Cuvânt despre Melchisedec

Spunea ava Daniil, despre un oarecare batran, care se nevoia in partile cele de jos ale Egiptului, ca, dupa credinta lui, zicea, ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, si s-a vestit fericitului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, despre dansul. Dar fericitul Chiril, stiind ca batranul este facator de minuni si ca, ori ce cere el de la Dumnezeu, i se descopere lui si, dupa credinta lui, a zis cuvantul acesta, a folosit acest fel de intelepciune, trimitand pe oricine la dansul, ca sa-i zica: „Ava, rogu-te, fiindca gandul imi zice ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, iar alt gand imi zice ca nu, ci ca este om si arhiereu al lui Dumnezeu, deci, fiindca ma indoiesc de aceasta, am trimis la tine ca sa te rogi lui Dumnezeu, sa-ti descopere si sa cunoastem adevarul”. Iar batranul, intemeindu-se pe petrecerea sa, a zis cu indrazneala: „Da-mi trei zile si eu voi intreba pe Dumnezeu, despre aceasta, si iti voi vesti ce este”.

Deci, mergand, se ruga lui Dumnezeu pentru cuvantul acesta si, venind dupa trei zile, spuse fericitului Chiril, ca om este Melchisedec. Si ii zise lui arhiepiscopul: „Cum stii aceasta ava?” Iar el a zis: „Dumnezeu mi-a descoperit pe toti patriarhii, trecand asa cate unul dinaintea mea, de la Adam si pana la Melchisedec. Si ingerul mi-a zis: Acesta este Melchisedec si crede ca asa este”. Deci, ducandu-se la chilia sa, el insusi propovaduia ca om este Melchisedec. Si mult s-a bucurat fericitul Chiril, ca fratele acela a castigat mantuire.

din Pateric

Comentarii Patristice – Întoarcerea fiului risipitor

Duminica a 34-a după Rusalii (a întoarcerii fiului risipitor)( Ev. Luca 15, 11-32)

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

Care este scopul pildei? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem de ce a fost Hristos nevoit să spună această pildă. Evanghelistul Luca vorbise cu puțin timp înainte despre Hristos, ca Mântuitor al tuturor …

Fariseii și cărturarii se scandalizaseră de bunătatea și dragostea Sa pentru oameni. Din răutate și fărădelege, Îl învinovățeau pentru că învăța și primea pe lângă El oameni a căror viață era păcătoasă. De aceea, a fost nevoie ca Hristos să le spună această pildă, arătându-le că Dumnezeul tuturor cere chiar și celui sfânt, ce stă tare și neclintit în credință și care a atins cea mai înaltă treaptă a trăirii după poruncile Domnului, să fie zelos în urmarea lor. Când cineva este chemat să se pocăiască, cel virtuos trebuie să se bucure pentru el, chiar dacă a avut un nume rău, și nu trebuie să se lase pradă întristării datorită pocăinței acestuia.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

Unii spun că cei doi fii închipuie pe sfinții îngeri și pe noi, cei ce suntem pe acest pământ. Cel în vârstă, care a trăit în ascultare, reprezintă cetele îngerești, în timp ce fiul cel tânăr și risipitor îi reprezintă pe oameni. Alții dau o interpretare diferită, afirmând că cel în vârstă și cucernic simbolizează după trup poporul lui Israel, iar celălalt fiu, care a ales să viețuiască departe de tatăl său, simbolizează neamurile.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

A avut doi fii, adică, două popoare: iudeii și neamurile. Cunoașterea prudentă a Legii a făcut din evrei pe fiul Său mai mare și nebunia păgânătății a făcut din neamuri pe fiul mai tânăr. Precum înțelepciunea aduce cu sine fire de păr alb, așa și nebunia șterge din trăsăturile unui adult. Morala și nu vârsta a făcut pe neamuri să fie fiul cel tânăr. Nu anii, ci înțelegerea Legii a făcut din evrei fiul cel mare.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

Şi el le-a împărţit averea.Fiul este la fel de nerăbdător, pe cât este Tatăl de blând. El s-a plictisit de viața dusă pe lângă tatăl său și, pentru că nu putea scurta viața tatălui, face astfel încât să primească partea sa de avere mai devreme. El nu s-a mulțumit să se bucure de avere împreună cu tatăl și, de aceea, a meritat să piardă vrednicia de a fi numit fiu.

