Tâlcuirea Evangheliei din Miercurea Mare

„Atunci a mers Iisus impreuna cu ei la locul ce se numeste Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici pana ce voi merge sa Ma rog acolo. Si luand pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni si le-a zis lor: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine.”

– Pentru ca acesti ucenici erau nedespartiti de Hristos, Hristos i-a luat cu El si le-a spus:

„Ramaneti aici pana ce voi merge sa Ma rog”. Ca Hristos avea obiceiul sa Se roage singur, fara ei. A facut aceasta ca sa ne invete sa ne rugam in liniste si inconjurati de multa tacere.

Si i-a luat pe cei trei si le-a spus: „Intristat este sufletul Meu pana la moarte”.
– Dar pentru ce nu i-a luat pe toti?

– N-a luat pe toti ucenicii, ca ucenicii sa nu-si piarda curajul, ci pe acestia, care fusesera privitorii slavei Lui. Dar si pe acestia i-a lasat departe de El.

„Si mergand putin, S-a rugat zicand: Parinte, daca este cu putinta, sa treaca de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu. Si a venit la ei si i-a gasit dormind; si a zis lui Petru: Asa, n-ati putut veghea un ceas cu Mine? Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita, ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios.”

Nu fara pricina S-a adresat numai lui Petru, desi dormeau si ceilalti doi, ci a vrut sa-l mustre si cu acest prilej pentru pricina de care am vorbit mai inainte. Apoi, pentru ca si ceilalti spusesera acelasi lucru – ca spune evanghelistul: „Cand Petru a zis: Chiar de-ar fi sa mor impreuna cu Tine, eu nu ma voi lepada de Tine, au spus la fel si toti ucenicii”, deci pentru ca spusesera si ceilalti ucenici acelasi lucru, Hristos le-a grait tuturor, pentru a vadi slabiciunea lor. Ca ei, care spusesera ca voiesc sa moara impreuna cu El, n-au putut atunci sa privegheze, nici sa se intristeze cu El cand era intristat, ci i-a biruit somnul.

Hristos S-a rugat cu staruinta, ca sa nu para ca rugaciunea Lui e o fatarie. Sudoarea Ii curgea din aceeasi pricina, dar si pentru ca sa nu spuna ereticii ca agonia sufletului Sau era prefacatorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picaturile de sange; din pricina aceasta s-a aratat un inger intarindu-L; din pricina aceasta, atatea nenumarate dovezi de frica, ca sa nu spuna nimeni ca sunt plasmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta si rugaciunea Lui staruitoare. Prin cuvintele: „Daca e cu putinta sa treaca” a aratat firea Lui omeneasca, iar prin cuvintele: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu” a aratat virtutea si intelepciunea Lui, invatandu-ne sa urmam lui Dumnezeu, chiar cand firea noastra ne trage in alta parte.

Dar pentru ca nu era de ajuns pentru oamenii fara de minte sa le arate numai fata plina de tristete, Hristos a adaugat si cuvintele. Si iarasi, pentru ca nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit si faptele; si a unit cuvintele cu faptele, ca si cei mai cartitori oameni sa creada ca a fost om si a murit. Daca, dupa ce a facut toate acestea, mai sunt inca unii care nu cred ca a fost om cu adevarat, cu mult mai mult n-ar fi crezut de n-ar fi fost acestea. Vezi cu cate dovezi arata adevarul Intruparii Sale? Cu cele ce rosteste, cu cele ce patimeste.

Apoi vine la Petru si-i spune: „Asa, n-ai putut veghea un ceas cu Mine?”. Toti dormeau, dar il mustra pe Petru, ca sa-i aduca aminte de cuvintele pe care le rostise mai inainte. Cuvintele „cu Mine” nu sunt puse fara rost, ci ca si cum i-ar fi spus: „N-ai putut sa priveghezi cu Mine, si ai spus ca-ti vei pune sufletul pentru Mine?” Si celelalte cuvinte tot acelasi lucru il arata, ca spune: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita”.

Vezi cum ii invata din nou sa nu fie ingamfati, ci sa fie cu inima zdrobita, sa fie smeriti si sa lase totul pe seama lui Dumnezeu?

– Hristos Se adreseaza cand lui Petru, cand tuturor ucenicilor. Lui Petru ii spune: „Simone, Simone, a cerut satana sa va cearna, dar Eu M-am rugat pentru tine”; iar tuturor celorlalti: „Rugati-va sa nu cadeti in ispita”. Cu orice prilej le taie ingamfarea si-i face gata de lupta. Apoi, ca sa nu para cuvantul Sau impovarator, le spune: „Ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios”. „Chiar daca ai vrea sa dispretuiesti moartea, spune Hristos, nu vei putea, atata vreme cat Dumnezeu nu-ti intinde mana de ajutor; ca trupul trage in jos mintea”.

„Si iarasi S-a rugat la fel zicand: Parinte, daca nu poate trece acest pahar de la Mine, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta!”

Prin aceste cuvinte arata ca vointa lui Hristos este una cu vointa lui Dumnezeu si ca trebuie sa urmam totdeauna vointa lui Dumnezeu si pe aceasta s-o cautam.

„Si venind i-a gasit dormind.”

Era si noaptea tarziu, dar si ochii ucenicilor erau ingreuiati de tristete.

Si S-a dus a treia oara si a rostit iarasi aceleasi cuvinte, intarind ca a fost om. Cand Scriptura arata ca un lucru s-a savarsit de doua si de trei ori inseamna ca acel lucru este mai presus de orice indoiala. De pilda Iosif il intreaba pe Faraon: „De doua ori ai avut visul acesta? Ei bine, s-a facut asta pentru adevar si pentru ca sa fii incredintat ca se va intampla cu adevarat”. De aceea si Hristos a rostit aceleasi cuvinte o data si de doua ori si de trei ori, pentru a ne incredinta ca a fost om cu adevarat.

– Dar pentru ce a venit a doua oara la ucenici?

– Ca sa-i mustre, dar ei erau atat de prinsi de tristete incat nici n-au simtit venirea Lui. Si nu i-a mai mustrat, ci S-a departat putin. Prin aceasta a aratat cat de mare era slabiciunea lor, ca n-au putut sa privegheze, desi fusesera tinuti de rau. Nu-i mai trezeste, nici nu-i mai cearta, ca sa nu le raneasca si mai mult sufletul, ci Se duce de la ei si Se roaga. Apoi Se intoarce si le spune:

„Dormiti de acum si odihniti-va!”

Si ar fi trebuit ca atunci sa privegheze ucenicii! Hristos insa le arata ca ei nu vor suferi nici vederea chinurilor Lui, ci vor fugi si vor sta departe de agonia Sa. Le mai arata ca nu are nevoie de ajutorul lor si ca trebuie sa fie dat negresit in mainile pacatosilor.

„Dormiti de acum si odihniti-va, le spune El. Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului Se da in mainile pacatosilor”.

Arata iarasi ca fapta aceasta intra in randuiala mantuirii lumii.

Dar nu numai asta, ci le si da ucenicilor curaj, spunandu-le: „in mainile pacatosilor”, ca sa le arate ca uciderea Lui este opera rautatii pacatosilor, nu ca ar fi vinovat de vreun pacat.

„Sculati-va, sa mergem de aici! Iata s-a apropiat cel ce Ma vinde!”

Hristos, prin tot ce face si spune, ii invata pe ucenici ca vanzarea si moartea Lui nu se datoreaza nici neputintei, nici silniciei, ci unei randuieli mai presus de minte si de cuvant. Stia mai dinainte ca vanzatorul se apropie; si nu numai ca n-a fugit, ci a si mers intru intampinarea lui.

„Si inca vorbind El, iata a venit Iuda, unul din cei doisprezece, si cu el multime multa cu sabii si bete, de la arhiereii si batranii poporului.”

Frumoase unelte in mainile preotilor! Navalesc asupra Lui cu sabii si cu bete!

Evanghelistul spune: „Si cu ei Iuda, unul din cei doisprezece”. Evanghelistul il numeste iarasi: „unul din cei doisprezece” si nu-i este rusine sa o spuna.

„Iar vanzatorul le daduse semn, zicand: „Pe Care-L voi saruta, Acela este, prindeti-L”.

Vai, cata rautate a intrat in sufletul vanzatorului! Cu ce ochi se uita atunci la invatator? Cu ce gura il saruta? O, suflete ticalos! Ce-ai pus la cale? Ce-ai indraznit? Ce semn ai dat vinzarii? „Pe Care-L voi saruta”, a spus Iuda. Se bizuia pe bunatatea invatatorului. Bunatatea Lui, care, mai mult decat orice, trebuia sa-l rusineze si sa-l lipseasca de orice iertare ca a vandut pe Cel Ce era atat de bun!

– Dar pentru ce Iuda a spus ca le va da semn?

– Pentru ca de multe ori Domnul, fiind inconjurat de iudei, a trecut printre ei fara sa-L vada. Si s-ar fi putut intampla si atunci aceasta daca Hristos ar fi voit. Voind deci sa-i arate lui Iuda lucrul acesta, Domnul a orbit atunci vederile celor ce venisera, si i-a intrebat:

„Pe cine cautati?”

Dar ei nu L-au cunoscut, desi erau cu faclii si cu lumini si aveau pe Iuda cu ei. Iar cand I-au raspuns: „Pe Iisus”, El le-a spus: „Eu sunt Acela pe Care-L cautati.” Apoi il intreaba iarasi pe Iuda:

„Prietene, pentru ce ai venit?”

Atunci a ingaduit Hristos sa fie prins, dupa ce Si-a aratat puterea Sa.

Evanghelistul Luca spune ca, chiar in ceasul acesta al vanzarii, Hristos cauta sa-l indrepte pe Iuda, spunandu-i: „Iuda, cu o sarutare vinzi pe Fiul Omului?” „Nici chipul vanzarii nu te rusineaza, Iudo?” ii spune Domnul. Totusi, pentru ca nici aceasta nu l-a impiedicat pe vanzator, Hristos a primit sa fie sarutat si S-a dat lor de buna voie; si au pus mana pe El; si L-au prins chiar in noaptea in care mancasera Pastele. Atat de mult clocoteau de manie, atat erau de inversunati; dar nimic n-ar fi putut daca Hristos nu le ingaduia. Aceasta insa nu-l scapa pe Iuda de osanda aceea de nesuferit, ci il osandeste si mai mult, pentru ca a ajuns mai salbatic decat o fiara, desi avusese atatea dovezi de puterea Lui, de blandetea si de bunatatea Lui.

„Si iata unul din cei ce erau cu Iisus, intinzind mina, a scos sabia si lovind pe sluga arhiereului, i-a taiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: „intoarce sabia la locul ei; ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri. Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie?”

– Cine a fost cel care a taiat urechea?

– Evanghelistul Ioan spune ca Petru a facut lucrul acesta din pricina firii lui inflacarate.

Dar se cade sa ne intrebam: Pentru ce purta sabie? Ca purta sabie se vede nu numai de aici, ci si din raspunsul pe care ucenicii l-au dat lui Hristos: „Sunt aici doua sabii.”

– Pentru ce, dar, le-a ingaduit Hristos sa poarte sabii?

– Si la intrebarea aceasta ne raspunde tot evanghelistul Luca, care, spunand ca Hristos a zis ucenicilor Lui: „Cand v-am trimis fara de punga si fara traista si fara incaltaminte, ati avut nevoie de ceva?”, iar cand ei au raspuns: „De nimic”, le-a spus: „Iar acum cel ce are punga sa o ia, asemenea si traista; iar cel ce n-are sabie sa-si vanda haina lui si sa-si cumpere sabie”. Iar cand ei au raspuns: „Sunt aici doua sabii”, le-a spus: „Sunt de ajuns”.

– Dar de ce le-a ingaduit sa poarte sabie?

– Ca sa-i incredinteze ca are sa fie vandut. De aceea le-a spus: „Sa-si cumpere sabie”, nu ca sa se inarmeze cu sabii – Doamne fereste! – ci prin cuvintele acestea a aratat vanzarea.

– Dar pentru ce le spune sa ia traista?

– I-a invatat sa fie treji, sa privegheze si sa aiba multa ravna. La inceput, pentru ca erau neiscusiti, Hristos i-a incalzit cu marea Lui putere; acum insa ii scoate ca pe niste pui din cuib si le porunceste sa se foloseasca de aripile lor. Dar ca sa nu socoteasca ucenicii ca le-a ingaduit sa poarte sabie din pricina slabiciunii Lui, Domnul le aminteste de cele petrecute mai inainte, spunandu-le: „Cand v-am trimis fara punga, ati avut lipsa de ceva?”, ca si prin una si prin alta sa cunoasca puterea Sa; si prin aceea ca i-a ocrotit si prin aceea ca acum ii lasa singuri.

– Dar de unde erau acolo sabii?

– Fusesera la cina si iesisera de la masa. Acolo erau si cutite pentru miel. Ucenicii, auzind ca au sa vina unii impotriva Domnului, poate ca au luat si sabii, ca sa le aiba de ajutor si sa lupte pentru invatatorul lor. Dar aceasta era numai ideea ucenicilor. De aceea Petru este certat de Hristos ca s-a slujit de sabie; si-l cearta cu aspra amenintare.

Petru a atacat sluga care s-a apropiat; a atacat-o cu caldura; dar n-a facut-o ca sa se apere pe el, ci pe invatatorul lui. Hristos insa n-a ingaduit sa se faca vreo vatamare; a vindecat urechea slugii. A facut o mare minune, in stare sa vadeasca blandetea si puterea Lui, dar si iubirea si bunatatea ucenicului. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos si a bagat-o la locul ei din supunere fata de Hristos. Cand a auzit: „Baga sabia ta la locul ei”, a ascultat indata si niciodata in toata viata lui n-a mai facut asta. Evanghelistul Luca spune ca ucenicii L-au intrebat pe Domnul: „Sa lovim cu sabia?”, dar Domnul i-a oprit. A vindecat sluga ranita, iar pe ucenic l-a certat si l-a amenintat; si ca sa-l convinga, a spus: „Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri”.

Adauga si un temei cuvintelor Lui: „Sau vi se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu sa-Mi trimita mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar ca sa se plineasca Scripturile”. Cu aceste cuvinte, Hristos, a stins mania lor, aratandu-le ca si Scripturile hotarasc lucrul acesta. De aceea i-a rugat mai inainte pe ucenici sa indure cu resemnare tot ce se intampla, cunoscand ca totul se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Si i-a mangaiat pe ucenici cu doua temeiuri: unul, ca vor fi pedepsiti cei ce fac rau: „Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri”, al doilea, ca El nu sufera acestea fara voia Lui: „Pot sa rog pe Tatal Meu”.

– Dar pentru ce n-a spus: „Sau credeti ca nu pot sa-i omor pe toti?”

– Pentru ca pareau a fi mai vrednice de crezare cuvintele spuse; ca apostolii nu aveau inca despre Hristos parerea ce I se cuvenea. Cu putin mai inainte spusese: „intristat este sufletul Meu pana la moarte”, si: „Parinte, sa treaca de la Mine paharul acesta””; a fost vazut apoi tulburat sufleteste, plin de sudoare si intarit de inger. Asadar, pentru ca Hristos a aratat multe slabiciuni omenesti, n-ar fi fost crezut daca ar fi spus: „Credeti ca nu pot sa-i omor pe toti?” De aceea a spus: „Sau socotiti ca nu pot sa rog pe Tatal Meu?”.

Apoi spune iarasi cuvinte pe care le-ar fi spus orice om: „Sa-mi trimita douasprezece legiuni de ingeri”. Daca un inger a ucis o suta optzeci si cinci de mii de ostasi inarmati, ar fi fost, oare, nevoie de douasprezece legiuni pentru o mie de oameni? Nu! Dar Hristos graieste asa din pricina fricii si slabiciunii ucenicilor; ca erau morti de frica. De aceea aduce ca temei Scripturile, spunand: „Cum se vor implini Scripturile?” ii infricoseaza si mai mult cu cuvintele Scripturii: „Daca Scripturile spun aceasta, le zice Domnul, pentru ce va impotriviti acestor oameni, luptandu-va cu ei?”

Aceste cuvinte le-a spus ucenicilor Sai; celorlalti le graieste asa:

„Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu bete sa Ma prindeti? In fiecare zi sedeam in templu invatand si nu M-ati prins!”

Uita-te cate a facut Hristos ca sa zguduie sufletele celor care au tabarat asupra Lui: i-a aruncat cu fata la pamant, a vindecat urechea slugii, i-a amenintat cu moartea, caci „cine scoate sabia de sabie va muri! Cu vindecarea urechii i-a incredintat si de adevarul acestor cuvinte. De fiecare data Hristos isi arata puterea Lui si prin cele ce face si prin cele ce spune ca se vor intampla in viitor, pentru a le arata ca prinderea Lui nu se datoreaza puterii lor. De aceea a si adaugat: „in fiecare zi eram cu voi si sedeam invatand si nu M-ati prins”. Si cu aceste cuvinte le arata ca prinderea Lui s-a facut cu voia Lui. Trece peste minuni si vorbeste numai de invatatura Sa, ca sa nu para ca se lauda. „Cand invatam, nu M-ati prins. Cand am tacut, atunci ati tabarat asupra Mea! Eram in templu si nimeni n-a pus mana pe Mine. Acum insa la o vreme nepotrivita si la miezul noptii, v-ati aruncat asupra Mea cu sabii si cu bete. Pentru ce era nevoie de aceste arme, cand am fost tot timpul in mijlocul vostru?” Cu aceste cuvinte le-a aratat ca, daca nu S-ar fi dat de buna voie in mana lor, n-ar fi putut pune mana pe El. Daca n-au putut sa-L prinda atunci cand il aveau in mana, daca n-au putut sa puna mana pe El atunci cand il aveau in mijlocul lor, nici acum n-ar fi putut-o face, daca n-ar fi voit sa fie prins. Hristos insa lamureste si nedumerirea aceasta: pentru ca acum a voit.

