Plansul de luni seara – Sfantul Efrem Sirul

Plansul de luni seara – Sfantul Efrem Sirul
Primeste rugaciunea gurii celei intinate si necurate, Stapane al tuturor, Iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, si sa nu Te ingretosezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic si nepriceput, nici sufletul meu care de iad se apropie sa il judeci nevrednic de mangaierea Ta.

Cauta-ma pe mine ca pe oaia cea ratacita, ca pustiu m-am facut de toata osardia si cugetarea spre a ma indrepta pe sine-mi. Ca, dupa ce m-am orbit cu dulcetile si cu dezmierdarile, intunecat am sufletul meu si din betia patimilor impaclata am inima mea.
Marturisesc Tie, Doamne, Mantuitorul lumii, toata amaraciunea mea, rautatea, dobitocia. Voi spune iarasi toata a Ta veselie, dulceata pe care ai facut-o cu mine pentru bunatatea Ta, Iubitorule de oameni.
Dintru intaia varsta m-am facut intaratator, fara de osardie catre bunatate, a toata rautatea aflator, a tot pacatul lesne lucrator. Si insuti, o, Stapane, ai trecut cu vederea toata rautatea mea pentru indurarile Tale cele multe, Fiule al lui Dumnezeu.
Capul meu se inalta prin darul Tau, Stapane, dar se smereste iarasi pentru pacatele mele. Ma trage iarasi pe mine darul Tau catre viata, si eu mai vartos catre moarte cu buna osardie ma duc, ca prea-reaua obisnuinta a trandaviei mele ma trage pe mine, si nevrand, catre sinesi.
Grea este obisnuinta patimilor; leaga mintea mea cu legaturi nedezlegate; si dorite, si iubite se afla mie de-a pururea legaturile. Cu obisnuinta curselor ma leg eu, ticalosul, si ma bucur, legat fiind. Cufundat sunt intru iadul cel prea-amar si ma indulcesc. In fiecare zi vrajmasul innoieste legaturile mele, si eu ma bucur.
O, mult-mestesugirea vrajmasului! Ma leaga pe mine cu legaturi pe care eu nu le voiesc, insa de-a pururea imi aduce mie niste legaturi ca acestea si curse pe care eu cu multa dulceata le primesc; ca imi cunoaste aplecarea si voirea, ca este mai tare, si intru o clipeala imi aduce legatura pe care o voiesc.
Acesta este plansul, aceasta este tanguirea, ocara si rusinea; ca m-am ferecat eu ca si cu niste obezi intru voile mele. Ca, putand sa zdrobesc legaturile intru o clipeala de ochi si sa ma fac slobod de toate cursele, nu voiesc sa fac aceasta, de trandavire biruit fiind si obisnuintei patimilor cu aplecarea si voirea robind.
Aceasta este iarasi mai cumplit si plans de rusine plin, ca eu cu voirile mele merg la vrajmasul meu. Ma leaga pe mine si ma omor in patimi de care el se bucura. Si, putand sa zdrobesc legaturile, nu voiesc. Putand sa fug de cursa, nu poftesc.
Este oare altceva mai amar decat plansul si tanguirea aceasta? Este oare alta rusine decat aceasta mai grea? Nu este, socotesc eu, nimic mai amar decat rusinea aceasta, decat a face cineva voile vrajmasului sau.
Si asa aflandu-ma eu, netrebnicul, si cunoscand legaturile mele, le ascund pe ele cu chip de evlavie. Si constiinta mea ma mustra pe mine pentru acestea pe care le lucrez. Pentru fiecare ma mustra: Pentru ce nu te trezvesti, ticaloase? Au nu stii ca langa usa este infricosata zi a Judecatii? Scoala-te ca un puternic; rupe-ti legaturile tale. Intru tine este puterea dezlegarii si a legarii.
Cu aceasta de-a pururea ma mustra pe mine sfanta constiinta, si nu voiesc din legaturile curselor sa ma izbavesc. Ma tanguiesc si suspin pentru acestea in fiecare zi, si intru insesi patimile ma aflu legat. Ticait si ticalos sunt eu, nesporit intru lucrul cel bun al vietii mele, netemandu-ma de cursele mortii.
Trupul meu este imbracat cu chip de evlavie inaintea privitorilor mei, iar sufletul s-a ferecat in ganduri necuvioase ca in niste obezi. Din afara ma fac evlavios cu sarguinta, si din launtru sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu.
Imi indulcesc graiul meu cu oamenii, amar fiind si rau cu voirea. Si ce oare voi face in ziua cunostintei, cand Dumnezeu le va arata pe toate inaintea Divanului? Mare frica ticaloseste inima mea adeseori, de vreme ce ma strang cu lanturile nemarginitelor mele faradelegi. Eu insumi stiu ca acolo ma voi munci, daca nu voi imblanzi aici cu lacrimi pe Judecatorul.