Dar să facem câteva analize. Ce motiv l-a adus pe fiu să facă aceasta? Ce cutezanță a stârnit în fiu această uimitoare dorință? Pentru ce a făcut aceasta? Lămurit, Tatăl din ceruri nu poate fi mărginit de nimic, ori țărmuit vreodată sau stârpit de vreo putere a morții. Fiul nu a putut aștepta moartea tatălui său pentru a moșteni averea și, de aceea, a nutrit dorința de a căpăta cele spre desfătarea sa prin dărnicia tatălui, cât acesta era încă în viață. Din bunătatea tatălui, reiese că greșeala fiului a fost batjocura adresată tatălui prin cererea care a avut-o față de el.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 12-13) Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

Vedeți cum moștenirea divină este dată celor ce o cer. Să nu credeți că tatăl a fost cel vinovat pentru că i-a dat fiului cel tânăr ceea ce a cerut. În împărăția lui Dumnezeu nu există vârstă fragedă și nici credință cumpănită de către ani. Cel care a cerut de la tatăl partea sa de avere s-a socotit el singur vrednic de aceasta. Dacă nu ar fi plecat de la Tatăl său, nu ar fi cunoscut ispitele vârstei. După ce a plecat în depărtări, el, care s-a lepădat de Biserică, și-a cheltuit moștenirea: Şi nu după multe zile adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată. Ce este mai îndepărtat, decât să te depărtezi de propriul sine și nu neapărat de un loc? Netăgăduit, cel ce se separă de Hristos este un izgonit din patria sa, ca locuitor al lumii căci noi nu mai suntem străini și locuitori vremelnici, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19), căci noi, cei care eram departe, ne-am apropiat prin sângele lui Hristos (Efes. 2, 13). Să nu privim de sus pe cei ce se întorc din țări îndepărtate, pentru că și noi am fost acolo, precum a spus și Isaia: cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi (Is. 9,1). Există un loc îndepărtat al umbrei morții, dar noi, fiind prin duh după chipul Domnului Iisus Hristos, viețuim în umbra lui Hristos. De aceea spune Biserica: să stau la umbra mărului îmi place (Cânt. 2, 3).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 213-214, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 12-13) Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări

Fiul cel tânăr din Evanghelie nu a folosit nimic din caii, trăsurile, vasele nici zburând pe aripile văzute, nici călătorind pe jos. Printr-o viață risipitoare, într-o țară îndepărtată, a cheltuit ceea ce tu, ca un bun tată, i-ai oferit la plecarea sa. Ai fost bun dăruindu-i acestea, dar ai fost de o bunătate și mai mare cu el când s-a întors sărac. A viețui pe tărâmul patimilor trupești este același lucru cu a viețui pe tărâmul întunericului și este și ca și cum ai fi depărtat de chipul tău.

(Fericitul Augustin, Confesiuni 1.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 14) Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

S-a făcut foamete mare în ţara aceea. Nu era o foamete de mâncare, ci una de fapte bune și virtuți. Care foamete este oare mai groaznică? Fără îndoială, cel ce se îndepărtează de Cuvântul lui Dumnezeu flămânzește, pentru că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu (Lc. 4, 4). Oricine se leapădă de avere, sărăcește. Oricine se leapădă de înțelepciune, se îndobitocește. Oricine se leapădă de virtute, este pierdut. Pe drept a ajuns să fie în nevoi, pentru că a abandonat comorile înțelepciunii și ale cunoștinței de Dumnezeu (Col. 2, 3) împreună cu adâncurile bogățiilor cerești. A început a suferi de foame pentru că nimic nu satură plăcerea risipitoare. Cel ce nu știe cum să se bucure de hrana cea veșnică, va flămânzi întotdeauna.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 215, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 15) Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări.Oricine se alipește de sine, cade în cursă. Locuitorul este stăpânitorul acestei lumi (vezi și In. 12, 31; 14, 30; 16, 11), adică diavolul. Tânărul este trimis în țarina cumpărată de cel ce s-a lipsit de la împărăție (Lc. 14, 18). El hrănește porcii, animalele în care diavolii au cerut să intre, acelea pe care le-a trimis în marea lumii pentru că trăiau în necurăție și nebunie (vezi și Mt. 8, 31-32).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 216, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 16) Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Aceasta pățește acela care refuză să se încreadă tatălui și se oferă pe sine unui străin. Fuge de la fața unui prea mare milostiv și suferă o cruntă judecată. Un dezertor de la atașament, un refugiat de la dragostea părintească, este trimis la porci, condamnat și pus să le slujească, tăvălindu-se împreună cu ei în josnica lor mocirlă. Alergatul după nărăvașa turmă de porci îl macină și-l afectează într-atât, încât vede cât de nefericit și amar este să fi pierdut bucuria vieții pline de liniște din casă tatălui tău.