„Dar aceasta s-a facut, a spus El, ca sa se plineasca Scripturile profetilor.”
Ai vazut ca pana in cel din urma ceas si chiar in clipa vanzarii a facut totul pentru indreptarea acelora, vindecand, profetind, amenintand: „De sabie vor muri”, spunand ca de buna Sa voie sufera: „in fiecare zi eram cu voi, invatandu-va”, aratand ca este de acord cu Tatal: „Ca sa se implineasca Scripturile profetilor”.

– Dar pentru ce nu L-au prins in templu?

– Pentru ca in templu n-ar fi indraznit din pricina multimii. De aceea Hristos a si iesit afara din oras, pentru ca si locul si timpul sa le ingaduie sa-L prinda si pentru ca pana in cel din urma ceas sa le taie orice cuvant de aparare. Cum ar fi putut da o invatatura potrivnica, El, Care S-a dat pe Sine pentru ca sa se implineasca profetiile?

„Atunci toti ucenicii Lui, lasandu-L, au fugit.”

Cand L-au prins, ucenicii au stat pe loc; dar dupa ce a grait cuvintele acelea catre cei ce L-au prins, au fugit. Au vazut ca nu mai este cu putinta sa mai scape, de vreme ce de buna voie Se da pe mana lor si spusese ca se face aceasta potrivit Scripturilor.

Dupa ce au fugit ei,

„L-au dus la Caiafa, iar Petru L-a urmat si a intrat sa vada care este sfarsitul.”
Mare este dragostea ucenicului! N-a fugit nici cand a vazut pe ceilalti ucenici fugind, ci a ramas si a intrat impreuna cu El. E drept, a intrat si Ioan, dar acesta era cunoscut la curtea arhiereului.

– Si pentru ce L-au dus acolo unde erau adunati toti?

– Pentru ca sa se faca toate cu hotararea arhiereilor. Caiafa era atunci arhiereu; si toti erau acolo si-L asteptau pe Iisus. Pentru aceasta privegheau si erau treji! Scriptura spune ca nici n-au mancat atunci Pastele, ci in acest scop au stat toata noaptea treji. Cand evanghelistul Ioan a spus ca era dimineata, a adaugat: „N-au intrat in pretoriu ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastele.”

– Ce putem spune?

– Ca au mancat Pastele in alta zi si au calcat in picioare legea din dorinta de a-L ucide pe Hristos. Hristos n-a calcat timpul Pastelor, dar ei indrazneau orice, chiar daca ar fi calcat mii si mii de legi. Altadata, cand fierbeau cumplit de manie, n-au putut pune mana pe El, desi au incercat de multe ori sa-L omoare; acum insa, cand au pus mana pe El intr-un chip atat de neasteptat, au preferat sa lase si Pastele numai ca sa-si implineasca ucigasa lor dorinta. De aceea s-au si adunat cu totii. Era o adunare de ciumati. Si vrand sa dea ticalosiei acesteia o infatisare de judecata, au cautat si martori. „Dar marturiile nu se potriveau”, spune evanghelistul Marcu. Atat era de plasmuita judecata! Totul era numai tulburare si zgomot.

„Si venind martori mincinosi au spus: Acesta a zis: Voi darama templul acesta si in trei zile il voi zidi.”

– Hristos intr-adevar spusese: „in trei zile”, dar n-a spus: „il voi darama”, ci „daramati”, si n-a vorbit despre templul din Ierusalim, ci despre trupul Lui.

– Ce a facut arhiereul?

– Voind sa-L faca pe Domnul sa Se apere, ca sa-L prinda in cuvant, a spus:

„Nu auzi ce marturisesc acestia impotriva Ta? Iar El tacea.”

Orice aparare ar fi fost fara de folos. Nimeni n-ar fi ascultat-o. Era numai o forma de judecata. De fapt era un atac de talhari care ataca la drumul mare. De aceea a tacut Hristos. Arhiereul insa staruia, zicand:

„Te jur pe Dumnezeul cel viu sa ne spui daca Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Iar El a spus: Tu ai zis! Dar Eu va spun: De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand in dreapta puterii si venind pe nori. Atunci arhiereul si-a sfasiat vesmintele lui, zicand: A hulit!”

A facut lucrul acesta ca sa fie si mai impovaratoare invinuirea adusa Domnului; a facut mai tari cuvintele sfasiindu-si hainele. Spusele Domnului bagasera frica in ascultatori, de aceea arhiereul a facut acum ceea ce facusera iudeii la uciderea lui Stefan cand si-au astupat urechile.

– Si ce hula era aceea? Ca Hristos spusese doar mai inainte cand erau ei adunati: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea”, si a talcuit aceste cuvinte. Atunci n-au indraznit sa spuna ceva, ci au tacut si de atunci nu L-au mai contrazis. Cum se face, dar, ca acum numesc spusele Sale hula?

– Dar pentru ce le-a raspuns Hristos asa?

– Ca sa le taie orice cuvant de aparare; ca pana in cea din urma zi i-a invatat ca El este Hristos, ca sta in dreapta Tatalui si ca va veni iarasi sa judece lumea, cuvinte care arata desavarsitul acord dintre El si Tatal.

Asadar, dupa ce si-a sfasiat hainele, arhiereul a spus:

„Ce vi se pare?”

Nu pronunta el hotararea, ci-i pofteste pe ceilalti, ca si cum ar fi fost vorba de niste pacate cunoscute de toti si de o hula invederata. Stiau ca daca ar fi ajuns sa se judece pricina si sa se cerceteze cu de-amanuntul, Hristos ar fi fost absolvit de orice vina, de aceea il osandesc fara judecata si baga in mintea ascultatorilor gandul acesta, spunandu-le:

„Voi ati auzit hula!”

Aproape ca i-a silit si i-a constrans sa pronunte hotararea.

– Ce au spus aceia?

„Vinovat este de moarte!”

L-au si socotit osandit. Au procedat asa ca sa-l faca si pe Pilat sa pronunte aceeasi sentinta. Arhiereii stiau aceasta si de aceea au spus: „Vinovat este de moarte!”. Aceiasi oameni sunt si parasi si judecatori, aceiasi si cei ce pronunta hotararea; aceiasi oameni au facut atunci totul.

– Dar pentru ce nu L-au invinuit ca a calcat sambata?

– Pentru ca de multe ori le inchisese gura. De altfel chiar din pricina celor spuse atunci voiau sa-L prinda si sa-L osandeasca.

– Arhiereul, luandu-o inainte, a scos din gura celor adunati hotararea, atragandu-i pe toti de partea lui prin sfarsierea hainelor. Si L-au dus la Pilat ca pe unul ce fusese osandit. Astfel arhiereul a facut totul. Lui Pilat nu i-a spus nici una din invinuirile aduse.

– Dar ce i-a spus?

„De n-ar fi fost acesta facator de rele, nu L-am fi dat tie!”

Voiau sa-L omoare punandu-I in spate crime obstesti.

– Dar pentru ce nu L-au ucis pe ascuns?

– Pentru ca voiau sa-I atace si slava lui. Multi auzisera de El, multi il admirau si se minunau de El, de aceea arhiereii si-au dat toata silinta sa-L ucida pe fata, inaintea tuturora. Hristos nu i-a impiedicat, ci S-a slujit de rautatea lor spre vadirea adevarului, pentru ca moartea Lui sa ajunga cunoscuta. A iesit cu totul altceva decat ce voiau arhiereii. Voiau sa-L faca de ocara, sa-L faca de rusine prin osandirea aceasta. Hristos insa tocmai prin aceasta a stralucit mai mult. Si dupa cum spuneau: „Sa-L omoram, ca nu cumva sa vina romanii si sa ne ia cetatea si neamul” si dupa ce L-au omorat s-a intamplat ce-au spus, tot asa si acum; si-au dat toata silinta sa-L rastigneasca in fata intregii lumi, ca sa-I vatame slava; dar a iesit cu totul dimpotriva. Iudeii aveau si ei puterea sa-L ucida – asculta ce le spune Pilat:

„Luati-L voi si dupa legea voastra judecati-L.”

Dar n-au voit, pentru ca sa para ca a fost ucis ca un calcator al legilor statului, ca unul ce a vrut sa ia puterea, ca un razvratit impotriva ordinei de stat. De aceea L-au si rastignit impreuna cu talharii; de aceea au si spus: „Nu scrie: Acesta este imparatul iudeilor”, ci: „El a spus!”. Toate acestea s-au facut pentru adevar, pentru ca iudeii sa nu aiba nici macar o umbra de nerusinata aparare. La fel si cu mormantul! Pecetile si paza au facut sa straluceasca si mai mult adevarul. Acelasi lucru l-au facut si batjocoririle, bataile de joc si ocarile. Asa e minciuna. Pe acolo se descopera, pe unde se unelteste. Asa s-a intamplat si acum. Cei ce pareau biruitori, aceia mai ales au fost facuti de rusine, aceia au fost biruiti si au pierit, iar Cel Ce parea invins, Acela mai cu seama a stralucit si a invins cu tarie.

„Atunci L-au scuipat in obraz si L-au batut cu pumnii, iar altii ii dadeau palme, zicand: „Profeteste-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit!””

– Pentru ce au mai facut asta, odata ce aveau sa-L omoare? Pentru ce mai era nevoie de batjocura aceasta?

– Ca sa afli, din tot ce s-a petrecut atunci, cat de rai la suflet erau judecatorii Lui. Ca si cum ar fi dat peste un animal de vanat, asa erau de salbataciti, asa erau de innebuniti; au facut petrecere din chinuirea Lui, au tabarat asupra Lui cu bucurie, dandu-si la iveala firea lor cea ucigasa.

Tu insa minuneaza-te de filozofia ucenicilor! Cu cata amanuntime, cu cat adevar istorisesc totul! Se vede de aici firea lor iubitoare de adevar. Istorisesc asa cum s-au petrecut cele ce pareau o ocara; nu ascund nimic, nu se rusineaza de nimic, ci socotesc cea mai mare slava – dupa cum si este – ca Stapanul lumii a primit sa sufere unele ca acestea pentru noi.

Lucrul acesta arata si purtarea de grija cea nespusa a lui Hristos, dar si rautatea de neiertat a acelora care au indraznit acestea fata de Cel atat de linistit si bland, fata de Cel Care le-a incantat urechile cu cuvinte care ar fi fost in stare sa faca din leu miel. Lui Hristos nu I-a lipsit blandetea, dar nici acelora, ocara si salbatacia in tot ce faceau, in tot ce spuneau. Pe toate acestea le-a prezis si profetul Isaia, vestindu-le mai dinainte si aratand intr-un cuvant toata aceasta ocara: „in chipul in care multi se vor minuna de Tine, spune Isaia, in acelasi chip va fi necinstit chipul Tau de oameni si slava Ta, de fiii oamenilor”. Ce poate egala, oare, ocara aceasta? Au scuipat si au palmuit obrazul acela de care marea s-a dat inapoi cand L-a vazut, de care soarele si-a tras inapoi razele sale cand L-a privit pe cruce. L-au lovit in cap, innebuniti de nebunia lor cumplita. L-au ranit cu rani pline de ocara, ca L-au batut cu pumnii si L-au palmuit, iar la ranile acestea au mai adaugat si ocara scuipatului. Au rostit apoi si cuvinte pline de batjocura, spunand: „Profeteste-ne, Hristoase,cine este cel ce Te-a lovit!”

Il batjocoresc asa, pentru ca multi spuneau ca e profet. Alt evanghelist spune ca faceau asta acoperindu-I fata cu haina, ca si cum ar fi avut in fata lor un om de nimica, un om de trei parale. Si nu numai oamenii liberi, ci si sclavii fusesera cuprinsi atunci de aceasta nebunie. Pe acestea sa le citim des, pe acestea sa le ascultam cum trebuie, pe acestea sa le scriem in mintea noastra, ca acestea sunt cinstea noastra. Cu acestea ma laud tare, ma laud nu numai cu miile si miile de morti pe care i-a inviat, ci si cu patimile pe care le-a patimit. Pe acestea Pavel neincetat le aminteste: crucea, moartea, patimile, ocarile, insultele, batjocoririle. Uneori spune: „Sa iesim la El purtand ocara Lui”, alteori: „Care, in locul bucuriei ce-I sta inainte, a rabdat crucea, dispretuind rusinea.”

„Iar Petru sedea afara in curte, si s-a apropiat de el o slujnica, zicand: Si tu erai cu Iisus Galileanul. Iar el s-a lepadat inaintea lor, a tuturor zicand: Nu stiu ce zici! Iesind el la poarta, l-a vazut pe el alta si a zis: Si acesta era acolo cu Iisus Nazarineanul. Si iarasi s-a lepadat cu juramant. Iar dupa putin, apropiindu-se de cei ce stateau, au zis lui Petru: Cu adevarat si tu esti dintre ei, ca si graiul te vadeste. Atunci a inceput sa se blesteme si sa se jure: Nu stiu pe omul acesta. Si indata a cantat cocosul. Si si-adus aminte Petru de cuvantul lui Iisus, care spusese: Mai inainte de a canta cocosul, te vei lepada de Mine de trei ori. Si iesind afara a plans cu amar.”

O, noi si straine lucruri! Cand Petru L-a vazut pe invatator numai prins atat de tare clocotea ca a scos sabia si a taiat urechea slugii arhiereului, dar acum, cand ar fi trebuit sa se revolte si mai mult, sa se inflacareze si mai mult, sa arda si mai mult – doar auzea cum il ocarasc pe Domnul – acum Petru se leapada de El.

– Dar pe care om nu l-ar fi scos din minti cele petrecute atunci?

– Da, e drept, dar ucenicul, biruit de frica, nu numai ca nu se revolta, dar se si leapada; ii este frica si de amenintarea unei slujnice sarmane si neinsemnate; si nu numai o data, ci de doua si de trei ori, in scurta vreme, si nu in fata judecatorilor; era doar afara, in curte. L-au intrebat cand a iesit pe poarta; si nici asa nu si-a dat seama indata de caderea lui. Evanghelistul Luca spune ca Hristos S-a uitat la el, aratand ca Petru nu numai ca s-a lepadat de Domnul, dar ca nici nu si-a adus singur aminte, desi a cantat cocosul, ci a fost nevoie sa i-o aminteasca tot invatatorul, iar privirea Lui a fost in locul glasului. Atat de speriat era. Evanghelistul Marcu spune, la randul sau, ca Petru sa lepadat intaia oara atunci cand cocosul a cantat intaia oara; iar cand s-a lepadat a treia oara, cocosul a cantat a doua oara. Marcu istoriseste mai cu de-amanuntul slabiciunea lui Petru si ne arata ca era mort de frica. Pe toate acestea Marcu le stia de la dascalul sau, ca a fost ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seama trebuie sa ne uimeasca! Ca Marcu nu numai ca n-a ascuns greseala dascalului sau, ci a si istorisit-o mai lamurit decat ceilalti evanghelisti, pentru ca a fost ucenicul lui Petru.

Poate ca cineva m-ar intreba:

– Cum pot fi adevarate spusele evanghelistilor, cand Matei spune ca Domnul a zis: „Amin zic tie, ca mai inainte de a canta cocosul te vei lepada de Mine de trei ori”, iar Marcu spune ca dupa ce s-a lepadat a treia oara cocosul a cantat a doua oara.

– Spusele evanghelistilor sunt cu totul adevarate si nu se contrazic. Pentru ca de obicei cocosul canta la fiecare cantat de trei ori si de patru ori, Marcu ne vorbeste despre aceste cantece repetate ale cocosului, ca sa arate ca nici glasul cocosului nu l-a oprit pe Petru de la cadere si nu i-a adus aminte. Asa ca sunt adevarate si spusele lui Matei si ale lui Marcu. Inainte de a termina cocosul intaiul sau cantat, Petru s-a lepadat de trei ori. Si nici dupa ce i-a adus aminte Hristos de pacatul lui n-a indraznit sa planga inaintea tuturora, ca sa nu-l dea de gol lacrimile, ci „a iesit afara si a plans cu amar”.

„Iar daca s-a facut ziua, L-au dus pe Iisus de la Caiafa la Pilat.”

Pentru ca arhiereii voiau sa-L omoare si pentru ca nu puteau sa faca ei aceasta din pricina sarbatorii, L-au dus la guvernator.

Tu insa uita-mi-te cum s-au amestecat lucrurile, ca uciderea Lui sa aiba loc in timpul sarbatorii Pastelui. Asa fusese randuit de sus.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Chiril al Alexandriei – Tâlcuirea Evangheliei din Miercurea Mare

„Adevarat, adevarat zic voua: Cel care primeste pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Ma primeste; iar cel ce Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (In 13, 20)

Dupa ce a dovedit in chip folositor ca El este Hristos si ca, in cele pe care le va face nebuneste vanzatorul impotriva Lui, se afla ceva folositor pentru intoarcerea in bine a rautatii aceluia, trece iarasi la un cuvant mai ascuns.

Caci incearca inca sa ascunda indrazneala aceluia si nu spune inca deschis cine este vanzatorul. Arata deci cu mare folos si printr-o pilda clara ca, in mod firesc, iubirea si cinstea aratate Lui au ca finalitate indreptarea lor spre Persoana lui Dumnezeu-Tatal. Dar nu e propriu-zis scopul Lui sa le arate aceasta, ci mai degraba altul.