Pentru aceasta ma rog sa nu iti incui indurarile Tale, Stapane, intru urgie, ca insuti astepti intoarcerea mea. Caci nu voiesti sa vezi pe cineva in foc arzandu-se, ca voiesti ca toti oamenii sa se mantuiasca in viata cea vesnica.
Deci, indraznind la indurarile tale, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad inaintea Ta rugandu-ma: Cauta spre mine si ma miluieste! Scoate din temnita faradelegilor sufletul meu si straluceste-mi mie raza de lumina in cugetul meu mai inainte de a ma duce eu la Judecata ce va sa-mi fie infricosata, unde nu este nicidecum cu putinta a ma pocai pentru rautati.
Frica mare ma apuca pe mine, ticalosul si inversunatul, cum ma duc ne-gata cu totul si gol de fapte bune. Frica si temere ma cuprinde pe mine, ca ma vad pe sine-mi fara de osardie spre bunatate; si cu ganduri impotrivnice ma viscolesc, ca ma plec dracilor, care cu dezmierdarile spre pierzare ma amagesc.
Intru multe ma socotesc a fi trebuincios, de nu ma va mustra constiinta mea. Ma aseman negutatorului trandav si lenevos care isi pagubeste zi de zi castigul. Asa eu, ticalosul, ma pagubesc de bunatatile cele ceresti intru multele invaluiri care ma trag pe mine la cele rele.
Caci ma simt intru sine-mi cum ma fur in fiecare ceas si nevrand ma aflu intru acelea pe care le urasc. Ma spaimantez intru voirea mea, cea prea-rea intru scarbe, intru care de-a pururea pacatuieste in multe feluri. Ma spaimantez intru pocainta mea, cum nu are infranarea ca temelie tare a zidirii; ca nu o lasa pe dansa vrajmasul sufletului meu.
In fiecare zi pun temelie a zidirii, si iarasi cu mainile mele risipesc osteneala mea. Nu a pus inceput bun pocainta mea cea buna. Sfarsit iarasi nu are prea-reaua mea lenevire. Cu voia rob m-am facut trandaviei de catre vrajmasul meu, prea-cu-osardie savarsind toate cele iubite lui.
Cine va da capului meu apa mult-nepovestita si ochilor mei izvoare de lacrimi, ca sa izvorasca de-a pururea lacrimi si sa plang totdeauna catre induratul Dumnezeu ca sa trimita darul Sau mie, pacatosului, si din marea cea innebunita – care cu valurile pacatelor se inviforeaza cu furtuni in fiecare ceas – sa traga sufletul meu? Caci voile mele au biruit ranile, care nicidecum nu primesc oblojiri de vindecare.
Muierea aceea, curva, deodata intreg-inteleapta s-a aratat, fiindca s-a spaimantat si s-a sarguit, de vreme ce a urat lucrurile pacatului celui rusinos, aducandu-si aminte de rusinea cea vesnica ce va sa fie si de chinuirea cea nesuferita a muncii. Iar eu, pentru patimile pacatului in fiecare zi rugandu-ma, nu ma departez de acestea, ci raman de-a pururea, nebunul, intru obiceiul meu cel rau.
Spre nadejde de pocainta imi este asteptarea mea, mie, care ma fur intru desarta fagaduinta a ei. De-a pururea zicand sa ma pocaiesc, niciodata nu ma pocaiesc. Numai cu graiurile ma pocaiesc cu sarguinta, iar cu lucrurile la mare departare stau de pocainta. Iar daca sunt intru odihna, imi uit si firea mea, ca fac intru cunostinta raul si spre urgisire pacatuiesc.
Isav loc de pocainta nu a aflat, de vreme ce spre urgisire a facut pacatul, si nu rapindu-se a pacatuit; caci nu prin inselare, ci intru cunostinta a pacatuit. Si sfatuindu-se, si pe parintii sai i-a amarat, si de Dumnezeu nu s-a rusinat. Si Iuda vanzatorul loc de pocainta nu a aflat, ca impreuna cu Domnul fiind a pacatuit, si stia ceea ce facea, de vreme ce avea cercarea darului.
Deci, pentru pacatele mele cele intru cunostinta facute, ce voi astepta eu, ticalosul? Si daca cel ce numai a gandit raul intocmai este cu cel ce l-a lucrat, apoi eu ce raspuns voi da pentru nenumaratele multimi ale faradelegilor mele?