(Petru Hrisologul, Predica 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 16) Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Sunt unii care interpretează porcii ca fiind legiunile de demoni iar roșcovele ca pe lipsa virtuții a oamenilor netrebnici și cuvintele lăudăroase a celor ce nu pot face bine. Prin deșarta ispită a filozofiei și înșelăciunea din predania omenească (Col. 2, 8), ei înfățișează doar fățărnicie și nu vreun lucru folositor. Acestea nu pot fi plăceri nepieritoare.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 217, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 17-19)Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

La fel și cu fiul cel tânăr care și-a risipit averea sa și a tatălui, viețuind cu desfrânatele. Însă, în ciuda a toate acestea, nu și-a pierdut onorabilul său nume de fiu. Pe tărâmul robiei, după ce și-a renegat tatăl, și-a amintit câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame. Era încă un păcătos. Păcătuise atât de mult, încât aruncase în vânt prin fărădelegile sale întreaga moștenire primită de la tatăl său dar încă recunoștea pe Dumnezeu ca tată al său. Aceasta arată că harul Duhului, care îi permite să-L numească pe Dumnezeu Tată, nu-l părăsise.

Nu putem folosi acest fel de adresare și să numim pe Dumnezeu Tată, decât prin autoritatea Sfântului Duh care este în noi. Se știe prea bine că cei ce încă n-au devenit fii ai lui Dumnezeu prin sfințita naștere a botezului nu pot folosi acest nume. Nu le este permis să spună Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău …, pentru că Sfântul Duh nu se află încă în ei pentru a le permite aceasta. Cu toții cunosc prea bine că, atunci când cei proaspăt botezați se apropie de Sfintele Taine, repetă rugăciunea aceasta cu credință în tradiția lăsată de către Domnul și abia apoi se împărtășesc din ele.

(Filoxen al Mabugului, Despre sălășluirea în noi a Sfântului Duh,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Iacov și-a scos oile

Și le-a adus în casa tatălui său;

În această venire acasă se poate afla

Un simbol de către cei cu discernământ,

Și o pildă de către cei cu rațiune:

Să ne întoarcem și noi în casa Tatălui,

Fraților și să nu mai devenim robi ai dorinței,

Pentru acest pământ vremelnic

Căci adevărata noastră cetate este în Rai.

Cu adevărat binecuvântată este acel om

Care a văzut pe cei dragi ai săi în mijlocul său.

(Sfântul Efrem Sirul, Imnele raiului. 14.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 21) Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Tată am greşit la cer şi înaintea ta. Aceasta este mărturisirea făcută înaintea Creatorului a toată natura, Dătătorul milei și Judecătorul a tot păcatul. Deși Dumnezeu cunoaște toate (vezi și Estera 4, 37; In. 21, 17), așteaptă cuvintele mărturisirii tale …

Mărturisește, ca Hristos să mijlocească pentru tine, El, Cel pe care îl avem ca mijlocitor la Tatăl (1 In. 2, 1). Mărturisește, pentru ca Biserica să se roage pentru tine și ca oamenii să se tânguiască pentru tine. Nu-ți fie teamă, gândind că nu ai să primești iertare. Mijlocitorul făgăduiește iertarea. Tatăl dă har. Mijlocitorul făgăduiește împăcarea cu bunăvoința Tatălui. Credeți, pentru că așa este (In. 14, 6; 1 In. 5, 6)! Consimte, pentru că este o virtute. El mijlocește pentru tine dintr-un motiv, altfel ar fi murit în zadar (Gal. 2, 21). Și Tatăl are un motiv pentru a ierta, acela că Tatăl vrea ceea ce și Fiul vrea.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 224-225, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 21) Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