Dar, nevrand, precum se vede, sa spuna mai dezvelit ceea ce a spus in alte locuri, adica: „Cel ce nu cinsteste pe El, nu-L cinsteste nici pe Tatal.” (In 5, 23), trece la ceea ce e mai vadit, ajutand ascultatorilor sa inteleaga aceasta din cele spuse. Caci era mai mult un timp al amenintarii decat al indemnului, indrazneala dusmanilor era la usa, si nebunia ultima era deja pusa la cale. Fiindca Satana isi aruncase deja gandul in inima vanzatorului.

Precum, zice, cineva Ma primeste pe Mine insumi, si nu pe altul, atunci cand primeste pe cel trimis de Mine, asa cel ce primeste pe Cel trimis de Dumnezeu-Tatal primeste pe Tatal insusi. Iar in aceste cuvinte ale Lui putem vedea ca binevesteste pe Cel aratat prin Sine. Iar aducand spre vedere inversul, vadeste necredinta vanzatorului nu numai impotriva Fiului, ci si a Tatalui.

Limbajul folosit e o forma de amenintare, desi e prezentat prin termeni nu prea duri; infatiseaza aceeasi idee pe care o sugereaza cuvintele. Caci, precum pe cel trimis de la Dumnezeu il primeste cineva ca pe cel care consimte cu cuvintele Lui si, prin pazirea celor poruncite, cinsteste pe Cel predicat, la fel, socotesc, primind cineva pe Domnul si crezand in Fiul, primeste pe Tatal. Fiindca aratarea Nascutului concurge cu cea a Nascatorului. Caci cel ce a crezut ca El este Fiul va marturisi fara indoiala si pe Tatal.

Deci infricosatoare este crima vanzatorului, care dispretuieste si pe Dumnezeu-Tatal prin necredinta fata de Fiul. Fiindca, daca ar fi primit si cinstit pe Fiul, supunan-du-I ca Domnului cugetarea sincera, adica daca ar fi marturisit pe Fiul ca Dumnezeu din Dumnezeu cu o credinta neindoielnica, netrebnicul si-ar fi ridicat iubirea fata de El mai presus de gandurile urate si socotesc ca n-ar fi ajuns vanzator. Cugetam ca ar fi fost mai bine pentru el nici sa nu existe.

„Iisus, zicand acestea, S-a tulburat cu duhul si a marturisit si a zis: Adevarat, adevarat zic voua ca unul dintre voi Ma va vinde.” (In 13, 21)

Careia dintre creaturi nu-i este clar ca nici mintea, nici cuvantul nostru nu sunt in stare sa spuna fara greseala si fara abatere cele proprii firii dumnezeiesti si negraite? Pentru aceasta se serveste de cuvintele Sale pentru o modesta explicare a celor mai presus de minte. Caci cum ar putea exprima clar ceea ce depaseste intelegerea noastra?

Trebuie deci ca noi, primind grosimea cuvintelor omenesti, ca pe un chip al intelesurilor, sa incercam sa pasim spre cele dumnezeiesti, in modul ingaduit noua. Cand Dumnezeu mustra greu si e miscat de o nestapanita manie potrivnica raului, unii socotesc ca se pot folosi de o asemenea pornire atribuita Lui, desi El rabda mai mult decat se poate spune.

De fapt, cand dumnezeiasca Scriptura vrea sa arate vreo miscare a Lui impotriva celor neevlaviosi, ia pilda din cele ale noastre si, folosindu-se de cuvinte omenesti, vorbeste de o manie si de o suparare a Lui, desi fiinta dumnezeiasca nu sufera nimic asemanator unor asemenea patimi ale noastre. Ea e miscata doar de o indignare cum stie si cum e potrivit ei. Caci cele privitoare la Dumnezeu sunt cu totul negraite. Dar e un obicei al dumnezeiestii Scripturi sa descrie cele mai presus de noi, precum am spus adineauri, dupa chipul obiceiurilor noastre.

Deci, dumnezeiescul Evanghelist Ioan spune si aici ca Hristos S-a tulburat cu duhul, numind tulburare miscarea uratoare de rau a duhului. Caci nu putea, precum se vede, sa spuna altfel. Fiindca e de crezut ca nici miscarea Dumnezeirii nu rabda ca trupul sa tremure de frica si de aceea ia forma unei tulburari si arata semnul unei suparari, asa cum s-a scris ca Iisus a suspinat cand a mers la mormantul lui Lazar.

Caci, precum atunci amenintarea neinduplecata aratata mortii a numit-o suspinare, asa si acum miscarea impotriva vanzatorului necredincios e indicata cu numele de tulburare. Si S-a tulburat in mod cuvenit, indignandu-Se impotriva perversiunii lui Iuda.

Caci ce putea fi mai mare ca necredinta aceluia care, cinstit deopotriva cu ceilalti ucenici, in mod mai presus de fire si pus intre cei alesi, a schimbat cu hotarare iubirea fata de Hristos pe putini arginti si, mancand painea Lui, si-a ridicat calcaiul fata de El. Nu s-a gandit la cinstire, la slavire, la legea iubirii, la inchinarea datorata Lui ca Dumnezeu, nici la nimic altceva din cele facute lui, ci s-a gandit numai la dinarii murdari de la iudei si, vanzandu-si sufletul sau pentru putinii arginti, a predat sangele Lui drept in mainile ucigasilor.

Motivul tulburarii a fost deci cu totul indreptatit. Si tulburarii ii urmeaza mustrarea aspra care se adreseaza in mod special unei persoane dintre cele douasprezece, dar trezeste in toti temerea cea mai infricosatoare si indeamna pe fiecare sa-si pazeasca sufletul, ca nu cumva, din usuratate, sa-i fie prins sufletul de chinul unei atat de cumplite porniri si sa devina victima dulce a rautatii diavolului. Le e deci de folos puterea mustrarii.

Dar vanzatorul, nedandu-i nici o insemnatate, staruia in intentiile lui. Deci cu multa hotarare Hristos zice: „unul dintre voi Ma va vinde”. Caci prin aceasta invinuieste nerecunostinta celui ce e robit de aceasta indrazneala, dar arata si marimea rautatii diavolului care are atata putere, incat poate rapi de la El si pe unul dintre Apostoli.

„Deci ucenicii se uitau unii la altii, nedumerindu-se despre cine vorbeste”. (In 13, 22)

Ucenicii sunt cuprinsi de uimire si de frica si se privesc unul pe altul, cele spuse umplandu-i de o indoita tulburare. Caci fiecare, precum se vede, cautand in sufletul sau, simtea o nu usoara teama, dar, privind si la ceilalti cu banuiala, nu era mai putin ingrijorat de fiecare dintre ei. Ei cred ca ceea ce li s-a spus e in mod sigur adevarat. Caci stiu ca nu-I scapa Mantuitorului vreun cuvant desert.

Dar faptul cumplit si de nesuportat, ca vreunul dintre cei numarati intre Apostoli a lunecat la atata necredinta, face pe fiecare sa-si cerceteze constiinta proprie si sa gandeasca cu teama pe cine a cazut oare sortul pierzaniei si de unde sau cum are atata putere Satana, incat sa fure pe vreunul si dintre ei, care sunt ucenici adevarati.

„Iar la masa era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a facut semn acestuia si i-a zis: intreaba cine este cel despre care vorbeste. Si cazand acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este? Iisus i-a raspuns: Acela este, caruia Eu, intingand bucatia de paine, i-o voi da.” (In 13, 23-26)

Cu drept cuvant ne minunam si acum de iubirea fierbinte de Dumnezeu a Sfintilor ucenici si de marea sinceritate a evlaviei lor. Caci, neavand de la ei putinta sa stie pe cel vinovat, dar neincrezandu-se nici in banuielile gandurilor proprii, se grabesc sa intrebe si sa afle printr-unul de frunte dintre ei. Iar acesta era Petru, care insa n-a pus intrebarea prin sine, ci a lasat celui apropiat si iubit, pentru stralucirea nevinovatiei lui, sa puna intrebarea. Iar acesta era Ioan, cel ce a scris aceasta carte si care, deoarece a spus ca era iubit, si-a ascuns numele, tinandu-l sub tacere, ca sa nu para iubitor de slava. Caci mintea sfintilor e libera de iubirea de slava.

Aplecandu-se deci linistit Mantuitorul nu-i da alt semn despre acela, decat cel prevestit odinioara prin cuvantul Psalmistului: „Cel ce a mancat painea Mea a ridicat calcaiul impotriva Mea” (Ps. 40, 9). Si ii da aceluia bucatica de paine inmuiata, aratand prin aceasta pe cel ce mananca painea Sa.

Astfel, scapa de teama pe Sfintii ucenici. Dar le aduce in amintire alta proorocie, care spune: „Iar tu, omule, asemenea mie, capetenia mea si cunoscutul meu, care impreuna cu mine te-ai indulcit de mancari, in casa lui Dumnezeu am umblatin acelasi gand.” (Ps. 54, 14-15).

Caci, fiind de un suflet egal si cunoscut si comesean si nelipsindu-i nimic din cele ce-l puteau apropia, a devenit vanzatorul Mantuitorului, desi era unul ce fusese numarat intre ceilalti Sfinti ucenici, care aveau acelasi scop ca Mantuitorul si strabateau tara iudeilor, facandu-se slujitori grabnici ai minunilor si grabindu-se sa faca toate cele spre cinstea si slava Lui. Dar cel astfel cunoscut, si de un suflet egal cu ei, a schimbat harul Celui ce l-a cinstit, prin porniri urate.

Dar observa iarasi cat de bine ne ajuta preainteleptul Evanghelist sa vrem sa vietuim cat mai cuminte si sa ne deprindem in ascutimea mintii spre a putea patrunde foarte usor in intelesurile dumnezeiesti si a le exprima in modul cel mai posibil noua prin cuvintele noastre.

El spune ca a fost cinstit si iubit atat de deosebit de Mantuitorul nostru Hristos, incat a putut sa sada aproape, si da ca pilda a iubirii mai presus de fire fata de el sanul Stapanului. Deci aproape de Dumnezeu si in primele locuri langa El vor fi cei ce au inima curata. Acestora le da insusi Mantuitorul o cununa exceptionala, spunand ca „fericiti vor fi cei curati la inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Si vom aduce ca dovada ca acest cuvant este adevarat pe insusi acest preaintelept Evanghelist. Fiindca a vazut el insusi slava lui Hristos, dupa cuvantul propriu: „Caci am vazut, zice, slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (In 1, 14).

Caci nu ar putea vedea cineva cu ochii trupului firea dumnezeiasca cu totul nevazuta. Fiindca nu vede cineva pe Tatal, dupa spusa Mantuitorului, decat Cel ce, fiind de la Dumnezeu, adica Fiul, vede pe Tatal(In 6, 46). Iar Hristos descopera slava Lui celor ce au mintea eliberata de intinarea lumeasca si de grija desarta, adica de cele din viata aceasta, printr-o contemplatie subtire si deci mai presus de minte, care arata in ea si pe cea a Tatalui. De aceea a spus: „Cel ce Ma vede pe Mine vede si pe Tatal” (In. 14, 9).

„Si intingand bucatica a luat-o si a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Si dupa imbucatura a intrat atunci Satana in el.” (In 13, 26-27)

Mantuitorul a aratat ucenicilor semnul cel mai clar al vanzatorului. Caci, intingand bucatica de paine, a dat-o, facand vadit prin aceasta pe cel ce a mancat painea Sa si avea sa ridice calcaiul lui.

Preainteleptul Evanghelist spune ca, dupa aceasta, capetenia necredintei, a planului de ucidere a lui Hristos si a pregatirii tuturor relelor a intrat in inima vanzatorului, si Satana intreg s-a salasluit in el, indata ce i-a dat Hristos bucatica de paine.

Dar sa nu socoteasca cineva ca bucatica aceasta de paine a fost cauza primirii Satanei. Nu vom ajunge la astfel de masura a prostiei, nici nu ne vom goli atat de mult de judecata cuvenita, incat sa cugetam ca prin aceasta s-a dat binecuvantare intrarii celui rau.

Vom spune totusi ca nu e contrar adevarului sa vedem aici o explicatie a acestui fapt. Desi se implinise toata iubirea fata de el si nu lipsise nici un semn din cele prin care i s-a aratat toata cinstirea si atentia, a ramas in aceleasi intentii, neindreptandu-se priri cainta de la gandul rau, nestramutandu-si inima de la sfatul necuvenit, nelacrimand pentru cele la care indraznise sa gandeasca, ci a insetat inca mai rau dupa finalitatea necredintei.

De aceea, invins fiind el de relele indrazneli, a intrat in sfarsit diavolul in el, afland inima lui ca pe o poarta lipsita de veghea celui ce trebuia sa o pazeasca, si mintea, fara usa si fierbinte la cele ce voia sa le gandeasca si sa le faca.

In toata Scriptura il vom afla pe cel rau staruind in ispita. La inceput se apropie, incercand inima inchinatorilor lui Dumnezeu si semanand mai multe ganduri rele in ei, atatandu-i la rau prin placerea pentru tot felul de pacate. Mai ales ii invinge atragandu-i spre ceea ce ii vede inclinati si atrasi de mai inainte. Caci primeste intotdeauna ca impreuna-lucratoare cu perversitatile lui slabiciunea noastra, care justifica patima.

De pilda: tulbura puternic si trezeste in unul ca o simtire fierbinte miscarea murdara a placerii sale. Pe altul il biruieste prin pofta unor castiguri urate, acela socotind ca lucru foarte bun si de cinste procurarea de bani necinstiti.

Pe fiecare il face sa lupte ca sa castige, servindu-se ca de o arma de patima care il stapaneste si care lupta in el de mai inainte. Prin aceasta unelteste tot modul pierzaniei noastre.

Caci asa precum cineva dintre cei obisnuiti sa conduca razboaiele, impresurand o cetate si cautand sa intre in ea prin partile mai slabe ale zidurilor, porunceste sa se aduca acolo mijloacele de asalt, stiind ca pe acelea le va putea darama, la fel Satana, vrand sa asedieze sufletul omului, porneste spre partea mai slaba a lui, socotind sa o surpe cu usurinta, mai ales cand vede ca nu se va ivi nici o sansa aceluia prin vointa de biruire de catre el a acelei patimi, ca, de pilda, mai buna intelegere, intarirea in barbatie, indemnul la credinta si un ajutor tainic. Caci acestea slabesc veninul de oameni ucigator al diavolului.

Asadar, vanzatorul n-a fost rusinat nici de mustrarile ce i se faceau inca pe ascuns, dar nici de puterea de nebiruit a iubirii, nici de cinstirea, de slava, de harul si de binecuvantarea ce-i veneau de la Hristos. Fara judecata si cu putere neinfranta staruia in patima de care fusese biruit, adica in boala iubirii de castig, de care pana la sfarsit a fost coplesit si in care a cazut cu totul. Nu are pe Satana numai tovaras de sfat, ci si-l face si stapan al inimii intregi si domn al mintii sale pe cel pe care la inceput il avea numai ca soptitor. Caci acum intrase in el, dupa spusa Evanghelistului.

Deci trebuie sa ne pazim si sa evitam cu toata puterea pagubele ce ne vin din pofte. Trebuie sa ne aducem aminte de cel ce a zis: „Daca duhul celui ce stapaneste se ridica impotriva ta, sa nu-i lasi locul tau, fiindca leacul va face sa inceteze pacate mari.” (Eccl. 10,4).

Caci nevoia ne constrange sa ne pazim gandurile de duhul celui ce stapaneste. Si daca este in noi puterea de-a impiedica, sa ne grabim indata a pedepsi ceea ce se ridica in noi si sa nu-i ingaduim sa se inradacineze, din neglijenta, in mintea noastra, ci sa cautam sa o taiem ca pe un inceput al rautatii si sa facem ca mintea sa lucreze neimpiedicata, sau sa cunoasca limpede ca va birui repede pe Satana care ne linguseste, cunoscand indata ceea ce spune Psalmistul: „Mai inainte de a fi umilit, am pacatuit” (Ps. 118, 67).

Caci, inainte de a patimi deplin pacatul, gresim prin aprobarea gandurilor pacatoase, pretuindu-le, primindu-le si facand prin aceasta loc de intrare Satanei. Tip si chip al acestui fapt este patima vanzatorului.

„Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fa mai curand. Dar nimeni din cei care sedeau la masa n-a inteles pentru ce i-a zis aceasta.” (In 13, 27-28)

S-ar parea ca cuvantul acesta e contrar si cu totul neconform cu cele spuse inainte. Caci pentru ce, ar zice cineva, dupa ce, nu fara un anumit scop, Domnul a mustrat pe ascuns si nu l-a descoperit pe fata pe vanzatorul preocupat de uciderea Sa, acum se arata impingandu-l spre aceasta, poruncindu-i sa paseasca fara intarziere spre aceasta fapta murdara si necredincioasa?

Si pentru ce era necesar, zice, sa atate si mai mult spre aceasta fapta pe cel ce era bolnav si pornit prin sine spre ea, si nu cauta mai degraba sa-l indemne prin sfaturi spre o fapta mai buna, oprindu-l de la gandul propus?

Ar putea socoti cineva ca prin acest indemn Domnul s-a abatut de la gandul cuvenit. Dar, mergand mai adanc in explicarea intelesului acestui cuvant, nu vom afla nimic nepotrivit in el, ci ca are mai degraba un inteles mai ascutit, pe care, pe cat voi putea, voi incerca sa-l spun pe scurt.