Ham, gandind rasul tatalui sau, lepadat a fost. Cei ce s-au unit cu Core au fost inghititi, nimic nicidecum zicand sau facand. Si cei din vremea lui Ilie asemenea au patimit. Si Saul, cu gandurile slujirii de idoli invoindu-se, s-a lepadat de la Dumnezeu. Si Ahitofel, numai sfatuind intru pacat, a murit. Si fii lui Aaron, gresind, s-au sfarsit. Si Anania si Safira, cu nebagare de seama petrecand, vreme de pocaintanu au aflat.
Iau in minte fapta mea, si privesc la invoirea mea, si astept hotararea dreptatii, si aratat voi zice ca este dreapta. Pentru ce ma amageste chipul portului meu, strain fiind de faptele bune si cele impotrivnice facand inaintea lui Dumnezeu, Celui ce toate le vede?
Bine mustrandu-se au patimit fariseii, cand Mantuitorul Hristos zicea ca fatarnic este chipul portului lor. Si mie inca de multe ori mi se intimpla atata nelesnire si greutate ca, de constiinta mea mustrandu-ma, ma ingretosez si aspra mi se pare mie ca este mustrarea.
Amar este adevarul celor ce se sarguiesc sa il tainuiasca. Mi se va descoperi chipul portului si se vor arata viermii mei; si voi dezveli fata spoielii si vor vedea cei ce sunt de fata fatarnicia mormantului, si puterea faptei noastre vor socoti-o, si vor privi asemanarea cea fariseiasca. Si, pentru ca aici nu se face aratata, focul o va lamuri la Judecata, dupa cum zice Apostolul.
Tinde-mi mie mana de ajutor, celui ce pe jos ma tarasc, Doamne; caci voind a ma scula, nu pot, fiindca sarcina pacatelor mele prea m-a ingreuiat si obiceiul cel rau ma opreste si ma tine pe mine. Vad, si ca intr-o negura umblu si intru mult intuneric. Misc mana mea, si ca un slabanog sunt.
Sarguitor sunt, dar degrab ma ingretosez. Ma rog sa ma izbavesc si postind ma stramtorez. Voie buna am, insa de oarecare sila ma impiedic. Catre slavoslovie sunt iubitor de osteneala, dar nu ma sarguiesc catre placerea de Dumnezeu.
Cum voi indrazni sa cer lasare pentru pacatele mele cele mai dinainte, petrecerea mea cea mai dintai nicidecum uitand-o? Sau cum ma voi dezbraca de omul cel vechi care se strica, poftele amagirii celei mai dinainte nelepadandu-le?
Vai mie, cum voi suferi mustrarile lucrurilor mele celor necuvioase si ale gandurilor! Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale! Gura nevrednica striga catre Tine, Stapane, si inima nu curata, si suflet intru pacate intinat.
Auzi-ma pe mine pentru bunatatea Ta si sa nu lepezi cererea mea; ca nu lepezi cererea celor ce se pocaiesc intru adevar. Iar pocainta mea nu este curata, ci stricata. Un ceas ma pocaiesc si doua Te intarat.
Intareste inima mea intru frica Ta, Doamne. Intareste sufletul meu pe piatra pocaintei. Biruiasca bunatatea Ta rautatea cea dintru mine. Biruiasca lumina darului Tau intunericul cel dintru mine. Pleaca-Te, Bunule Doamne, nu pentru dreptatile mele, ca nu am nici o bunatate, ci pentru indurarile Tale si pentru multa si negraita bunatatea Ta.
Ridica de a doua oara madularele mele, pe care le-a frant pacatul si lumineaza inima mea, pe care a intunecat-o pofta cea rea. Izbaveste-ma pe mine de tot lucrul rau, ca nu desavarsit sa ma surpe pe mine impotrivnicul.
Sa nu-ti intorci fata Ta de la mine. Sa nu-mi spui mie: «Amin zic tie, nu te stiu pe tine!» Mantuieste, Doamne, din moarte sufletul necajit, Cela ce ai stapanire peste viata si peste moarte. Caci Tu ai zis, Stapane: «Cereti si se va da voua!»
Curata-ma, Doamne, de tot pacatul mai inainte de sfarsit si-mi daruieste mie, Iubitorule de oameni, intru toata viata mea aceasta putina sa izvorasc lacrimi din inima spre curatirea intinaciunilor mele celor sufletesti, ca sa pot plati de aici din cele multe inscrisuri ale mele macar putine invinuiri; si acolo voi fi mantuit prin acoperamantul mainii Tale celei atotputernice, cand va tremura tot sufletul de slava Ta cea infricosatoare.
Asa, Stapane, Fiul lui Dumnezeu, Cel unul nascut, auzi-ma si primeste cererea pacatosului si nevrednicului robului Tau. Pacatos sunt eu, mai mult decat tot omul, in dar mantuieste-ma cu darul Tau, ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti, si Tie slava, si multumita, si inchinaciune iti inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!
Sfantul Efrem Sirul

