Plansul de joi seara – Sfantul Efrem Sirul


Plansul de joi seara – Sfantul Efrem Sirul

Iata, iarasi cad la usile Stapanului meu, cucerindu-ma, rugandu-ma, inchinandu-ma si strigand cu frica; ca de folos este slugii a nu fugi de mainile Stapanului sau dupa ce a gresit Lui, ci mai vartos a starui langa Dansul.

Auzi, o, Stapane, suspinul meu si primeste graiurile cererii mele, pe care le aduc eu, pacatosul, cucernicindu-ma. Varsa peste mine, ticalosul, o mica picatura de intoarcere cu mila Ta, si lumineaza sufletul meu cu darul Tau, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci, de nu va lumina darul Tau sufletul meu, nu voi putea intelege impatimirea si lenevirea dintru mine.
Vai mie, ca, apucand mai inainte si pasune afland intru mine, pacatul ma innegreste si ma cufunda totdeauna si nu incetez eu, osanditul, a intarata pe Dumnezeu, netemandu-ma de focul acela nestins si necutremurandu-ma de muncile cele fara de moarte; caci obicei luand, pacatul ma trage pe mine intru pierzare cu totul.
Pe sine-mi adica ma mustru si nu incetez marturisindu-ma; ci iarasi raman intru cele rele. Privind, nu vad, fiindca, pocaindu-ma, gresesc. Nu ma ostenesc cu sufletul spre cunostinta celor facute de mine, ci pocainta mea o prihanesc.
Caci sunt ca un rob al pacatului si, nevrand, fac raul, si, ca un ostas al pacatului, lui ma supun; si, putand a fugi de dansul, m-am facut birnic al lui, fiindca a imparatit in mine obiceiul. Tainul trupului primesc, de patimi grijindu-ma.
Cunosc a mea mai inainte apucare a stricaciunii si ca un rob, cand mi se porunceste, indata o lucrez pe dansa. Fug de razboiul ce va sa fie si ca un caine legat cu fier ma intorc catre cel ce imi porunceste.
Urasc adica pacatul, fug de faradelege, si raman in patima; caci ma Stapanesc, fricosul, si nevrand, de dulceata. Am slujit firii de nevoie si izvoraste asupra mea pacatul, cumparandu-mi voirea. S-au revarsat asupra mea patimile, fiindca gandul l-am unit cu trupul si despartire nu primeste.
Ma sarguiesc sa-mi schimb voirea, si asezarea ce a apucat mai inainte imi sta mie impotriva. Ma silesc, ticalosul, sa slobozesc sufletul meu, si intru multa datorie ma impinge pe mine raul imprumutator. Nu isi aduce aminte de intoarcerea datoriei, ci cu iubire de cinste imparteste, nevrand vreodata sa ia inapoi.
Numai robia o pofteste. Imi da ca sa ma imbogatesc in patimi si datoria nu o strange. Voiesc eu sa i-o dau inapoi, si acela imi mai adauga. Si chiar daca m-as sili putin pe sine-mi pentru ele, el adauga altele, ca sa ma arat ca dintru ale lui platesc; si vazand el ca necurmarea datoriei ma pleaca sa fiu pacatos, baga intru mine pofte mai noi si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc.
Ma intampina cu patimi straine si, impiedicandu-ma, intru uitarea celor mai dinainte vin. Ma invoiesc cu cele ce mi-au venit asupra-mi si iarasi datornic ma aflu. Alerg la dansele ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma, iarasi ca niste Stapane se afla; si cel ce mai inainte cu putin ma sarguiam sa ma izbavesc ma fac printr-insele rob pe mult vandut.
Ma sarguiesc sa tai lanturile lor, si de altele fara de veste ma tin. Ma sarguiesc sa ma izbavesc de ostasia patimilor, si prin luarea de daruri ca un iconom al lor ma aflu.
O, domnia intru mine a patimilor pacatului! O, stapanirea raului mestesugar si a vicleanului balaur, caci el catre fire si tocmelile negutatoreste si arvunele le da, ca insusi pacatului sa vanda gandirea. M-a plecat sa-mi momesc trupul, ca sa-l aduc pe el spre slujba sufletului, si m-am biruit de dulceata.
Intru desfranarea somnului iarasi abatandu-ma, cu totul de slujba mea m-am lipsit. Rugandu-ma eu, mi-a dat mie proasta cugetare catre oarecare dulceata si-mi tine printr-insa, ca intr-o funie de arama, gandirea mea cea proasta; si, voind sa fuga, n-o lasa, pentru legatura.
Deci se intemeiaza pacatul pe gandire si ii inchide usa cunostintei. De-a pururea pazeste rautatea pe minte, ca nu cumva, unindu-se cu Dumnezeu, sa opreasca trupul de a se vinde. Ii aduce inainte multime de ganduri incurcate si o pleaca sa creada ca nu va fi cercetare pentru lucrul acesta mic, si ca nu este cu putinta sa fie cunostinta pentru dansele, si ca unele ca acestea uitarii se vor da. Iar eu inaintea mea pun mustrarea mea si stiu ca asupra mea este spanzurata munca.
Cu acestea ma tine pe mine, cu acestea ma leaga, cu acestea ma vinde si ma cumpara, cu acestea ma amageste, cu acestea ma momeste si ma supune, dupa cum zice Apostolul, ca «cel trupesc este vandut de pacat»; caci pacatul, in trupul meu fiind, imi Stapaneste gandirea si tine sufletul, folosindu-l pentru pricina trupului, prin care il necajeste si-l impileaza. De-ar voi sa posteasca sau sa privegheze, il munceste printr-insul pe el si il impileaza ca pe al sau in lant.
Ca pe o oaie spre junghiere si ca pe o pasare inalt-zburatoare pe acesta l-a legat, si ca un urias tare prin insusi trupul i-a taiat mainile si picioarele sale. Nici a fugi, nici a-mi ajuta mie insumi nu pot.
Vai mie, mort sunt eu – cel viu, si orb – cel ce vad! M-am facut ca un caine eu, omul, si eu, cel ganditor, ca un dobitoc primesc legaturile. Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete.
Sarguieste-te mai inainte de raspuns. Cauta mai inainte de despartire, ca sa nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune, unde nu este cu putinta muritorilor a vedea viata sau a gandi pentru dreptate; unde nu este lupta prin care viata si moartea se pricinuiesc, unde nu este trup prin care vrajmasul se batjocoreste, de neputinta trupului biruindu-se.
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale; caci, daca ma vei milui, voi scapa de ticaloasa asezare a patimilor; daca ma vei milui, doresc sa iau ascultare catre bunatatea Ta.
Daca vei face dupa multimea bunatatii Tale, ma vei izbavi pe mine; daca vei revarsa peste mine bunatatea Ta, ma voi mantui.
Cred ca poti si nu ma deznadajduiesc. Stiu ca multimea indurarilor Tale biruieste multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai miluit si miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata vartutea lor.

Marturisesc ca si eu m-am indulcit de darul Tau de multe ori, dar dupa acestea, lepadand darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Ci Tu, Cel ce pe morti ai sculat, scoala-ma si pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul, si Cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii mele; Cel ce din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma pe mine din mocirla faradelegilor mele; caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut pentru voile mele.
Caine m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face, tamaduit fiind cu darul Tau. Lepadat m-am facut ca un lepros, dar, de vei voi, ma voi curati. Stiu ca dupa cunostinta am pacatuit, dar am pe Sfintii Tai care solesc pentru mine.
Covarsesc pe toti cu pacatele, stiu, dar nu se biruieste bunatatea Ta. Cel ce i-ai dat vamesului intaietatea, da-mi si mie, celui ce mai multe rele am facut. Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic, si pe mine ma vei milui, nevrednic fiind.
Lup era Pavel oarecand, gonind oile turmei Tale; fiara era rupandu-le, si pastor s-a facut, cu darul Tau tamaduind si grijind oile Tale. Si stiu ca el intru necunostinta a facut pacatul; si, ca unul care nu a cunoscut, iertare a primit si mai mult dar. Ci Tu, Doamne, Care ai judecat pacatul meu cel intru cunostinta, ma vei milui cu darul Tau cel covarsitor.
Vai mie, vai mie! Ma sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu candva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse. Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine, ca nu candva sa ma osandeasca pe mine, cel ce m-am fagaduit cele mai presus de lume.
Ca vaduva aceea voiesc sa ma fac, care, indelung suparand pe judecatorul, si-a dobandit scopul; si ca prietenul cel obraznic voiesc sa ma arat catre Tine, Cel ce esti preabun si singur Stapan, ca sa intorci sufletul meu, cel ce intru pacate a fost robit. Acela paine a cerut spre mancare, iar eu dezlegare a sufletului de osteneala; acela hrana trupului a cerut, iar eu zidire de-a doua a sufletului.
Auzi ca un bun si preabun glasul plangerii lacrimilor mele si intoarce-ma pe mine ca sa fac rod de pocainta. Racoreste arsita constiintei mele. Innoieste-ma pe mine, cel invechit cu patimile pacatului, ca, dupa ce ma vei izbavi din robia acestora, sa rasuflu cu dulceata vazduhul slobozeniei si sa slavesc bunatatea Ta cu bucurie si cu veselie.
Stii, o, Stapane, ca din mica durere a sufletului meu indraznesc a grai acestea inaintea Ta. Stiu si eu, pacatosul, ca milosard esti, Doamne, si voiesti a ma schimba pe mine, insa voiesti rodul voirii mele si gata esti spre a ma milui pe mine, dar astepti asezarea mea. Caci, miluind, voiesti sa ma inveti si, iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale.
Vai de nesimtirea mea! Vai de ticalosia mea! O, grosule si pamantescule suflete! O, inima razvratita! O, gura plina de amaraciune! O, gatlej, mormant deschis! Pentru ce nu-ti aduci aminte, o, suflete, de calea cea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gatesti catre calatoria aceea? Pentru ce fara de crutare uneltesti pierzarea ta? Pentru ce iti tragi asupra-ti muncile cele vesnice? Ce faci, o, suflete, petrecand ca un dobitoc fara de pricepere?
Vai mie, cum aleg intunericul mai mult decat lumina! Cum, mai inainte de viata, cinstesc moartea! Cum dezmierdarea, ceea ce astazi este si maine nu mai este, o pun mai presus decat bunatatile cele vesnice si negraite?
Vai mie, cum decat podoaba aceea in chipul soarelui voiesc mai mult cu cea intunecata si innegrita sa ma imbrac? Cum cinstesc mai mult decat imparatia locuirea cea intunecata a iadului?
Vai mie, pacatosului, ca eu singur intru cunostinta ma ranesc. Vino-ti intru sine-ti, suflete. Teme-te de Dumnezeu. Slujeste-I Lui intru toate faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite muncile. Doreste pe Dumnezeul tau si umbla in calea Lui cu cinste.
Intelege, o, suflete, ca veacul acesta se aseamana locului celui de lupta si balaurul cel tare intotdeauna se straduieste sa biruiasca. De oarecari se biruieste si se calca, iar pe oarecari ii biruieste si ii calca. De oarecari se surpa si se batjocoreste, iar pe oarecari el ii surpa si-i batjocoreste.
Intelege ca unii adica prin inselarea lui se biruiesc, iar altii, prin lupta lui, se incununeaza; unii adica, prin amaraciunea lui, veselia vietii celei vesnice o dobandesc, iar altii, prin dulceata lui, amaraciunea muncii celei vesnice o afla; unii adica, prin desavarsita neagoniseala, cu lesnire pe dansul il biruiesc, iar pe altii, pentru infasurarea celor pamantesti, cu lesnire el ii biruieste. Celor ce-L doresc adica pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul sau ca un nimic se socoteste, iar celor ce doresc lumea, razboiul sau greu si nesuferit le este.
Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acestuia, si desfatarea, si odihna sunt pline de scarba si de amaraciune; iar necazurile, si postul, si reaua patimire bucurie negraita si viata vesnica pricinuiesc, intoarce-te, o, suflete.
Nevoieste-te intru liniste ca, dupa ce va veni ceasul mortii si al despartirii, sa nu te afle pe tine negatit. Intelege, o, suflete al meu, intru chemarea ta si intru petrecerea ta cum mergi.
Pentru cine si pana cand te intristezi si oftezi, o, suflete slobod! Toti la sfarsitul lucrurilor celor pamantesti au venit, si la a ta negrijire sfarsitul va sosi.
Umileste-te si cazi. Milostiveste-L pe preainduratul Dumnezeu ca sa te slobozeasca de toate durerile tale cele din launtru, pentru rugaciunile tuturor Sfintilor care din veac au bineplacut Lui; ca Lui I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor. Amin!
Sfantul Efrem Sirul

Lupta lui Iisus din gradina Ghersimani: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte”. Chinul sufletesc al Domnului inainte de patima Sa si marea lectie pentru noi: Rugaciunea e indispensabila cand avem de luat hotarari!


