ingropa, dar va invia; a stiut vanzarea Iudei, judecata cea ne­dreapta si celelalte, toate acestea descriindu-le in­tocmai. Si Acela care a trimis pe profeti si le-a po­runcit sa vesteasca toate acestea, El insusi sa nu le fi stiut oare ? Ce om cu judecata va zice aceasta? Asadar, tu vezi ca acele cuvinte nu trebuie cineva sa le inteleaga cu usurinta.

Dar nu numai partea aceasta dintai a cuvintelor acelora da de gandit, ci si graiurile urmatoare, inca si mai mult. El zice: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”. Asadar, se pare ca nu nu­mai ca nu stia de este aceasta cu putinta sau nu, ci pare inca a se feri de moartea cea de pe cruce. Caci cuvintele Sale par a avea acest inteles: „De este iertat, as voi sa scap de cruce si de moarte”. Si cu toate acestea, cand Petru, capetenia Apostolilor, zi­sese lui Hristos: „Milostiv fii Tie, Doamne, sa nu fie Tie una ca aceea, ca sa fii omorat” (Mt. 16, 22), El l-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicandu-i: „Du-te de aici, satano, ca sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor”(Mt. 16, 23).

Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru marturisirea lui (Mt. 16, 17), iara gandirea de a nu fi rastignit I se paruse Lui asa de nebuneasca, incat pe Apostolul, pe care il fericise si caruia ii daduse cheile imparatiei cerului, acum il numeste Satana, caci a zis: „Milostiv fii Tie, Doam­ne, si sa nu se intample Tie moarte pe cruce”. Cum oare sa nu voiasca acum a fi rastignit Acela, care asa de tare mustrase pe ucenicul Sau si asa de as­pru il infruntase, pentru ca ii zisese: „Sa nu te ras­tignesti?” Si cum putuse El, in pilda despre pasto­rul cel bun, sa puna ca o fapta buna, de capetenie, moartea Sa pentru oi? El a zis asa: „Eu sunt pas­torul cel bun; iara pastorul cel bun isi pune viata pentru oi” (In. 10, 11).

Si apoi adauga la aceasta: „Iara naimitul, care nu este pastor, lasa oile si fuge, cand vede lupul venind”. Daca insusirea pastorului cel bun este de a-si pune viata, precum insusirea namitului este „de a nu face aceasta, apoi cum pu­tea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine pastor bun sa se roage a scapa de moarte? Cum a putut El sa zica: „Eu [sufletul] de la Mine insumi il pun” (In. 10, 18)? Daca pui tu sufletul tau propriu, de buna voie, cum poti ruga pe altul sa te apere de moar­te? Inca si in alt loc zice Hristos: „Pentru aceasta Tatal Ma iubeste, ca Eu imi pun sufletul Meu, ca iarasi sa-l iau” (In. 10, 17). Iara daca El nu voieste a se rastigni, ci se fereste si roaga de aceasta pe Tatal, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el sa fie iubit de Tatal?

Dragostea purcede tocmai din conglasuirea vointelor. Si daca Hristos nu ar fi voit sa se rastigneasca, cum putea Pavel sa zica: „Um­blati intru dragoste, precum si Hristos v-a iubit pe voi si S-a dat pe Sine la moarte pentru noi” (Efes.5, 2)? Insusi Hristos zice ca El voieste sa se rastigneasca: „Parinte venit-a ceasul, preamareste pe Fiul Tau” (In. 17, 1). Prin preamarire intelege El rastignirea. Daca El altadata ruga moartea de la Ta­tal, cum de se fereste El acum de dansa ? Iara cum ca prin preamarire intelege El rastignirea, asculta ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: „inca nu era Duh Sfant, ca inca nu se preamarise Hristos” (In. 7, 39). intelesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se daduse, caci mania lui Dum­nezeu nu se ridicase deasupra oamenilor si Hristos nu mersese inca la moartea cea de pe cruce. Adica crucea a starpit mania lui Dumnezeu asupra oame­nilor, a lucrat impacarea, a prefacut pamantul in cer, a unit pe oameni cu ingerii, a daramat taria mortii, a surpat puterea diavolului, a starpit puterea paca­tului, a eliberat lumea din ratacire, a reintors ade­varul, a speriat duhurile cele rele, a daramat capistele idolesti, a rasturnat jertfelnicele lor, a manat fumul jertfelor, a sadit fapta cea buna si a intemeiat bisericile.

