CÂND SE DISTRUG FAMILII SAU MOR MULTE PERSOANE ÎNTR-O FAMILIE SĂ ŞTIŢI CĂ E DIN CAUZA UNEI NEDREPTĂŢI, FIE DIN VRĂJI, FIE DIN BLESTEM

Multe boli cărora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul? Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn nu putea sta jos. Trupul îi era înţepenit ca un lemn. Unul îl ducea în spate, iar altul îl ţinea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sărmanul. Cei care îl însoţeau mi-au spus: „De la vârsta de 15 ani este în starea aceasta şi au trecut 18 ani de atunci”. „Dar cum să păţească aceasta fără nicio pricină?”, am întrebat. „Nu se poate. Ceva se întâmplă aici”. Am căutat pe ici – pe colo şi am aflat că îl blestemase cineva. Ce se întâmplase? Odată, pe când mergea cu autobuzul la şcoală, stătea întins pe un scaun. La o staţie s-au urcat un preot în vârstă şi un bătrân şi stăteau în picioare lângă el. Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, ca să stea vârstnicii!”. Acela însă s-a întins şi mai mult pe scaun, fără să dea importanţă la cele zise. Atunci bătrânul care stătea în picioare i-a spus: „Întins să rămâi şi niciodată să nu poţi şedea!” Şi blestemul a prins. Vezi, tânărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?” Da, dar şi celălalt a plătit şi este în vârstă, respectabil şi stă şi în picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Aceasta este pricina i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăinţă”. Sărmanul, de îndată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşeala s-a făcut bine. Câte întâmplări asemănătoare nu se petrec din pricina blestemului şi a supărării peste măsură! Când se distrug familii întregi sau mor multe persoane într-o familie să ştiţi că se întâmplă aceasta fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem. Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasă. Odată tatăl său i-a spus foarte supărat: „Să vii odată pentru totdeauna!”. În acea noapte, când băiatul venea acasă, exact în faţa casei sale l-a lovit o maşină şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus în casă. A venit după aceea şi tatăl lui la Coliba mea şi plângea „Copilul a murit în faţa uşii casei mele”, spunea. Mai târziu, când l-am întrebat mai stăruitor, mi-a mărturisit: „I-am spus un cuvânt”. „Ce i-ai spus?” l-am întrebat. „M-am înverşunat că umbla noaptea şi i-am spus: «Să vii odată pentru totdeauna!». Nu cumva a fost din aceasta?” „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedeşti!”. Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, şi l-au adus pe copil mort. După aceea să vezi durere şi plâns la tatăl său! Sfântul Paisie Aghioritul Extras din „Cuvinte duhovniceşti”, Vol. 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2012, pag. 103-105

https://www.aparatorul.md/cand-se-distrug-familii-sau-mor-multe-persoane-intr-o-familie-sa-stiti-ca-e-din-cauza-unei-nedreptati-fie-din-vraji-fie-din-blestem/

VIDEO. SUNETE precum MUGETUL satanei și un cer ROȘU au fost surprinse în Spania

Urmărind acest video este imposibil a nu asocia aceste sunete infricoșatoare cu iadul. Cu atât mai mult cu cât ele seamănă cu niște mugete sau răcnete fioroase. Iar cuvintele: “Fiţi treji, priveghiaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită”, par a deveni în prezent mai mult decât o realitate

Sursa

,MINUNATA” NOUĂ LUME ECUMENISTĂ, TOT MAI APROAPE DE ORTODOXIE (I)

Partea I. Non-minunea ”sfințirii” apei plate necarbogazoase de Bobotează în ritm de folk 

Ce e cu atâtea semințe pe covorul din biserică după Sf. Litrughie?

Păi, la un spectacol folcloric, lumea scuipă semințe pe jos. Aduci spectacolul folcloric în biserică, aduci și obiceiurile firești care îl însoțesc!

Îmi propun în această serie de 5 articole să abordez tangențial câteva subiecte spinoase în actualitatea Bisericii Ortodoxe Române, cum ar fi ecumenismul, sinodul de la Creta, tomosul de autocefalie ucrainean, chestiunea nepomenirii și românii din diaspora. Numai că nu am s-o fac cu scopul de a documenta sau informa teologic cu privire la aceste subiecte, ci mai curând să vă împărtășesc cum a fost pentru mine experiența ”trezirii” la niște realități dure.
Din rațiuni de protecție a mea și a celor despre care scriu, am ales să nu dau nume, nici pe al meu. Există în principiu 6 preoți despre care voi menționa repetat în această serie de articole: A, B, C, D, E și F.