Cu multa intelegere, inteleptul Evanghelist a spus mai sus ca insusi Satana a patruns mai inainte si a intrat in inima vanzatorului, ca Domnul Iisus Hristos sa Se arate spunandu-i mai mult Satanei decat celui care ajunsese stapanit in mod real si cu adevarat, prin neatentie, de acela: „Ceea ce faci, fa mai curand!”. Era asemenea cu a zice: „Fapta ta, pe care o stiu numai Eu, si care-ti este draga pururea sa o faci, Satano, fa-o mai repede”.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: de la o vreme Satana pune atata stapanire pe om, incat nu se mai poate face distinctie intre eul omului si cel al Satanei sau, mai precis, eul Satanei fiind mai tare ca al omului stapanit de el, lucreaza mai degraba el prin om. De aceea, Hristos Se adreseaza aici mai degraba Satanei decat lui Iuda, dupa ce despre fapta lui Iuda vorbise cu multa acoperire si crutare. Vedem si in relatiile dintre oameni cat e de greu sa desparti eul unuia de al altuia. Chinul lui Iuda provine mai mult din stapanirea ce-o are asupra lui rautatea Satanei, decat din rautatea lui. Vina lui e ca s-a lasat treptat cucerit de acela. Ar vrea sa scape de el, dar nu mai poate. Vrea si el ce vrea Satana. Este o mare taina si complexitate in relatia intre euri, deci si in cea dintre eul uman si cel satanic, cand cel uman s-a lasat treptat luat in stapanire de acela.)

„Ai ucis Prooroci (caci ai condus pe iudei in necredinta) si ai pregatit sa omoare cu pietre pe cei ce propovaduiau cuvantul mantuitor lui Israel, n-ai crutat pe nimeni din cei trimisi de Dumnezeu. Ai aratat fata de ei o cruzime mai presus de cuvant si un exces al maniei. Vin acum Eu, dupa aceia, ajutand celor ce ratacesc sa nu mai rataceasca, manand pe cei din intuneric la lumina, daruind celor ce s-au rostogolit in cursa si sub stapanirea cruzimii tale sa ajunga in afara laturilor. Vin, avand sa desfiintez tirania stapanirii pacatului, care-ti apartine, si sa arat fiecarui om cine este Dumnezeu dupa fire.”

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: prin pacat stapaneste tiranic Satana, caci in pacat omul nu se mai simte liber, sau stapan pe sine, cum se simte in comuniunea cu Dumnezeu, care ii produce bucuria iubirii. Caci iubirea e traita in mod liber, pentru ca in ea traiesc si iubirea celuilalt. Ea nu mi se impune cu sila, nu ma lasa singur, nu-mi slabeste puterile, nu ma simt stapanit de altul, amenintat de viclenia lui. In iubire ma daruiesc liber si traiesc daruirea libera de sine a altuia. Dumnezeu e Stapanul cu adevarat iubit si iubitor, e Stapanul Tata, e Stapanul darnic de la Care obtin cu atat mai mult, cu cat il iubesc mai mult Credinta in Hristos ca Dumnezeu venit aproape ne elibereaza de tirania Satanei, care ne amageste cu scurte placeri egoiste. Hristos ne-a aratat ca Dumnezeu este Tata si Fiu Care Se iubesc, un Dumnezeu Care a trimis la noi pe Fiul Sau, facut om, ca sa ne arate ca Dumnezeu este iubire dovedita noua. Prin aceasta ne-a eliberat de tira nia diavolului. Am spus intr-o nota anterioara ca nu exista un rau in sine, ci raul este o relatie negativa, sau lipsita de iubire intre o persoana umana si Dumnezeu Cel in comuniune inter-presonala, si deci si intre persoanele umane. De aceea el se numeste pacat, deci atitudine contrara lui Dumnezeu.)

„Dar cunosc nu mai putin cugetul tau salbatic. Deci ceea ce ai obiceiul sa indraznesti impreuna cu cei ce voiesc sa faca acestea, fa si acum. Caci nu incetezi sa lucrezi cu asprime si sa-ti arati toata ura pana ce nu-Mi va veni patima pe care ai planuit-o de la inceput”.

Si socotesc ca in aceste explicatii ale Mantuitorului se cuprinde intelesul cuvantului dat la inceputul acestui paragraf. Dar sa cautam iarasi sa intelegem pentru ce porunceste sa se grabeasca sa implineasca cele indraznite.

Era cat se poate de cumplita indrazneala iudeilor lipsiti de evlavie, care se hotarasera fara retinere la aceasta fapta nebuneasca impotriva Lui. Caci El astepta torturi, o multime de ocari greu de suportat, lovituri, scuipari si, ca ultima durere, rastignirea pe cruce, otetul, fierea si ranile sulitei.

Pentru ce deci, zice, diavolul nu grabeste implinirea fara intarziere a indraznelilor pricinuite de patimi? Slujitori si implinitori ai relelor s-au facut iudeii. Dar ii vom atribui totul aceluia care ii calauzea in fapta uciderii si era conducatorul relelor de la inceput. Insa, desi erau foarte grele faptele neevlaviosilor iudei impotriva Sa si de nesuportat ocara celor ce-L vor rastigni, stia si sfarsitul patimii, si ce va rezulta din aceasta. Caci prin cinstita cruce avea sa cada definitiv tirania diavolului, sa se puna capat mortii, sa dispara stapanirea stricaciunii si sa scape neamul omenesc de vechiul blestem. Fiindca se astepta sa inceteze, din iubirea de oameni si din harul Mantuitorului nostru Hristos, acel: „pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Fac. 3,19). Avea sa-si astupe toata nelegiuirea gura ei, dupa glasul Psalmistului (Ps. 106, 42), si sa nu mai fie acuzati oamenii de cele facute sub ea. Aveau sa dispara definitiv din toata lumea cei ce nu cunosteau pe singurul Dumnezeu Cel cu adevarat prin fire. Celor ce se vor indreptati din credinta, se astepta sa li se deschida in sfarsit poarta raiului. Aveau sa se uneasca cele de jos cu cele de sus si sa se deschida cerurile, dupa cuvantul Mantuitorului, iar cetele Sfintilor ingeri sa urce si sa coboare peste Fiul Omului.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: avem un minunat rezumat al urmarilor rastignirii si Invierii lui Hristos. Sunt urmari venite in mod ontologic, nu juridic, ca in teoria lui Anselm de Canterbury; nu sunt rasplati ale satisfacerii onoarei lui Dumnezeu, ci comunicare a starii inviate a lui Hristos, Cel mai tare ca moartea, tuturor celor ce cred in El si, in parte, incetarea moitii si a coruperii si pe seama celorlalti. Moartea biruita de Hristos va fi biruita in toti. Cele de jos se vor uni cu cele de sus, ca viata in Dumnezeu, cerurile se vor deschide, trupul omului – desi din pamant – nu se va mai intoarce in pamant. Ca urmare, ingerii se vor urca peste Hristos ca Dumnezeu si vor cobori peste El ca om, aratandu-se in aceasta unirea celor de jos cu cele de sus, fapt de care se vor impartasi si oamenii. intre creatie si Dumnezeu nu va mai fi nici o despartire. Toata creatia va fi in Dumnezeu, sau langa Hristos. Omul credincios va fi schimbat la fata ca Moise si Ilie pe Tabor.)

Si spune-mi cum, asteptandu-se asa de mari bunatati si implinindu-se cu noi prin crucea mantuitoare o atat de stralucitoare nadejde, nu va li necesar ca Cel ce a insetat asa de mult dupa mantuirea noastra (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Fiul lui Dumnezeu insusi a insetat dupa mantuirea noastra, din iubire pentru noi. Aceasta insetare L-a indemnat: sa Se faca om si, in aceasta calitate, insetarea dupa mantuirea noastra de moarte si dupa vietuirea noastra in cer si intre ingeri a devenit si o insetare dupa mantuirea Lui, ca om.) si pentru aceasta Sa facut om fara de pacat, sa nu Se grabeasca sa o vada implinindu-se in timpul prezent?

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: explica pentru ce Hristos cere lui Iuda, mai bine-zis Satanei, sa faca mai repede ceea ce vrea sa faca. Fa mai repede ceea ce vrei sa faci, ca sa piara insasi puterea ta, ca,sa vad moartea biruita in umanitatea Mea si a tuturor oamenilor.)

Cum nu trebuia ca Cel ce n-a cunoscut nici un rau sa nu dispretuiasca cele pricinuite prin lucrarea vadit vicleana si sa nu Se grabeasca sa vada mai repede atat de mult doritul timp al unei atat de stralucitoare sarbatori?

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea e timp luminat de prezenta lui Dumnezeu din Care se raspandeste lumina bunatatii, a sensului, a bucuriei. E timpul prezentei lui Hristos in care lumina dumnezeiasca se face vazuta in umanitatea asumata si mai ales inviata. Sarbatoarea e un fel de prelungire a luminii de pe Tabor, vazuta spiritual.)

Mantuitorul a spus deci Satanei, care nu stia deloc ca El porneste la biruirea puterii lui, si ca el alearga spre prapastie pregatindu-I moartea pe cruce: „Ceea ce faci, fa mai curand!”. Cuvantul este mai mult al Celui ce ameninta decat al Celui ce indeamna.

Precum un tanar avand in sine forta si simtind in trup miscandu-se puterea, daca vede pe cineva venind spre sine cu mare pornire, avand in mana securea si stiind ca acela, atingandu-l, va muri, ii spune: „Ceea ce faci, fa mai curand”, caci vei vedea puterea dreptei mele, si nu spune acest cuvant ca unul ce e gata sa moara, ci ca unul ce stie mai dinainte ca va birui pe cel ce-i vrea raul, asa Domnul nostru Iisus Hristos porunceste Satanei sa-si faca mai repede drumul spre implinirea faptei ce o indrazneste fata de El. Caci va arata pe dusman facandu-se de ras prin cadere, iar lumea, eliberata de cel ce a stapanit-o odinioara prin puterea sa, pe care a invins-o folosindu-se de amagire si de parasirea credintei in Dumnezeu.

Ucenicii nu cunosc, precum se vede, intelesul cuvantului, din iconomie. Hristos nu-l descopera deoarece si in alte locuri i-a invatat de mai inainte ca se va vinde in mainile pacatosilor, ca va fi rastignit si va fi ucis si va invia a treia zi (Mt 17, 22-23; Lc. 24,7), dar le porunceste sa nu spuna acestea nimanui. Caci avea ca scop sa tina ascuns de stapanitorul lumii acesteia adevarul despre tine este El cu adevarat dupa fire, Care, venind sa fie rastignit si rastignindu-Se, va desfiinta moartea si va infaptui mantuirea celor ce cred in El. Deci ascundea din iconomie intelesul celor mai multe din cele spuse, caci ca Dumnezeu stia cele ce sunt spre folos.

„Caci unii socoteau, deoarece Iuda avea punga, ca lui ii zice Iisus: Cumpara cele de care avem trebuinta la sarbatoare (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: se vede si de aici ca Cina cea de Taina, deci prima impartasire a ucenicilor, a avut loc inainte de Pastile iudeilor, deci nu au mancat azima) sau sa dea ceva saracilor” (In 13, 29)

Ucenicii, neintelegand sensul cuvantului, recurg cu usurinta la presupunerile obisnuite si socotesc ca Mantuitorul ii porunceste ceva. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: cine nu iubeste si nu crede, nu intelege, pentru ca nu patrunde in interiorul spiritual al cuiva. Satana nu putea vedea in Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, pentru ca nu se putea apropia de El cu iubire si cu credinta. El are o inteligenta rece. Dar acestei inteligente ii raman ascunse cele inalte prin spiritualitatea lor.)

Caci, fiind sarbatoarea aproape, asteptau ca El sa porunceasca celui ce avea punga sa cumpere ceva din cele necesare, cerandu-i sa procure ceea ce se cuvenea, adica cele ce puteau satisface trebuintele celor lipsiti.

Caci Domnul este bun si milostiv, dupa cum s-a scris (Ioil 2, 13). Si faptul acesta ne este si noua o foarte buna pilda. Caci socotesc ca cei ce vor sa praznuiasca trebuie sa o faca in chip curat si placut lui Dumnezeu, dand satisfactie nu numai bucuriei lor si neingrijindu-se numai de veselia lor, ci sa impleteasca grija de cei ce sunt in nevoi cu grija fata de ei. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea e un prilej de adevarata bucurie pentru cineva doar cand face si pe altii sa se bucure cu sine, mai ales pe cei pe care-i stie intristati de lipsuri. Bucuria mea mi-o face altul, dar pentru aceasta trebuie sa-i dau si eu aceluia prilejul de-a se bucura de mine.)

Fiindca in acest caz, implinind Legea iubirii intreolalta, ii pricinuim eu adevarat o sarbatoare duhovniceasca Mantuitorului Hristos. De aceea si Legea de odinioara poruncea iudeilor in privinta culegerii manei ca cei ce puteau sa faca aceasta sa nu culeaga numai pentru ei: „Fiecare, zice, culegeti impreuna cu cei ce locuiesc cu voi.” (Ies. 16, 16).

Daca cineva dintre cei ce locuiesc impreuna e slabit, cei ce nu sufera de aceasta sa foloseasca puterea lor si pentru acela, procurand pe masura proprie si celorlalti ceea ce le trebuie, ca, precum s-a scris, celui ce are mult sa nu-i prisoseasca, iar celui ce are putin sa nu-i lipseasca (Ies. 16,18).

Asa, prin unire, se poate realiza ratiunea egalitatii tuturor. Cel ce nu uneste grija de sine cu cea de cei lipsiti nesocoteste cerinta cuvenita sfintelor sarbatori. Caci sarbatoarea cu adevarat desavarsita este sarbatoare traita impreuna. (Nota Parintelui Dumitru Staniloae: sarbatoarea fiind timpul celei mai accentuate prezente a lui Dumnezeu, Care ne iubeste si ne vrea uniti pe toti in iubirea de El, este de aceea timpul celei mai depline comuniuni si deci al celei mai depline bucurii)

„Deci dupa ce a luat acela bucatica de paine, a iesit numaidecat. Si era noapte.”(In 13, 30)

Pleaca repede, potrivit placerii diavolului, si, ca unul intepat si impins spre nebunie, iese din casa. Caci nimic nu vede mai bun decat pofta de castig si, ceea ce-i mai ciudat, nimic nu afla de folos din „binecuvantare” (din Euharistie), din pricina pornirii neretinute dupa bani.

Pentru ca, fiind stapanit de mai inainte de aceasta patima si primind in el intreg pe tatal intregii nelegiuiri, nu se gandeste nenorocitul unde alearga.

Caci, primind pofta ca pe o noapte si ca pe o unda de ganduri necredincioase in pieptul sau, se napusteste in sanul si in prapastia iadului si, dupa spusa din Proverbe, sare „ca un cerb ranit de sageata in ficat, sau ca un caine in laturi”, nestiind ca alearga impotriva sufletului.

Si nu degeaba a spus dumnezeiscul Evanghelist: „Dupa ce a luat bucatica de paine, a iesit numaidecat”. Caci Satana se grabeste sa porunceasca celor odata prinsi si ajunsi sub el, sa implineasca cele rele si sa-i sileasca sa lucreze fara nici o intarziere si fara voie ceea ce ii place lui.

Avand pururea rautatea in minte si fiind neindurat in reaua uneltire, se teme ca nu cumva, trecand prin multe sovairi, cainta sa-l stramute pe om la ceva bun si sa-l determine sa lepede ca pe o betie placerea mintii fata de pacat, caci el vrea sa-l prinda in cursa pe cel atras in ea.

Din aceasta pricina socotesc ca il face sa se grabeasca pe cel prins in laturile lui, ca sa lucreze foarte repede ceea ce-i place lui. Si astfel, indata dupa primirea bucatelei de paine in mana, il sileste pe Iuda sa plece la implinirea faptei lui atat de necredincioase, temandu-se pe cat se vede atat de cainta, cat si de puterea ce-i putea veni din „binecuvantare”, ca nu cumva aceasta sa straluceasca in inima lui ca o lumina si sa-l faca sa aleaga mai vartos o lucrare buna, sau ca aceea sa nasca un cuget sincer in cel ce planuia sa-L vanda pe Hristos.

Ca si acesta este un obicei al demonului de-a lucra impotriva noastra, vom cunoaste si din alte fapte savarsite odinioara ca tip. Astfel, Faraon, avand pe iudeii aflati in Egipt sub puterea lui, i-a facut sa lucreze la lut si caramizi si la alte lucruri silnice, poruncindu-le cu asprime sa traiasca in aceste ocupatii triste, ca sa nu le lase nici un timp pentru rugaciuni catre Dumnezeu. De fapt zice catre supraveghetorii lucrarilor: „Sa fie dar impovarati de lucru oamenii acestia si sa se indeletniceasca cu acestea, iar nu sa se indeletniceasca cu vorbe mincinoase” (Ies. 5, 9).

Iar cuvinte desarte a numit folosirea libertatii, deplangerea robiei si rugaciunea pentru o stare mai buna. Caci nu ignora ca, din preocuparea fata de acestea, iudeii vor avea un mare folos. Trecand de la tipuri la cunoasterea intelesurilor adevarate, vom afla pe Satana silind pe cei cazuti in mrejele lui sa lucreze cele rele, tinandu-i in slujirea celor placute lui.