Crucea este vointa Tatalui, cinstea Fiului, bucuria Sfantului Duh, dar si marirea Sfantului Pavel, care zice: „Sa nu fie mie a ma lauda, fara nu­mai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos”(Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasa decat soarele si mai stralucita decat razele soarelui. Chiar de s-ar intuneca soarele, crucea totusi straluceste; si soare­le se intuneca, pentru ca se covarseste de sclipirea crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastra(Col. 2, 14), a nimicit temnita mortii si ne-a dat cea mai desavarsita dovada de dragoste a lui Dumne­zeu: „Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul-Nascut Fiul sau L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara” (In. 3, 16). Si Pavel zice: „Fiind noi vrajmasi, ne-am impacat cu Dumnezeu prin moar­tea Fiului Sau”(Rom. 5, 10).

Crucea este o tarie nebiruita, o pavaza neinvinsa, siguranta bogatilor, norocirea saracilor, ocrotirea celor prigoniti, inar­marea celor napaditi, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel marit si minunat. Cru­cea iarasi a deschis raiul, a varat intr-insul pe tal­harul si a introdus in cer neamul omenesc, care era aproape sa se prapadeasca, nici macar de pa­mant nefiind vrednic. Asa de multe bunatati ni s-au impartasit si ni se vor impartasi prin cruce, si Hristos sa nu fi voit sa se rastigneasca !

Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta ? Iara daca El, intr-adevar, n-ar fi voit sa se rastigneasca, cine l-ar fi silit, cine l-ar fi nevoit ? Pentru ce oare a trimis El inainte pe Profeti, ca sa prevesteasca ca El se va rastigni, si ca El voieste aceasta; pentru ce i-a trimis inainte, daca El nu voia sa patimeasca ? Si pentru ce a numit el crucea „pahar”, daca nu avea placere de dansa? Caci prin aceste cuvinte El arata cat de mult do­reste crucea. Adica precum cel insetat pofteste un pahar, tot asa dorea El rastignirea. De aceea a zis El: „Eu doar am dorit sa mananc cu voi aceste pasti” (Lc. 22, 15). Si El a zis aceasta nu fara temei, ci pen­tru ca dupa cina il astepta rastignirea.

Deci cum putea Acela, care numise rastignirea preamarire si pedepsise pe Apostolul Sau pentru ca voia sa-L opreasca de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda pastorului celui bun aratase lamurit ca va merge la moarte pentru oile Sale, care decla­rase ca avea asa mare dor de dansa si ca se duce la moarte de buna voie, cum putea El sa se roage ca sa nu-l atinga moartea? Daca El insusi n-ar fi voit sa moara, nu s-ar fi putut oare impiedica vraj­masii Lui de la prigonirea lor? Dar tu vezi ca El de buna voie merge intru intampinarea lor. Si cand ei L-au intalnit. El i-a intrebat: „Pe cine cautati!” Ei I-au raspuns: pe Iisus. Si El a zis catre dansii: „Eu sunt”; atunci ei s-au ferit si au cazut la pamant (In. 17, 4-6). Asadar, dupa ce El mai intai i-a lovit cu orbire si le-a aratat ca El putea scapa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu sa vezi ca nu prin sila sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Sai, ci de buna voie si nesilit a rabdat acestea, pre­cum cu mult mai inainte se hotarase. Pentru aceea profetii au fost trimisi inainte, pentru aceea patri­arhii au prevestit aceasta si pentru aceea crucea cu mult mai inainte a fost aratata si preinchipuita, prin cuvinte si prin fapte.