Înțeleg nevoia de a face ”advertising” la începutul fiecărui articol ca să îndemn cititorul să îl citească până la capăt, dar această serie nu este deloc ușor sau plăcut de citit, însă este necesar. Pentru mine a fost un efort emoțional și de timp considerabil ca să o redactez, cu toate neajunsurile ei.
Pe parcursul acestei serii de articole, folosesc cuvântul ”coincidență” pentru a atrage atenția cu privire la anumite corelații care pot fi semnificative sau întâmplătoare. Rămâne la latitudinea cititorului să hotărască în care direcție înclină să creadă.
Vă rog de asemenea să aveți răbdare, întrucât nu sunt deloc obișnuit să scriu articole pe acest subiect și cu siguranță acesta nu va fi cel mai strălucit pe care îl veți fi citit din această arie, însă este povestea mea și cred că s-ar putea să fie relevantă pentru aceia din voi care aleg să considere că merită să citească până la capăt.
Sunt creștin ortodox român. Locuiesc parte din timp în Italia și parte în România. Înțeleg destul de bine unele din problemele comunității de români cel puțin din zona unde stau, chiar dacă nu îmi place să vorbesc despre asta. Pe lângă faptul că locuiesc și muncesc în Italia cam 6 luni pe an (care în sine ridică niște probleme ce țin de viața duhovnicească cu care mă obișnuisem în România), preotul meu duhovnic este un călugăr stareț din România (preotul A), cu care am păstrat legătura, la care mă spovedesc și cu care mă sfătuiesc în deciziile importante ale vieții mele.
Am urmărit cu interes pe unele din site-urile și blogurile ortodoxe românești articolele și comentariile referitoare la pseudosinodul de la Creta, dar am ales să nu mă exprim în această problemă, întrucât mă așteptam să fiu atacat dintr-o parte sau din alta și, neavând o cultură apologetică suficient de consistentă, am ales să îmi aduc aminte că tăcerea e de aur, vorbirea despre Dumnezeu este de argint, iar restul e vorbă deșartă. În această serie de articole, am să rup această tăcere, în speranța că cele împărtășite vor fi de un folos sufletesc cititorilor prin informare.
În conștiința mea am considerat că preoții care au rămas în Biserica Ortodoxă încă mai au har, chiar dacă îi pomenesc pe ierarhii români ce au semnat la Creta. Așa că, inițial (în 2016) am considerat că cel puțin până când nu va fi un sinod ortodox care să anuleze hotărârile luate la Creta și să ia o hotărâre fermă în privința celor care au semnat acolo, pentru mine nu contează prea mult pe unde mă duc la Biserică, atâta vreme cât e Ortodoxă și acolo nu slujește vreunul din cei ce au trădat Ortodoxia semnând acolo. Bun, liber la dormit în bocanci cum ar spune unii. Și asta a mers o vreme, până în 2017.