Despre rugaciune si increderea in voia lui Dumnezeu

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 14, versetele 26-42)]

Cina cea de Taina, Cina pascala a Mantuitorului cu ucenicii, s-a incheiat prin cantarea psalmilor lui David randu­iti pentru acest prilej, dupa care s-au dus cu totii pe Mun­tele Maslinilor, ce se afla aproape de oras. Venea sfarsitul nevointei mesianice a Domnului, si El, stiind asta, ii previ­ne cat se poate de clar pe ucenici ca tocmai in acea noapte va fi vandut, iar ei se vor sminti de El si se vor risipi. Insusi gandul ca L-ar putea trada pe dragul lor Invatator si ca L-ar putea parasi in clipa grea si primejdioasa ii tulbura pana in adancul sufletului, si se grabesc cu nemultumire sa respinga aceasta banuiala, fagaduind ca mai degraba vor muri decat sa se lepede de El. Vai! Trista realitate avea sa arate, in cel mai scurt timp, toata desertaciunea acestor promisiuni pline de incredere in sine.
Ajungand la poalele Muntelui Maslinilor si trecand para­ul Chedronului, Domnul a intrat impreuna cu ucenicii in Gradina Ghetsimani. Era un loc singuratic, un coltisor linistit si modest, unde Mantuitorului Ii placea sa ramana ca sa Se roage si sa vorbeasca de la suflet la suflet cu ucenicii. Nu este de mirare ca S-a dus tocmai acolo. Inaintea cumplitei clipe a mortii ce se apropia, inaintea momentului hotarator al vietii Sale si slujirii Sale, trebuia neaparat sa Se intareas­ca cu duhul, sa Isi adune toate puterile sufletesti, iar asta se putea face numai prin rugaciune, prin unirea mistica cu Ves­nicul Tata Ceresc. De-a lungul intregii Sale vieti pamantesti, El a luat putere intaritoare prin aceasta rugaciune catre Tatal. El a trait intotdeauna in Tatal, a facut voia Lui, a implinit insarcinarile Lui. E cat se poate de firesc ca si acum, in clipa grea a mahnirii si zbuciumului dinaintea mortii, sa caute in El reazem si intarire. Gradina Ghetsimani, ce se afla departe de forfoteala orasului, era cel mai potrivit loc pentru ultima rugaciune a Domnului. Intrand in gradina, i-a lasat pe ucenicii Sai la intrare, luand cu Sine doar trei dintre ei, cei mai apropiati si mai iubiti: pe Petru, pe Iacov si pe Ioan, care fusesera candva martori ai slavitei Sale Schimbari la Fata. Pe ei Se putea bizui. Credin­ta lor in Mantuitorul era mai tare decat a celorlalti, si pe ei nu i-a smintit fireasca slabiciune omeneasca a iubitului lor Invatator atunci cand El, presimtind cumplitele patimiri ce se apropiau, a inceput sa Se infricoseze si sa Se mahneasca.

1„Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati“, le-a zis El.
Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant si Se ruga, ca, de este cu putinta, sa treaca de la El ceasul acela. Si zicea: „Ava Parinte, toate sunt Ţie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (34-36).

Ce traia in clipele acelea Mantuitorul, de ce Se infricosa si Se mahnea? De ce era intristat pana la moarte sufletul Lui?
Fara indoiala ca I se infatisa privelistea cumplitelor suferin­te care se apropiau… Golgota… crucea… moartea chinuitoare…
Si totusi, nici macar aceasta priveliste intunecata nu avea cum sa tulbure si sa apese atat de mult sufletul Celui ce toa­ta viata Se pregatise pentru moarte ca pentru momentul de incheiere al slujirii Sale si vedea in aceasta moarte chezasia viitoarei biruinte. Fara indoiala ca inca ceva Il mai tulbura pe Mantuitorul, starnindu-I in suflet intristare si zbucium. Pentru a intelege cauza ascunsa a acestor suferinte sufle­testi, trebuie neaparat sa ne amintim ca Domnul a luat asu­pra Sa toate pacatele omenirii. Cu cat e mai inalt si mai curat sufletul omenesc, cu atat resimte mai chinuitor orice pacat de care isi da seama. Aceste chinuri provocate de constiin­ta pacatului sunt uneori insuportabile pana si pentru noi. Si atunci, cum trebuie sa fi fost chinul si intristarea sufletu­lui drept, fara de pacat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur pacat oarecare, ci toata marea fara sfarsit a raului adunat in istoria omenirii! Toate faradelegi­le trecutului, prezentului si viitorului, cu toata cruzimea lor de necrezut, cu toata murdaria poftei trupesti, cu toata jos­nicia minciunii si tradarii, toata marsavia viciului, tot ce a intinat vreodata ungherele cele mai ascunse ale pamantului multpatimitor: toate acestea erau traite atunci de Mantuitorul cu un dezgust si o groaza de o putere infricosatoare si cu o intristare de negrait pentru omul cazut.

Intristat este sufletul Meu pana la moarte, a spus El,

si aceasta intristare era atotcuprinzatoare si nemasurat de adanca, asa incat nici macar ucenicii cei mai de incredere nu au putut s-o inteleaga si s-o incapa. Paharul din Ghetsimani, cu privire la care S-a rugat Domnul si pe care l-a dat Tatal Fiului Sau, era

„paharul tuturor faradelegilor savarsite de catre noi si al tuturor pedepselor pregatite noua, care ar fi inecat intreaga lume daca El Insusi nu l-ar fi primit, nu l-ar fi tinut, nu l-ar fi baut pana la fund… Toate aceste suvoaie ale faradelegii s-au unit pentru Iisus in paharul cel unul al intristarii si patimirilor…” (Sfantul Filaret, mitropolitul Moscovei).
El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat… a fost strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre (Is. 53, 4-5).

Fara indoiala ca aceasta a fost prima si poate cea mai insemnata pricina a intristarii de moarte prin care a trecut Mantuitorul in Ghetsimani.
Pe langa asta, avem temei sa credem ca in acea clipa, cand Domnul Iisus avea neaparata nevoie de o deplina liniste a duhului si de toata neclintirea pentru a nu ceda slabiciunii omenesti si a nu da inapoi cu groaza in fata ultimului pas, ce trebuia sa incununeze intreaga nevointa a vietii Sale patimitoare, in acea clipa toate puterile iadului s-au ridicat impo­triva Lui, straduindu-se sa-L abata din calea Sa, cea dinain­te hotarata in dumnezeiescul Sfat dinainte de veci, si sa-L sileasca sa renunte la acest ultim pas. A fost un moment de ispita nemarginit de grea si primejdioasa, ultima lupta a Mantuitorului cu satana – lupta launtrica, nevazuta, purta­ta in ascunzisurile sufletului, dar infricosatoare in incorda­rea sa.

„Nebunule, soptea, pesemne, glasul viclean al ispititoru­lui, ce vrei Tu sa faci si ce hotarare este aceasta? Intelegi toa­ta grozavia a ceea ce Te asteapta, Ţi-ai cantarit puterile? Iti inchipui limpede patimirile la care mergi, puterea lor neomeneasca, durerea si chinul lor de neindurat? Este usor sa Te gandesti la ele atunci cand totul este in viitor, in gand, in inchipuire, dar sa le simti cu adevarat!.. Iti dai seama ce inseamna asta?

Iata ca Te inconjoara ca pe un talhar soldatii si slujito­rii grosolani ai sinedriului, cu sabii si 1cu lanci. Te inhata si Te leaga, si pentru prima data vei simti durerea legaturilor stranse, ce intra in carne, carceii nesuferiti din madularele amortite si intepenite, pe care nu le poti intinde dupa pla­cul inimii. Prin gloata care huiduie si batjocoreste, esti dus la judecata ca un raufacator prins noaptea la locul faptei.
Iata ca esti adus inaintea judecatii arhieresti, inaintea jude­catii mincinosilor si calcatorilor de juramantHristos defaimat si osandit la judecata in fata lui Pilat, care au uitat demult ce este dreptatea. Ce treaba au ei cu dreptatea? In inima lor este numai rautate si razbunare! In jur nu vei vedea nici o fata prietenoasa, nici un zambet datator de imbarbata­re, nici o privire milostiva! Pe aceste fete incruntate, pline de rautate, e dinainte scrisa osanda Ta la moarte, si atunci cand martorii mincinosi Te vor improsca cu noroiul clevetirii si invinuirilor mincinoase, vei fi silit sa taci, fiindca oricum nici un cuvant al Tau nu va fi crezut, fiindca ei n-au nevoie sa fii indreptatit, ci au nevoie de moartea Ta. Ei stiu prea bine ca ceea ce fac se numeste nu judecata, ci omor al unui om nevinovat si ca ei nu sunt judecatori, ci talhari care se ascund ca niste fricosi sub infatisarea judecatorilor, dar temandu-se de popor si de carmuire doresc sa dea omorului planuit chipul unei judecati legiuite. Pentru ei sunt ingaduite si bune toate cate slujesc atingerii scopurilor lor marsave!
1Dar aceasta gloata de slugi lingusitoare, ce nu inteleg deloc ce se petrece si cauta doar prilejul de a face placul stapanilor! Ele stiu doar ca a fost dat in stapanirea lor un om lipsit de aparare, care e neplacut stapanilor lor, si ca orice cruzime, orice iesire plina de rautate, cat de neomenoasa ar fi, daca e indreptata impotriva Lui va ramane nepedepsita si poate doar starni zambetul multumit al stapanilor. Si se dezlantuie instinctele batjocorirea-si-biciuirea-lui-Hristoscrude, incep bataile. Iata ca o mana grea, cruda, se abate cu sete asupra fetei Tale; durerea si puterea loviturii Te zapacesc. Iar dupa aceea vin noi lovituri, tot mai puternice, tot mai dureroase.
Ei devin tot mai salbatici, se imbata tot mai mult de propria cruzime, care nu intampina nici o impotrivire, si infa­tisarea patimitorului lipsit de aparare, care indura in tacere, bland, fara imputare bataile si batjocurile lor, nu face decat sa le starneasca si mai mult turbarea. Ei Te scuipa in fata, iti acopera ochii si, lovindu-Te peste obraz, intreaba cu zefle­mea rautacioasa: «Ghiceste, cine Te-a lovit?»
Uita-Te mai departe: asupra Ta se savarseste o noua judecata – judecata prefectului roman. Da, judecata Romei este vestita pentru respectul fata de legi, insa acest respect fata de legi nu este pentru Tine. Cum pot fi respectate legile, cum se poate face judecata dreapta in aceasta mare de oameni tur­bati, in acest vifor de inversunare oarba, necugetata?! Uita-Te la aceste fete intaratate, nadusite de zaduf si inghesuiala, la acesti ochi iesiti din orbite, arzand de ura, in care nu a mai ramas nici gandire, nici simtamant omenesc, ci numai rau­tate nebuneasca. Uita-Te la aceasta padure de maini ridicate, cu degetele incarligate, ce par a fi gata sa Te apuce de gat si sa Te sugrume, la aceste boturi deschise, din care ies racne­te ragusite. Auzi ragetele acestea, urletele acestea? Auzi ce striga? «Rastigneste-L, rastigneste-L!» Si acestia sunt cei care nu demult Iti strigau cu entuziasm: «Osana!» Ce s-a intamplat cu ei? De unde aceasta ura, aceasta rautate turbata?! Pentru ce? Ce rau le-ai facut? Pentru ce fapta buna Te-au urat cu atata inversunare si cer sangele Tau?
Ura este intotdeauna greu de indurat pentru un suflet simtitor, pentru o inima iubitoare – insa o ura ca aceasta, ura fara pricina, care nu poate fi potolita prin nici un fel de indreptatiri, prin nici un fel de puteri ale blandetii, smereni­ei si iubirii, o asemenea ura este cumplita. Iar cand de ea se aprind oameni carora le-ai facut bine, oameni pentru care ai fost gata sa Iti pui sufletul, atunci devine aproape cu nepu­tinta de indurat.
Si iata, vestita judecata romana, ce se mandreste cu res­pectul fata de legi, dupa cateva jalnice incercari de a salva macar cat de cat aparentele si de a-si pastra macar demnitatea exterioara, da inapoi in chip rusinos in fata acestor striga­te turbate, acestor amenintari, acestei inversunari. Esti osan­dit la biciuire. Stii Tu ce inseamna aceasta biciuire? Ai vazut vreodata biciul roman cu bucati de os si gheare de fier, cu care sunt pedepsiti raufacatorii? Fiecare lovitura despica pie­lea si smulge bucati de carne vie, lasand in urma rani adanci, care nu se vindeca toata viata.
Dar chinuitorii Tai nu se multumesc cu atat. Ei sporesc cruzimea chinului prin batjocuri.1 Te imbraca intr-o haina veche si rupta ce trebuia sa inchipuie purpura imparateasca, fiindca in ochii lor esti un impostor care s-a declarat imparat al iudeilor. In loc de sceptru Iti pun in maini o simpla trestie, iar in loc de coroana imparateasca Iti asaza pe cap o cununa din spini si Ţi se inchina: «Bucura-te, imparatul iudeilor!» – si in acelasi timp Te lovesc peste cununa de spini, drept care zecile de varfuri ascutite se infig in trupul Tau si peste fata Iti curg siroaie subtiri de sange fierbinte!
In cele din urma vine osanda revoltatoare, nedreapta: «Sa fie rastignit!» Dupa toate aceste chinuri, in spate Iti este pusa crucea grea pe care se va savarsi executia Ta. Garbo­vit, poticnindu-Te si cazand sub aceasta povara peste puteri, trebuie sa o duci pe strazile prafuite, prin mijlocul gloatei care ranjeste cu rautate, pana la locul mortii Tale.
1Iata si sfarsitul… Chinuitor, apasator, de neindurat. Moartea de ocara prin rastignire, careia ii sunt supusi robii si a carei suferinta nici nu Ţi-o poti inchipui. Durerea ascu­tita pe care o pricinuiesc piroanele infipte in cele mai simti­toare locuri ale mainilor si picioarelor; durerile din muschii si vinele care se rup sub greutatea trupului ce atarna de ele; durerea arzatoare a cumplitelor rani inflamate, din care par­ca s-ar revarsa foc in trup… Nu, nu poti sa-Ţi inchipui toate acestea… Nu poti sa-Ţi inchipui nici nesuferita durere surda, ce Te secatuieste, din jurul inimii, carceii din madularele pironite, setea arzatoare dinaintea mortii!..
Gandeste-Te: unde Te duci si ce Te-ai hotarat sa faci? Iti ajung puterile ca sa rabzi toate acestea pana la capat? Daca nu-Ţi ajung? Cu ce rusine Iti vei acoperi lucrarea daca in ultima clipa Te vei clinti din hotararea Ta, Te vei lasa biruit de slabiciunea omeneasca si vei trada scopul pentru care ai trait si caruia i-ai slujit! Si ce dreptate vor avea slabii Tai uce­nici sa se indoiasca de Invatatorul lor si sa fuga de la El care incotro la prima incercare grea! Si atunci, nu ar fi mai bine sa Te lasi dinainte pagubas, sau nici macar sa nu Te lasi pagu­bas, ci doar sa Te abati putin, sa Te feresti de chinuri – sa Te feresti din prevedere, din chibzuinta, din dorinta de a aduce folos lucrarii Tale?!
Si pentru cine sa patimesti? Pe cine vrei Tu sa mantuiesti? Pe oamenii acestia indraciti, care Te-au osandit la ras­tignire? Pe mincinosii acestia, pe calcatorii acestia de jura­mant, care au grait clevetiri impotriva Ta? Pe acesti nebuni plini de rautate, care Te-au urat pentru simplul fapt ca pro­povaduiesti dragostea? Dar merita ei aceasta? Oare merita ei macar o singura picatura de sange nevinovat, macar un singur suspin smuls din pieptul unui om care sufera pentru ei? Nu… Nu merita asa ceva, si sa nu astepti de la ei recunos­tinta. Lasa-i in pace! Lasa aceasta turma de porci indracita! Oricum este totuna, nu pot fi mantuiti… Mai degraba s-ar arunca intr-o prapastie, la pierzare sigura, dar dupa Tine nu vor merge…
Vei spune: «Nu sunt toti asa!» Ba toti sunt asa! Tot nea­mul omenesc este asa. Pana si ucenicii Tai iubiti! Du-Te si uita-Te la ei, vezi ce fac si cum indeplinesc rugamintea Ta de a priveghea impreuna cu Tine! Ei stiu ca acum Iti este nespus de greu si ca ai atata nevoie de sprijinul lor, de rugaciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te si uita-Te la ei, sa vezi cum privegheaza si cum se roaga pentru Tine!”
Iar Mantuitorul S-a sculat si, cu mersul incet al omului istovit de chinuri; S-a dus la ucenici.
Dumnezeule mare! Ispititorul are dreptate. Da, ucenicii dorm adanc – dorm intr-o clipa atat de groaznica!..1