Cu toate acestea, ceea ce acum urmeaza in cu­vintele lui Hristos, ne pune pe ganduri si mai mult. Adica, dupa ce Hristos a zis: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, El adauga: „Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”. Aici, chiar dupa litera, se intalnesc doua vointe. Tatal voind ca El sa fie rastignit, iara El nu. Noi vedem in toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi ca Hris­tos de-a pururea voieste la fel cu Tatal, de-a pu­rurea este in conglasuire cu Dansul. Caci cand El zice: „Parinte, pazeste-i pe dansii, ca sa fie una, pre­cum si Noi una suntem” (In. 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decat ca vointa Tatalui si a Fiului sunt cu desavarsire asemenea. Si cand zice: „Graiurile, care Eu le graiesc, nu de la Mine le graiesc, ci Tatal este Cel ce graieste intru Mine” (In. 14, 11), iar prin aceasta arata aceeasi. Cand zice: „Eu de la Mine insumi nu am venit” (In. 7, 28) si: „Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic”(In. 5, 30), El nu voieste sa zica ca n-are putere la aceasta, ci voieste a arata la­murit ca in vorbele, faptele si in toate lucrurile voia Lui si a Tatalui sunt cu desavarsire deopotriva.

Caci cuvintele: „Eu nu graiesc de la Mine” arata nu lip­sa de putere, ci conglasuirea lui cu Tatal. De unde insa vine ca El acum zice: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”; pentru ce oare Mantuitorul lumii zice asa? Va rog sa fiti cu mare bagare de sea­ma. Era foarte greu de a crede in intruparea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta covarsire a iubirii Sale de oameni si marimea pogorarii Sale erau inspaiman­tatoare, cerandu-se multe dovezi pentru ca ele sa fie socotite adevarate. Caci gandeste, numai, ce va sa zica a auzi si a afla ca Dumnezeu cel negrait si netrecator, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii si nu se poate pipai, Acela „in mana caruia sunt marginile pamantului” (Ps. 94, 4), care „cauta spre pamant si-l face a se cutremura, Cel ce se atinge de munti si ei fumega”(Ps. 103, 32), a carui stralucire, chiar cand ei se po­goara, nu o pot suporta heruvimii, ci isi acopera fetele cu aripele lor, ca Acesta care este cu mult mai inalt decat toate gandurile si decat toate cu­getele, intrecandu-i pe ingeri, pe Arhangheli si pe toate puterile ceresti, sa voiasca a se face om si sa primeasca trupul cel format din pulbere, sa intre in pantecele fecioarei si sa petreaca acolo noua luni, a se adapa la pieptul ei si a suferi toate intampla­rile omenesti – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare ? Iara pentru ca ceea ce avea sa faca era atat de miraculos si neobisnuit, incat multi n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai in­tai pe profeti ca sa prevesteasca aceasta; si a pro­fetit inca Patriarhul Iacov, cand a zis: „Din vlastare fiul meu te-ai inaltat, te-ai culcat si ai adormit ca un leu” (Fac. 49. 9). Inca si Isaia a zis despre Dan­sul; „Iata fecioara va zamisli si va naste fiu, si se va chema numele lui Emanoil” (is. 7, 14). Si in alt loc zice el: „Vazutu-1-am ca un prunc si ca o radacina pe pamant insetat” (is. 53, 2). inca si David a vor­bit despre venirea Lui in trup prin cuvintele: „Pogori-se-va ca ploaia pe lana si ca picatura ce cad pe pamant”(Ps. 72, 6), pentru ca El a intrat in pan­tecele mumei sale fara a fi fost bagat in seama si fara vuiet.

Insa toate aceste prevestiri ale inomenirii Sale nu erau inca de ajuns, ci pentru ca El sa fie socotit om cu adevarat, s-a supus la toate cele omenesti. De aceea nu s-a infatisat El deodata ca om crescut, ci s-a nascut si s-a nutrit de muma-Sa, a crescut si a sporit, pentru ca prin toate acestea sa fie crezuta omenirea Lui cea adevarata. Ba inca nu s-a oprit la aceasta dovada, ci a suferit cu trupul Sau toate slabiciunile firii omenesti, a insetat si a flamanzit, a dormit si a ostenit, ba a mers si la cruce si a pa­timit atat de mult, pe cat poate vreun om patimi.