În Italia, eu locuiesc în zona ”zona Z”. Slavă Domnului, în ”zona Z” sunt câteva zeci de biserici ortodoxe românești (și destul de multe ortodoxe ruse, grecești și de alte naționalități), astfel încât creștinul nu poate avea scuză că nu are unde să meargă la Biserică în zi de sărbătoare. Din fericire, în orășelul în care locuiesc eu, este o biserică ortodoxă românească, așa că nu trebuie să străbat zeci sau sute de kilometri, precum alții, ca să merg duminica la Biserică. Sau cel puțin așa credeam eu, până în ianuarie 2018.
Dar să dăm puțin timpul înapoi. Bisericile Ortodoxe românești din ”zona Z” aparțin, în marea lor majoritate Episcopia Ortodoxă Română a Italiei (Diocesi Ortodossa Romena d’Italia), păstorită de IPS Siluan aflată sub jurisdicția Mitropiliei Occidentale și Meridionale, păstorită de IPS Iosif. Atât IPS Iosfi cât și IPS Siluan au semnat personal la sinodul din Kolymbari, Creta, în 2016, recunoscând punerea pe picior de egalitate a Bisericii Ortodoxe cu alte confesiuni. IPS Siluan este pomenit, după observațiile și cunoștințele mele, de fiecare sau de aproape fiecare preot român care slujește în această zonă în vreuna dintre Biserici. Există o comunitate strânsă, în care preoții ortodocși români din zonă se întâlnesc relativ des, pentru a sluji Sfântul Maslu, pentru a sluji împreună la hramuri și pentru a discuta subiectele administrative bisericești. Această lucrare misionară este impresionantă, cu atât mai mult cu cât acești preoți în marea majoritatea a cazurilor nu sunt plătiți de Biserica Ortodoxă Română la fel ca în România, adică nu primesc un salariu. Ei lucrează în timpul săptămânii pentru a se întreține pe ei și familiile lor și, adesea, pentru a acoperi cheltuielile parohiilor pe care le păstoresc. Acești preoți au familii numeroase, cheltuieli extrem de mari (cu atât mai mult cu cât trebuie să se deplaseze pentru a acoperi o zonă semnificativ mai mare decât preoții de cartier din orașele românești) și reușesc să facă destul de puțin din ce intenționează sau vor, pentru credincioșii și comunitățile pe care le păstoresc. Însuși faptul că o asemenea comunitate a înflorit în Italia, o țară catolică, în ultimii ani este impresionant și este cumva un rezultat al faptului că milioanele de români din Italia își doresc să ducă o viață spirituală duhovnicească chiar și dacă au ales, pentru mai mult sau mai puțin timp, să locuiască și să muncească în afara României. Vom afla în curând și despre câteva din șpilurile și dedesubturile despre cum s-a realizat asta (mai ales în partea a IV-a).
În marea majoritate a cazurilor, lăcașurile de cult și închinăciune în care preoții ortodocși slujesc în comunitățile din diaspora aparțin ca proprietăți imobiliare Bisericii Catolice ca instituție, care le pune la dispoziția lor ori pe gratis, ori contra cost. În schimbul acestor favoruri, preoții ortodocși răspund prin păstrarea unor relații amiabile cu reprezentanții catolici, ceea ce este de înțeles. Vom vedea în curând de unde anume asta începe să fie o problemă în misiunea lor.
În fiecare parohie ortodoxă din Italia, lucrurile sunt rânduite de preot după posibilități, ceea ce uneori duce la improvizații destul de surprinzătoare pentru cineva care este obișnuit cu tipicurile din România. De exemplu:
în duminica Paștelui când se citește Evanghelia în limbi străine, orice credincios care se întâmplă să știe cât de cât o limbă străină își poate face glasul auzit în Biserică,

oricine indiferent cât de prost cântă este binevenit la cor,

unii bărbați citesc Apostolul fără să aibă vreo pregătire (și adesea fără să se înțeleagă prea mare lucru din ce citesc),

se primesc pomelnice pe tot parcursul Sfintei Liturghii,

coșul milei se colectează înaintea sfintei împărtășanii,

majoritatea sfintelor taine și slujbe se realizeaza duminica, din lipsă de timp (atât a preotului, cât mai ales a credincioșilor).

Acestea toate pot să prezinte mici inconveniente, dar contribuie și la sudarea unei comunități mai autentice, cu atât mai mult cu cât după pomenirea morților (care da, se face de regulă și nu de excepție în fiecare duminică), credincioșii mai schimbă o vorbă în timp ce servesc cele oferite spre pomană, iar preotul interacționează cu ei într-o manieră non-formală și apropiată. Este mai ușor în diaspora ca românii să formeze comunități în jurul Bisericii, sau, hai să nu exagerăm: semi-comunități.