Simone, se aude glasul lin si trist in care rasuna un repros bland, dormi? N-ai avut tarie ca sa veghezi un ceas? Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita, caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios.

Si Domnul S-a dus iarasi sa Se roage, iar Si-a plecat genunchii, si iarasi a rasunat glasul ispititorului:

„I-ai vazut acum?..Si acestia sunt cei mai buni, cei mai alesi, cei mai devotati… Doar gandeste-Te: pot continua lucrarea Ta oamenii acestia slabi si fricosi, care nici macar intr-o asemenea clipa hotaratoare nu-s in stare sa faca fata unei simple picoteli? Ce urmasi pot sa-Ţi fie ei? Ramasa pe mana lor, in ce se va preschimba lucrarea Ta si ce vor face din ea? Pentru asa ceva este nevoie de eroism, de barbatie neclintita, de hotararea deplina de a merge pana la capat, chiar daca asta inseamna chinuri si moarte! Iar daca pana si puterile Tale de a face asta se afla sub semnul indoielii, cu privire la adormitii acestia nici nu mai este cazul sa Te indoiesti. Ei nu vor indura povara slujirii puse asupra lor, si daca nu Te vor trada ca niste fricosi de la primele ciocniri cu vrajmasia lumii, fara indoiala ca vor face in propovaduirea lor atatea concesii lase, incat nu-Ţi vei mai recunoaste ide­ile, nu-Ţi vei mai recunoaste invatatura…

Iar despre ceilalti oameni, despre masa omenirii, ce sa mai vorbim: acestia pur si simplu nu Te vor intelege… Vor prinde cateva fraze de-ale Tale razlete, neobisnuite ca inteles, vor tine minte cateva parabole frumoase, o sa le tina o vreme ca pe un talisman magic, in stare sa schimbe in bine viata, dar sa traiasca potri­vit poruncilor Tale nici prin cap nu o sa le treaca, deoarece este greu… Iar cand vor vedea ca simpla declamare a adevaru­rilor crestine nu poate sa le aduca Raiul pe pamant (neaparat pe pamant!), o sa se lepede de Tine si o sa declare crestinis­mul un esec… intelege ca printre asemenea urmatori, printre oamenii slabi ai acestui veac, lucrarea Ta este cu neputinta, si chiar daca vei reusi sa strabati pana la capat calea crucii, ei nu Te vor putea urma, se vor istovi, nu vor putea tine piept in lupta si vor trada… Nu este pentru ei calea Ta, calea ingus­ta a patimirilor si necazului!
Uita-Te: esti singur de tot! Nu este nimeni in urma Ta! Ucenicii Tai dorm linistiti si se odihnesc… In lumea vrajma­sa se aduna furtuna impotriva Ta… Esti parasit de toti, chiar si de Tatal Tau! Cerul s-a inchis inaintea Ta, si tot iadul e impotriva Ta! Opreste-Te, nebunule! Te duci la pieire sigura, la o pieire fara folos, fara scop, de care n-are nevoie nimeni!
Da, n-are nevoie nimeni!.. Ai gresit, ai ales o cale nepotri­vita! La patimiri, la ocara in numele bunatatilor indoielnice ale veacului viitor nu o sa mearga nimeni. Cine are nevoie de asa ceva? Nimeni nu vrea sa sufere. Oamenii nu vor decat placeri. In cununa Ta de patimitor vei ramane, negresit, singur, si nimeni nu Te va numi indrumator al sau! Gandeste-Te: ce rost are nevointa Ta? Ţie Iti trebuie ca oamenii sa vina dupa Tine, altfel cum ai putea sa-i mantuiesti?
1Ţii minte ca Ţi-am aratat candva alte cai? Dar le-ai res­pins cu nechibzuinta. Ţi-am aratat calea bunatatilor paman­testi, calea gloriei, calea puterii… Ehei, atunci s-ar fi luat dupa Tine atatia oameni! Ţi-aduci aminte? Sigur ca n-ai uitat… Nu puteai sa uiti. Gandul acesta Te-a urmarit intotdeauna, otravind cu veninul amar al indoielilor viata Ta si slujirea Ta. Spune si Tu acum, n-am avut eu dreptate? Numara-i pe cei care Te urmeaza sincer, care vor merge dupa Tine peste tot. Oare sunt multi la numar? Si n-ai nici un temei sa crezi ca in continuare, dupa moartea Ta, o sa stea altfel lucrurile! Crede-ma, vor fi ai Tai numai o mana de entuziasti zanatici, la fel ca Tine. Si merita sa Iti dai viata pentru asta? Pentru aceasta mana de oameni?..
O idee atat de mare, si un rezultat atat de neinsemnat… Ce nereusita! Si asta numai pentru ca n-ai ascultat de mine si ai ales calea gresita!
Totusi, ai timp sa indrepti lucrurile: lasa-Te pagubas de patimiri! Patimirile nu dau rezultate, patimirile nu vor adu­ce nici un folos real pentru Tine si pentru oameni! O fi un lucru nobil, dar cine si de ce ar avea nevoie de asa ceva? Renunta la toate astea, nechibzuitule! N-ai decat sa doresti, si douasprezece legiuni de ingeri Te vor pazi si Te vor feri de toata primejdia! Si atunci, de ce nu Te-ai folosi de asta?
Si, principalul, nu ai neaparata nevoie de patimiri! Daca ar veni asupra Ta cu neinduplecarea ursitei, cu puterea nea­batuta a ceva ce nu depinde de Tine, de care nu poti si n-ai unde sa Te ascunzi, atunci, bineinteles, n-ar mai ramane alt­ceva de facut decat sa le primesti ca pe o cruce cu neputin­ta de ocolit, sa recunosti in ele voia Tatalui si sa Te pleci cu supunere inaintea acestei voi… Dar Tu nici macar nu stii sigur daca aceasta este voia Tatalui, fiindca mergi la moarte de bunavoie! Este voia Ta, alegerea Ta, si cine stie daca Tatal nu va respinge jertfa Ta inutila, daca nu Te va parasi pentru ca provoci cu atata infumurare soarta!
Asadar, razgandeste-Te… inca ai timp: ascunde-Te! Nu trebuie sa Te aperi, nu trebuie sa Te lupti. Pur si simplu ascun­de-Te, pleaca din acest loc… Tatal Tau nu Te va condamna fiindca ai ascultat de glasul intelepciunii! Pleaca din Ierusa­lim, pleaca din Iudeea, si o sa mai traiesti multi ani de acum inainte, spre folosul marii Tale lucrari si spre binecuvanta­rea oamenilor. Ei au nevoie de Tine si nu trebuie sa-i parasesti! Ascunde-Te acum, si o sa-i mai inveti, o sa-i mai vin­deci, o sa-i mai odihnesti mult timp pe cei osteniti si impo­varati, o sa aduci lumina si fericire in viata lor grea si lipsita de bucurie… Ascunde-Te, pleaca! Insa grabeste-Te, pentru ca acest loc e cunoscut de tradator, si gloata slugilor arhieresti vine deja incoace ca sa Te prinda. Daca mai taraganezi cateva minute, va fi prea tarziu!..”
Asa soptea ispititorul, si Mantuitorul Se ruga in intristare de moarte, in chinul insuportabil al indoielilor si sovaielilor!

Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta (Mt. 26,42).

Cu cat mai grea si mai incordata era lupta launtrica, cu atat mai inflacarata era rugaciunea 1Lui, si sudoarea Lui, care cadea pe pamant, era ca picurii de sange.

Si rugaciunea fierbinte a savarsit lucrarea sa minuna­ta: I s-a aratat un inger din Cer si L-a intarit. S-au risipit norii indoielilor, s-a terminat cu nehotararea, a incetat chinul de nedescris al sovaielilor. Nadejdea in ajutorul Tatalui nu a inselat. O cale dreapta si limpede se intindea inaintea ochilor, si Mantuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El stia de acum ca alta cale nu-i, ca singura cale sigura, care duce la tinta, este calea crucii si a patimirilor. Stia si ca aceasta e voia Tatalui si ca nu ispiteste soarta nadajduind in Sine, ci implineste datoria ascultarii de Fiu.
Alegerea caii s-a lamurit definitiv. In constiinta omeneas­ca a Domnului s-a faurit hotararea ultima, neclintita. S-a savarsit un mare moment in lucrarea mantuirii noastre.
Atunci cand Domnul vine pentru a treia oara la ucenicii adormiti, in cuvintele Lui se simte deja convingerea linistita si hotararea libera de indoieli.