De aceea a cazut de pe fata Lui sudoarea ca pica­turile de sange, pentru aceea s-a intristat si s-a des­curajat. Deci, precum El flamanzea si ostenea, dor­mea si manca si bea, tot asa si pregeta a muri, si prin aceasta a aratat adevarata Sa omenire; caci dra­gostea catre viata este sadita in firea omeneasca. Asadar, spre a arata ca trupul, pe care El l-a luat, nu este nalucire, nici parere, de aceea El a pus la iveala inaintea noastra patimile Sale.

Acesta este un temei. Afara de aceasta, pot sa va mai aduc si un altul, care este tot asa de insemnat; care este acesta ? Hristos a voit sa invete pe oa­meni toate faptele cele bune. Iara cine voieste sa dea invatatura dreapta, trebuie sa invete nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Aceasta este invatarea cea mai buna. Cand carmaciul sta langa invatacelul sau, aratandu-i cum sa tina carma, uneste vorba cu exemplul; el nu numai vorbeste, nici numai lu­creaza, ci le uneste amandoua. La fel face si zida­rul. Pune pe invatacelul sau langa sine si ii arata, prin cuvant si prin fapta, cum trebuie sa zideasca. Tot asa fac si ceilalti mesteri, invatarea si exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindca Hris­tos a venit ca sa ne invete toate faptele cele bune, de aceea El invata ce trebuie a face si totodata si El insusi facea; caci El zice asa: „Cine va face si va invata asa, acela mare se va chema intru imparatia cerului”(Ml. 5, 19).

Iata, El voia ca noi sa fim sme­riti si blanzi, si a invatat aceasta cu cuvintele, insa El a invatat aceasta si prin faptele Sale, caci dupa ce a zis: „Fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei blanzi” (Mt. 5, 3-4), a aratat prin faptele Sale cum trebuie a implini aceasta datorie. El a luat fota, s-a incins cu dansa si a spalat picioarele ucenicilor Sai (In. 13, 4-5). Ce a putut sa fie asemenea acestei smerenii? Asadar, El a invatat aceasta fapta buna nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta. Tot asa a aratat El cu fap­ta blandetea si paciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste fata de sluga arhiereului, dar zis numai atata: „De am grait rau, marturiseste de rau, iara de am grait bine, de ce Ma bati?” (In. 18, 23).

El a porun­cit a ne ruga pentru vrajmasi, dar iarasi ne-a in­vatat si aceasta prin faptele sale. Caci cand spanzu­ra pe cruce, a zis: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Le. 23, 34). Asadar, precum El ne-a porun­cit noua sa ne rugam pentru vrajmasi, asa s-a rugat si El insusi, macar ca si fara de aceasta El putea sa-i ierte, prin propria Sa putere.

Iarasi a poruncit El sa facem bine celor ce ne urasc, sa binecuvan­tam pe cei ce ne clevetesc. Si aceasta a facut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, macar ca ei il huleau, ca si cum ar fi El insusi cuprins de demon. El gramadea binefacerile asupra prigonitorilor Sai si a introdus in imparatia cerului pe cei ce au voit sa-L rastigneasca. Mai departe zice El catre ucenicii Sai: „Sa nu purtati la branele voastre nici aur, nici argint, nici arama” (Mt. 10, 9); si El a implinit si aceasta, precum singur zice despre Sine: „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iara Fiul Omu­lui nu are uncie sa-Si plece capul”(Mt. 8, 20).

El ne-a invatat si cum sa ne rugam. Apostolii au zis catre Dansul: „Doamne, invata-ne sa ne rugam” (Lc. 11, 1); si de aceea El insusi se ruga, pentru Ca ei sa invete de la Dansul a se ruga. El insa trebuia sa le arate lor nu numai ca trebuia a se ruga, ci inca si cum sa se roage. De aceea, El le-a dat si formula ru­gaciunii: „Tatal nostru, carele esti in ceruri” si cele­lalte. Fiindca El ne-a poruncit a ne ruga: „si nu ne duce in ispita”, adica in primejdie, ne invata aceas­ta insusi si cu fapta, cand zice: „Parinte de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, prin care invata pe toti credinciosii a nu se arunca singuri in primejdii, ci a astepta napadirea vrajmasilor, iar atunci a arata toata barbatia. Ei nu trebuie a se gra­bi insisi si a se expune primejdiei.