Preotul care slujește în Biserica Ortodoxă românească în orașul unde locuiesc eu Italia (și vreo câteva mii de alți români) se numește preotul B. Predecesorul lui, preotul C, obișnuia să țină relativ frecvent predici în care vorbea despre ”frații noștri catolici”, ”cei doi plămâni ai Bisericii: cel ortodox și cel catolic”. El a fost promovat la rangul de protopop si vom reveni la el în partea a III-a a seriei. De câțiva ani nu mai făcea molitfele Sfântului Vasile cel Mare nici de 1 ianuarie, nu sub scuza vehiculată de unii preoți din alte părți că ”nu sunt vrednici”, ci sub pretextul că ”noi nu suntem diavoliști” (sic!) iar vremea unor asemenea practici a trecut. Așa că unii din credincioși au sperat că preotul B va aduce un suflu nou în comunitatea din orășelul nostru. Și, vai, ce suflu a adus!
Micile inovații pe care părintele B le-a adus în biserică i-a îndepărtat pe unii care au fost etichetați destul de repede drept fanatici. Asta mi-a stârnit curiozitatea și am început să fiu atent, cu atât mai mult că preotul B pare că se bate cu pumnul în piept că el nu e ecumenist.
De exemplu, a introdus școala de duminică pentru copiii mici. Lucru lăudabil, atâta doar că școala de duminică nu avea loc DUPĂ Sfânta Liturghie, ci ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII, transmițând mesajul copiilor că e OK să plece de la Biserică în timpul Sfintei Liturghii și, mai mult, părinții e OK să nu mai fie atenți spre sfârșit. La urma urmei, asta fac și părinții, care pot să stea la cioace la nesfârșit în spatele bisericii, dar care imediat cum copiii lor s-au împărtășit, rup ușa de parcă ar avea un girofar deasupra capului și crapă copilul de foame dacă nu ajunge în 5 minute acasă, parcă n-ar mai putea sta 15 minute, să se termine Sfânta Litughie și să ia și binecuvântare. Am citit undeva că pe cei ce pleacă înainte de a se termina Sfânta Litughie îi putem asemăna cu Iuda.
Apoi, preotul B, mai ales la duminici și sărbători, a introdus, ÎN CADRUL SFINTEI LITURGHII momente muzicale… cu instrumente. Mai exact, o pianină acompania glasul unor femei care cântă în biserică muzică folcorică, populară sau de alte feluri (orice numai bisericească nu). Observând că în urma unui asemenea moment folk în Biserică, au rămas pe jos o mulțime de semințe, un cântăreț din Biserică a remarcat firescul: la spectacol folcloric se scuipă semințe. Dacă aduci specacolul folcloric în Biserică, la ce să te aștepți?
Cu altă ocazie, preotul B a permis desfășurarea unui eveniment cultural în biserică, organizat de o asociație româno-italiană. Frumoasă inițiativă în principiu. Atâta doar că la un moment dat, a luat microfonul o bătrânică italiană, catolică, care a considerat că este normal, în Biserica Ortodoxă, să declare că ea crede că adevărata credință este cea catolică și este tare mândră de asta. Care a fost reacția preotului B? A aplaudat și a zâmbit, încuviințând ca cei aflați în biserică să facă la fel. Luând cuvântul după ea, nu a interpelat nici măcar neutru această idee, ci a invitat participanții la fursecurile care erau servite în spate.
La Sf. Liturghie, unele din badante (care au în îngrijire bătrâni pt care lucrează la domiciliu) își aduc clienții la Biserică, chiar în scaunul cu rotile. În primă instanță, ideea de a face în așa fel încât să participe la sfintele slujbe chiar dacă lucrează pare meritorie. Atâta doar că uneori, în timpul rugăciunilor și al cântărilor care se fac în limba italiană (zice-se, pentru italienii convertiți la ortodoxie), se trezesc și acești catolici să se roage sau să cânte împreună cu ortodocșii. Nu știu care o fac de convingere și care de plictiseală, dar aici deja avem o problemă de practică ce trebuie abordată de preotul paroh.
Modul original de realizare al aghezmei în diaspora italiană este deosebit de interesant, pe princpiul ”câte bordeie, atâtea obiceie”: apa nu se mai sfințește în butoi, ci se sfințesc direct sticlele cu apă plată, desfăcute. Luând în considerare că din câte știu eu, pentru a se sfinți apa rezultând agheazmă, crucea preotului trebuie să treacă fizic prin apă, sincer mă și mir de ce se mai ostenesc cei ce procedează așa să mai desfacă sticlele. E adevărat, nu toată agheazma care se face este în felul acesta, există de obicei, așa, mai mult de decor, o găleată sau un butoi în care preotul introduce crucea spre sfințire.
Agheazma Mare se face prin excelență în același mod: spre exemplu în 2018, preotul a insistat asupra faptului că a adus o cruce de gheață (!!!) cu ocazia slujbei sfințirii apei plate de Bobotează.
Eu m-am ”trezit” din somnul meu în momentul în care preotul B a venit cu ocazia ajunului Bobotezei (care din rațiuni logistice nu e în pre-ziua Bobotezei, ci câteva zile între Anul Nou și Bobotează) să sfințească apartamentul în care locuiesc. Eu am asistat la multe sfințiri de casă și am obiceiul din România de a mă asigura că un preot trece pe la începutul fiecărui an prin casa în care locuiesc cu Boboteaza. Mărturisesc că a fost cea mai atipică asemenea vizită la care am asistat: preotul B a dat flișc-flișc cu apă repede pe unde a nimerit, nici n-a intrat prin toate încăperile apartamentului, a stat la taclale încă 10 minute povestind cât de greu îi este să străbată zeci de km până la români care zic că sunt acasă și nu sunt (mai mult a durat lamentația decât sfințirea propriu-zisă și A LĂSAT NIȘTE AGHEAZMĂ MARE ÎNTR-UN VAS. Agheazma era limpede și curată la început. Am lăsat vasul pe hol câteva zile. Spre marea mea supriză, agheazma s-a îmbâcsit. Ca o notă, știu cum se îmbâcsește apa sau ceaiul lăsate pe hol câteva zile și știu cum s-a îmbâcsit agheazma aceea.
”Agheazmă” ca aceea am mai văzut doar făcută de un preot ecumenist, în urmă cu vreo 20 de ani, și atunci nu-mi explicam fenomenul.