El vine acum la tatăl său și spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. În fiecare zi, prin rugăciunile sale, Biserica mărturisește că fiul cel tânăr s-a întors în casa Tatălui său și numește pe Dumnezeu Tată. (Biserica) se roagă: Tatăl nostru care ești în ceruri, am greşit la cer şi înaintea ta.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 19) Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Deprimat, nu se mândrește, ci se smerește ca astfel, smerindu-se, să fie înălțat. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi. Fiul știe că este o diferență între fii, prieteni, argați și slugi. Ești fiu prin botez, prieten prin virtute, argat prin muncă și sclav prin teamă. Prietenii pot veni chiar și dintre sclavi sau argați, precum este scris: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi (In. 15, 14-15).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 227, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Hristos le vorbește celor ce stau încremeniți. Ridicați-vă și alergați la Biserică. În ea se află Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Cel care te aude cumpănindu-te prin cotloanele minții tale aleargă spre tine. Departe încă fiind, te vede și aleargă spre tine. Alergarea este înainte știința Sa, iar îmbrățișarea este mila și natura dragostei părintești. Cade pe grumazul tău pentru a te ridica pe tine, cel împovărat cu păcate, și a te aduce înapoi ca pe unul care s-a întors de la cele pământești către cele cerești. Hristos cade pe grumazul tău pentru a te elibera de jugul robiei și ca să așeze jugul său cel dulce pe umerii tăi (vezi Mt. 11, 30).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 229-230, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

A căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Așa judecă și îndreaptă tatăl pe fiul său cel nestatornic și nu-i oferă lovituri de bici, ci sărutare. Puterea de a iubi a întrecut greșelile săvârșite. Tatăl a răscumpărat păcatele fiului său prin sărutare și le-a acoperit cu îmbrățișarea sa, ca să nu arate în fața lumii păcatele sale sau să-l umilească. În acest chip, tatăl a vindecat rănile fiului ca să nu rămână vreo urmă sau vreo pată. Căci spune Scriptura: Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit (Rom. 4, 7).

(Petru Hrisologul, Predica 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Tatăl aleargă din depărtare. Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi (Rom. 5, 8). Tatăl aleargă afară. Aleargă în Fiul Său, când prin El coboară din cer și vine pe pământ. Hristos spune despre Sine și despre Tatăl: pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine (In, 8, 16).

A căzut pe grumazul lui, adică a căzut atunci când prin Hristos întreaga divinitate s-a coborât și a sălășluit în natura umană. Ne întrebăm când l-a sărutat? L-a sărutat atunci când mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat (Ps. 84, 11). Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi, cea pe care Adam a pierdut-o, nesfârșita slavă a nemuririi. Daţi inel în mâna lui, inelul cinstei, numele libertății, mărita chezășie a duhului, pecetea credinței și zestrea căsătoriei cerești. Ascultă pe Apostolul: v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (2 Cor. 11, 2). A pusîncălţăminte în picioarele lui pentru ca picioarele sale să fie încălțate când predică evanghelia, căci cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea (Rom. 10, 15).

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 22) Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

Daţi inel în mâna lui. Devotamentul tatălui nu se mulțumește doar cu restaurarea curăției sale, ci îi aduce înapoi și cinstea cea dintâi. Și încălţăminte în picioarele lui. Cât de bogat era atunci când a plecat și cât de sărac este acum, la întoarcere! Din toate câte a avut, nu s-a întors nici măcar cu încălțăminte în picioarele sale. Dați încălţăminte în picioarele lui ca goliciunea să nu necinstească nici măcar un picior și ca să aibă încălțări atunci când se întoarce la viața sa cea dintâi.

(Petru Hrisologul, Predica 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 23-24) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Apoi se va ridica, va veni la tatăl său și-i va mărturisi: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi.

Când se va mărturisi astfel, se va fi aflat vrednic de mai mult decât ceea ce a cerut. Tatăl nu-l primește nici ca pe unul dintre argații săi, nici nu se comportă cu el precum cu un străin. Nu, ci-i dă sărutare precum unui fiu. Îl primește ca pe unul ce a murit și a înviat. Îl învrednicește de ospățul divin și-i dă scumpul veșmânt pe care îl purta odată.

Acum se aud cântece și veselie în casa Tatălui. Ce s-a petrecut este rodul harului părintesc și a bunătății iubitoare. Nu numai că aduce înapoi dintre cei morți pe fiul său, dar prin Duhul Sfânt, arată și harul Său. Pentru a înlocui stricăciunea, îl îmbracă cu un veșmânt al nestricăciunii. Pentru a potoli foamea, junghie vițelul cel îngrășat. Îi pune încălțăminte în picioarele sale ca să nu se mai îndepărteze din nou. Dar, mai minunat decât toate, îi așează pe deget inelul peceții dumnezeiești. Prin toate acestea, îl naște din nou în chipul slavei Domnului Iisus Hristos.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilii la sărbători,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 23) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim.