„Zicand acestea, Iisus a iesit impreuna cu ucenicii Lui dincolo de paraul Cedrilor, unde era o gradina, in care au intrat El si ucenicii Sai. Iar Iuda, vanzatorul, cunostea acest loc, pentru ca adesea Iisus si ucenicii Sai se adunau acolo.” (In 18, 1-2)

Dupa ce a luminat pe ucenicii Sai si S-a folosit de cuvintele ce le erau de ajutor spre virtute, le-a poruncit sa aleaga cea mai frumoasa si de Dumnezeu iubitoare vietuire, si, pe langa acestea, le-a fagaduit ca-i va umple de darurile duhovnicesti si, spunand ca le va trimite binecuvantarile de sus, de la Tatal, iese cu hotarare, neocolind timpul patimii, nici temandu-se sa moara pentru toti. Caci cum ar fi putut sa faca aceasta Cel ce trebuia sa patimeasca, caci prin patima Sa trebuia sa rascumpere nepatimirea tuturor, reusind numai prin aceasta sa recastige tot pamantul lui Dumnezeu-Tatal cu sangele Sau?

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Hristos a rascumparat cu patima Lui eliberarea oamenilor de patimirea mortii definitive, dar le-a dat si putere sa castige o nepatimire sau o libertate de pasiuni nepacatoase. Prin sangele Sau a recastigat, pentru dragostea fata de Tatal Sau, pe oameni, vazand ei cat de mult ii iubeste Dumnezeu, Care a lasat ca insusi Fiul Sau sa mearga pana la moarte din iubirea fata de ei.)

De multe ori, hotarand iudeii sa porneasca impotriva Lui, incercau sa-L omoare cu pietre. Dar El scapa in chip dumnezeiesc, facandu-Se nevazut, ferindu-Se cu mare usurinta de mana celor ce cautau sa faca aceasta. Caci nu voia sa patimeasca nefiind inca timpul cuvenit. Dar, deoarece acum sosise timpul, lasand casa in care invatase cele tainice pe ucenicii Sai, vine la locul in care obisnuiau si ucenicii Lui sa petreaca impreuna cu El. Facea aceasta pentru a usura vanzatorului aflarea Lui.

Locul era o gradina, care simboliza Raiul dintru inceput Caci in acest loc, ca sa zic asa, era punctul de intalnire si de adunare a tuturor spre starea de la inceput Caci in Rai s-a petrecut inceputul tuturor celor ce ne-au intristat, si in gradina este inceputul patimii lui Hristos, care a adus indreptarea tuturor celor ce ni s-au intamplat odinioara.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Hristos Se aduna cu ucenicii in gradina aceea si, prin ei, cu toti cei ce vor crede in El spre starea sau in starea legaturii de la inceput cu Dumnezeu. Dar gradina aceea era si in alt fel un chip al gradinii raiului. Precum acolo incepusera tristetile mizeriilor si mortii de, pe pamant, unite cu amagitoarele placeri, asa in gradina aceasta se primeste ultima concluzie a acelor tristeti, sau patima mortii, dar neamestecata cu placeri, ci plina de dorinta refacerii legaturii cu Dumnezeu.)

„Deci Iuda, luand oaste si slujitori, de la arhierei si de la farisei, a venit acolo cu felinare si cu faclii si cu arme.” (In 18, 3)

Dumnezeiescul Evanghelist spune intr-adins ca Iisus Se afla in gradina neinsotit de multime de oameni, de norod, care ar fi putut sa-L apere, ci numai de ucenicii Sai, ca sa faca vadita marea nebunie a gandurilor salasluite in inima vanzatorului. Caci in fiecare dintre noi constiinta poate naste temeri grele si ne poate teroriza cu frici chinuitoare daca intreprindem ceva necuvenit.

Ceva de felul acesta patimind vanzatorul, aduce o oaste bine inarmata si pe slujitorii iudeilor, ca si cum ar fi avut de prins un raufacator periculos. El stia, probabil, ca nu-L va putea prinde decat daca El va alege sa patimeasca, mergand spre moarte din proprie vointa.

Dar, avand mintea stricata prin rautatea celor planuite si imbatat oarecum de indrazneala mai presus de cuvant, nu vede spre ce e purtat si nu simte ca intreprinde ceva ce se afla dincolo de puterile sale. Socotea ca prin multimea celor ce-l urmau si prin mana omeneasca va putea sa biruiasca puterea dumnezeiasca a lui Hristos. Si sa nu te miri ca netrebnicul boleste de o asa nebunie si cugeta la fapte vrednice de ras. Caci a predat carma sufletului sau altuia si, vanzand diavolului stapanirea voilor sale, s-a supus nebuniei aceluia, care a patruns si s-a salasluit in el ca un sarpe otravitor.

Dar se va mira cineva, si pe drept cuvant, de caderea vanzatorului si va spune ca e vrednica de lacrimi nesfarsite. Caci cel ce adineauri a cinat cu Hristos si a mancat cu El, fiind partas la sfanta Lui masa, si s-a bucurat impreuna cu ceilalti de cuvintele dreptei si evlavioasei credinte, auzind clar pe Cel ce zicea: „Unul dintre voi Ma va vinde”, sare dintre comeseni, din jiltul sau, si, parasind odihna, pleaca spre a se face mercenar al iudeilor, nemaivrand sa cugete la cuvintele dreptei credinte, nemaidorind slava viitoare, nemaicugetand la demnitatea ce i s-a dat. Pe scurt, a preferat putinul si modestul argint tuturor bunatatilor vesnice, facandu-se cursa si mreaja diavoleasca pentru Hristos si intai-statator si impreuna-lucrator al necredintei iudeilor.

Imi vine, pe langa acestea, sa rad nu putin si de faptul urmator: multimea ce urma vanzatorului cugeta sa-si faca drum impotriva lui Hristos, purtand lampase si faclii. Se fereau, socotesc, sa savarseasca pacatele intunericului si sa cada fara voie in gropile lui, caci de obicei se doreste ca acestea sa se faca in intuneric.

Dar ce nebunie! Netrebnicii, din pricina lipsei de invatatura, nu vad ca se lovesc de piatra despre care Dumnezeu-Tatal zice: „Iata pun in Sion piatra de poticnire si piatra de sminteala.” (Is. 28, 16; Rom. 9, 33).

Si ei, care se infricoseaza de o groapa, nu simt ca se avanta peste abis si in cele mai de jos parti ale pamantului; ei, care se feresc de ceata de seara, nu se tem de noaptea nesfarsita. Caci, uneltind in chip necredincios impotriva Luminii dumnezeiesti, adica a lui Hristos, aveau sa umble in intuneric si noapte, dupa cuvantul Proorocului. Si nu numai aceasta, ci vor fi alungati si in intunericul cel mai din afara, dand acolo socoteala de necredinta in Hristos, fiind predati osandei amarnice si nesfarsite.

„Iar Iisus, stiind toate cele ce erau sa vina asupra Lui, a iesit si le-a zis: Pe cine cautati? Raspuns-au Lui: Pe lisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda, vanzatorul, era si el cu ei. Atunci cand le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat inapoi si au cazut la pamant.” (In 18, 4-6)

Vanzatorul a venit noaptea, aducand cu sine pe slujitorii iudeilor, impreuna cu oastea. Caci, precum am spus adineauri, socotea ca Il vor prinde fara voia Lui, increzandu-se in multimea celor ce-l urmau.

Socotea ca il va afla retras in locurile obisnuite, caci nu venise inca ziua plecarii in alta parte, acea noapte aducand pieirea Domnului. Hristos, ca sa arate ca Iuda cugeta astfel, considerandu-L simplu om, si ca planurile lui sunt desarte, iese in intampinarea multimii, aratand prin aceasta ca nu ignora indrazneala lor si ca, fiindu-i usor, ca Celui ce prestia ce avea sa vina, sa se ascunda si sa scape, merge de la Sine spre patima, necazand din pricina puterii omenesti in primejdie.

Aceasta, ca sa nu rada inteleptii elinilor, facand din cruce o sminteala si o dovada a usurelniciei lor, si nici iudeul, omoratorul Domnului sau, sa nu-si inalte spranceana impotriva lui Hristos, socotind ca L-a biruit fara voia Lui.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Daca Iisus n-ar fi iesit de bunavoie in fata celor ce L-au dus la cruce, ar fi dat prilej de sminteala atat slujitorilor iudeilor, care ar fi socotit ca nu putea sa fie Dumnezeu o data ce a fost prins fara voia Lui, cat si Apostolilor.)

Hristos intreaba pe cei ce vin sa-L prinda, pe cine cauta? Aceasta nu pentru ca nu stia (caci cum ar fi cu putinta aceasta?), ci pentru ca sa le dovedeasca, celor ce venisera si-L vedeau, ca nici macar nu-L puteau cunoaste pe Cel pe Care-l cautau, iar pe noi sa ne intareasca in dreapta cugetare ca El n-ar fi fost prins daca n-ar fi venit El insusi de bunavoie in intampinarea celor ce-L cautau.

(Nota Parintelui Dumitru Staniloae: Iisus stia pe cine cauta slujitorii si ostasii. Totusi ii intreaba, ca sa aiba ocazia sa le spuna ca El este Cel pe care il cauta. El ar fi putut scapa de ei daca nu le-ar fi dat putinta sa-L cunoasca prin autoprezentarea Sa. Iar prin aceasta ne lasa si celor ce am urmat dovada ca S-a predat mortii de bunavoie.)

Caci, priveste cum, intreband direct: „Pe tine cautati?”, aceia n-au raspuns: „Am venit sa Te prindem pe Tine, Cel ce graiesti”, ci vorbesc ca de cineva care nu ar fi fost de fata, nici in fata ochilor lor: „Pe Iisus Nazarineanul”.

Dar s-ar putea ca unii sa spuna, fata de aceasta: Poate ca ostasul roman nu-L stia si nu-L cunosteau nici slujitorii iudeilor. Noi raspundem ca nu are dreptate cel ce spune aceasta: Cum nu L-ar fi recunoscut cei chemati la preotie pe Cel ce invata in fiecare zi in Templu, dupa cuvantul Mantuitorului insusi?

Dar, ca nu cumva unii increzandu-se in asemenea cuvinte, sa vina la o astfel de cugetare necuvenita, dumnezeiescul Evanghelist prevazand aceasta, a adaugat in mod necesar ca, impreuna cu ostasii si cu slujitorii, se afla si Iuda, cel ce L-a vandut pe El.

Dar cum nu L-ar fi recunoscut vanzatorul pe Domnul? Vei spune poate ca era noapte si intuneric si nu era usor sa vada pe Cel cautat.

Dar cum n-ar fi de admirat autorul cartii, care nu lasa neprevazut nici acest amanunt? Caci a spus ca au venit in gradina purtand felinare si faclii. Deci, desfiintata fiind si aceasta vorbarie, se arata demnitatea dumnezeiasca a lui Hristos, Care Se infatiseaza celor ce-L cautau, desi ei nu-L recunosteau.

Pentru a le dovedi ca erau atat de orbi incat nu-L puteau recunoaste, El zice direct: „Eu sunt.” Pe langa aceasta, ca sa arate si lipsa de putere a multimii si ca toata puterea oricarui om nu e nimic fata de taria dumnezeiasca negraita, graind cu cuvant bland si linistit, rastoarna la pamant multimea celor ce-L cautau, ca sa aflam ca firii celor facute ii este greu de purtat chiar si un singur cuvant al lui Dumnezeu, macar ca acesta este de oameni iubitor, dupa spusa din Psalmi: „Tu esti infricosator si cine va putea sta impotriva maniei Tale?” (Ps. 75, 7).

Iar ca semn al caderii de obste a neamului omenesc arata, in parte, fapta celor ce vin sa-L prinda. De fapt, Proorocul Ieremia ii plange pe toti iudeii, zicand: „Casa lui Israel a cazut, nu este cine sa o ridice din nou pe ea.”(Amos 5, 2) Fapta intamplata ne arata un chip al acestui adevar, caci ne invata ca va cadea tot cel ce va unelti raul impotriva lui Hristos.

Plansul de marti seara – Sfantul Efrem Sirul


Plansul de marti seara – Sfantul Efrem Sirul

Vai mie, in ce fel de osanda stau, in ce fel de rusine zac? Nu este omul meu cel ascuns precum cel vazut. Pentru nepatimire vorbind eu, cugetarea rusinoaselor patimi intru mine este ziua si noaptea. Pentru curatenie graind si scotand cuvinte, pentru inversunare gandesc.

Vai mie, ce fel de cercare imi este mie gatita! Cu adevarat, cu chipul bunei-credinte sunt imbracat, iar nu cu puterea. Cu ce fata ma voi apropia la Domnul Dumnezeu, Cel ce cunoaste cele ascunse ale inimii mele?
Atator rautati vinovat fiind, ma tem, stand la rugaciune, sa nu se pogoare foc din Cer si sa ma arda pe mine, precum oarecand pe cei ce au adus foc strain in pustie, iesind foc de la Domnul, i-a ars pe dansii.
Dar eu ce voi astepta, cel ce cu multa nemasurata greutate de pacate sunt infasurat? S-a infocat inima mea, s-a schimbat gandul meu cel bine-credincios, s-a intunecat gandirea mea. Pururea ma intorc ca un caine la a sa varsatura.
Nu este intru mine indrazneala catre Cel ce cearca inimile si rarunchii; nu este intru mine cugetare curata; nu este intru mine lacrima intru rugaciune. Chiar daca voi suspina, doar imi racoresc fata cea intru rusine cufundata. Imi voi bate pieptul, lacasul patimilor, pravalia gmdurilor celor rele.
Slava Tie, unule indelung-rabdatorule, slava Tie, unule bunule, Slava Tie, facatorule de bine al sufletelor si al trupurilor noastre. Mari si multe sunt indurarile Tale peste noi, pacatosii, Doamne!
Sa nu ma lepezi pe mine cu cei ce zic Tie «Doamne, Doamne» si nu fac voia Ta, pentru solirile Preacuratei Stapanei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu, pentru solirile tuturor celor ce bine au placut inaintea Ta.
Ca Tu cunosti, Doamne, patimile cele ascunse intru mine; Tu stii ranile sufletului meu. Vindeca-ma, Doamne, si ma voi vindeca. Ca de nu vei zidi Tu, Doamne, casa sufletului, in zadar s-au ostenit ziditorii. Caci ma gatesc catre impotrivirea patimilor cand ma socotesc cu dansele, dar reaua mestesugire a balaurului imi slabanogeste taria sufletului meu prin dulceata; si, nefiind cineva care sa ma sileasca, ca un robit ma trag de dansele.
Ma sarguiesc sa ma smucesc din vapaia care ma arde, si mireasma focului, inca tanar fiind, ma trage pe mine catre foc. Iarasi ma pornesc sa mantuiesc pe cel ce se cufunda, si din neiscusinta impreuna cu dansul ma cufund. Cert pe cel bolnav, orb fiind eu. Doctor al patimilor voiesc sa ma fac eu, ticalosul, insumi eu fiind robit de dansele.
Lumineaza-mi, Doamne, ochii inimii mele, ca sa cunosc multimea patimilor mele. Darul Tau sa umbreasca peste mine, Stapane, si sa lumineze gandirea mea cea intunecata si, pentru necunostinta mea, cunostinta Dumnezeiasca sa salasluiasca intru mine; ca la Tine nici un cuvant nu este cu neputinta.
Tu, Doamne, marea cea neumblata ai facut-o bine calatorita norodului Tau oarecand. Tu din piatra vartoasa apa ai scos norodului Tau celui insetat. Tu singur pe cel cazut intre talhari l-ai mantuit cu bunatatea Ta.
Milostiveste-Te, Doamne, pentru multa bunatatea Ta, spre mine, cel cazut intre talhari si legat cu legatura de reaua cugetare. Nimeni nu este care poate sa vindece durerea sufletului meu, fara numai Tu, Doamne, Cel ce stii adancurile inimii mele.
De cate ori am pus, ticalosul, intru sine-mi hotar si ziduri am zidit intre mine si pacatul meu cel fara de lege si intre cei impotrivnici care asupra-mi navalesc cu razboi; si gandirea mea hotarele le-a trecut si zidurile le-a surpat, pentru ca hotarele nu au intarire frica Celui mai bun si zidirile nu sunt intemeiate pe pocainta cea curata.
Cine nu va plange pentru mine, ca pentru o mica dulceata focul cel fara de sfarsit l-am dispretuit si imparatia cea vesnica nu m-am silit sa o dobandesc? Am robit patimilor eu, ticalosul, cu vrednicia sufletului meu. M-am facut dobitocesc si nu pot sa caut catre Domnul cel milosard.
Am fost impodobit oarecand cu darurile cele de bogatie facatoare, iar acum saracia patimilor am iubit-o. Strain m-am facut de faptele bune, in tara departata a rautatii ducandu-ma. Pe jumatate sunt mort, prea scurta ramasita de viata avand.
Plangeti-ma, Cuviosilor si Dreptilor, pe mine, care in patimi si in pacate sunt cuprins; plangeti-ma, lucratorii infranarii, pe mine, care sunt indracit cu pantecele si iubitor de dezmierdari; plangeti-ma, cei miluiti si cunoscatori cu dreapta socoteala, pe mine, care am fost miluit si am intaratat pe Cel ce m-a miluit.
Plangeti-ma, cei ce ati iubit cele bune si ati urat cele rele, pe mine, care am iubit cele rele si am urat cele bune; plangeti-ma, cei ce v-ati agonisit viata imbunatatita, pe mine, cel ce cu chipul sunt imbunatatit, iar cu lucrurile patimas si nebagator de seama; plangeti-ma, cei ce bine ati placut lui Dumnezeu, pe mine, care am placut oamenilor.
Plangeti-ma, cei ce dragostea cea desavarsita catre Dumnezeu si catre aproapele aveti, pe mine, care cu cuvintele iubesc, iar cu lucrurile departe de dragoste stau; plangeti-ma, cei ce v-ati agonisit rabdare si sunteti purtatori de roada, pe mine, cel nerabdator si neroditor; plangeti-ma, cei ce fara de rusine va rugati lui Dumnezeu, pe mine, cel ce ma rusinez a cauta la inaltimea Cerului.
Plangeti-ma, cei ce v-ati agonisit blandete, pe mine, cel ce sunt strain de aceasta; plangeti-ma, cei miluiti, pe mine, cel nemiluit; plangeti-ma, cei smerit-cugetatori, pe mine, cel inalt-cugetator si mandru.
Plangeti-ma, cei ce neagoniseala Apostolilor v-ati agonisit, pe mine, cel impatimit de materie si insarcinat; plangeti-ma, cei credinciosi si intariti cu inima catre Domnul, pe mine, cel indoit la suflet, si putred, si netrebnic; plangeti-ma, cei ce plansul l-ati iubit si rasul l-ati urat, pe mine, cel ce am iubit rasul si am urat plansul.
Plangeti-ma, cei ce aveti in minte Judecata cea de dupa moarte, pe mine – cel ce marturisesc ca o pomenesc, si cele impotrivnice le lucrez; plangeti-ma, mostenitorii imparatiei Cerurilor, pe mine, cel vrednic de gheena focului.
Rugati-va, Sfinti ai lui Dumnezeu, pentru sufletul cel inviforat; intru acelea care puteti, Sfinti ai lui Dumnezeu, ajutati-mi. Caci stiu ca, daca veti ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu, toate se vor ierta noua pentru noianul bunatatii Sale.