Cuvânt la Sfânta si Marea Luni

Cuvant despre Evanghelia de la Matei, care se citeşte în Sfânta si Marea Luni, la Liturghie
(Mt. 24, 3-35)

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se va afla acolo neapărat va pieri.

Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.

A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea ? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.

Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o ademenea măsură. Aşa de mare a fost foametea, încât mumele îşi sfâşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mâncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorârea lui Iisus Hristos.

Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din câte s-au săvârşit pe pământ, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din câte a văzut pământul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa nici un .trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din ludeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atâta erau ei ele urâţi.

Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc: „cei aleşi”? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vârtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi. Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mângâiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dânşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dânşii chiar si alţii s-au mântuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor (adică în cer)? Şi el nu numai că îi mângâie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci când templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.

Atunci de vă va zice vouă cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-1 credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi, si vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească, de va fi cu putiinţă, şi pe cei aleşi. Iată, mai înainte v-am spus. Deci de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit, şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului”.
După ce Iisus a vorbit despre pierirea Ierusalimului, acum El aduce vorba despre venirea sa cea de-a doua şi descrie ucenicilor Săi semnele aceleia; dar nu numai lor, ci şi spre folosul nostru şi al neamurilor viitoare. El zice „atunci”. Acest „atunci” nu va spună că cele următoare sunt legate după timp cu cele înainte mergătoare, sau au să se întâmple îndată după , aceea, ci numai că ele au să se întâmple în viitor.