A înjunghiat viţelul cel îngrăşat. Despre aceasta cântă și proorocul David:Şi-I va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât viţelul tânăr, căruia îi cresc coarne şi unghii (Ps. 68, 32). Vițelul a fost junghiat la porunca Tatălui, pentru că Hristos Dumnezeu, adică Fiu al lui Dumnezeu, nu a putut fi omorât fără voia Tatălui Său. Ascultă pe Apostolul: El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi (Rom. 8, 32). El este vițelul care în fiecare zi și fără încetare este jertfit pentru hrana noastră.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 23) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim.

După cele scrise de Luca, ce au un vădit caracter preoțesc, Evanghelia a început cu arhiereul Zaharia, tămâind în templul lui Dumnezeu. Vițelul cel îngrășat era astfel deja gata să fie jertfit pentru aflarea fiului cel tânăr.

(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3.2.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 23-24) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Tatăl se bucură, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Cel ce era, s-a pierdut. Cel ce nu este, nu se poate pierde. Neamurile nu sunt, creștinii sunt, după cum s-a scris despre aceasta: Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt (1 Cor. 1 ,28). Aici putem înțelege și asemănarea omenirii într-un singur om. Adam era, și noi suntem cu toții în el. Adam a fost pierdut și cu toții ne-am pierdut în el (1 Cor. 15, 22).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 234, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 25) Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Dacă cineva spune că fiul ascultător și virtuos simbolizează după trup, Israelul, nu putem fi de acord cu aceasta. Nu se cuvine în nici un fel a spune că Israelul a ales o viață nevinovată. De-a lungul întregii Sfinte Scripturi, îi aflăm acuzați de a fi răzvrătiți și neascultători …

Cred că mai trebuie să amintim și aceasta. Unii să referă la persoana Mântuitorului ca fiind vițelul cel îngrășat pe care tatăl l-a junghiat la întoarcerea fiului … Dacă cineva își imaginează că fiul cel mare și ascultător simbolizează trupește pe Israel, cum poate spune cu dreptate acesta că nu a primit niciodată nici măcar un ied. Fie că-L numim vițel sau ied, Hristos trebuie înțeles ca jertfa adusă pentru păcat. Hristos nu a fost jertfit numai pentru neamuri, ci și ca să răscumpere pe Israel, care din cauza deselor sale călcări ale Legii și-a agonisit o grea pedeapsă. Înțeleptul Pavel mărturisește aceasta, spunând: Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii (Evr. 13, 12).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 28) Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

Fratele în vârstă, fiul în vârstă care vine de la câmp, care reprezintă poporul Legii, aude cântecele și dansurile din casa tatălui, dar nu vrea să intre. Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini (Lc. 10, 2). În fiecare zi vedem același lucru petrecându-se în ochii noștri. Evreii vin la casa Tatălui, dar stau afară din cauza geloziei lor. Aud harpa lui David cântând și muzica de la cântările psalmilor și dansul jucat de atâtea neamuri, dar nu doresc să intre. Din cauza geloziei, rămân afară. În groaza lor, judecă după vechile lor obiceiuri pe frații lor dintre neamuri și în același timp se lipsesc de bunătățile Tatălui și se înlătură de la bucuriile Sale.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 31) Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Petru Hrisologul: Tatăl vine afară și-i spune: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine. Cum este el împreună cu fiul său? Este împreună cu fiul său în persoana lui Abel, Enoh, Sem, Avraam, Isaac, Iacov, Moise și a tuturor oamenilor sfinți din care se trage seminția evreiască a lui Hristos, citită în Evanghelie, zicând: Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacov (Mt. 1, 2)și așa mai departe.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 15, 31) Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Toate ale mele ale tale sunt. Cum așa? Legea, proorocii, templul, preoția, jertfele, împărăția și darurile sunt pentru tine, iar cel mai mare dar dintre toate este acesta: Nașterea lui Hristos. Pentru că prin gelozie vrei să nimicești pe fratele tău nu mai ești vrednic să intri la ospățul tatălui și se te bucuri de el.

(Petru Hrisologul, Predica 5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului – 24 februarie

Condac la Sărbătoarea celei Dintâi şi celei de a doua aflări a cinstitului cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (24 februarie)

glasul al 2-lea.