Si, precum Dumnezeu este iubitor de oameni, asa si voi, cei vrednici, sa nu treceti cu vederea rugaciunea mea, a pacatosului, ca nu am indrazneala, pentru multe pacatele mele. Lucru al vostru este, o, Sfinti ai lui Dumnezeu, a soli pentru cei pacatosi, iar lucrul lui Dumnezeu este a-i milui pe cei deznadajduiti.
Sfintilor ai lui Dumnezeu, rugati-va imparatului pentru cel robit; rugati-va Pastorului pentru oaie; rugati-va Vietii pentru cel mort, ca sa trimita darul Sau si sa-mi intareasca lesne-alunecarea smeritului meu suflet.
Cad la indurarile bunatatii Tale, Stapane al tuturor. Primeste rugaciunea pacatosului; indulceste sufletul amarat de pacat; impartaseste celui insetat din izvorul vietii si ma povatuieste pe mine la calea vietii; baga-ma pe mine pe usa cea imparateasca, ca un stapan pe robul sau, ca sa ma slobozesc de robia patimilor celor necinstite, caci se tine legata inima mea ca intr-un lant de fier. Sa ma intampine pe mine indurarile Tale, Doamne, pentru rugaciunile Sfintilor Tai, mai inainte de a ma trage cu cei ce lucreaza faradelegea. Acolo se vor descoperi cele intru intuneric si cele intru lumina lucrate de mine.
Vai mie, ce fel de rusine ma va cuprinde cand ma vor vedea pe mine osandit cei ce ma socotesc acum ca sunt fara de prihana! Lucrarea cea duhovniceasca am parasit-o eu, ticalosul, si patimilor m-am supus!
Vai mie, suflete! Cum se innegreste soarele cu negura patimilor mele! Cum se strica viata de moarte! Cum nu se pierde negura cu venirea de fata a razei! Cum alegem stricaciunea in locul nestricaciunii! Cum ne-am framantat, suflete, in pamant cu patimile! Haina cea de Dumnezeu tesuta am netrebnicit-o si nevrednica de nunta cea imparateasca am facut-o. De buna voie ne-am vandut pacatelor. Vrajmasului vietii noastre robi ne-am facut.
Ce vei zice Judecatorului in ziua aceea infricosata si groaznica? Am flamanzit pentru Tine, sau am insetat, sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Sau Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu?
Cu indrazneala totdeauna striga Dascalul: Primeste, cel ce esti intru stapanire, fraul; cel intru robie, cinstea cea intocmai; saracule, bogatia cea nejefuita. Pentru ce nu vrei slobozenia, ci stramtorarea? Pentru ce astepti vreme, iar nu gand? Pentru ce esti prieten celui viclean, si nu ai dor de mantuire? Pentru ce nu ajutam firii, avand vreme?
Pana inca esti domn al gandurilor tale; pana nu se osteneste trupul si cugetarea; pana nu intru puterea altora zace binele tau; pana aratat iti este tie darul, iar nu cu indoiala, si de adancul inimii tale darul se apuca; pana cand lacrimile tale sunt vestiri pentru iesirea ta: intampina, stai vitejeste impotriva patimilor impreuna cu ajutorul lui Dumnezeu la razboi; fa vitejie asupra lui Goliat, sa nu apuce mai inainte talharul, sa nu te rapeasca mai-nainte ucigasul, ca nu cineva din silitorii si din rapitorii imparatiei sa te incuie pe tine afara.
Sa ne temem si sa ne pazim cu toata strajuirea, ca sa nu ne aratam mincinosi ai marturisirii noastre. Caci daca marturiile cele catre oameni le intareste Dumnezeu cand in vazul tuturor s-au luat, cata va fi primejdia fagaduintelor acelora ale carora noi ne vom afla calcatori, si nu numai ai celorlalte pacate, ci si cand pentru insasi minciuna vinovati vom fi adevarului, si mai ales cand nu va mai fi a doua nastere din nou, nici plasmuirea din nou, nici asezare la starea cea dintai.
Cumplit lucru este dupa ce a trecut targul, atunci a cauta negutatoria. Cumplit lucru este sfatuirea de pe urma si atunci a simti paguba, ca nu este dezlegare a pagubei dupa ducerea cea de aici si dupa amara incuiere si pecetluire a celor lucrate de fiecare.
Ca vamesul suspin, ca si desfranata lacrimez, ca talharul slobod glas, ca fiul cel curvar strig catre Tine, iubitorule de oameni, Hristoase, Mantuitorul lumii, Lumina cea adevarata: intareste sufletul meu cel slabit care s-a slabanogit cu betia dezmierdarilor. Tamaduieste bubele acestuia si abaterile mintii mele. Spala-l pe acesta, care s-a innegrit cu putreziciunea pacatului, cu cinstitul Tau Sange.
Acum este vreme bine primita, acum zi de mantuire. Cu multimea milei Tale intoarce-ma, Unule indelung-rabdatorule, si ma izbaveste de toata desfatarea cea dezmierdatoare. Sa nu ma arda desavarsit cuptorul patimilor, ci cu roua milei Tale stinge-l pe dansul.
Vai mie, ca mi-ai daruit mie, Doamne, luminarea cunostintei si eu o lepad pe aceasta! Vai mie, ca totdeauna m-am bolnavit si ma slabanogesc, si neincetat ma cerceteaza pe mine darul Tau si ma vindeca pe mine, si in tot ceasul am lepadat si lepad daruirea tamaduirilor lui!
De cate daruiri, Stapane, m-ai umplut pe mine, pacatosul, si de-a pururea imi daruiesti, si eu, netrebnicul, sunt nemultumitor si nerecunoscator cu voirea! Totdeauna ma indulcesc de darul Tau, totdeauna ma luminez, adeseori ma intaresc, si totdeauna il lepad si intru amaraciunea mea iarasi ma schimb.
Imi aduci aminte, Preabunule, de moarte, de muncile cele vesnice si ma tragi pe mine totdeauna catre viata, ca sa ma mantuiesc, iar eu intru indaratnicia mea raman de-a pururea. Pentru aceasta nu voi avea nici un raspuns acolo.
Bat ca sa mi se deschida usa milei Tale, Doamne. Starui rugandu-ma, ca sa imi dobandesc cererea. Ca un fara-de-rusine, caut sa ma miluiesc. Fii indelung rabdator asupra mea, razvratitului. Izbaveste-ma de pacatele cele ce m-au inconjurat, sanatos facandu-ma sa ma scol din patul pacatului celui de stricaciune facator.
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul rau, mai inainte de a ma apuca sfarsitul; ca sa gasesc dar inaintea Ta in ceasul mortii si al despartirii; caci in iad, cine se va marturisi Tie? Albeste-mi vesmantul cel intinat mai inainte de a-mi veni porunca cea infricosata si a ma lua pe mine ne-gata si rusinat.
Izbaveste sufletul necajit din gura leului si mantuieste-l pe dansul cu darul, cu indurarile si cu solirile Preacuratei Stapanei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu, si ale tuturor Sfintilor, ca bine esti cuvantat in vecii vecilor. Amin!
Sfantul Efrem Sirul

De ce nu îl mai sărbătorim pe Sfântul Gheorghe în 23 aprilie?

Creştinii ortodocşi îl vor sărbători în 2019 pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în altă zi decât cea obişnuită. Care este motivul din spatele acestei schimbări?
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, este prăznuit în fiecare an pe data de 23 aprilie. În această zi, peste un milion de români își sărbătoresc onomastica. Cu toate acestea, creştinii ortodocşi care au consultat calendarul pe anul 2019 au observat că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe va fi sărbătorit pe 29 aprilie.
Motivul acestei schimbări îl găsim în Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, cartea care prezintă regulile referitoare la desfăşurarea cultului divin pentru fiecare zi din an. Răsfoind paginile Tipicului, ajungem la capitolul 45, unde ne este prezentată rânduiala de slujbă a sfinților prăznuiți în Săptămâna Mare și unde citim că, „dacă se va întâmpla hramul unui sfânt sau al unei sfinte în Lunea, Marțea, Miercurea sau Joia cea Mare, atunci cântăm toată slujba seara şi dimineaţa, în Duminica Floriilor”. Înțelegem, astfel, că hramul oricărui sfânt, fiind un moment de bucurie duhovnicească, nu se integrează în specificul Săptămânii Sfintelor Pătimiri, care este o perioadă de post aspru, de meditație și intensă pregătire și primenire sufletească pentru sărbătoarea Învierii Domnului.
Dar dacă urmărim din nou calendarul, vedem că sărbătoarea Sfântului Gheorghe nu coincide nici cu Duminica Floriilor, ci a fost amânată pentru Luni, în Săptămâna Luminată, între paranteze fiind consemnată și următoarea informație: Slujba Sfântului Mare Mucenic Gheorghe se săvârșește astăzi, potrivit hotărârii Sfântului Sinod.
Într-adevăr, în acest an, din motive pastorale, dar și pentru a da importanța cuvenită sărbătorii Sfântului Gheorghe, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca slujba Marelui Mucenic să fie săvârșită nu în Duminica Floriilor, așa cum prevede Tipicul, ci în cea de-a doua zi de Paști. Raționamentul acestei decizii stă și în faptul că, în ajunul Floriilor, Vecernia săvârșită în cinstea Sfântului Gheorghe s-ar fi suprapus cu tradiţionala procesiune organizată în majoritatea parohiilor din țara noastră. În cadrul acesteia, credincioşii și preoții poartă în mâini ramuri de salcie sau finic şi flori, actualizând, astfel, drumul parcurs de Mântuitorul Nostru din Betania către Ierusalim.
Luni, în cea de-a doua zi de Paşti, slujba Sfântului Gheorghe este unită cu cea specifică perioadei pascale. Vecernia Sfântului Gheorghe va fi săvârșită pe 28 aprilie, în jurul orei 12.00, odată cu „A doua Înviere”, o slujbă specială care are ca punct central citirea Evangheliei în 12 limbi.

Sfântul Gheorghe – ocrotitorul Armatei Române

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia, într-o familie creștină, și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.
Dând împăratul poruncă să fie uciși creștinii care nu vor să se lepede de Hristos, Sfântul Gheorghe și-a mărturisit credința, mustrându-i pe cei care se închinau idolilor. Deși i-au împuns trupul cu o suliță și l-au învârtit pe o roată cu țepi, sfântul a rămas nevătămat. Tot atunci a înviat un om din morți și a scos demonul dintr-un idol, încât mulți au crezut în Dumnezeu, printre care și Alexandra, soția împăratului Dioclețian. Pentru acest lucru, Sfântul Gheorghe a fost ucis de sabie, iar Sfânta Alexandra a trecut la cele veșnice, ca urmare a rugăciunilor ei, înainte să fie torturată de către păgâni.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ocrotește Armata Română (a cărei zi, 23 aprilie, coincide, în general, cu sărbătorirea sfântului). El este, de asemenea, ocrotitorul Angliei, al Georgiei și al Moscovei. În Lituania, Sfântul Gheorghe este considarat protector al animalelor, iar în unele zone din Spania, de ziua Marelui Mucenic se organizează mese bogate și se aduc daruri.

Sursa

 Minuni săvârsite de Sfântul Mucenic Gheorghe, după moartea sa

In partile Siriei era o cetate care se numea Ramel, in care se zidea o biserica de piatra, cu hramul Sfantului mare Mucenic Gheorghe. Si nu era in acel loc piatra de un anume fel, din care s-ar fi putut face stalpi mari, spre intarirea zidirii, ci, din alte parti indepartate, se aduceau, pe mare, niste stalpi ca aceia. Deci, multi din cetatenii cei iubitori de Dumnezeu, s-au dus in diferite locuri, ca sa cumpere stalpi de piatra, pentru biserica ce se zidea.

S-a dus si o femeie dreptcredincioasa, vaduva, care avea osardie si credinta catre Sfantul mare Mucenic Gheorghe, voind ca, din saracia sa, sa cumpere Sfantului un stalp. Si, cumparand un stalp, ales dintr-un loc, l-a dus la malul marii, unde un barbat bogat, tot din cetatea Ramel, cumparand cativa stalpi, ii punea in corabie. Si a rugat femeia mult pe omul acela, ca sa ia si stalpul ei in corabie, impreuna cu ceilaiti si sa-l duca la biserica Mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugamintea si nu i-a luat stalpul ei, ci, punand in corabie numai stalpii sai, a plecat. Atunci, femeia aceea, aruncandu-se la pamant, plangea cu jale si chema in ajutor pe Sfantul mare Mucenic Gheorghe, sa randuiasca, precum stie el, ca si stalpul ei sa fie dus la Ramel, la biserica lui.

Astfel, femeia, mahnindu-se si plangand, a adormit si i s-a aratat in vis Sfantul mare Mucenic Gheorghe in chip de voievod calare, care, ridicand-o de la pamant, i-a zis: „Spune-mi, de ce te mahnesti, o, femeie  m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m m

 Iar ea i-a spus pricina jalei sale. Si a vazut pe Sfant, descalecand de pe cal si zicand catre dansa: „Unde voiesti sa-ti pui stalpul?” Iar ea a zis: „In partea dreapta a bisericii”. Si indata Sfantul a scris cu degetul sau pe stalp,astfel: „Stalpul acesta al vaduvei, sa se puna in partea dreapta a bisericii, dupa cel dintai stalp, ca sa fie acesta al doilea.” Aceasta scriind, a zis catre femeie: „Ajuta-mi tu singura”. Si, apucand el stalpul, piatra s-a usurat si au putut, amandoi sa-l arunce in mare. Si femeia desteptandu-se din vis, n-a mai gasit stalpul in locul acela, dar, punandu-si nadejdea spre Dumnezeu si spre Sfantul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Deci, mai inainte de venirea femeii acasa, cum si a corabiei, adica, indata dupa acel vis, chiar a doua zi, s-a gasit stalpul ei la malul marii, la Ramel. Si, dupa ce a sosit barbatul acela, care isi ducea stalpii in corabie si a iesit la mal, a vazut stalpul vaduvei si scrierea de pe el, care se inchipuise pe piatra de catre degetul Sfantului, ca si cum literele ar fi fost insemnate pe lut. Atunci s-a minunat mult si, cunoscand minunea ce se facuse de catre Sfantul mare Mucenic si pricepand greseala sa, se caia ca trecuse cu vederea rugamintea vaduvei si cerea iertare de la Sfantul, prin multe rugaciuni, ceea ce a si dobandit de la el, aratandu-i-se in vis.