De asemenea, prin cuvintele: „în zilele acelea venit-a Ioan Botezătorul” (Mt. 2, 1), nicidecum nu arată timpul cel mai de aproape ce a urmat, ci arată ceva ce s-a întâmplat cu mulţi ani mai târziu. Cuvintele „în zilele acelea” nu înseamnă timpul în care s-au întâmplat cele dinainte, ci când s-au întâmplat cele următoare, pe care el voia să le povestească. în cele dinainte vorbise el despre naşterea lui Hristos, despre venirea magilor şi despre moartea lui Irod. La aceasta uneşte nemijlocit cuvintele: „în zilele acelea a venit Ioan Botezătorul”, povestind ceea ce s-a întâmplat cu 30 de ani mai târziu. Acest chip de povestire adeseori se află în Sfânta Scriptură. Aşa şi aici ea lasă toată întinderea cea mare de timp dintre surparea Ierusalimului si sfârşitul lumii, povestind ceea ce are să se întâmple cu puţin înainte de pieirea lumii.

Atunci, de va zice vouă cineva: „Iată aicea este Hristos, sau acolo”, să nu credeţi. Când a grăit despre pieirea Ierusalimului, el a vorbit si despre profeţii cei mincinoşi, care vor amăgi oamenii în timpul Apostolilor; dar cu mult mai rău descrie el pe profeţii cei mincinoşi care se vor arăta cu puţin timp înainte ele pieirea lumii; „ei vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească, de va fi cu putinţă, pe cei aleşi”. Aici vorbeşte el de Antichrist şi de slugile lui, despre care şi Pavel zice: „a căruia venire este dinspre lucrarea Satanei, întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi cu toată amăgirea pentru cei pieritori”(II Tes. 9, 10).

Domnul îndeamnă la pază. El zice: „Să nu vă duceţi nici în pustie, nici în cămări”. El nu zice: „Duceţi-vă la dânsul, dar să nu-l credeţi”, ci „să nu ieşiţi”, căci vicleşugul lui Antichrist este mai mare şi susţinut prin minuni.

Mai departe El descrie cum va veni iarăşi, prin cuvintele: „precum iese fulgerul de la răsărit”… Aşadar, El nu va întrebuinţa nici un trimis, nici un vestitor, ci într-o clipă Se va arăta El tuturor, în toată lumea. El zice: „Unde este stârvul, acolo şi vulturii”; aceasta însemnează că îngerii, Mucenicii şi Sfinţii îl vor înconjura. Mai departe pomenşte de semnele cele înfricoşătoare.

„îndată după necazul zilelor acelora, soarele se va întuneca”. Prin „zilele necazului” înţelege el pe cele ale lui Antichrist şi ale profeţilor lui mincinoşi, cand mare necaz este de a fi mulţi amăgiţi. Dar acest necaz nu va dura îndelung. Căci, dacă pentru cei aleşi s-a scurtat şi războiul iudaic, cu atât mai vârtos se va scurta pentru dânşii şi acest necaz. De aceea zice el „îndată”, căci mai toate se vor întâmpla deodată.

Abia va sosi Antichrist şi profeţii săi, şi Hristos Se va arăta. „Soarele se va întuneca” aceasta nu va să zică se va desfiinţa, ci va fi covârşit de strălucirea venirii Sale; „şi stelele din cer vor cădea”, căci ele atunci nu vor mai fi trebuincioase, nemaifiind noapte.