Podobie: Cântând cele de sus…

Proorocule al lui Dumnezeu şi Înaintemergătorule al Harului, aflând capul tău ca un trandafir Preasfinţit din pământ, tămăduiri luăm totdeauna; pentru că iarăşi propovăduieşti, ca mai înainte, pocăinţa în lume.

*

Tropar la Sărbătoarea celei Dintâi şi celei de a doua aflări a cinstitului cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

glasul al 4-lea

Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor Razele Nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas Slavă lui Hristos Dumnezeu.

***

Fiind tăiat cinstitul cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurată jucătoare şi l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungând cu acul limba Sfântului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea că nu cumva Ioan să învieze când capul lui se va lipi de trup şi iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns şi necinstit. Despre aceasta ştia numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomeneşte în Evanghelia lui Luca. Aceea, având jale de uciderea cea nevinovată a Sfântului Marelui prooroc Ioan şi de batjocură ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, şi, punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Când a auzit Irod vestea despre Iisus, a gândit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutând capul lui Ioan şi negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: „Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morţi şi pentru aceasta se lucrează puteri prin el”.
După aceasta, trecând multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc şi crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădându-se de lume, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, cumpărând în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie şi, îmbrăcându-se în rânduiala monahicească, vieţuia după Dumnezeu. Vrând să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un şanţ pentru temelie. Şi, după dumnezeiasca rânduială, a găsit capul ascuns în pământ, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme şi prin dumnezeiască descoperire, cunoscând că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar când era să se sfârşească, văzând uriciunea pustiirii, stând la locul cel sfânt – căci în acele vremuri împărăţia închinătorilor la idoli, stăpânind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli şi cu urâtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfântul cap al Mergătorului înainte iarăşi în sânul pământului, în acelaşi loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfârşitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod şi în care era chilia şi biserica cea mică, pustiindu-se după dânsul prin lungimea vremii, a căzut şi s-a asemănat cu pământul şi iarăşi acel cinstit cap a fost neştiut de nimeni, vreme de mulţi ani.
Împărăţind marele împărat Constantin şi luminându-se cu Sfântul Botez, iar prin maicasa, Sfânta Elena, curăţind şi înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfânta credinţă înflorind pretutindeni şi strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum şi Mormântului Domnului şi la toate sfintele locuri. Deci, ajungând la Ierusalim, se închinau şi se rugau, înconjurând sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dânşii Sfântul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sânul pământului cinstitul lui cap, arătându-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deşteptându-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut şi l-a făcut şi pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăşi s-a arătat în vedenie Sfântul Înaintemergător, la amândoi, fiecăruia deosebit, şi le-a zis: „Toată necredinţa şi lenevirea lepădând-o, faceţi ceea ce v-am poruncit”.
Sculându-se amândoi, spunând unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie şi, săpând, au aflat comoara cea fără de preţ, adică sfântul cap al Mergătorului-Înainte, şi, punându-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meşteşugul olar, lăsând patria sa şi soţia, din pricina sărăciei, se ducea în altă ţară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi şi, apropiindu-se de dânşii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dânşii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu ştia ce este în sac. Şi iată i s-a arătat Sfântul Înaintemergătorul, zicându-i: „Lăsând pe călătorii tăi, fugi de dânşii cu acest sac, pe care îl ai în mâini”.
Aceasta a poruncit-o sfântul de vreme ce vedea neosîrdia şi lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredinţară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac şi să fie pricinuitor vieţii celei bune şi plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultând pe sfânt, s-a ascuns de monahi şi a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soţia sa, ducând, ca pe o comoară de mare preţ, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decât toate bogăţiile, pentru care Dumnezeu a binecuvântat casa olarului cu toată îndestularea şi vieţuia întru multă îmbelşugare, uitând pătimirea cea dintâi, dând şi la alţi săraci şi scăpătaţi din bogăţiile sale.