Deci, stalpul acela al vaduvei s-a asezat in acel loc, intru care s-a poruncit, spre pomenirea femeii si spre aratarea minunii facute de marele Mucenic, dar, mai ales, spre slava Izvorului Minunilor, a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Dupa multi ani de la aceasta minune, saracinii, luand Siria sub stapanirea lor, s-a petrecut in cetatea Ramel, in mai sus pomenita biserica a Sfantului mare Mucenic Gheorghe, o intamplare ca aceasta: A intrat un saracin vestit, impreuna cu alti saracini, in biserica, pe vremea citirii pravilei si, vazand icoana Sfantului Gheorghe si pe preot stand inaintea icoanei si inchinandu-se si savarsind in taina rugaciuni, a zis catre prietenii sai, in limba lor: „Vedeti voi, pe acest nebun, ce face? Se roaga la o scandura. Aduceti-mi un arc si o sageata sa sagetez scandura aceea.” Si indata i-au adus un arc, pe care el, stand in spatele tuturor, l-a incordat si a aruncat o sageata asupra icoanei Mucenicului, iar sageata n-a zburat spre icoana, ci, in sus, si, cazand din inaltime, a lovit pe saracinul acela in mana si i-a ranit-o. Deci, a iesit indata afara si s-a dus acasa, durandu-l mana si curgandu-i mult sange. Apoi mana s-a umflat si el striga suspinand, fiind cuprins de dureri de moarte. Si avea in casa lui niste slujnice de credinta crestineasca, pe care le-a chemat si le-a zis: „Am fost in biserica Sfantului vostru Gheorghe si am vrut sa sagetez icoana lui, dar m-am sagetat pe mine, ca, intorcandu-se sageata, mi-a ranit mana si, iata, mor de durere”. Iar ele i-au zis: „Oare ti se pare ca bine ai facut, indraznind sa sagetezi chipul Sfantului Mucenic?” Zis-a saracinul: „Au, doar, are putere chipul acela, sa ma faca bolnav, precum sunt eu acum?” Si slujnicele au raspuns: „Noi suntem nestiutoare si nu putem sa-ti raspundem, dar cheama pe preot si acela iti va spune cele ce ne intrebi pe noi”. Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale si a chemat pe preot si i-a zis: „Vreau sa stiu ce putere are scandura aceea, sau icoana careia te inchini tu ?” Raspuns-a preotul: „Eu nu ma inchinam scandurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, ma rugam celui inchipuit pe scandura, Sfantului mare Mucenic Gheorghe, ca sa fie mijlocitor pentru mine catre Dumnezeu”. Zis-a barbarul: „Cine este Gheorghe, daca nu este el Dumnezeul vostru?” Raspuns-a preotul: „Sfantul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci sluga a lui Dumnezeu si a Domnului nostru Iisus Hristos, Care s-a facut om pamantean, asemenea noua. El multe munci a rabdat, de la paganii cei ce-l sileau sa se lepede de Hristos, dar el, pe toate rabdandu-le si bine savarsindu-si marturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu, ca sa faca semne si minuni; iar noi, iubind pe el, cinstim icoana aceluia si ca si cum am privi spre el, ne inchinam, il imbratisam si-l sarutam, in acelasi fel, cum si tu faci, dupa moartea parintilor tai, ca avand imbracamintea lor inaintea ta, lacramezi si o saruti, ca si cum i-ai avea pe aceia inaintea ochilor tai. Deci, asa si noi socotim icoanele sfintilor, nu ca pe niste dumnezei – sa nu ne fie noua aceasta – ci, ca pe niste inchipuiri ale slugilor iui Dumnezeu, care prin icoanele lor, fac minuni, precum s-a intamplat cu tine, cel ce ai indraznit a sageta icoana Sfantului Mucenic, ca sa stii puterea lui si sa fie spre invatatura si altora.”

Acestea auzindu-le, saracinul a zis: „Ce voi face? Vezi mana mea sangearand, ca multa durere patimesc si de moarte ma apropii.” Zis-a lui preotul: „De voiesti sa fii viu si intreg, porunceste sa aduca la tine chipul Sfantului Mucenic Gheorghe si pune-l pe patul tau, apoi, o candela plina de untdelemn arzand, sa fie inaintea lui aprinsa toata noaptea, iar, a doua zi, luand untedelemn din candela, sa ungi mana ta cea bolnava si, atunci, sa crezi ca te vei tamadui, si-ti va fi tie asa”. Iar saracinul, indata a rugat pe preot sa-i aduca icoana Sfantului Gheorghe, pe care, primind-o cu bucurie, a facut toate asa precum a invatat de la preot. Si, dupa ce a doua zi si-a uns mana cu untdelemn din candela, indata i-a incetat durerea si s-a tamaduit mana.

De o minune ca aceasta minundu-se si veselindu-se, barbarul acela a intrebat pe preot, daca are ceva scris in cartile sale, despre Sfantul Gheorghe. Iar preotul, aducand viata si patimirea Sfantului, i-a citit-o, iar el, cu luare aminte ascultand, tinea in maini icoana Mucenicului, graind catre Sfantul, cel inchipuit pe icoana, ca, si catre cineva viu, zicandu-i, printre lacrimi: „O, Sfinte Gheorghe, tu tanar ai fost, insa cu minte, iar eu batran, dar nebun. Tu de tanar esti prieten al lui Dumnezeu, iar eu am imbatranit si sunt lipsit de Dumnezeu. Roaga, pentru mine, pe Dumnezeul tau, ca si eu sa fiu robul Sau”. Dupa aceea, cazand la picioarele preotului, il ruga ca sa-l invredniceasca de Sfantul Botez. Iar preotul nu voia, ca se temea de saracini. Insa, vazand credinta si rugamintea lui staruitoare, l-a botezat noaptea, in taina, de frica saracinilor. A doua zi, saracinul cel nou botezat a iesit din casa si, stand in mijlocul cetatii, in privirea tuturor, cu multa indrazneala si cu mare glas a inceput a propovadui pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, si blestema credita saracinilor. Si indata s-a adunat in jurul sau multime de saracini, care, umplandu-se de manie si de iutime, au pornit asupra lui ca niste fiare salbatice si cu sabiile l-au taiat bucati. Si asa, in scurt timp, si-a sfarsit nevointa cea buna a marturisirii si a luat cununa muceniciei, ajutandu-i rugaciunile Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Tot astfel se vorbeste si despre aceasta minune a Sfantului mare Mucenic Gheorghe, in care un tanar, era ranit de un sarpe veninos. Ca, un oarecare dintre monahii cei placuti lui Dumnezeu, anume ava Gheorghe, avea de ajutator pe Sfantul cel de un nume cu dansul, pe Sfantul mare Mucenic Gheorghe. Si el ne-a povestit asa: „Ducandu-ma eu, zicea, pe calea cea spre munte, si avand in mana o cruce, m-a intampinat pe mine un monah batran, care, luand de la mine crucea si mergand putin, s-a abatut din cale pe o carare, iar eu mergeam in urma lui. Si, iata, o turma de oi, iar tanarul cel ce era pastor, zacea, fiind pe moarte, de muscatura unui sarpe. Si era un izvor aproape. Si mi-a zis mie staretul: „Scoate apa si sa udam crucea.” Aceasta facand-o si deschizand gura tanarului, i-am turnat acea apa ce era varsata pe cruce. Si a zis staretul: „In numele Preasfintei Treimi, sa te vindece pe tine robul lui Dumnezeu, Sfantul mare Mucenic Gheorghe”. Si, intorcandu-se, tanarul a lepadat dinlauntrul sau niste venin, rau purtator de moarte, si s-a sculat. Si i-a zis lui staretul: „Spune-mi mie, cum te-ai jurat ieri catre acea vaduva saraca, pe a carei oaie, data in paza ta, ai vandut-o cu trei arginti si tu i-ai spus ei, ca, pe oaia aceea a mancat-o lupul ?” Si a zis tanarul: „Adevarat parinte, asa este. Dar tu, cum de cunosti acestea ?” Si i-a zis staretul: „Sezand eu in chilia mea, a venit la mine un barbat pe cal alb si mi-a zis mie: Sofronie, scoala-te si te du degraba la izvorul cel ce este de-a dreapta ta, spre miazazi, unde vei afla un tanar muscat de sarpe. Si vei intalni acolo un monah, purtand in mana o cruce sapata in lemn. Si luand crucea aceea, sa torni pe ea apa si sa dai tanarului celui muscat de sarpe sa bea din apa aceea, zicandu-i asa: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, te vindeca pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe. Si sa-i zici lui sa nu se mai jure, pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfintilor Lui, nici sa faca strambatate cuiva. Si sa dea oaia vaduvei celei sarace, ca sa nu-i fie lui ceva mai rau”. Iar, dupa ce a auzit aceasta de la batran, tanarul a cazut la picioarele lui, zicand: „Iarta-ma pe mine, parinte, ca asa este. Ca am vandut oaia femeii aceleia, cu trei arginti, si ieri am amagit-o pe ea, zicand ca lupul a mancat oaia. Si mi-a zis mie femeia aceea, oare, adevarul este acesta, sau minciuna ? Si i-am zis ei, asa este, ma jur pe Dumnezeul cel adevarat. Si mi-a zis mie femeia: Tu ma stii pe mine, ca sunt saraca, dar cum voiesti, asa fa. Si va cauta la tine Dumnezeu si Sfantul Gheorghe. Ca am fagaduit oaia aceea, la praznicul Sfantului Gheorghe, s-o dau pentru saraci”. Deci, a zis tanarul: „Fiindca m-am inselat si am gresit, te rog, pentru iubirea lui Dumnezeu, parinte, mijloceste pentru mine la Dumnezeu si la Sfantul Gheorghe, ca sa mi se ierte mie pacatul acesta. Si acum, voi da femeii aceleia trei berbeci pentru ziua Sfantului Gheorghe si, toata viata mea, la praznicul Sfantului, voi da zeciuiala la saraci, din turma pe care o pasc”. Si, asa, tanarul cel ce s-a tamaduit, cerand rugaciune si iertare de la fericitul staret Sofronie, s-a dus la lucrul sau, multumind lui Dumnezeu si placutului Sau, Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Se mai spune ca la locul Paflagoniei, este o biserica vestita a Sfantului marelui Mucenic Gheorghe, careia, cei de acolo, ii zic Fratrinom. Deci, acea biserica vestita a Sfantului, din vremea cea de demult, a fost mica si invechita, iar acum sta sa cada si nu era cine sa zideasca alta noua, sau pe cea veche sa o innoiasca, din lipsa locuitorilor. Si, asa, biserica aceea, nefiind ingrijita, s-a pustiit. Si s-a intamplat intr-insa o minune ca aceasta: Niste copii, adunandu-se acolo, se jucau: si era intre dansii un copil, totdeauna biruit si ocarat de catre toti ceilalti. Dar copilul acela, suparandu-se de ocarile cele multe, si-a intors ochii spre biserica Sfantului Gheorghe si a zis: „Sfinte Gheorghe, ajuta-mi sa biruiesc si eu, si-ti voi aduce in biserica o placinta”. Si indata copilul acela a biruit pe ceilalti copii, in jocurile lor copilaresti si, inca, nu numai o data, ci, de doua si de mai multe ori, a facut aceasta, mai mult decat ceilalti. Deci, ducandu-se la maica sa, i-a spus ca a fagaduit Sfantului, sa-i daruiasca o placinta si o cerea de la dansa, ca sa-si implineasca fagaduinta sa catre Sfantul Gheorghe. Iar maica sa, iubitoare de fiu si, mai ales, iubind pe Mucenic, a facut degraba, dupa rugamintea copilului, si i-a dat placinta buna si calda. Iar el, ducandu-se la biserica, a pus-o inaintea altarului si, inchinandu-se, s-a dus. La vremea aceea, trecand pe acolo, patru negustori au intrat in biserica, ca sa se inchine Sfantului si au aflat placinta buna, ca era calda si cu aburi bine mirositori. Si au zis negustorii in sinea lor: „De aceasta nu are trebuinta Sfantul; s-o mancam noi, si, in locul ei, sa punem tamaie”. Iar, dupa ce au mancat-o si voiau sa iasa din biserica, nu nimereau usile bisericii, pentru ca usile li se pareau lor a fi ca zidul si nu puteau sa iasa. Deci, au pus cate un ban de argint si n-au iesit, apoi au pus toti un galben si s-au rugat Sfantului, sa-i lase sa iasa si n-au putut, fiind cuprinsi de orbire. Atunci au pus toti cei patru, cate un galben fiecare, si s-au rugat cu caldura si, asa, li s-a dat lor iesirea, ca au gasit usile bisericii deschise si au iesit fara de oprire. Acesti galbeni si bani de argint au fost inceputul adunarii banilor, ca sa se innoiasca biserica aceea. Ca a strabatut stirea despre acea minune in toata partea aceea si multi oameni dreptcredinciosi, dand de la ei mult aur si argint, au zidit o biserica noua si mare de piatra, au infrumusetat-o cu toate podoabele si au indestulat-o cu lucrurile cele de trebuinta. Si se savarsesc intr-acea biserica semne si minuni preaslavite, intru marirea lui Hristos Dumnezeu si intru lauda Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Nu se cuvine, insa, a trece sub tacere si acea vestita minune, despre uciderea balaurului, pe care a facut-o Sfantul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, in partile Sirofeniciei, langa cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a ingropat trupul acestui mare Sfant Mucenic. Aceasta minune, pe multe icoane din vechime a fost zugravita, de cei vrednici de credinta zugravi ai pamantului Palestinei, si despre ea povestesc si cei ce calatoresc prin Palestina, care arata si locul acestei minuni, ce s-a facut asa: Era langa cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, in care era un balaur infricosator si ucigas, care, iesind din acel iezer, pe multi oameni ii tragea in iezer si-i pierdea, mancandu-i. Si, de multe ori, poporul, inarmandu-se spre uciderea lui, era ucis si gonit, ca apropiindu-se de zidurile cetatii cu suflarea lui cea pierzatoare, umplea vazduhul de venin purtator de moarte, incat multi se vatamau si mureau si era necaz si plangere mare in acea cetate, iar oamenii erau necredinciosi si, impreuna cu imparatul lor, toti erau inchinatori la idoli.

Deci, intr-una din zile, adunandu-se oamenii acelei cetati, au mers la imparatul lor si i-au zis: „Ce sa facern, ca pierim de balaurul acesta ?” Iar el le-a raspuns: „Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea va voi spune”. Si prin descoperirea diavolilor, care locuiau in idoli, pierzatori de suflete omenesti, un sfat ca acesta le-a aratat: ca de nu vor voi sa piara toti, sa dea in fiecare zi, la rand si cu sorti, fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, spre mancare acelui balaur. Si a zis: „Daca va veni randul pana la mine, apoi si eu, desi am numai o fiica, si pe aceea o voi da”. Si oamenii au primit acel sfat imparatesc, dar, mai ales, diavolesc. Si, astfel legiuind, faceau dupa sfatul si randuiala aceea: isi dadeau toti cetatenii, mari si mici, pe copiii lor balaurului, in fiecare zi spre mancare, punand pe malul acelui iezer pe fiii si fiicele lor, cate unul, infrumusetandu-i cu buna podoaba, desi le era jale si plangeau mult pentru ei, iar balaurul acela, iesind, ii apuca si-i manca. Iar, daca le-a venit randul la toti oamenii cetatii aceleia, au mers la insusi imparatul, si i-au zis lui: „Iata, imparate, noi toti dupa sfatul si hotararea ta, am dat pe copiii nostri balaurului, dar acum s-a sfarsit randul; deci, acum, ce ne mai poruncesti sa facem?” Raspuns-a imparatul: „Voi da si eu pe fiica mea, macar ca numai pe ea o am, iar, dupa aceea, ce ne vor descoperi, iarasi, zeii, eu va voi spune”. Deci, imparatul, chemand pe fiica sa, i-a poruncit sa se impodobeasca cu buna cuviinta si a plans mult cu toata casa sa, neputand sa strice randuiala aceea. Iar el cu ai sai, privind din inaltimea palatului cu ochii plini de lacrimi, o petreceau. Si, fecioara, fiind pusa pe malul iezerului, la locul cel obisnuit, sta acolo, tanguindu-se si asteptand sa iasa balaurul si sa o manance. Insa, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care vroia sa izbaveasca cetatea aceea de pierzania trupeasca si sufleteasca, a venit acolo Sfantul mare Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc si, vazand pe acea fecioara stand pe mal si mult plangand, a intrebat-o pe ea de ce sta acolo si plange asa ? Iar ea i-a zis lui: „Bunule voinic, degraba fugi de aici cu calul tau, ca sa nu mori impreuna cu mine”. Iar Sfantul a grait catre dansa: „Nu te teme, fecioara, ci spune-mi mie ce astepti ? Nu ma voi duce, pana ce nu-mi vei spune adevarul. Pentru ce o zabovesti aici si plangi ? Si pe cine astepti ?” Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rand, despre balaur si despre ea. Si a zis catre dansa Sfantul Gheorghe: „Nu te teme, fecioara, ca eu intru numele Domnului meu, Dumnezeului celui viu si adevarat, te voi izbavi pe tine de la balaur”. Iar ea i-a raspuns „Bunule voinic, nu dori sa pieri cu mine, ci fugi si te izbaveste de moartea cea amara, ca nici pe mine nu ma vei izbavi de inghitirea balaurului, dar tu vei pieri”.

Acestea graindu-le fecioara, catre Sfantul, acel balaur Tnfricosator s-a aratat, iesind din iezer, si se apropia de obisnuita lui mancare. Pe acesta vazandu-l, fecioara a racnit cu mare glas, strigand: „Fugi, omule, iata, balaurul vine !” Iar Sfantul Gheorghe s-a insemnat cu chipul crucii si a chemat pe Domnul, zicand: „In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. Si s-a repezit cu sulita asupra balaurului. Deci, invartind sulita, l-a lovit pe acela in gatlej si, ranindu-l l-a culcat la pamant, iar calul calca balaurul cu picioarele. Dupa aceea, Sfantul a poruncit fecioarei sa lege pe balaur cu braul si, ca pe un caine, sa-l duca in cetate. Iar poporul, privind, a inceput a fugi de frica. Iar Sfantul a zis catre dansii: „Nu va temeti, ci nadajduiti si credeti in Domnul Iisus Hristos, ca El m-a trimis la voi, ca sa va izbavesc de balaur”. Si a ucis Sfantul pe balaurul acela cu sabia, in mijlocul cetatii. Apoi, scotandu-l din cetate, l-au ars in foc. Atunci imparatul cetatii si tot poporul au crezut in Hristos si au primit Sfantul Botez. Si erau cei botezati ca la douazeci si cinci de mii, afara de femei si de copii. Si s-a zidit in acel loc o biserica mare si preafrumoasa, cu hramul Preasfintei Fecioare, Nascatoare de Dumnezeu si in cinstea Sfantului purtator de biruinta, Gheorghe, care, precum a izbavit pe fecioara de balaurul cel vazut, asa pazeste fara prihana Biserica lui Hristos si pe tot sufletul credincios, cu ajutorul sau. Dumnezeului nostru, slava, in vecii vecilor. Amin.