„Si puterile cerului se vor clăti” pe bună dreptate, când ele vor vedea o aşa de mare schimbare. Căci dacă îngerii, precum zice Iov (Iov 38, 7), s-au uimit şi-au lăudat pe Dumnezeu cand s-au făcut stelele, mai vârtos se vor uimi ei cand vor vedea o aşa de mare prefacere; şi vor privi toată lumea înaintea scaunului judecăţii lui Dumnezeu şi, împreună cu slujitorii lor, pe acei oameni supuşi pedepsei.

„Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer”, adică crucea mai strălucită decât soarele. Soarele se va întuneca, iară crucea va străluci, căci ea este mai luminoasă decât razele soarelui. Si acest semn se va arăta spre a ruşina cu totul neruşinarea iudeilor. „Şi toate seminţiile lui Israel vor plânge”, când vor vedea crucea, căci ele nu au tras nici un folos din moartea lui Hristos şi au răstignit pe Acela căruia ar fi trebuit să I se închine.
Iar după ce a amintit crucea, adaugă: „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”. El va să zică: pentru că ai auzit de cruce, să nu crezi că a doua venire a lui Hristos va fi ceva trist, ci mai vârtos El va veni cu putere şi cu slavă multă. Iară crucea o poartă El, pentru ca prin ea păcatele acelora de sine să se osândească, aşa precum un bătut cu pietre ar arăta pietrele şi petele de sânge de pe haine.

Şi vine pe nor, precum s-a înălţat la cer pe nor. Văzând acestea, seminţiile vor plânge, pentru că înşişi îşi rostesc hotărârea, înşişi se osândesc. „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu glas mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi al Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini”. Când auzi aceasta, gândeşte la aceia care aşteaptă osânda, încă si aceasta auzind ei, va fi pentru dânşii o pedeapsă.

Dar pentru ce îi cheamă El pe îngeri, când, precum zice, se va arăta tuturor de năprasnă ca un fulger? Pentru ca ei, cei aleşi, si prin aceasta să se cinstească. Pavel zice: „Ei se vor răpi în nori” (I Tes. 4, 16). El va zice aceasta când grăieşte despre înviere şi adaugă: „Domnul întru poruncă, cu glasul arhanghelului, se va pogorî din cer” (II Tes. 4, 15). Aşadar la înviere, îngerii vor aduna pe cei drepţi, şi adunaţi fiind, vor fi răpiţi în nori, iar acest lucru se va face într-o clipă. Dar la ce slujesc trâmbiţele si sunetele ? Spre deşteptare, spre arătare de bucurie, dar şi spre arătarea durerii celor osândiţi.

Vai nouă în acea zi înfricoşată! Pe când noi ar trebui să ne bucurăm de auzirea sunetului trâmbiţelor, ne umplem de tânguire şi zdrobire. „Eu am venit să slujesc, nu să Mi se slujească”zice Hristos (Mt. 20, 28).

Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru.

Ce doreşti mai mult?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte?

Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta?

Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund?

Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum.

Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul?

Pentru ce alergi în zadar? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte ? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip.

Si dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte.

Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?

Hristos, mai departe, aduce pilda smochinului, spre a însemna timpul. Precum vara este aproape,, când frunzele smochinului cresc, aşa şi sfârşitul lumii va fi aproape, zice el, când vor veni profeţii cei mincinoşi şi Antihrist, si se vor întâmpla acele senine.

Totodată, aceasta înseamnă că viaţa din acea lume este pentru cei drepţi vara cea duhovnicească; pe când pe păcătoşi îi aşteaptă iarna. El zice mai departe: „Nu va trece neamul acesta până ce toate aceste se vor întâmpla”.

Ce înţelege El prin „toate acestea”? Atât cele ce privesc Ierusalimul, războaiele, foametea, ciuma, cutremurele de pământ, hristoşii cei amăgitori, profeţii cei mincinoşi, răspândirea Evangheliei în toată lumea, cât şi celelalte numărate mai sus, care se vor săvârşi până la a doua venire a lui Hristos.