E gata! A sosit ceasul. Iata Fiul Omului este dat in maini­le pacatosilor. Sculati-va sa mergem. Iata, cel care M-a vandut s-a apropiat (41-42).

1Si a iesit senin, linistit, in intampinarea tradatorului, care a aparut in gradina cu o multime de ostasi si de slugi ale arhiereilor. Din acel moment nu mai cunoaste sovaiala. Pana la capat se vede numai credinta linistita si neclintita in drep­tatea lucrarii Sale si in necesitatea caii crucii, sfintite de voia Tatalui.
In toata aceasta istorie a ispitei din Ghetsimani este cuprinsa o mare lectie pentru noi. Cand trebuie sa luam in viata o hotarare importanta, de care poate depinde tot viitorul nostru, cand mintea slaba se straduie in zadar sa prevada toate intamplarile neprevazute de pe calea care ne asteapta si sa cantareasca toate argumentele pro si contra unei alegeri sau alteia, cand vointa sovaie neajutorata intre o hotarare si alta, necutezand sa se opreasca asupra vreuneia, nu este mij­loc mai bun decat rugaciunea pentru a curma aceasta sufe­rinta a indoielilor si a sovaielilor. Stim acum mijlocul acesta, stim eficacitatea lui, fiindca la el recurgea intotdeauna Man­tuitorul in clipele importante, hotaratoare, ale vietii Sale. Cand a trebuit sa aleaga ucenici pentru a le incredinta continuarea lucrarii Sale,

a iesit la munte ca sa Se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu, si cand s-a facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai si a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli (Lc. 6, 12-13).

La fel faceau toti dreptii Vechiului Testament, toti slu­jitorii adevarati ai Domnului Celui Viu, toti oamenii mari din istoria sfanta. Inaintea fiecarui pas important sau hota­rari importante din viata lor, ei se rugau fierbinte, lui Dum­nezeu si, fara indoiala, tocmai de aceea aveau atata spor in toate intreprinderile lor, tocmai de aceea le reuseau fapte mari, care pareau de necrezut, si lucrarea lor era atat de folo­sitoare pentru popor.
Atunci cand capeteniile lui Israel au venit la Samuel in Rama si l-au rugat sa le puna rege ca sa ii judece, Samuel s-a rugat Domnului, si i-a zis Domnul lui Samuel:

Asculta glasul poporului in toate cate iti graieste… dar sa le spui si sa le arati drepturile regelui care va domni peste ei… Asculta glasul lor si pune-le rege! (I Regi 8, 7, 9, 22).

Si a implinit Samuel porunca Domnului, pe care a primit-o la rugaciune, si l-a pus rege 1peste Israel pe Saul, fiul lui Chis. Regele Proroc David aproape pentru toate problemele din viata sa cerea dezlegare si luminare prin rugaciune, si de obicei Domnul ii raspundea, aratandu-i calea cea dreapta.

Daca au auzit filistenii ca David a fost uns rege peste Israel, s-au ridicat filistenii cu totii sa caute pe David… au venit si s-au asezat in valea Refaim. Si a intrebat David pe Domnul, zicand:
„Sa ma duc oare impotriva filistenilor? Ii vei da Tu, oare, in mainile mele?”
„Du-te, a zis Domnul catre David, caci Eu voi da pe filisteni in mainile tale!”
Atunci s-a dus David la Baal-Peratim si i-a lovit acolo si a zis David:
„Domnul a maturat pe vrajmasii mei dinaintea mea, ca si cum i-ar fi luat apa” (II Regi 5,17-20).

Pregatindu-se de cea mai mare lucrare a vietii sale, cladi­rea Templului Domnului din Ierusalim, el aduna stocuri uriase de aur, argint si alte metale, ia de la supusii sai dare pen­tru cladirea Templului, si cand aceasta dare starneste in Israel avant religios si o mare osardie pentru lucrarea lui Dumne­zeu, David se roaga iarasi cu caldura:

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui lacov, parintii nostri, pazeste acestea in veci, aceasta aplecare a gandurilor inimii poporului Tau si indreapta inimile lor catre Tine, iar lui Solomon, fiul meu, daruieste-i inima dreapta ca sa pazeasca poruncile Tale, descoperirile Tale si legile Tale si sa implineasca toate acestea si sa inalte cladirea pentru care am facut pregatire”… Apoi au adus Domnului jertfe si au inaltat arderi de tot Domnului, a doua zi dupa aceasta: o mie de miei, o mie de berbeci si o mie de vitei cu turnarile lor, si o multime de jertfe de la tot Israelul (I Cron. 29,18-19,21).

Foarte multi psalmi ai lui David au fost scrisi de el in cli­pe grele sau critice ale vietii si nu reprezinta altceva decat rugaciuni prin care el cere de la Dumnezeu ajutor, luminare, povatuire.

Arata-mi, Doamne, calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu.

Dupa cat se vede, aceasta rugaciune era intotdeauna pe buzele Regelui Psalmist. De aceea au fost mari si reusite faptele lui.
Atunci cand Neemia, aflandu-se in robia regelui Artaxerxe, a planuit sa refaca zidurile ruinate ale Ierusalimului, in primul rand s-a rugat lui Dumnezeu:

Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul cel mare si infricosator, Care pazesti legamantul Tau si esti milostiv cu cei ce Te iubesc si pazesc poruncile Tale!… Rogu-Te dar, o, Doamne, sa fie urechile Tale cu luare-aminte la rugaciunea robului Tau si la rugaciunea robilor Tai, carora le place sa se teama de numele Tau, si ajuta robului Tau acum si-i da sa dobandeasca mila la omul acesta (Neem. 1,5, 11).

Si Domnul a ascultat rugaciunea fierbinte, lucru despre care Neemia povesteste astfel:

Eu eram paharnicul regelui. In luna Nisan, in anul al douazecilea al regelui Artaxerxe, avand vinul in seama mea, am luat vin si am dat regelui si niciodata, mi se pare, nu m-am aratat trist inaintea lui. Dar regele mi-a zis:
„De ce este trista fata ta? De bolnav, nu esti bolnav! Se vede ca ai vreo intristare la inima!”
Si m-am speriat strasnic si am raspuns regelui:
„In veci sa traiasca regele! Cum sa nu fie trista fata mea, cand cetatea, casa mormintelor parintilor mei, este pustiita si portile ei arse cu foc!”
„Si ce doresti tu?”- a intrebat regele.
Eu insa, dupa ce m-am rugat Dumnezeului ceresc, am zis catre rege:
„Daca binevoieste regele si daca are robul tau trecere la tine, atunci trimite-ma in Iuda, la cetatea unde sunt mormintele parin­tilor mei, ca sa o zidesc.”
Iar regele si regina, care sedea langa el, mi-au zis:
„Cat timp are sa dureze calatoria ta si cand ai sa te intorci?”
Si dupa ce am aratat cat timp am sa lipsesc, regele a binevoit sa ma trimita in Iuda. La plecare insa am zis catre rege:
„De binevoieste regele, sa-mi dea scrisori catre guvernatorii de peste fluviu, ca sa-mi dea drumul sa pot ajunge in Iuda, precum si o scrisoare catre Asafi pazitorul padurilor regelui, ca sa-mi dea lemn pentru portile cetatii, cele dinspre templul Domnului, si pentru zidul cetatii si pentru casa mea de locu­it.”
Si mi-a dat regele scrisori, pentru ca mana binefacatoare a Dumnezeului meu era peste mine (Neem. 1, 11; 2, 1-8).

Multe greutati a intampinat Neemia la rezidirea Ierusalimului, insa de fiecare data rugaciunea i-a intarit pe ziditori, si piedicile au fost invinse.

Zidul a fost ispravit in ziua a douazeci si cincea a lunii Elul, adica in cincizeci si doua de zile,

istoriseste Neemia,

si cand au auzit de aceasta toti dusmanii nostri si au vazut aceasta toate popoarele cele dimprejurul nostru, s-au smerit foarte mult si au cunoscut ca acest lucru a fost facut de Dumnezeul nostru (Neem. 6, 15-16).

Biblia povesteste despre doua eroine ce si-au salvat poporul de la robie si macel. Amandoua si-au inceput nevointa rugandu-se.

1Una dintre ele locuia in orasul Betulia: vaduva Iudita, care l-a omorat pe Olofern, capetenia ostirilor asiriene, izba­vind orasul natal de asediu si pustiire. Atunci cand asirienii ce asediau cetatea au pus mana pe izvoarele de unde se aprovizi­ona cu apa Betulia, pe locuitori ii pastea pieirea. Atunci, Iudi­ta s-a hotarat sa scape orasul. Facandu-si planul, mai intai s-a rugat lui Dumnezeu.

Iudita a cazut cu fata la pamant si si-a presarat cenusa pe cap si si-a lepadat sacul cu care era incinsa. Si in seara aceea se aducea la Ierusalim, la templul lui Dumne­zeu, jertfa de tamaie. Atunci a strigat Iudita cu glas mare si a zis catre Domnul:

„Doamne Dumnezeul parintelui meu Simeon, caruia i-ai dat sabia in mana, ca sa se razbune pe cei de neam strain care au dezvelit pantecele fecioarei spre intinare si au aco­perit coapsele ei spre rusine si sanul l-au pangarit spre ocara. Tu ai zis: «Aceasta nu va fi!», dar ei au facut-o… Iata, ostirea asirienilor este numeroasa si ei se mandresc cu cai si calareti si se trufesc cu bratul vanjos al pedestrasilor, si isi pun nadejdea lor in scut, in lance, in arc si in prastie si nu stiu ca Tu esti Domnul, Care pune capat razboaielor. Domnul este numele Tau! Sfara­ma cu puterea Ta silnicia lor si in mania Ta darama taria lor, caci ei si-au pus de gand sa pangareasca locurile Tale sfinte si sa intineze cortul salasluirii slavitului Tau nume si cu sabia sa reteze cornul altarului Tau.
Cauta in jos la trufia lor si trimi­te mania Ta peste capetele lor, si da in mana mea, celei vadu­ve, putere pentru ceea ce mi-am pus in gand. Izbeste cu buzele mele cele viclene rob si stapan, stapan si rob. Nimiceste semetia lor prin mana unei femei, fiindca puterea Ta nu sta in numarul mare, nici taria Ta in puterea cailor, ci Tu esti Dumnezeul celor smeriti, ajutorul celor mai mici, sprijinul celor slabi, adapostul celor parasiti, izbavitorul celor deznadajduiti.
O, Dumnezeule al parintelui meu si Dumnezeul mostenirii lui Israel, Stapanul cerului si al pamantului, Ziditorul apelor, imparatul intregii fapturi, asculta rugaciunea mea, si da-mi cuvant amagitor spre a rani si zdrobi pe cei care au pus la cale planuri atat de negre impotriva legamantului Tau si a sfantului Tau locas, a munte­lui Sion si a casei fiilor Tai!” (Iudita 9, 1-2,7-13).

Domnul a ascultat rugaciunea plina de ravna a eroinei din Betulia. Aceasta a reusit sa patrunda in tabara asirienilor si sa-l omoare prin siretlic pe Olofern, dupa care asediul a fost ridicat si ostile dusmane s-au risipit.
Si cealalta eroina nationala a evreilor, Estera, incercand sa-si salveze compatriotii, in1 primul rand se roaga lui Dumnezeu, ceea ce si explica neobisnuita ei reusita.
rugaciunile-serii-rugaciunea-sfantului-antioh-catr_87022cdac86b85Avem nevoie de rugaciune intotdeauna, in orice situ­atie, dar in momentele importante din viata, cand trebuie sa luam o hotarare serioasa si de raspundere, ea este absolut indispensabila – indispensabila nu numai pentru ca prin ea Domnul da ajutorul Sau haric spre implinirea cu succes a celor planuite, ci si pentru ca hotararea sfintita prin ruga­ciune capata pentru rugator putere si insemnatate deosebite, fiind in acord cu voia lui Dumnezeu, ceea ce inlatura toate indoielile si sovaielile voii omenesti nestatornice. Nicioda­ta nu ne putem increde neconditionat in hotararile propriei noastre voi, fiindca stim prea bine toata fragilitatea si miopia judecatilor noastre ca sa ne bizuim total pe ele. Aceasta lipsa de incredere duce inevitabil la sovaieli, care slabesc lucrarea noastra si scad astfel sansele de reusita – dar cand in sufletul omului credincios exista convingerea ferma ca hotararea lui este potrivita cu voia lui Dumnezeu si ca indeplinind-o face voia lui Dumnezeu, lucrarea lui capata punct de sprijin laun­tric si o putere neobisnuita, si nici un fel de piedici si insuccese nu o pot opri, nu o pot clinti. In acest scop trebuie sa te rogi insa dorind numai impli­nirea voii dumnezeiesti, nicidecum a voii proprii, atat in cere­rea insasi, cat si in primirea celor cerute – sa te rogi pentru ca asa vrea Dumnezeu si sa doresti sa fii ascultat tot pentru ca asa vrea El. Pe scurt, in mintea si in inima ta sa fie dorinta de a uni pe de-a-ntregul voia ta cu voia lui Dumnezeu, de a te supune acesteia pe de-a-ntregul si de a nu dori nicidecum sa silesti voia lui Dumnezeu sa fie pe potriva voii tale.