Asadar, fiindca El voia sa invete pe ucenicii Sai a se ruga, se roaga si El insusi, dupa firea Sa cea omeneasca, nu insa dupa cea dumnezeieasca. Iara ca om s-a rugat El, pentru ca sa ne invete ca tre­buie sa ne rugam pentru izbavirea noastra din primejdii. Iara daca izbavirea noastra va fi cu neputinta, atunci sa respectam hotararea cea dumnezeieasca. De aceea a zis El: „Insa nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu”. Aceasta nu trebuie a se intelege ca si cum El ar avea alta vointa decat Tatal; si cuvintele acestea trebuie sa fie invatatura pentru oameni, ca ei, chiar cand sunt in necaz si in primejdie, cand tremura si nu le place a muri, to­tusi trebuie sa supuna vointa lor vointei Lui Dum­nezeu. Pavel stia aceasta si a si implinit-o. El a rugat pe Domnul ca sa departeze ispitele de la dansul si a zis: „De trei ori pe Domnul am rugat” (II Cor. 12, 8), dar fiindca aceasta nu era voia Domnului, el a adaugat: „de aceea binevoiesc intru neputinta, in nevoi si in prigonire” (II Cor: 12, 10). Voiesc sa va spun aceasta mai lamurit.

Pavel era inconjurat de multe primejdii si s-a rugat ca sa se mantuiasca de dansele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: „Des­tul iti este harul Meu, ca puterea Mea intru neputinte se savarseste” (II Cor. 11, 9); si dupa aceea el a stiut care era voia lui Dumnezeu, supunandu-si voia sa voii lui Dumnezeu.

Asadar, Hristos amandoua acestea ne-a invatat prin rugaciunea Sa, sa nu ne aruncam insine in primejdii, ci sa ne rugam pentru departarea pri­mejdiei. Daca ea totusi ne-a ajuns, sa o intampi­nam cu barbatie si cu rabdare si sa supunem vo­inta noastra vointei lui Dumnezeu. Deci, stiind noi acestea, sa ne rugam, ca sa nu cadem in ispita: iara daca am cazut in ea, sa cerem de la Dumnezeu rabdare si putere si totdeauna sa supunem vointa noastra vointei Lui. Atunci vom petrece viata aceas­ta de acum in liniste si vom dobandi bunatatile cele viitoare; carora fie sa ne invrednicim prin ha­rul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine lauda, acum si pururea si in vecii veci­lor! Amin

Sfantul Ioan Gura de Aur

Plansul de vineri seara – Sfantul Efrem Sirul


Suflet necajit se apropie la Tine, Sfinte Stapane, si cu lacrimi vorbeste Tie pentru vrajmasul cel pierzator, si cu smerenie cade, rugandu-se Tie pentru impotrivnicul ce il necajeste pe el.