Am aruncat lichidul acela la plante și am început să mă documentez. Am aflat o serie de lucruri extrem de interesante, care mi-a dezvăluit o față uimitoare a practicilor multora din preoții ortodocși români în disapora.
Problemele sesizate în primă instanță referitoare la comportamentul preotului, precum și starea mea lăuntrică în Biserică asistând la slujbele realizate de preotul B ar putea fi pe bună dreptate catalogate drept răutăți gratuite sau bârfă necuviincioasă dacă ele nu ar crea cadrul general de interpretare pentru ceea ce mi-a atras cu adevărat atenția: oare de ce agheazma făcută de acest preot s-a stricat? Dacă ceea ce se oferă credincioșilor la Biserică drept agheazmă nu se strică, atunci asta nu constituie un argument suficient în privința sfințeniei ei. Însă stricarea ei ridică cel puțin un semn de întrebare. Amintesc de proba istorică în care Mihai Viteazul a cerut unor preoți catolici să facă agheazmă și unor preoți ortodocși să facă aghiazmă, separat și le-a observat. Agheazma făcută de catolici s-a îmbâcsit, iar cea făcută de ortodocși a rămas limpede, ceea ce a fost considerat un semn că Ortodoxia este credința cea dreaptă.
Mihai ”1/2 Ro, 1/2 It”.
Italia, februarie 2019

Sursa:

https://www.marturisireaortodoxa.ro/minunata-noua-lume-ecumenista-tot-mai-aproape-de-ortodoxie-i/

Dumnezeu vrea să-L căutam numai pe El

 


Dumnezeu vrea de la noi numai inimă curată, vrea să-L căutam numai pe El. Dumnezeu nu vrea ca în inima noastră să existe împătimiri faţă de cele pământeşti, ci vrea ca numai El să împărăţească.