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

sursa: cuvantulortodox

Sfantului Teofan Zavoratul in Joia Mare


“Slava Tie, Doamne! Ce zi luminata este la noi acum! Cati oameni s-au impartasit de Sfintele lui Hristos Taine! Bucurati-va, suflete fericite! Domnul este in voi! Domnul este in voi, fiindca insusi a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine, si Eu intru el (In 6, 56). Sa ne bucuram toti cu bucurie de obste. Cred ca nu este familie din care sa nu se fi impartasit cineva: prin urmare, nu este casa care sa nu fie cercetata in chip deosebit de catre Dum­nezeu. Astfel, intreg orasul nostru a devenit azi locuinta a lui Dumnezeu – si nu numai orasul nostru, ci si oricare alt oras si sat, toata Rusia, intreaga lume ortodoxa. Acum, la Domnul este Cina mare. El salta impreuna cu sufletele si este pretutindeni „totul in toate” – si ca Izvor al bunatatilor, si ca Stapan al inimilor. Iata esenta acelei imparatii pe care El a intemeiat-o pe pamant um­pland pe toti cu Sine, bineoranduindu-i pe toti, insufland cele de trebuinta, dand putere, intarind in osteneli! O, de ne-ar ajuta Domnul sa nu ne lipsim nicicand de petrecerea Lui in noi! Atunci, povatuiti fiind de El, cu totii am merge, negresit, pe calea cea mantuitoare, potrivit vesnicelor Lui planuri pri­vitoare la noi.

Si iata, tocmai pentru aceasta, fratilor, se cuvine a fi acum toata grija noas­tra! Domnul este in noi! Sa ne ingrijim a-L tine in noi pentru totdeauna. In ce-L priveste, El este iubitor de impartasire. De asta a si venit in lume: ca sa fie in toti. Si n-ar pleca de la noi – dar ce sa-i faci daca noi, purtandu-L in sine, incepem sa ne purtam in asa chip ca El nu are cum sa mai ramana in noi?
Zilele trecute am curatit si am dereticat casa inimii in vederea primirii Domnului. Acum S-a pogorat in noi Acest Oaspete mai presus de ceruri al sufletelor. Sa ne ingrijim, deci, sa-I dam odihna, sa Ii aducem mangaiere, sa aratam lucrare placuta Lui.
Euharistia, unirea cu HristosSa ne ingrijim a-I da odihna. Am inlaturat grijile si distractiile desarte pen­tru acest rastimp, si sa nu mai facem dezlegare la ele. A fost statornicita deja modesta masura de indestulare a trebuintelor trupesti, si fie ca aceasta pecete a modestiei si strictului necesar sa ramana pe aceasta parte a lucrarii pentru ceea ce este stricacios, de care nu putem scapa. Am introdus in randuiala treburilor casnice indeletniciri evlavioase, si fie ca acest lucru sa ramana lege neschimba­ta a vietii noastre. La aceasta iata ce sa adaugam: sa ne infranam de la rapirea de catre ganduri, sa nu ingaduim a fi tulburati de pofte, sa nu incuviintam miscarile patimilor. Sa ne asezam cu toata luarea-aminte si cu toata dorirea noastra la intrarea in inima, unde e Domnul, si sa alungam in tot chipul orice poate strica linistea, tihna Lui in noi – si El Se va odihni in noi.
1Sa ne ingrijim a aduce Domnului mangaiere. Domnul e mangaiat de tot ce e curat, sfant, bun cu adevarat: fiindca El insusi este Curatia, Sfintenia, Binele. Deci, inconjurati salasul Lui in voi cu incredintari nefatarnice de ade­varurile Lui, cu hotarari sfinte, cu imbolduri curate, fiind gata la tot binele aratat de poruncile Lui.
Sa ne ingrijim a arata in noi lucrare pe placul Lui. Domnul este Cel ce lucreaza toate. El lucreaza toate in noi nu fara noi. Nu siluieste libertatea noastra, ci asteapta ca noi insine sa ne dam pe mana Lui, altfel spus sa-I dam stapanirea asupra noastra. Veniti, deci, cu toate puterile duhului vostru – si, cazand inaintea Lui, inchinati-va si va rugati Lui ca El sa ia puterile voastre ca pe niste arme si sa lucreze in ele sadind tot ce este bun si mantuitor, smulgand si nimicind tot ce e rau si pierzator. Rugaciunea face sa patrunda puterea lui Dumnezeu in toate incheieturile firii noastre si Ii face lui Dumnezeu loc sa lucreze in noi.
Cand vor fi in voi toate acestea, Domnul nu va pleca de la voi, fiind odih­nit, mangaiat si nestramtorat in ceea ce lucreaza in voi. In vremea de acum, a postului, bineinteles ca aveti cu totii o asemenea asezare launtrica, incat Domnul n-are de ce sa fie nemultumit de voi. Totul este la voi lin si pasnic, atat in lucrarile launtrice, cat si in purtarea dinafara. Va ganditi doar la ceea ce este bun; doriti doar ceea ce este bun si cred ca rugaciunea nu se departeaza de gura voastra. O, de-ar fi asa intotdeauna! Dar ce urmeaza? Vine un praznic luminat, si totodata anotimpul poate cel mai atragator al anului. Si uitam tot. La inceput ne ingaduim distractii usoare si imprastieri usoare ale gandurilor si dorintelor, ca pe o odihna dupa ostenelile Postului Mare; dupa aceea, dam pe nebagate de seama libertate si miscarilor patimase, iar in continuare ingaduim inauntrul nostru incuviintare la ceea ce ne insufla patimile sau impreunarea inimii cu ele. Si atunci ce se intampla? Capul se pustieste, inima e in tulbura­re, in faptele si intreprinderile noastre e neoranduiala; piere tot ce fusese do­bandit prin osteneala postirii mantuitoare. Domnul este uitat – si pleaca. Iata, de asta sa va temeti! Temeti-va de viitoarele distractii si imprastieri. Faceti-va strajeri priveghetori asupra voastra si a faptelor voastre, si in toata vremea, de la o impartasire la alta, nicidecum sa nu va ingaduiti ceea ce L-ar putea jigni pe Domnul si v-ar putea lipsi de prezenta Lui harica in voi, asa incat fiecare noua impartasanie sa fie nu numai inceputul salasluirii Domnului in voi, ci impartasire din ce in ce mai adevarata a Lui cu voi si a voastra cu El.
Vreti sa va infatisez cel mai simplu si eficace mijloc de a reusi in aceasta intreprindere? Nu uitati niciodata ca Domnul e in voi. Stapanul casei, vazand un oaspete de seama, nu isi ingaduie nicicand sa faca vreun lucru neplacut aceluia: deci, cata vreme ne vom aminti ca Il purtam in noi pe Domnul, Care a binevoit a Se salaslui in noi, constiinta 1noastra nu va ingadui nicicum ceva ce L-ar putea jigni. Nici unul dintre noi n-ar vrea sa faca ceea ce au facut ca­laii Domnului in vremea patimirilor Lui: deci, cata vreme va ramane in noi aducerea-aminte limpede si puternica de petrecerea Domnului in noi, este cu neputinta sa slabim privegherea asupra noastra insine si sa ingaduim ceva ce poate sa tulbure tihna Lui. Asadar, daca vin ganduri rele, amintiti-va ca Domnul e in voi si incetati cu aceste ganduri: fiindca ingaduinta fata de ele seamana cu batjocurile slugilor care radeau de Mantuitorul. Daca vine vreo pofta a carei implinire este potrivnica poruncilor Mantuitorului, amintiti-va ca Domnul e in voi si nu ingaduiti dorintei voastre sa se implineasca: fiindca asta ar fi totuna cu a pleca genunchii si a zice: „Bucura-te, imparatul iudeilor!” Daca se aprinde vreo patima, amintiti-va ca Domnul e in voi, si veti afla pu­tere pentru a stinge patima aceea: fiindca altfel veti semana cu cei care strigau: „Ia-L, rastigneste-L!“ Asa si in toate celelalte. Reiese, deci, ca aducerea-aminte de faptul ca Domnul e in noi ne face sa indepartam cu grija tot ce poate sa Il jigneasca si sa curme ramanerea Lui in noi. In acelasi scop, ca aceasta aducere-aminte sa nu se departeze de la noi, mergeti cat se poate de des la biserica, mai ales la liturghii, si acolo straduiti-va cu toata puterea ca in voi sa ia nastere acele aplecari launtrice mantuitoare de care s-au umplut sufletele voastre in zilele acestea, si mai ales constiinta marii mile de care v-ati invrednicit acum. Amintindu-va la liturghie de Sfanta Impartasanie, fara sa vreti va veti aminti si de starea cea buna in care va aflati atunci si inca va mai aflati, si veti dori sa va pastrati in ea intotdeauna, sa-L aveti intotdeauna in voi pe Domnul.
Nici nu va mai vorbesc de faptul ca atunci cand Domnul este in noi, totul este in noi: si lumina cunostintei – curata si netulburata nici de indoiala, nici de minciuna; si pacea lui Dumnezeu care fericeste, in care omul nu con­teneste a fi fericit nici in chinuri. In clipele de fata, care dintre voi nu simte, in masura mai mare sau mai mica, aceste bunatati? Deci, ingaduiti-mi chiar in virtutea acestei bune stari in care va aflati acum sa va rog: ingrijiti-va de pastrarea ei. Comparati starea voastra de acum cu cea in care ajungeti cand va dati pe mana desertaciunii si patimilor – si alegeti ceea ce e mai bun. Cine este acum mai presus de voi? Deci nu va injositi. Cine este mai fericit ca voi? Deci nu va aruncati in amaraciunea cea impovaratoare a vietii nu dupa duhul lui Hristos.

„Insa toate acestea le stiti: fericiti veti fi daca le veti si face“. Ce aproape este de noi binele nostru, si cat de rar stim sa ni-l insusim! Sa ne rugam, asadar, Domnului, Preacuratei Stapane de Dumnezeu Nascatoare si tuturor Sfintilor ca sa ne intelepteasca a randui toate, asa incat Cel ce ne-a cercetat acum sa ra­mana in noi si, ramanand, sa smulga tot pacatul, toata patima si tot cuvantul, lucrul si gandul stricator de suflet, si astfel sa ne faca vrednici a fi pururea casa a Lui, intru slava preasfantului Sau nume. Amin!”

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

cuvantulortodox

1

Cele 12 Evanghelii ale sfintelor si mântuitoarelor Patimi ale Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos


– care se citesc la Denia celor 12 (douasprezece) Evanghelii din seara de Joia Mare, cu care si începe Slujba Sfintelor si Mântuitoarelor Patimi ale Domnului –

Troparul:
Când maritii ucenici la spalarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubirea de argint bolnavindu-se, s-a întunecat, si judecatorilor celor fara de lege, pe Tine, Judecatorul cel drept, te-a dat. Vezi dar, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesatios, cel ce a îndraznit unele ca acestea asupra Învatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, slava Tie!
Prima Evanghelie a Patimilor

Ioan XIII, 31-38; XIV; XV; XVII; XVII; XVIII, 1.
13, 31. [Zis-a Domnul ucenicilor Sai:] Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El.

13, 32. Iar dacă Dumnezeu a fost preaslăvit întru El, şi Dumnezeu Îl va preaslăvi întru El şi îndată Îl va preaslăvi.

13, 33. Fiilor, încă puţin timp sunt cu voi. Voi Mă veţi căuta, dar, după cum am spus iudeilor – că unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni – vă spun vouă acum.

13, 34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.

13, 35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

13, 36. Doamne, L-a întrebat Simon-Petru, unde Te duci? Răspuns-a Iisus: Unde Mă duc Eu, tu nu poţi să urmezi Mie acum, dar mai târziu Îmi vei urma.

13, 37. Zis-a Petru Lui: Doamne, de ce nu pot să urmez Ţie acum? Sufletul meu îl voi da pentru Tine.

13, 38. Iisus i-a răspuns: Vei pune sufletul tău pentru Mine? Adevărat, adevărat zic ţie că nu va cânta cocoşul, până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori!

14, 1. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.

14, 2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.

14, 3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.

14, 4. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea.

14, 5. Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?

14, 6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

14, 7. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.

14, 8. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.

14, 9. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?

14, 10. Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui.

14, 11. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.

14, 12. Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.

14, 13. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.

14, 14. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.

14, 15. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.