Deci, de vreme ce cu indraznire vine la Tine, auzi-l pe dansul degraba si, alergand la Tine cu dorire, cerceteaza-l pe el cu sarguinta. Daca-l vei trece cu vederea pe dansul, necajit fiind, va pieri; daca vei zabovi a-l auzi pe el, inconjurat fiind, se va pierde.
Iar daca pentru indurarile Tale il vei cerceta pe dansul, se va afla; daca il vei cauta pe dansul, se va mantui; daca il vei auzi pe el, se va imputernici. Sa nu il treci cu vederea pe dinsul, ca sa nu il apuce vrajmasul, caruia i-ai dat carte de despartire si pe care l-ai alungat.
Sa nu pomenesti intaratarile mele cele prea-rele cu care am intaratat darul Tau, o, Stapane milostive, si sa nu imi faci dupa lucrurile mele, ci mai vartos daruieste-mi mie, pacatosului, putina vreme, ca sa aflu ragaz de pocainta adevarata, iubitorule de oameni, bunule.
A suferit darul Tau multa multime de pacate si nelegiuiri ale tineretilor mele si acum ar suferi si lepadarea, intaratarea si obraznicia. Eu insumi stiu, Doamne, ca Te-ai jurat asupra-Ti ca nu voiesti moartea pacatosului, ci mai vartos sa se intoarca si sa-l viezi pe dansul, sa se mantuiasca de pacatele lui cu indurarile Tale.
Darul Tau, Stapane, iubitorule de suflete, totdeauna biruieste cu ale sale milostiviri si indurari, ca sa miluiasca si sa mantuiasca pe cei ce Te doresc pe Tine. El imi cerceteaza inima mereu si, de va afla odihna, intrand va locui intru dansa; iar de nu o va afla pe dansa curata, se departeaza indata.
Si iarasi indurarile Tale il silesc pe el a veni si a ma cerceta pe mine, nevrednicul; iar eu, ticalosul, sunt de buna voie intors, iar nu dupa fire. Ma aflu pururea inalt-cugetator, molatic si viclean.
Nu-mi pazesc mintea, din trandavie, si vrajmasul imi pune in minte ganduri de viclenie, necurata desfranare, frumusete femeiasca imi indulceste mintea si-mi intineaza sufletul meu, si de multe ori intru faradelegile mele de mai inainte ma aflu, zacand ca intr-o mlastina in gandurile cele spurcate.
Si venind darul Tau, intru inima mea afla rea putoare, pentru gandurile cele spurcate, si indata se departeaza, neafland intrare sa intre si sa se salasluiasca intru mine precum voieste. Spala inima mea cu dulceata luminoasa, ca sa-mi vin intru simtire, ca m-a cercetat pe mine si nu a aflat intrare, ca asa sa caute a o indulci pe dansa.
Si stiu ca, de catre insasi milosardia silindu-se sa ma miluiasca, nu se va departa de la mine cu totul. Milele si indurarile Tale se propovaduiesc pretutindeni prin Evanghelii, si prin Apostoli, si prin toate scripturile Sfintilor Parinti si Dascali.
Eu – stiind pilda curvarului, primirea lui Manase, a talharului, a lui Zaheu, a vamesului, a desfranatei, a Cananeiencei, a aceleia ce ii curgea sange, a slabanogului, a orbului, a fiicei lui Iair, a tuturor celor mai inainte scrisi – venind catre Tine, ma rog sa-mi deschizi milostivirile Tale si sa ma primesti si pe mine.
O, bunatate si iubire de oameni a lui Dumnezeu! Cum doreste si sileste pe toti oamenii sa se mantuiasca! Cruta, Doamne, pe netrebnicul robul Tau. Cruta, milosarde Hristoase, Mantuitorule, zidirea Ta. Ca de nu Tu, Doamne, ma vei intelepti pe mine, ticalosul, si de nu-mi vei da mie luminare inimii, nu pot, din multa mea rautate, sa-mi vad lenevirea mea si moliciunea.