În timp ce se citeşte în biserică, poţi să spui rugăciunea lui Iisus dacă ai o stare duhovnicească mai înaltă, iar dacă nu ai, atunci trebuie să urmăreşti psalmodierile şi citirile de la strană. La fel este şi la Sfânta Liturghie. De multe ori omul este răpit în extaz si trăieşte mai profund cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Şi atunci îşi spune sieşi: „Unde merg? Să-L primesc pe Dumnezeu”. Când conştientizezi aceasta, atunci te bucuri. Dacă ai avut înainte de aceasta bucurie, atunci nu poţi să te apropii de Sfânta împărtăşanie decât cu lacrimi, cu lacrimi de bucurie. Iar dacă ai avut lacrimi de tristeţe, atunci spui: „Dumnezeul meu, iartă-mi păcatele mele. În mila Ta, în milostivirea Ta, în dragostea Ta nădăjduiesc. Ne-ai spus că eşti «Dumnezeu iubitor de oameni, îndelung-răbdător şi mult-milostiv» (Ieşirea 34, 6). Tu ne-ai spus aceste cuvinte. Pe ele mă sprijin si mă înfăţişez înaintea Ta cu nevrednicie”.
Mulţi dintre părinţii de la Katunakia, atunci când veneau la Sfânta Liturghie să se împărtăşească, nu vorbeau nimic, ci doar vedeai lacrimile curgând pe obrajii lor. Un astfel de bătrân toată Liturghia nu vorbea nimic, ci stătea cu capul plecat, iar când venea să se împărtăşească, fie cădea în extaz, fie ajungea la o mai adâncă înţelegere a milostivirii lui Dumnezeu. Pentru că în dar ne-a dat Botezul, în dar ne-a dat Trupul şi Sângele Său, în dar ne dă şi Raiul. Dumnezeu vrea de la noi numai inimă curată, vrea să-L căutam numai pe El. Dumnezeu nu vrea ca în inima noastră să existe împătimiri faţă de cele pământeşti, ci vrea ca numai El să împărăţească. Iar dacă vom putea împlini acest lucru, atunci uşor vom reuşi să facem şi rugăciunea inimii.
(Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 217-218)

Trezvia, lucrul care ne salvează

Să nu vorbești mult. Să nu accepți controversele, cearta, vorbăria și tot ceea ce iese dintr-o limbă fără atenție. Alungă gândurile rele și nălucirile murdare din minte, de îndată ce apar. Căci, atunci când lâncezesc în minte și în inimă, ele creează o stare gravă. În timp ce, atunci când suntem atenți la prima apariție a nălucirii întinate și la gândurile întinate ce o însoțesc, rămânem în pace și ne bucurăm de gratificarea morală a curăției.

Prin urmare, copiii mei, să fim atenți la noi înșine de fiecare dată când apar felurite gânduri rele. Oricare ar fi acestea, atunci când află mintea neatentă, ele intră și creează – conform patimii – starea nesănătoasă. Lucrul care salvează este trezvia! Trezvia (nepsis), adică a fi atent, vigilent, treaz și spre binele nostru, casa sufletului nostru va fi bine păzită și ne vom mântui sufletele, fiindcă pentru aceasta luptăm întreaga noastră viață.

Arhimandrit Efrem Filotheitul, Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos – culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, Galaţi, p. 26

Fără să te îndreptățești cu ceva, mărturisește-ți păcatele

Îndreptăţirea lipsită de ruşine este trăsătura păcătoşilor nepocăiţi.” Pârâtul pare că are dreptate în pricina sa, iar când vine pârâşul, atunci se ia la cercetare (Pilde 18, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Este cu putinţă ca omul evlavios să-l osândească pe celălalt? Dacă îl osândeşte mai este evlavios? Nu!” Şi lămureşte: „Odată, spre seară, sculându-se David din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă (II Regi 11, 2).

Şi David a căzut în ispită şi a păcătuit cu ea. Când s-a pocăit, şi-a mărturisit păcatul pe faţă şi limpede: […] Am păcătuit înaintea Domnului (II Regi 12, 12). Sigur că David ar fi putut să se îndreptăţească pe sine şi să spună: „Am păcătuit pentru că am văzut-o pe femeie dezbrăcându-se în faţa mea, spălându-se în faţa ochilor mei”. Ştia, însă, că acestea erau îndreptăţiri de sine, şi a primit iertare de la Domnul. Şi noi să spunem Domnului limpede: „Am păcătuit!”

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Editura Tabor, Bucureşti, 2012, p. 46)

1

Ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi, să faci


Fericitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate; „să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi”.

Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricina este că nu le ceri de la Dumnezeu: „nu aveţi, pentru că nu cereţi” spune dumnezeiescul lacov (4, 2). Te temi de primejdie? Te înspăimânţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi. „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).
Să nu încetezi, aşadar, să te hărăzeşti pe tine lui Dumnezeu şi să-L rogi, fierbinte, să dea putere slăbiciunii tale şi să-ţi întărească voinţa întru această hotărâre pe care ai luat-o cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El însuşi: „De va striga către Mine îl voi auzi, pentru că sunt milostiv” (Ieşire 22, 27).

IPS Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Povățuiri pentru spovedanie, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Rădăuţilor, Suceava, 2002, pag. 64