14, 16. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,

14, 17. Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!

14, 18. Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi.

14, 19. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.

14, 20. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.

14, 21. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.

14, 22. I-a zis Iuda, nu Iscarioteanul: Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii?

14, 23. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.

14, 24. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Dar cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.

14, 25. Acestea vi le-am spus, fiind cu voi;

14, 26. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.

14, 27. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.

14, 28. Aţi auzit că v-am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M-aţi iubi v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine.

14, 29. Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.

14, 30. Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine;

14, 31. Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl Mi-a poruncit aşa fac. Sculaţi-vă, să mergem de aici.

15, 1. Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.

15, 2. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.

15, 3. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.

15, 4. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.

15, 5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.

15, 6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.

15, 7. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.

15, 8. Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei.

15, 9. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea.

15, 10. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.

15, 11. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.

15, 12. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.

15, 13. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.

15, 14. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.

15, 15. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.

15, 16. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.

15, 17. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.

15, 18. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.

15, 19. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.

15, 20. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.

15, 21. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.

15, 22. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.

15, 23. Cel ce Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu.

15, 24. De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.

15, 25. Dar (aceasta), ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: „M-au urât pe nedrept”.

15, 26. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.

15, 27. Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine.

16, 1. Acestea vi le-am spus, ca să nu vă smintiţi.

16, 2. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.

16, 3. Şi acestea le vor face, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.

16, 4. Iar acestea vi le-am spus, ca să vă aduceţi aminte de ele, când va veni ceasul lor, că Eu vi le-am spus. Şi acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi.

16, 5. Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni dintre voi nu întreabă: Unde Te duci?

16, 6. Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră.

16, 7. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.

16, 8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.

16, 9. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;

16, 10. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;

16, 11. Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.

16, 12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.

16, 13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.

16, 14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.

16, 15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.

16, 16. Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.

16, 17. Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, şi că Mă duc la Tatăl?

16, 18. Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puţin? Nu ştim ce zice.

16, 19. Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea?

16, 20. Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

16, 21. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.

16, 22. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.

16, 23. Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da.

16, 24. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină.

16, 25. Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl.

16, 26. În ziua aceea veţi cere în numele Meu; şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi,

16, 27. Căci Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit.

16, 28. Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.

16, 29. Au zis ucenicii Săi: Iată acum vorbeşti pe faţă şi nu spui nici o pildă.

16, 30. Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.

16, 31. Iisus le-a răspuns: Acum credeţi?

16, 32. Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.

16, 33. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.

17, 1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

17, 2. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

17, 3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

17, 4. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

17, 5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

17, 6. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

17, 7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

17, 8. Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

17, 9. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

17, 10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

17, 11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

17, 12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

17, 13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

17, 14. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.

17, 15. Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.

17, 16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.

17, 17. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.

17, 18. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.

17, 19. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.

17, 20. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,

17, 21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

17, 22. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:

17, 23. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

17, 24. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.

17, 25. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

17, 26. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

18, 1. Zicând acestea, Iisus a ieşit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El şi ucenicii Săi.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmeaza Antifoanele 1-3, apoi Sedealna (glas 7):
Ospatând la cina pe ucenici, si cunoscând viclesugul vânzarii, ai vadit la cina aceea pe Iuda, stiindu-l pe el ca nu se va îndrepta, si vrând sa arati tuturor ca Te-ai dat de bunavoie, ca sa rapesti lumea de la cel strain: îndelung-Ragdatorule, slava Tie!
A 2-a Evanghelie a Patimilor

Ioan XVIII, 1-28
18, 1. [În vremea aceea,] Iisus a ieşit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El şi ucenicii Săi.

18, 2. Iar Iuda vânzătorul cunoştea acest loc, pentru că adesea Iisus şi ucenicii Săi se adunau acolo.

18, 3. Deci Iuda, luând oaste şi slujitori, de la arhierei şi farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme.

18, 4. Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi?

18, 5. Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei.

18, 6. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.

18, 7. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul.

18, 8. Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă;

18, 9. Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul.

18, 10. Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus.

18, 11. Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?

18, 12. Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat.

18, 13. Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia.

18, 14. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.

18, 15. Şi Simon-Petru şi un alt ucenic mergeau după Iisus. Iar ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului;

18, 16. Iar Petru a stat la poartă, afară. Deci a ieşit celălalt ucenic, care era cunoscut arhiereului, şi a vorbit cu portăreasa şi a băgat pe Petru înăuntru.

18, 17. Deci slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia? Acela a zis: Nu sunt.

18, 18. Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se.

18, 19. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui.

18, 20. Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.

18, 21. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am spus Eu.

18, 22. Şi zicând El acestea, unul din slujitorii, care era de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului?

18, 23. Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?

18, 24. Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.

18, 25. Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt.

18, 26. Una din slugile arhiereului, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină, cu El?

18, 27. Şi iarăşi s-a lepădat Petru şi îndată a cântat cocoşul.

18, 28. Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmeaza Antifoanele 4-6, apoi Sedealna (glas 7):
Ce pricina te-a facut, Iuda, vânzator al Mântuitorului? Au doara te-a despartit din ceata Apostolilor? Au doara te-a lipsit de harul tamaduirilor? Au doara cinând împreuna cu ceilalti pe tine te-a gonit de la masa? Au doara picioarele celorlalti le-a spalat, iar ale tale nu le-a bagat în seama? O, cât bine te-ai facut uitator! Iata, gândul tau cel nemultumitor se vadeste, iar îndelunga-rabdarea cea neasemanata si mare mila Mântuitorului se propovaduieste.
A 3-a Evanghelie a Patimilor

Matei XXVI, 57-75
26, 57. [În vremea aceea,] cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.

26, 58. Iar Petru Îl urma de departe până a ajuns la curtea arhiereului şi, intrând înăuntru, şedea cu slugile, ca să vadă sfârşitul.

26, 59. Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.

26, 60. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. Mai pe urmă însă au venit doi şi au spus:

26, 61. Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc.

26, 62. Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?

26, 63. Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

26, 64. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului.

26, 65. Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui.

26, 66. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte.

26, 67. Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii, iar unii Îi dădeau palme,

26, 68. Zicând: Prooroceşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit.

26, 69. Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul.

26, 70. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici.

26, 71. Şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul.

26, 72. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta.

26, 73. Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte.

26, 74. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoşul.

26, 75. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmeaza Antifoanele 7-9, apoi Sedealna (glasul 8):
O, cum Iuda, cel ce era oarecând ucenic, a gândit vânzare asupra Ta! A cinat împreuna cu viclesug, vicleanul si nedreptul, si mergând a zis preotilor: Ce-mi veti da mie, si eu voi da voua pe Acela, Care a stricat legea si a spurcat Sâmbata. Îndelung-rabdatorule Doamne, slava Tie!
A 4-a Evanghelie a Patimilor

Ioan XVIII, 28-40; XIX, 1-16.
18, 28. [În vremea aceea,] L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

18, 29. Deci Pilat a ieşit la ei, afară, şi le-a zis: Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia?

18, 30. Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie.

18, 31. Deci le-a zis Pilat: Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă i-au răspuns: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni;

18, 32. Ca să se împlinească cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese, însemnând cu ce moarte avea să moară.

18, 33. Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor?

18, 34. Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?

18, 35. Pilat a răspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut?

18, 36. Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.

18, 37. Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.

18, 38. Pilat I-a zis: Ce este adevărul? Şi zicând aceasta, a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină;

18, 39. Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele iudeilor?

18, 40. Deci au strigat iarăşi, zicând: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar.

19, 1. Deci atunci Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit.

19, 2. Şi ostaşii, împletind cunună din spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie.

19, 3. Şi veneau către El şi ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Şi-I dădeau palme.

19, 4. Şi Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: Iată vi-L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină.

19, 5. Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul!

19, 6. Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină.

19, 7. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.

19, 8. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut.

19, 9. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns.

19, 10. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?

19, 11. Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.

19, 12. Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.

19, 13. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata.

19, 14. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru.

19, 15. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul.

19, 16. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmeaza Antifoanele 10-12, apoi Sedealna (glasul al 8-lea):
Când ai stat înaintea Caiafei, Dumnezeule, si ai fost dat lui Pilat, Tu, Judecatorul, puterile ceresti s-au clatinat de frica; si când Te-ai înaltat pe lemn în mijlocul a doi tâlhari, ai fost socotit cu cei fara-de-lege, Cel ce esti fara de pacate, ca sa mântuiesti pe om. Îndelung-Rabdatorule, Doamne, slava Tie !
A 5-a Evanghelie a Patimilor

Matei XXVII, 3-32
27, 3. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi,

27, 4. Zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea.

27, 5. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat.

27, 6. Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge.

27, 7. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor.

27, 8. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi.

27, 9. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: „Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel,

27, 10. Şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul”.

27, 11. Iar Iisus stătea înaintea dregătorului. Şi L-a întrebat dregătorul, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: Tu zici.

27, 12. Şi la învinuirile aduse Lui de către arhierei şi bătrâni, nu răspundea nimic.

27, 13. Atunci I-a zis Pilat: Nu auzi câte mărturisesc ei împotriva Ta?

27, 14. Şi nu i-a răspuns lui nici un cuvânt, încât dregătorul se mira foarte.

27, 15. La sărbătoarea Paştilor, dregătorul avea obiceiul să elibereze mulţimii un întemniţat pe care-l voiau.

27, 16. Şi aveau atunci un vinovat vestit, care se numea Baraba.

27, 17. Deci adunaţi fiind ei, Pilat le-a zis: Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Hristos?

27, 18. Că ştia că din invidie L-au dat în mâna lui.

27, 19. Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.

27, 20. Însă arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă.

27, 21. Iar dregătorul, răspunzând, le-a zis: Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez? Iar ei au răspuns: Pe Baraba.

27, 22. Şi Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit!

27, 23. A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit!

27, 24. Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.

27, 25. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!

27, 26. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit.

27, 27. Atunci ostaşii dregătorului, ducând ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta,

27, 28. Şi dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă roşie.

27, 29. Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea lui îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor!

27, 30. Şi scuipând asupra Lui, au luat trestia şi-L băteau peste cap.

27, 31. Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească.

27, 32. Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmeaza Antifoanele 13-15; iar la troparul care urmeaza (glasul al 6-lea) din Antifonul al 15-lea, preotul scoate crucea din Sfântul Altar si o pune în milocul bisericii spre închinare:
Astazi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pe ape. (de trei ori)

Cu cununa de spini a fost încununat Împaratul îngerilor.

Cu porfira mincinoasa a fost îmbracat Cel ce îmbraca cerul cu nori.

Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.

Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.

Cu sulita a fost împuns Fiul Fecioarei.

Închinamu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne noua si slavita învierea Ta! (de trei ori)
Sedealna (glasul al 4-lea):
Rascumparatu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tau; pe cruce fiind rastignit si cu sulita împuns, nemurire ai invorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slava Tie!
A 6-a Evanghelie a Patimilor

Marcu XV, 16-32
15, 16. Iar [În vremea aceea] ostaşii L-au dus înăuntrul curţii, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta.

15, 17. Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap.

15, 18. Şi au început să se plece în faţa Lui, zicând: Bucură-Te regele iudeilor!

15, 19. Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi, I se închinau.

15, 20. Şi după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de purpură şi L-au îmbrăcat cu hainele Lui. Şi L-au dus afară ca să-L răstignească.

15, 21. Şi au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui.

15, 22. Şi L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte „locul Căpăţânii”.

15, 23. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat.

15, 24. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.

15, 25. Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea.

15, 26. Şi vina Lui era scrisă deasupra: Regele iudeilor.

15, 27. Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui.

15, 28. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit.

15, 29. Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti.

15, 30. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!

15, 31. De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască!

15, 32. Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmeaza Fericirile. Se pun nou stihiri, glasul al 4-lea.
A 7-a Evanghelie a Patimilor

Matei XXVII, 33-54
27, 33. Şi [În vremea aceea] venind la locul numit Golgota, care înseamnă: Locul Căpăţânii,

27, 34. I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea.

27, 35. Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: „Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”.

27, 36. Şi ostaşii, şezând, Îl păzeau acolo.

27, 37. Şi deasupra capului au pus vina Lui scrisă: Acesta este Iisus, regele iudeilor.

27, 38. Atunci au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.

27, 39. Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele,

27, 40. Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!

27, 41. Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau:

27, 42. Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El.

27, 43. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu.

27, 44. În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El.

27, 45. Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea.

27, 46. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

27, 47. Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie îl strigă Acesta.

27, 48. Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi punându-l într-o trestie, Îi da să bea.

27, 49. Iar ceilalţi ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască.

27, 50. Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.

27, 51. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat;

27, 52. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat.

27, 53. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.

27, 54. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Si se face citire. Apoi Psalmul 50 si, dupa acesta, Evanghelia a opta:
A 8-a Evanghelie a Patimilor

Matei XXIII, 32-49
23, 32. Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El.