Dar atunci, cum putea El să zică: „neamul acesta”? El prin aceasta nu înţelege pe cei ce trăiau atunci, ci neamul credincioşilor; căci Sfânta Scriptură întrebuinţează zicerea „neam” nu numai spre a arăta o ştiută perioadă de timp, ci spre a rosti felul şi chipul cucerniciei şi al purtării, ca Psalmistul când zice: „Acesta este neamul celor ce-l caută pe Dumnzeu”(Ps. 23, 6).

Hristos voieşte să spună, că Ierusalimul va pieri şi o mare parte din iudei se vor prăpădi, dar neamul celor credincioşi va rămâne, nu se va birui de foamete şi de ciumă, de cutremure şi de războaie, de profeţii cei mincinoşi şi de amăgitori, în sfârşit, spre a-i întări şi mai mult în credinţă, El adaugă: „Cerul şi Pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece”, adică mai degrabă se va nimici cerul şi pământul, cu toată tăria lor cea mare, decât să nu se împlinească ceva din cuvintele Sale. El cu aceasta voieşte să arate, totodată, că Biserica, pe care El a întemeiat-o, este mai înaltă şi mai trainică decât cerul şi pământul, iar El este Plăsmuitorul a toată lumea, Domnul şi Stăpânul cerului şi al pământului.

Sf. Ioan Gura de Aur

Pana unde s-a ajuns! Maia Morgenstern a devenit icoană! Oamenii se închină la ea ca la Maica Domnului

Portretul actriței Maia Morgenstern a fost expus pe post de icoană într-o importantă catedrală din Bogota, unde columbienii merg și se roagă. Astfel, columbienii se roagă la „icoana” Maiei Morgenstern. Ei o consideră Fecioara Maria. Încurcătură a apărut după un celebru film în care a jucat actrița despre viața lui Iisus Hristos și regizat de Mel Gibson.

Cel care a făcut descoperirea este Constantin Chiriac, actor, care a povestit experiența incredibilă pe care a avut-o în Columbia, la Bogota. Acolo el a vizitat celebra Catedrală Monserrate, unul dintre principalele puncte de atracție ale locului.
„Am avut, la un moment dat, o revelație, fiind la Bogota, unde am triumfat cu câteva spectacole. Am dorit să vedem una dintre cele mai interesante catedrale, care este pe vârful unui munte, o catedrală catolică. Și acolo, alături de icoanele uriașe care erau în biserică, unde era locul de rugăciune și unde se aprindeau lumânările, erau portretele uriașe ale Maiei Mogenstern din filmul în care a interpretat-o pe Maria”, a declarat Constantin Chiriac pentru Libertatea.
Constantin Chiriac nu a făcut nicio fotografie cu icoana Maiei Morgenstern din Biserica respectivă din cauza șocului pe care l-a avut când a văzut că oamenii se închină și se roagă la portretul actriței, ca la Fecioara Maria.
Cum au ajuns columbienii să se roage la portretul Maiei Morgenstern ca la o icoană

Celebra actriță, Maia Morgenstern, a rămas în cinematografia mondială un simbol al credinței, pentru rolul de Fecioara Maria, pe care l-a jucat în filmul Patimile lui Hristos”, regizat de Mel Gibson în anul 2004.
Astfel, rolul interpretat de actrița română a avut un impactul atât de mare într-o țară sud-americană, încât columbienii o privesc pe Maia Morgenstern, ca pe un al celei care i-a dat viață lui Iisus.
Maia Morgenstern urmează să primescă anul acesta și o stea a pe Aleea Celebrităților, cu ocazia FITS, care se desfășoară în perioada 14-23 iunie. „E bine că facem acest lucru. Maia Morgenstern este una dintre marile actrițe ale lumii, nu numai ale României”, a mai adăugat Constantin Chiriac.