Ci, de vreme ce ma tin si ma biruiesc de amarul vrajmas care ma necajeste pe mine, de-a pururea voi striga cu lacrimi noaptea si ziua catre bunatatea Ta, ca sa ma izbavesti pe mine din cursele lui, caci in fiecare ceas isi innoieste asupra mea maiestriile sale; in fiecare ceas, cu ganduri curvesti si cu pofte de dezmierdari imi necajeste sufletul meu.
Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile marii, sa-l certe si pe dansul, ca sa se surpe de la mine, netrebnicul robul Tau; caci se sarguieste a-mi alunga gandirea de la indulcirea si buna cugetare a poruncilor Tale.
Trimite-mi, Stapane, darul Tau degraba, ca sa alunge de la robul Tau pe balaurul cel mare, impreuna cu toate gandurile lui cele rusinoase, si rele, si viclene; fiindca strapunsaturile sagetilor lui s-au facut putrede putrejuni intru inima mea. Si eu in tot chipul le ascund pe ele intru a mea nebunie.
Doctorul cel bun striga catre mine; plati nu cauta, sangiuiri nu varsa. Pregetarea mea nu-mi ingaduie sa ma duc catre Dansul. Vine El sa ma tamaduiasca pe mine si ma afla mancandu-mi ranile mele. Cand le-am mancat, atunci ma caiesc, insa cainta mea nu este adevarata.
Datator al tuturor vindecarilor si Parinte al indurarilor, Tu esti singur bun si milosard Dumnezeu, Cel ce daruiesti de-a pururea cele bune celor care cer de la Tine. Fiindca eu insumi cu adevarat am ispitit adeseori nemasuratele vindecari si daruirile cele bune care mi se daruiesc mie zi de zi.
Nemasurat este darul vindecarilor Tale, Stapane, si tuturor celor ce vin la Tine le dai vindecare; caci si ranile mele adeseori se tamaduiesc cu indurarile Tale; si iarasi putrezesc pentru a mea lenevire.
Pentru acestea, fara de sfiala, rog bunatatea Ta, suferitorule de rau, Doamne, ca sa vina peste mine darul Tau, dupa obicei, si sa-mi adune gandirea mea si sa-mi vindece iarasi cumplitele mele rani. Caci iata, invaluirile si grijile vremii celei vremelnice ma apasa si ma fac fara de grija de bunatatile Tale cele vesnice; ci Tu fii indelung rabdator asupra mea.
Nici Cerul, nici pamantul nu vor putea sa rasplateasca cu vrednicie pentru vindecarile si darurile Tale, ca nu au cinste vrednica sa iti rasplateasca Tie. Prin lacrimi le daruiesti pe dansele si prin plansul amar dai desfatare vesnica.
O, putere a lacrimilor, cate poti! Daruieste-mi, Doamne, mie, nevrednicului robului Tau, lacrimi de pocainta ca sa-mi spal pacatele mele, ca sa se lumineze inima mea, ca sa sterg zapisul cel mare prin putine lacrimi si sa sting prin putin plans focul care arde pentru mine; caci cei ce aici vor plange se vor izbavi de plansurile cele vesnice.
Caci iata, adun gandurile mele de pretutindeni si inca nu m-am slobozit de lucrarile duhurilor celor rele si viclene ce vor sa ma opreasca pentru acestea in vazduh; inca nu am cunoscut greutatea multimii pacatelor mele; inca nu am fost slobozit de pricinile gheenei. Cele ce ma cufunda pe mine intr-insa poarta inca roade intru mine si toate lucrurile ei se misca intru inima mea; cei ce ma ineaca pe mine intr-insa poarta inca roade in trupul meu.