23, 33. Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.

23, 34. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.

23, 35. Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu.

23, 36. Şi Îl luau în râs şi ostaşii care se apropiau, aducându-I oţet.

23, 37. Şi zicând: Dacă Tu eşti regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!

23, 38. Şi deasupra Lui era scris cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: Acesta este regele iudeilor.

23, 39. Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.

23, 40. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?

23, 41. Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.

23, 42. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.

23, 43. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.

23, 44. Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea.

23, 45. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc.

23, 46. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.

23, 47. Iar sutaşul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost.

23, 48. Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul.

23, 49. Şi toţi cunoscuţii Lui, şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea, stăteau departe, privind acestea.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmeaza Tricântarea. Cântarea a 5-a, apoi Condac, glasul al 8-lea:
Pe Cel ce s-a rastignit pentru noi, veniti toti sa-L laudam, ca pe Acela L-a vazut Maria pe lemn si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu.
Icos:
Vazând mieluseau, Maria, pe Mieluselul sau tras spre junghiere, mergea dupa El zdrobita, împreuna cu alte femei, strigând asa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci aceasta calatorie grabnica? Au doara este iarasi alta nunta în Cana, si acolo Te grabesti acum, ca sa le mai faci lor vin din apa? Oare, merge-voi cu Tine, Fiule, sau voi astepta mai bine? Da-mi cuvânt, Cuvinte; nu ma trece tacând, Cel ce m-ai pazit curata; ca Tu esti Fiul si Dumnezeul meu.
Urmeaza Sinaxarul pentru Sfânta si Marea Vineri, apoi Cântarile a 8-a si a 9-a ale Tricântarii. Apoi Luminânda (exapostilaria), de trei ori:
Întru o zi ai învrednici, Doamne, pe tâlharul în rai; si pe mine lumineaza-ma cu lemnul Crucii, si ma mântuieste.
Apoi Evanghelia a noua, de la Ioan :
A 9-a Evanghelie a Patimilor

Ioan XIX, 25-37
19, 25. [În vremea aceea] stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

19, 26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!

19, 27. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

19, 28. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.

19, 29. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui.

19, 30. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.

19, 31. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.

19, 32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.

19, 33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.

19, 34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

19, 35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.

19, 36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”.

19, 37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Si îndata Laudele:
Toata suflarea sa laude pe Domnul! Laudati pe Domnul din ceruri, laudati pe El intru cele inalte; Tie se cuvine cantare, Dumnezeule.
Laudati-L pe El toti ingerii Lui, laudati-L pe El toate puterile Lui; Tie se cuvine cantare, Dumnezeule.
Se pun stihirile, apoi Evanghelia a zecea, de la Marcu:
A 10-a Evanghelie a Patimilor

Marcu XV, 43-47
15, 43. [În vremea aceea] venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.

15, 44. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.

15, 45. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.

15, 46. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.

15, 47. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Apoi Doxologia:
Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire.
Laudamu-Te, bine Te cuvantam, inchinamu-ne Tie, slavimu-Te, multumim Tie pentru slava Ta cea mare.
Doamne, Imparate ceresc, Dumnezeule, Parinte atottiitorule, Doamne, Fiule, Unule-Nascut, Iisuse Hristoase si Duhule Sfinte.
Doamne Dumnezeule, Mieluselul lui Dumnezeu, Fiul Tatalui, Cel ce ridici pacatul lumii, miluieste ne pe noi, Cel ce ridici pacatele lumii.
Primeste rugaciunea noastra, Cel ce sezi de-a dreapta Tatalui, si ne miluieste pe noi.
Ca Tu esti Unul Sfant, Tu esti Unul Domn Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal. Amin.
In toate zilele bine Te voi cuvanta si voi lauda numele Tau in veac si in veacul veacului.
Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi.
Bine esti cuvantat, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri, si laudat si preaslavit este numele Tau in veci. Amin.
Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nadajduit intru Tine.
Bine esti cuvantat, Doamne, invata-ma indreptarile Tale (de 3 ori).
Doamne, scapare Te-ai facut noua in neam si in neam. Eu am zis: Doamne, miluieste-ma, vindeca sufletul meu, ca am gresit Tie.
Doamne, la Tine am scapat, invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu.
Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina.
Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi (de trei ori).
Slava… Si acum… Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.
Apoi mai pe larg:
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.
Si îndata, ectenia: Sa plinim rugaciunile noastre de dimineata Domnului…
Si Ecfonisul: Ca Dumnezeul milelor…
Si îndata, Evanghelia a unsprezecea, de la Ioan:
A 11-a Evanghelie a Patimilor

Ioan XIX, 38-42
19, 38. După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.

19, 39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.

19, 40. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.

19, 41. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.

19, 42. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmeaza Stihoavna, si apoi Evanghelia a douasprezecea, de la Matei:
A 12-a Evanghelie a Patimilor

Matei XXVII, 62-66
27, 62. Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat,

27, 63. Zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula.

27, 64. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.

27, 65. Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.

27, 66. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.
Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:
Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!
Troparul, glasul al 4-lea:
Rascumparatu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tau. Pe Cruce pironindu-Te si cu sulita împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slava Tie.

Apoi ectenia obisnuita si apolisul.

Instituirea Sfintei Euharistii in Joia Patimilor

Instituirea Sfintei Euharistii constituie centrul Cinei celei de Taină. Ea este istorisită de evangheliştii sinoptici (ML XXVI, 26-29; Mc. XIV, 22-25; Lc. XXII, 16-20) şi de Sf. Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formând de la început centrul cultului creştin. Relatarea ei lipseşte în Evanghelia a patra, căci Sf. Ioan nu mai găseşte necesar să repete, în scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar şi de complet la sinoptici şi ceea ce se practica în chip uniform şi constant în toate adunările de cult ale comunităţilor creştine de la sfârşitul veacului apostolic. La Ioan găsim, însă, cuvântarea Mântuitorului despre „pâinea vieţii“, adică despre împărtăşirea credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Său, rostită după minunea înmulţirii pâinilor (In. VI, 48-59).

Iată cum ne înfăţişează evanghelistul Matei momentul instituirii Sfintei Euharistii: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor“ (Mt XXVI, 26-28). Cuvinte aproape identice găsim şi în celelalte relatări paralele, cu menţiunea că Sf. Luca (XXII, 19) şi Sf. Pavel (I Cor. XI, 24) ne informează că Domnul, îndată după cuvintele de instituire, a adăugat: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea“.

Peste câteva momente, Mântuitorul avea să se despartă de ucenicii Săi; avea să meargă spre patimi şi mormânt pentru a împlini rostul pentru care venise pe lume. Se despărţea oarecum de ucenicii Săi, pentru că înceta modul de viaţă pe care-l petrecuseră împreună. Dar nu se despărţeau definitiv. Cu puţin înainte le promisese că acolo unde vor fi adunaţi doi sau trei în Numele Său, va fi şi El cu ei (Mt XVIII, 19-20). Dovada palpabilă a acestei prezenţe era trupul şi sângele Său pe care-L lăsa, adică Sfânta Euharistie, prin intermediul căreia intrau în comuniune tainică cu El, îl asimilau în trupul lor şi devenea una cu El.
Cuvintele de instituire ne arată că, la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită în însuşi Trupul Său, iar vinul în însuşi Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială şi împărtăşind apoi cu fiecare pe ucenici. Era un mijloc nou şi supranatural de comuniune cu El. Sfânta Euharistie nu este deci numai o comemorare istorică, un simplu simbol sau un simplu rit, cum învaţă de obicei teologii protestanţi, ci constituie cu adevărat o jertfa şi o Taină. Ea înlocuieşte jertfele Vechiul Testament, Pasha iudaică şi tot cultul Legii Vechi şi inaugurează cultul cel desăvârşit al religiei creştine. De aceea toate sfintele noastră slujbe s-au concentrat de la început în jurul Sfintei Liturghii, în cadrul căreia se săvârşeşte Jertfa şi Taina euharistică.
În interpretarea sensului înalt al Sfintei Euharistii, între ortodocşi şi romano-catolici nu există deosebiri. Deosebiri există în modul de celebrare a ei. În primul rând, pe când ortodocşii o săvârşesc cu pâine dospită, catolicii o săvârşesc cu azimă. Din punct de vedere nou-testamentar, noi am văzut că dreptatea înclină de partea tradiţiei ortodoxe.
În al doilea rând, teologii catolici spun că prefacerea elementelor euharistice are loc în momentul în care preotul spune cuvintele: „Luaţi, mâncaţi…, beţi dintru acesta toţi…”. După teologii ortodocşi aceste cuvinte sunt doar o invitare la Comuniune, pe când prefacerea darurilor are loc în timpul epiclezei, a rugăciunii de invocare a harului Sf. Duh. Epicleza corespunde momentului în care Mântuitorul „a binecuvântat“ pâinea şi „a mulţumit “ pentru vin, prefăcându-le în Trupul şi Sângele Său. Distingem aici două momente: momentul prefacerii şi momentul împărtăşirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială rostită de Domnul mai întâi, asupra pâinii şi apoi asupra vinului. Prefacerea este anterioară împărtăşirii. După săvârşirea prefacerii, Domnul oferă ucenicilor Săi nu pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Său. Greşesc, deci, protestanţii când pun tot accentul numai pe momentul împărtăşirii; greşesc, cum am văzut, şi romano-catolicii, care socotesc că prefacerea elementelor euharistice nu s-a făcut d Domnul în clipa binecuvântării, ci în momentul când îi invită pe ucenici să se împărtăşească. Romano-catolicii greşesc, de asemenea, şi când împărtăşesc pe credincioşii lor laici numai cu trupul Domnului, rezervând împărtăşirea sub ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericeşti. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sf. Apostol Pavel nu pot fi invocate în sprijinul unor astfel de practici.

De asemenea trădarea lui Iuda şi plecarea acestuia de la Cină are loc după momentul instituirii Sfintei Euharistii, după cum precizează Luca (XXII, 21- 23), despre care ştim că reda exact cronologia faptelor. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur:,,Şi cu Sfintele Taine s-a împărtăşit acesta… Hristos nu l-a împiedicat de la aceasta, deşi ştia totul, ca să arate că nimic nu trece cu vederea pentru îndreptarea oamenilor. Alţi exegeţi cred, însă, că plecarea lui Iuda s-a petrecut mai înainte de instituirea Sfintei Euharistii şi de împărtăşirea apostolilor socotind că ar fi fost prea grozavă lipsa de simţire a acestuia, dacă ar fi luat parte şi la taina împărtăşirii.
Evanghelistul Ioan, completând pe sinoptici, reda, în continuare, marea cuvântare rostită de Domnul la Cina cea de Taină, care cuprinde ultimele Sale sfaturi, făgăduinţe şi îndemnuri şi care se încheie cu o rugăciune fierbinte pentru Sine, pentru apostoli şi pentru întreaga creştinătate (In. XIII, 31-XVI, 26). Domnul se adresează, când o rosteşte, numai celor unsprezece ucenici; cuvintele Sale depăşesc, însă, acest cerc restrâns de ascultători, adresându-se întregii lumi creştine de la Cincizecime, până la sfârşitul veacurilor. Ea reprezintă pentru Evanghelia a patra, ceea ce reprezintă Predica de pe Munte pentru Evanghelia după Matei, adică rezumatul întregii învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în rev. Mitropolia Olteniei, an 2000, nr. 1-2.