Sursa

Note:

Ce spune Maia Morgenstern despre faptul că oamenii se roagă la chipul ei într-o catedrală din Bogota

Gândurile unui smochin neroditor – pelerini pe drumul spre Înviere

Din prea multă dragoste, Fiul lui Dumnezeu începe drumul spre Răstignire. La nivel teoretic, Îi știm și-I plângem Sfintele Patimi. La nivel practic, continuăm să-L împungem, să-L biciuim, să-L scuipăm și să strigăm prin patimile noastre: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!”…

 de la deniile din Sfânta și Marea Luni. De cele mai multe ori, mi-a fost greu să-mi amintesc și să realizez că Sfânta și Marea Luni începe odată cu deniile din seara Duminicii de Florii. De data aceasta, am participat la slujbă și mai că m-aș mândri – dacă n-ar exista motive care să mă smerească mai tare. Căci trebuie să recunosc că, inițial, până a-mi face ordine în gânduri, deja acceptasem pentru duminică seara o invitație la un alt eveniment. Și-abia apoi am conștientizat că pașii ar trebui să mă poarte spre un alt loc, un loc în care Hristos Însuși îmi făcuse o invitație. Așa că n-o să mă mândresc. În primul rând, ar fi păcat. Și-apoi, oricum n-am niciun merit pentru deschiderea ochilor. Am doar un mulțumesc încărcat de recunoștință. Și de teamă.Cum ar putea să fie altfel? Cum, când m-am văzut zăcând în mijlocul bisericii, exact ca un smochin neroditor? Cum, când sufletul meu doarme, se lenevește și nu ia seama la Mirele Ce vine în miezul nopții? Cum, când îmbrăcăminte luminoasă nu am și nici nu am făcut până acum vreun efort spre a o dobândi?…
Au început Sfintele Patimi ale Domnului. Patimi… cu sens de Pătimiri! Au început Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos – cauzate de multele și veșnicele noastre patimi. Patimi… cu sens de păcate.
Din prea multă dragoste, Fiul lui Dumnezeu începe drumul spre Răstignire. La nivel teoretic, Îi știm și-I plângem Sfintele Patimi. La nivel practic, continuăm să-L împungem, să-L biciuim, să-L scuipăm și să strigăm prin patimile noastre: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!”… Iar El „toate va să le rabde, ca să mântuiască pe om”. Cum? Cum vii Tu, Dumnezeule, și cum Te primesc eu? Unde-s roadele mele cele bune? Unde-Ți pot oferi eu loc în care să Te odihnești? Cu umilință cad la pământ și pentru câteva clipe îmi doresc doar să plâng și doar să fiu acolo, prezentă complet pe drumul Tău. Un drum plin de dragoste și de suferință, un drum al Crucii, un drum spre Înviere!
Nu mai vreau să am doar frunze și umbră pe care degeaba o fac pământului! Nu mai vreau, Doamne, să fiu smochin neroditor! Mi-e frică, Doamne, de relele mele pe care le iubesc, pe care le strâng la piept drept cele mai de preț comori! Mi-e frică, Doamne, că n-o să mă trezesc la timp și că n-o să mai am vreme să Te iubesc! Mi-e frică, Doamne, c-o să mă usuc sub povara mândriei, a tot felul de griji trecătoare, a negrijii de mântuire!
S-a încheiat Denia. Sfânta și Marea Luni continuă. E despre Tine – și îmi doresc să rămână așa. Apoi mă retrag în mine și Te uit. Preț de-o secundă, îmi amintesc din nou. Și iar mă pierd. Și iar Te pierd. Ieși în căutarea mea, Doamne! Ieși în căutarea noastră, Doamne! Căci și pentru noi ai venit! Lasă-ne să Te lăsăm să ne tămăduiești rănile! Învață-ne să facem voia Ta, învață-ne să plângem pentru păcatele noastre, învață-ne să nu mai fim smochini neroditori! Drept ești Tu, Doamne, dar și Mult Îndurat, îndură-Te de sufletele noastre!

Sursa