Nu renunța la naturalețea ta unică, ești frumoasă exact așa cum ești

Femeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei.

Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”(Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat.

De aceea, este bine să renunţi cu totul la „înfrumuseţare”. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, p. 372)

Predica la Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

„Purtătorule de biruinţă Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”(Troparul Sfântului).

Fraţi creştini,
Odată cu sosirea frumosului antotimp al primăverii, când natura înconjurătoare se trezeşte la viaţă, creştinii prăznuiesc cea mai mare sărbătoare a lor, numită în cântările bisericeşti „praznic al praznicelor”, învierea Domnului, și care s-a dat spre moarte pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani IV, 25). În fiecare an, învierea Domnului ne aminteşte şi adevereşte triumful vieţii asupra morţii şi stricăciunii, biruinţa luminii asupra întunericului şi izbânda binelui asupra răului. Ea constituie piatra de temelie a credinţei noastre în dumnezeirea Mântuitorului Hristos, Care, din dragoste neţărmurită, şi-a dat viaţa Sa pentru a noastră izbăvire de sub stăpânirea morţii.
Realitatea Învierii Domnului a fost confirmată de Mântuitorul Hristos prin arătările Sale timp de 40 de zile înaintea Sfinţilor Apostoli, iar mai târziu, Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului. Sfinţii Apostoli vor face cunoscut acest adevăr tuturor neamurilor şi pentru apărarea lui îşi vor primejdui chiar viaţa lor pământească. Exemplul lor va fi urmat de nenumăraţi creştini, între care se numără şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui sărbătoare se încadrează în decorul primăverii naturale şi duhovniceşti.

Numele Marelui Mucenic Gheorghe, cât şi ale celorlalţi sfinţi sunt înscrise pe fiecare filă a calendarului bisericesc pentru a fi cinstită în chip deosebit viaţa lor curată în spiritul dreptei învăţături. În general, cinstirea sfinţilor îşi are temeiuri fundamentale de credinţă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie din care aflăm că ei sunt numiţi „prieteni ai lui Dumnezeu” (Ioan XV, 14) sau „casnici ai lui Dumnezeu”(Efeseni II, 19) prin care Dumnezeu face minuni (Ieşire XIV, 16-31; IV Regi IV, 32-36; Matei X, l; Marcu III, 15-16 etc.).

Cea mai vie expresie a actului de cinstire a Sfinţilor este rugăciunea de la Proscomidie, când sunt scoase şi aşezate lângă agneţ miride pentru prooroci, apostoli, mucenici şi sfinţi. Prin venerarea lor, creştinii îşi îmbogăţesc viaţa lor religios-morală, sporesc în evlavie şi în urmarea credinţei celei adevărate. De aceea, Biserica Ortodoxă a împodobit cultul său cu cinstirea sfinţilor, întrucât prin aceasta se sporeşte şi se întăreşte nu numai credinţa şi evlavia creştinilor, ci şi adorarea lui Dumnezeu.
În cultul Bisericii noastre, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc deosebit, prin faptul că ziua de 23 aprilie şi numele său sunt imprimate în calendarul bisericesc cu caractere roşii şi acest moment festiv se încadrează, de obicei, în perioada Penticostarului. El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 303.
Prin viaţa şi activitatea sa, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a arătat ca un vas ales al lui Dumnezeu spre dovedirea adevărului şi slavei divine în momentul când idolatria încerca, după mai bine de trei secole de creştinism, să ţină lumea sub negura necunoştinţei şi să respingă lumina învăţăturii lui Hristos. Religia idolatră era încurajată chiar de împăratul Diocleţian, care a declanşat în mai multe rânduri valuri de persecuţie încheiate cu multe pierderi de vieţi creştine.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, în părţile Capadociei (sau la Beirut) din Asia Mică, dintr-o familie de creştini de neam ales şi cu o frumoasă stare socială. În sânul familiei, el a primit o creştere aleasă şi a fost îndrumat să îmbrăţişeze, ca şi tatăl său, cariera militară, în care s-a afirmat repede, ajungând tribun şi apoi comis în armata romană. El a ajuns omul de încredere al împăratului, care îl aprecia nu numai pentru calităţile sale de mare strateg, ci şi pentru bogăţia cunoştinţelor sale filozofice acumulate de prin locurile pe unde călătorise cu armata romană. Ajuns în vârful piramidei militare romane, el se impune printr-o aleasă comportare faţă de subalternii săi şi acest lucru confirmă educaţia sa creştină datorată mamei sale care, deşi a rămas văduvă de tânără, şi-a dat toată silinţa ca pe fiul său Gheorghe să-l educe în spiritul adevăratei credinţe.
Cuvântul Sfintei Scripturi sădit în inima Sfântului Gheorghe de mama sa a rodit prin bunătatea sa faţă de subalternii săi, care se minunau de faptul cum un tânăr de 30 de ani are o forţă spirituală deosebită, fără seamăn, în înalta societate romană, stăpânită de felurite manifestări imorale. Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni l-a determinat să iubească şi să cinstească pe cei ce i-au dat viaţă şi pe cei din jurul său, să se considere ca un frate al celor cinstiţi şi să urmeze calea vieţii virtuoase. Pe chipul său tânăr şi frumos se distingeau trăsăturile smereniei, seriozităţii şi compătimirii faţă de cei ce erau robiţi de închinarea la forţele naturii.
Cunoaşterea şi trăirea adevăratei învăţături creştine au contribuit la formarea şi păstrarea profilului religios-moral al Sfântului Gheorghe, care în faţa prigoanei contra creştinilor declanşată de Diocleţian se va alătura celor ce slujeau pe Hristos şi îşi dau viaţa pentru El. Conştiinţa sa sinceră de creştin îl îndeamnă să se opună planurilor împăratului roman de a nimici pe creştini şi a asigura în felul acesta triumful religiei idolatre. El declară deschis în faţa împăratului că este şi el unul din slujitorii lui Hristos. Indignat de măsura luată de împărat, Sfântul Gheorghe îndrăzneşte să-l înfrunte pe el şi pe slujitorii săi zicând: „până când, o, împărate, şi voi curteni, veţi face război contra creştinilor? Vouă se cade să faceţi pace în toată lumea, dar acum pentru ce iubiţi războiul şi vrajba şi vreţi să vărsaţi sânge sfânt şi drept?”. Cuvintele sale dojenitoare înfurie mai mult pe suveranul roman care nu se aştepta să fie mustrat chiar de unul dintre sfetnicii săi cei mai apropiaţi şi îndrăgiţi.
Văzând câtă nedreptate se face creştinilor, oameni paşnici şi supuşi autorităţii romane, Sfântul Gheorghe, fiind de-a dreapta împăratului, îi spune în public că şi el este din rândul celor ce slă-vesc pe Iisus Hristos. Din cauza acestei mărturisiri, el este închis, şi în închisoare i se aduc feluriţi înţelepţi necreştini care să-l determine să se lepede de credinţa în Iisus Hristos. Încercările lor au fost zadarnice, iar torturile la care a fost supus nu l-au clătinat, ci l-au întărit în credinţa lui, la care au aderat mulţi dintre cei ce urmăreau chinurile sale. Printre cei ce asistau la înfiorătoarele chinuri suportate de Sfântul Gheorghe se afla şi soţia împăratului, Priscia, care s-a botezat, luând numele de Alexandra. Împreună cu ea s-a mai botezat şi fiica sa, Valeria.

Inumanele mijloace de tortură suportate de Sfântul Gheorghe în închisoare nu-l abat de la dreapta credinţă şi din nou este întemniţat, în temniţă, el slăveşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă faţă de el, iar celor ce veneau la el atraşi de minunile pe care le săvârşea le vorbea despre adevăratul Creator şi Mântuitor al lumii. Statornicia sa în credinţă îl face să exclame în faţa mulţimii care aştepta ca el să aducă jertfa zeilor: „Cum o să servesc eu unui zeu care nici nu există, ci e plăsmuit de mintea omenească pentru interesele noastre materiale! Eu mă închin Celui ce a slujit adevărului şi aduc jertfa inima mea pentru cinste şi dreptate…” Ca urmare a celor afirmate de el, împăratul l-a considerat drept hulitor al zeilor şi a poruncit să fie aruncat într-o groapă cu var clocotind, din care a ieşit nevătămat. Încercările împăratului de a-l atrage la credinţa idolatră sunt zadarnice şi Sfântul Gheorghe îi răspunde cu multă seninătate şi fară teamă că el se pleacă numai Celui ce este împărat al inimilor şi sufletelor nevinovate. Că el este slujitorul lui Hristos şi nu al zeilor cărora lumea romană păgână le aduce jertfe ca să dea frâu liber patimilor şi instinctelor sale.

Refuzul Sfântului Gheorghe, care s-a declarat un slujitor convins până la moarte al lui Hristos, a declanşat o adâncă amărăciune în sufletul împăratului, fiind astfel nevoit să-l declare ca o per-soană care necinsteşte pe zei şi se face vinovat de cea mai aspră pedeapsă, decapitarea. Aceeaşi pedeapsă va fi decretată şi pentru împărăteasa Alexandra. Înainte de a primi moartea martirică, Sfântul Gheorghe s-a rugat lui Dumnezeu. Mai înainte, Dumnezeu i se arătase în vis, ca să nu se teamă de chinuri, ci să îndrăznească în faţa lor. După ce s-a rugat, şi-a plecat singur capul sub ascuţişul săbiei. Trupul său a fost aruncat în groapa comună a sclavilor, de unde mai târziu l-au luat creştinii şi l-au dus în oraşul Lida din Palestina şi aici va fi depus ulterior într-o Biserică nouă. Sfintele sale moaşte vor săvârşi multe minuni în rândul creştinilor care au cerut ajutorul său.
Prin viaţa sa scurtă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dovedit multă râvnă şi dragoste pentru învăţătura lui Hristos, pe care a apărat-o şi mărturisit-o cu mult curaj în faţa celor care îl sileau să renunţe la credinţa creştină. Înaintea celor care îl forţau să nege religia creştină, tânărul mucenic Gheorghe nu se înclină şi dă dovadă de curaj. Aşa cum ne învaţă cântările închinate Sfântului Gheorghe, el s-a dovedit în faţa celor ce nu-i respectau libertatea de conştiinţă ca un purtător de biruinţă, ca un soare strălucitor şi ca un mărgăritar de mult preţ. Cu puterea crucii fiind înarmat, el a zdruncinat credinţa cea spinoasă a idolilor şi a sădit viţa dreptei credinţe. El este asemănat cu un „diamant al răbdării, aprins de dragostea pentru Hristos”. Pe el creştinii îl roagă să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru mântuirea sufletelor lor. Prin trăirea sa curată, el şi-a adunat spicele faptelor bune şi a dovedit că este un lucrător iscusit în grădina Domnului, de aceea creştinii îl imploră în cererile lor ca să se roage neîncetat lui Dumnezeu pentru a-i curăţi de păcate şi a revărsa peste ei mila Sa dumnezeiască. În ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, rosteşte o mişcătoare rugăciune de laudă a lui Dumnezeu şi cere ca Cel atotputernic să ierte celor ce i-au făcut rău, iar cei ce vor chema numele său în ajutor să fie ajutaţi: „şi cei ce vor chema numele meu într-ajutor, dă-le lor cererea lor, că Tu eşti lăudat şi proslăvit în veci”. Pătruns de dragostea divină, el iartă şi cere îndurare pentru cei ce-l asupresc pe nedrept, şi atunci când este părăsit de puterea fizică şi se apropie de pragul morţii se roagă pentru pacea şi viaţa tuturor.
Se stinge din această viaţă „ca un mucenic nebiruit, ca un purtător de chinuri, ca un apărător al credinţei neînfruntat”(cântarea a 7-a). Ca să-şi salveze sufletul de la credinţa idolatră, Sfântul Gheorghe de bunăvoie primeşte cu mult curaj toate chinurile trupului. Curajul şi biruinţa sa asupra răului sunt exprimate simbolic în iconografie prin reprezentarea sa ca un ostaş tânăr, călare pe un cal, ţinând în mână o suliţă cu care ucide un balaur, tatăl minciunii şi al tuturor relelor. Reprezentarea sfântului sub această formă stă în legătură cu o veche istorisire, în care se spune că în părţile Libiei exista un lac în apropierea unei cetăţi. Locuitorii acelei cetăţi erau alarmaţi de faptul că mulţi din concitadinii lor piereau din cauza unui balaur care se afla în lacul acela şi-i atrăgea în adâncul apelor sale. De la acest necaz ei vor fi salvaţi de Sfântul Gheorghe care, înainte de a înfige cu putere suliţa sa în gâtlejul balaurului, s-a rugat lui Dumnezeu, Cel ce l-a ajutat şi astfel a ucis acest monstru ce sfâşiase mulţi oameni. Biruinţa Sfântului Gheorghe asupra balaurului a impresionat foarte mult pe locuitorii acelei cetăţi şi mulţi dintre ei s-au botezat.

Prin cuvânt şi faptă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dat dovadă de credinţă vie şi puternică, unită cu o trăire morală ireproşabilă pătrunsă de virtutea dragostei creştine. El a fost asuprit pe ne-drept şi fără milă de stăpânirea romană, care persecuta în mod public pe cei ce credeau în Iisus Hristos. În faţa celor cuprinşi de gânduri potrivnice învăţăturii Sfintelor Evanghelii, Sfântul Gheorghe se arată vrednic „voievod al lui Hristos”(Acatistul Sfântului Gheorghe) şi el este înarmat doar „cu platoşa dreptăţii, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului” (Efeseni VI, 14-17). Din această cauză imnografii îl numesc „purtător de biruinţă” sau „dumnezeiesc viteaz”, care cu îngerii dănţuieşte şi pe cei binecredincioşi îi apără şi îi sfinţeşte când aceştia îl cheamă în rugăciunile lor.

Creştinii ortodocşi, potrivit vechii rânduieli bisericeşti, cinstesc în mod deosebit, ca şi la ceilalţi sfinţi, ziua morţii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, ca zi a naşterii sale la o nouă viaţă, feri-cită şi veşnică. Cunoscând viaţa sfântului, ei văd cu ochii credinţei modelul adevăratului creştin din secolul al IV-lea, aureolat de nimbul martiric şi pătruns de dragostea lui Hristos, de care nici moartea nu l-a despărţit. Chipul sfântului este pentru ei călăuză luminoasă spre cunoaşterea adevărului care este Hristos şi el le dă curaj în lupta împotriva patimilor şi tuturor relelor care duc la vrajbă între fraţi. El şi-a dat viaţa sa în nădejdea că toţi oamenii au dreptul să se bucure de viaţă ca dar al lui Dumnezeu oferit deopotrivă tuturor ca să se pregătească pentru veşnicie. Evlavia deosebită a credincioşilor noştri faţă de Marele Mucenic Gheorghe se reflectă atât în purtarea numelui sfântului, cât şi în închinarea lăcaşurilor de cult. Faţă de acest mare purtător de biruinţă, domnitorul moldovean Ştefan cel Mare şi-a arătat deosebita sa veneraţie prin faptul că mai mult de jumătate din cele 47 de Biserici zidite de el au hramul „Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe”. La această adâncă şi felurită cinstire amintim şi obiceiul creştinilor noştri de a invoca numele său în diferite împrejurări, precum şi datina ca în ziua aceasta să-şi împodobească porţile cu crengi verzi, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii sau al izbânzii primăverii asupra iernii.
În această zi sfântă, întreaga creştinătate ortodoxă cinsteşte pe Sfântul Gheorghe prin păstrarea credinţei sale pe care a mărturisit-o şi apărat-o cu preţul vieţii sale. După pilda Fiului lui Dumne-zeu care a pătimit din cauza fărădelegilor oamenilor, Sfântul Gheorghe a îndurat toate chinurile pentru ca duhul dreptăţii, libertăţii şi al păcii să domine relaţiile dintre oameni. Exemplul vieţii sale se cuvine împlinit de fiecare creştin prin săvârşirea faptelor bune, deoarece numai în felul acesta se face vrednic de aprecierea şi dragostea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Asemenea sfântului martir, orice creştin trebuie să dovedească statornicie în credinţă şi îndelungă-răbdare în nevoi sau în necazuri, pentru a primi de la Hristos cununa biruinţei asupra păcatelor. Ca mesager al păcii, el se face pildă tuturor celor ce slujesc pe Dumnezeul păcii.
În semn de cinstire deosebită faţă de Sfântul Gheorghe, să aducem în locul florilor naturale, buchetul virtuţilor noastre, pentru a fi slujitori ai luminii şi ai vieţii celei adevărate. Oferind acest smerit dar purtătorului de chinuri şi de biruinţă, el nu va înceta niciodată să se roage pentru iertarea greşelilor noastre înaintea Mântuitorului Hristos şi noi vom prospera în viaţa duhovnicească. Să cerem din adâncul sufletelor noastre Sfântului Mare Mucenic Gheorghe să fie mereu rugător şi mijlocitor pentru noi înaintea lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al darurilor spirituale. Ca o stea purtătoare de lumină duhovnicească să ne călăuzească totdeauna spre toate lucrurile bineplăcute oamenilor şi lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Glasul Bisericii nr. 3, 1988