Cuvant de invatatura in Sfanta si Marea Joi, al celui intre sfinti parintelui nostru Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului

Iubiţilor şi preadoriţilor mei fraţi, care v‑aţi adunat în sfânta lui Dumnezeu biserică, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu în cuvioşie şi dreptate, şi cu frică să vă împărtăşiţi cu Sfintele, preacuratele, nemuritoarele şi înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, ascultaţi‑mă pe mine smeritul şi nevrednicul, căci nu sunt eu cel ce grăiesc şi vă învăţ pe voi, ci harul Preasfântului şi de‑viaţă‑făcătorului Duh; nu grăiesc de la mine, ci precum m‑am învăţat din dumnezeieştile canoane şi de la purtătorii de Dumnezeu părinţi; şi precum a primit Biserica de la înţelepţii şi dumnezeieştii Apostoli, aşa grăiesc şi eu însumi smeritul şi cel mai mic dintre toţi. Faptele voastre nu le ştiu; îndeletnicirile nu le cunosc; şi pentru aceea fiind cuprins de frica lui Dumnezeu, vă sfătuiesc pe fiecare dintre voi, pe bărbaţi şi pe femei, pe cei mici şi pe cei mari: nimeni dintre voi, vinovat fiind de păcat şi mustrat de cugetul său, mai înainte de a se pocăi şi a se spovedi, să nu cuteze cu nebăgare de seamă să se apropie şi să se atingă de acest foc dumnezeiesc, pentru că Dumnezeul nostru este foc mistuitor; şi celor ce se apropie cu credinţă şi cu frică, ca de Dumnezeu Împăratul şi Judecătorul nostru al tuturor, le arde şi le mistuie păcatele, iar sufletele le luminează şi le sfinţeşte; dar celor necredincioşi şi celor ce se apropie cu batjocură, le arde şi le mistuie sufletele şi trupurile. Pentru aceasta între voi mulţi adorm bolnavi şi neputincioşi, adică mulţi mor nespovediţi şi neîndreptaţi.
În sfârşit, vă rog, fraţii mei, şi zic: nici jurător sau călcător de jurământ, sau mincinos, sau clevetitor, sau desfrânat, sau preadesfrânat, sau sodomit, sau răpitor, sau beţiv, sau hulitor, sau cu pizmă asupra fratelui său, sau ucigaş, sau vrăjitor, sau fermecător, sau otrăvitor, sau descântător, sau ghicitor, sau tâlhar, sau eretic să nu vină nespovedit şi nepregătit, nici să se atingă, sau să se apropie de înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, pentru că înfricoşător este a cădea în mâinile lui Dumnezeu celui viu; căci mai tăios este cuvântul lui Dumnezeu decât sabia cea cu două ascuţişuri, care ajunge până la încheieturi şi până la creieri şi până la oase şi până la gânduri şi până la inimă. Deci vedeţi, fraţii mei, ca nimeni, nepocăit sau nepregătit sau nevrednic, să nu se apropie ca să se împărtăşească cu înfricoşătoarele şi preacuratele Lui Taine. Căci însuşi zice: Eu sunt Dumnezeul vostru şi nu este Dumnezeu afară de Mine. Eu sunt Cel ce iau viaţa şi Eu sunt Cel ce dau viaţa; şi nu este cine să vă scoată pe voi din mâinile Mele. Căci El este Împăratul veacurilor, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Părintele Lui cel fără de început şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CINA CEA DE TAINA – talcuirea sfantului Ioan Gura de Aur

Din tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Matei:

OMILIA LXXXII

„Şi pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîinea şi mulţumind, a frînt şi a dat ucenicilor Săi, zicînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu”. Şi luînd paharul şi mulţumind, l-a dat lor zicînd: „Beţi dintru acesta toţi; acesta este sîngele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”

“Vai, cît de mare e orbirea vînzătorului! S-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea înfricoşătoare şi nu s-a schimbat. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: „După pîine, a intrat în el satana (Luca 22, 3)”. N-a spus-o ca să dispreţuiască trupul Stăpînului, ci ca să vădească neruşinarea vînzătorului. Păcatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: şi pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gînd, şi pentru că apropiindu-se n-a ajuns mai bun, nici datorită fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut. Hristos nu l-a oprit, deşi ştia totul, ca să cunoşti că Dumnezeu nu lasă nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. De aceea, şi mai înainte şi mai tîrziu, i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvîntul şi cu frica şi cu blîndeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea. Dar nimic nu l-a făcut să se îndepărteze de boala aceasta cumplită a iubirii de arginţi. De aceea Hristos, lăsîndu-l pe Iuda, aminteşte iarăşi, prin sfintele taine, de junghierea Sa; iar în timpul mesei vorbeşte de cruce, pentru ca, prin prezicerea repetată a morţii Sale, să-i facă pe ucenici să primească cu uşurinţă patimile Sale. Ce n-ar fi păţit ucenicii dacă n-ar fi auzit nimic de patimi, cînd s-au tulburat atîta, deşi le vorbise mai dinainte atîtea de patimile Sale, deşi făcuse atîtea minuni înaintea lor? „Şi pe cînd mîncau ei, a luat pîinea şi a frînt“. – Dar pentru care pricină a săvîrşit taina aceasta în timpul Pastelor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament. De aceea acum a pus adevărul în locul preînchipuirii. Seara era dovada împlinirii vremurilor, dovadă că faptele pentru mîntuirea oamenilor au ajuns la sfîrşit. „Şi a mulţumit“.
Ne învaţă că aşa trebuie să săvîrşim taina aceasta şi ne arată că merge de bună voie la patimă; ne mai învaţă că trebuie să suferim cu mulţumire orice necaz şi supărare, dîndu-ne şi prin aceasta bune nădejdi. Dacă preînchipuirea a slobozit poporul iudeu din o robie atîta de grea, apoi cu mult mai mult adevărul va slobozi lumea şi va fi o binefacere pentru oameni. De aceea n-a dat sfintele taine mai dinainte, ci cînd trebuia să înceteze legea Vechiului Testament. Hristos a pus capăt celei mai mari sărbători a legii vechi şi i-a mutat pe ucenici la o altă masă, la o masă prea înfricoşătoare, spunînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu, care se frînge pentru mulţi”.
– Dar cum se face că ucenicii nu s-au tulburat la auzul acestor cuvinte? Pentru că Hristos le spusese şi mai înainte multe şi mari lucruri despre taina aceasta. De aceea acum nu mai stăruie – că şi auziseră din destul -, ci spune numai pricina patimilor Sale, adică iertarea păcatelor. Numeşte sîngele Său sînge al Noului Testament, adică al făgăduinţei, al legii noi. Făgăduise de multă vreme sîngele Său; sîngele Său este temelia Testamentului celui Nou. Şi după cum Vechiul Testament avea oi şi viţei, tot aşa şi Noul Testament are sîngele Stăpînului. Prin aceste cuvinte Hristos arată că are să moară; de aceea vorbeşte de Testament; şi aminteşte de Testamentul de mai înainte, că şi el fusese sfinţit prin sînge. Şi iarăşi vorbeşte de pricina morţii: „Care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”; şi adaugă: „Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19)”. Ai văzut cum îi scoate şi îi îndepărtează pe ucenici de obiceiurile iudaice? „După cum săvîrşeaţi Pastele iudaic, le spune Hristos, spre pomenirea minunilor din Egipt, tot aşa săvîrşiţi-l şi pe acesta spre pomenirea Mea. Sîngele acela s-a vărsat spre mîntuirea celor întîi-născuţi din Egipt; acesta însă, spre iertarea păcatelor întregii lumi, că „acesta e sîngele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor“. A spus aceste cuvinte şi spre a arăta prin ele că patima şi crucea sînt o taină, dar şi spre a mîngîia pe ucenici. Şi după cum Moise a spus: „Aceasta este vouă pomenire veşnică (Ieş 3, 15)”, tot aşa şi Domnul a spus: „Spre pomenirea Mea pînă ce voi veni“. De aceea a şi spus: „Mult am dorit să mănînc Paştele acesta (Luca 22, 15)“, cu alte cuvinte: „Mult am dorit să vă dau vouă lucrurile acestea noi, să vă dau un Paşte prin care vreau să vă fac oameni duhovniceşti”. A băut şi Domnul din sînge, ca nu cumva ucenicii, la auzul cuvintelor Sale, să spună: „Ce? Bem sînge şi mîncăm carne?” şi să se tulbure – că mulţi s-au smintit de aceste cuvinte, cînd a vorbit de lucrul acesta mai înainte (Ioan 6, 53-61).
– Deci, ca să nu se tulbure şi acum, a băut El mai întîi, ca să-i aducă netulburaţi la împărtăşirea cu tainele. De aceea El însuşi a băut sîngele Lui.
Dar poate că voi fi întrebat: Ce, dar? Trebuie să mai prăznuim şi Pastele vechi? Nicidecum! De aceea Hristos a spus: „Aceasta s-o faceţi“, ca să-i îndepărteze de Paştele Vechiului Testament. Dacă Paştele acesta nou dă iertare păcatelor – precum şi dă-, Pastele cel vechi e de prisos. Şi după cum Paştele iudeilor e legat de amintirea binefacerilor făcute lor în Egipt, tot aşa Domnul a legat strîns de tainele acestea amintirea binefacerilor Sale, închizînd şi prin asta gurile ereticilor. Cînd ei ne întreabă: „De unde se vede că Hristos S-a jertfit?”, noi le închidem gura, în afară de alte argumente, şi cu cele scoase din tainele acestea. într-adevăr, ce rost mai au tainele pe care le săvîrşim dacă Iisus n-a murit? Vezi cît de mare sîrguinţă îşi dă Domnul ca să ne amintească necontenit că a murit pentru noi? Domnul ştia că se vor ivi eretici: marcioniţii, valentinienii şi maniheii, care aveau să tăgăduiască iconomia aceasta dumnezeiască; de aceea aminteşte necontenit de patimile Sale. Aminteşte de ele şi la darea Sfintelor Taine, pentru ca nimeni să nu se lase rătăcit. Prin masa aceasta sfîntă ne şi mîntuie, ne şi învaţă că ea este capul bunătăţilor. De aceea şi Pavel neîncetat vorbeşte de ea.
Apoi după ce a dat sfintele taine, spune: “Nu voi mai bea din rodul viţei acesteia pînă în ziua aceea cînd îl voi bea cu voi nou întru împărăţia Tatălui Meu”. Le vorbise pînă acum de patimile Sale şi de răstignire; acum le vorbeşte iarăşi de înviere, amintindu-le de „împărăţie“, numind învierea Sa „împărăţie“.
– Dar pentru ce a mai băut după ce a înviat? Pentru ca oamenii, care nu dau crezare decît numai simţurilor lor, să nu creadă că învierea a fost o nălucire; că majoritatea oamenilor socot băutul o dovadă a învierii. De aceea şi apostolii, pentru a-i încredinţa pe oameni de învierea Lui, grăiau: „Noi care am mîncat şi am băut împreună cu El (Fapte 10, 41)”. Aşadar, pentru a arăta că apostolii îl vor vedea înviat cu strălucire, că va fi iarăşi cu ei şi că ei vor fi martori ai celor făcute de El pe temeiul celor văzute şi săvîrşite, Hristos a spus: „Pînă în ziua aceea cînd îl voi bea nou cu voi; voi fiind martorii acestora, că voi Mă veţi vedea înviat“.
– Ce înseamnă cuvîntul: „Nou”? Înseamnă: într-un chip nou, într-un chip străin. Că după înviere Hristos nu va mai avea trup pătimitor, ci nemuritor, deci şi nestricăcios, care nu va avea nevoie de hrană. Deci Hristos după înviere nici n-a mîncat, nici n-a băut, pentru că n-a avut nevoie – că trupul Lui nu avea nevoie de mîncare şi de băutură -, ci a băut şi a mîncat pentru a-i încredinţa pe ucenici de învierea Sa.
– Dar pentru ce după înviere n-a băut apă, ci vin? Pentru ca să smulgă din rădăcini o altă învăţătură greşită, o altă erezie. Pentru că unii aveau să întrebuinţeze numai apă la sfintele taine, Domnul a întrebuinţat vin şi cînd a predat sfintele taine şi a întrebuinţat tot vin cînd a stat la o masă obişnuită, nu la săvîrşirea sfintelor taine; că a spus: „Din rodul viţei“, iar viţa dă naştere la vin, nu la apă.
“Iar după ce au cîntat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor”. Să audă aceste cuvinte toţi cei care mănîncă aşa cum mănîncă porcii, care izbesc cu picioarele cînd stau la masă şi se scoală de la masă beţi. Să audă aceştia că trebuie să se scoale de la masă mulţumind şi cîntînd lui Dumnezeu laude. Ascultaţi aceste cuvinte toţi cîţi nu aşteptaţi să se citească cea din urmă rugăciune a sfintelor taine. Rugăciunea aceasta preînchipuie rugăciunea făcută de Domnul după terminarea Cinei celei de Taină. Domnul a mulţumit înainte de a da ucenicilor Săi Sfintele Taine, ca şi noi să mulţumim; a mulţumit şi a cîntat laude şi după ce le-a dat, ca şi noi să facem la fel.
– Dar pentru ce S-a dus la Muntele Măslinilor? Ca să Se facă văzut spre a fi prins, ca să nu pară că Se ascunde; Se grăbea să Se ducă într-un loc cunoscut şi de Iuda. Atunci le-a zis lor: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine“. Apoi a adăugat şi profeţia: „Că este scris: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile“. Prin aceste cuvinte Hristos îi şi înduplecă pe ucenici să ia aminte pururea la cele scrise de profeţi, dar le şi arată că este răstignit după voia lui Dumnezeu. Nu scapă nici un prilej de a le spune că El nu-i străin Vechiului Testament, nici Dumnezeului vestit în el; nu scapă nici un prilej de a le spune că patimile Sale înseamnă mîntuirea lumii şi că tot ce se întîmplă acum a fost propovăduit de profeţi cu mult înainte. Le spune ucenicilor toate aceste lucruri, ca să-i facă să aibă încredere puternică şi în împlinirea spuselor pline de bucurie”.