Pana cand eu, ticalosul, ma voi imbata fara de vin si ma voi lenevi de ale mele pacate, ca de unele straine? Ca un rob rau si viclean pe domnul sau, asa-mi bantuiesc si-mi vrajmasesc eu singur mantuirea si, ca si cum vor lua altii ostenelile mele, asa nu voiesc sa priveghez.
Totdeauna intarat indelunga rabdarea Ta. Inaintea ochilor am amaraciunea mea. Toate indelung le rabzi pentru multa bunatatea Ta.
Daruieste-mi mie, Doamne, doctorie de intoarcere, ca sa-mi vindec ranile mele cele amare. Daruieste-mi mie sa intru in stadionul infranarii. Daruieste-mi mie ca intru umilinta inimii sa-mi trec toate zilele vietii mele.
Lumineaza-mi ochii cei intunecati ai gandirii mele si pazeste-o pe dansa, ca sa nu se intunece de catre vicleanul vrajmas vederea sufletului meu; si da-mi mie putere ca macar o saptamana sa lucrez in via Ta, fiindca mi-am pierdut vremea vietii mele intru desertaciune si in ganduri de rusine.
Ceasul al unsprezecelea este al vremii vietii mele celei desarte. Ocarmuieste, Doamne, corabia negustoriei mele si daruieste-mi pricepere mie, prostului negutator, ca sa-mi negutatoresc negotul meu pana am vreme. Caci si inotarea corabiei a ajuns la sfarsit.
Mare viscol este si vremea ma cheama pe mine, cel inalt-cugetator: Vino, arata-ti, lenesule, tot negotul vietii tale. Si ceasul mortii ma infricoseaza pe mine, ticalosul; caci ceasul despartirii a venit inaintea ochilor mei si foarte m-am infricosat vazandu-mi saracia mea. In loc sa ma bucur, eu mai vartos m-am infricosat, nefacand vrednice lucruri dupa dar.
Infricosata este cu adevarat, o, suflete, sosirea de fata a mortii celor impatimiti, si pacatosilor, si trandavilor, si celor ce nu se sarguiesc sa petreaca cu curatie intru aceasta viata desarta.
Caci lucratorii si nevoitorii cei desavarsiti se bucura in ceasul despartirii, vazand inaintea ochilor osteneala cea mare a nevointei, a privegherilor, a ajunarilor, a metaniilor, a rugilor, a lacrimilor, a sacului lor.
Salta sufletul lor, caci se indeamna sa se duca la odihna din casa trupului; iar pacatosului ii este scarba prea cumplita in ceasul despartirii lui, caci vede inaintea ochilor lui lenevirea sa, neinfranarea, trandavia, materia multei agoniseli; insa nu i se ingaduie nicidecum sa graiasca ceva, caci cu asprime porneste porunca.
Cata cainta cuprinde atunci inima celui ce s-a lenevit aici de a sa mantuire! Cat este de mare chinul ascuns al sufletului sau! Vai mie, suflete, vai mie! Pentru ce te lenevesti de viata ta? Pentru ce cu raspandire petreci zilele vietii tale?
Fara de veste se va face chemarea ta si ce vei face acolo, inaintea Divanului Judecatorului celui infricosat, intru cele de aici lenevindu-te? Cum te fura pe tine vrajmasul si nu pricepi? Cum te jefuieste pe tine de bogatia cea cereasca si nu cunosti, inaltule si raspanditule?
Indelung rabdatorule, sprijineste-ma, Fiule al lui Dumnezeu, nepacatoase Hristoase. Daruieste-mi mie, Mantuitorule, cugetare de viata ce va sa fie, ca doar as putea sa nu am niciodata intru inima mea altceva afara de aceasta cugetare, ca sa implinesc voile Tale.
Macar la batranete fa-ma impreuna lucrator al darului Tau, ca sa negutatoresc bine cu argintul pe care insuti mi l-ai dat mie, Imparate Ceresc.
Cum oare voi putea sa stau inaintea infricosatului Tau Divan eu, raspanditul si inaltul? Cum eu, nerabdatorul si cel fara de roada, ma voi afla impreuna cu cei desavarsiti, care au facut aici rodul dreptatii?
Intru care petrecere ma voi cunoaste, cand Sfintii se vor cunoaste unii pe altii intru camarile cele ceresti? Cuviosii, dreptii, intreg-inteleptii, smeritii, in lumina neapusa mergand; pacatosii, cei rai, mandrii, trufasii, cei ce au benchetuit – in focul cel vesnic si nestins.
O, suflete nepricepute, o, suflete nesimtite, o, suflete, cel ce ti-ai urat viata ta cea vesnica! Pana cand invaluirile te tarasc pe tine pe pamant? Pana cand raul obicei al gandurilor tale celor viclene te trage pe tine? Au nu stii ca gandurile cele rele si viclene ca un nor intunecat se pun inaintea ta, ca sa nu te trezvesti catre Dumnezeu?
Si tu astepti intru lenevire sa zaboveasca a veni Mirele cel ceresc; insa ca un fulger va face venirea de fata a Lui. Nadajduiesti intru lenevirea ta ca intarzie a veni sfarsitul tau, dar ca un fulger va veni la tine.
Privegheaza, o, suflete al meu, in ceasul razboiului. Cucereste-te lui Dumnezeu, cu lacrimi rugandu-te. Striga din toata inima ta, striga cu toata durerea inimii, ca sa te afle pe tine intru intoarcere. Si indata iti va trimite spre ajutor inger indurat si te va izbavi pe tine din razboiul si din tulburarea vrajmasului.
Milostiv fii mie, Doamne, pacatosului, si desparte-ma de pacatele mele, si ma intoarce mai inainte de a veni infricosata Judecata si a ma lua pe mine nepregatit si rusinat; pentru solirile Preacuratei Stapanei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, si ale tuturor Sfintilor Tai, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!
Sfantul Efrem Sirul