Ştiind pe Sfântul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atâtea bunătăţi, cinstea capul lui precum se cădea, tămâindu-l în toate zilele, aprinzându-i lumânări şi rugându-se. Astfel, cealaltă vreme a vieţii sale a petrecut-o bine. Iar când era să moară, l-a pus într-un vas cu apă – astfel voind însuşi Sfîntul-Înainte-Mergătorul, şi după moarte arătând chip de sărăcie. Punând vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit şi a încredinţat această comoară surorii sale, spunându-i cu amănuntul cum, pentru acel sfânt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăţie. Şi a poruncit surorii sale să aibă acel sfânt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie şi cu frică, dar să nu deschidă sicriul până ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfârşitul vieţii sale, să-l încredinţeze unui bărbat temător de Dumnezeu şi îmbunătăţit. Astfel, cinstitul şi sfântul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mâini.
După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care vieţuia aproape de cetatea Emesa, într-o peşteră. Acela, deşi era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuşi mergeau la el neputincioşii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieşea din capul Mergătorului-Înainte, cel ţinut în taină de el. Monahul acela, precupeţind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credinţe celei ereticeşti, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încât pe mulţi de un gând cu el îi înşela. Înştiinţându-se despre reaua lui credinţă, toţi cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul şi cu voievodul şi au trimis să-l izgonească din peştera aceea şi din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peşteră, făgăduind că a doua zi să iasă singur. Dobândind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfântul cap, în peştera aceea, adânc în pământ, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia şi iarăşi, făcând prin el minuni, să-şi întindă credinţa sa cea rea. Însă n-a câştigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieşirea din peştera aceea, îndată s-au sălăşluit acolo nişte binecredincioşi monahi îmbunătăţiţi, unde nu mai era cu putinţă acelui eretic să intre şi să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pământ. După multă vreme, adunându-se mulţi fraţi, s-a aşezat mănăstire lângă peştera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era ştiut de nimeni, fiind sub obroc. Trecând mulţi ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lângă peştera Emesei, bărbat îmbunătăţit, de care lucru singur pomeneşte astfel:
„Bine este cuvântat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de faţă, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămâna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porţile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoşat şi mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăşi am văzut un râu trecând prin poarta mănăstirii, şi mă miram de unde iese acea mulţime de apă. Pe când gândeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai şi striga: „Iată, se arată Sfântul Ioan, Botezătorul lui Hristos”.
Astfel strigând, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsând porţile şi privirea râului, de frică acoperindu-mă, am alergat şi m-am suit în vârful scării, pe care stând, mi se părea că văd în mănăstire două curţi, una spre apus, iar altă spre miazăzi, şi o biserică între dânsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică şi, închinându-se, ieşea pe uşa dinspre miazăzi.
După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăşi am auzit un glas, strigând: „Iată Sfântul marele Ioan Botezătorul”. Apoi, privind, l-am văzut în biserică şi cu dânsul pe alţi doi, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Atunci, îndată cetele au mers la dânsul, una după alta, şi luau de la dânsul binecuvântare. Şi eu, în sine-mi, gândeam să mă apropii şi să mă binecuvânteze. Intrând eu mai pe urmă decât toţi, pe altă uşă, cu frică şi cu cutremur, m-am închinat înaintea lui până la pământ şi m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicându-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingându-se de barbă şi de gura mea, cu sfânta sa gură, apoi, scoţând din sânul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicând: „Primeşte binecuvântare”. Acestea zicând, el mergea, dar mergeam şi eu în urma lui şi am văzut un stâlp de foc înaintea lui şi înfricoşându-mă, m-am deşteptat.
După aceasta, trecând ziua, am poruncit ca seara să cânte fraţii obişnuita rânduiala, adică psalmii cu stihuri. Pe când cântau ei, fratele Isachie, ridicându-şi ochii, a văzut foc prin ferestruie arzând în biserica sfintei peşteri, unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan, de care noi nu ştiam. Dar fratele, văzând focul, a strigat: „Domnul meu, iată văd foc arzând la sfânta peşteră”. Eu am zis către dânsul: „Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii şi taci!”
După cinci zile, pe la miezul nopţii, pe când dormeam, o mina m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă şi un glas a zis către mine: „Iată, m-am dăruit vouă. Scoală şi urmează stelei ce merge înaintea ta şi unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla”. Iar eu, cu frică şi cu cutremur deşteptându-mă din somn, şedeam şi am văzut o ceată stând înaintea uşii chiliei în care eram. Înfricoşându-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii şi am ieşit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peşteră şi, ducându-mă până la locul unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzând cu faţa la pământ, şi am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzând lumânare şi tămâie şi luând sapa, am început a săpa chemând pe Domnul.                                                                                                               Săpând eu, se auzea sunet mare şi era pământul vârtos ca aramă. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoţându-le, am văzut o lespede de piatră şi pe aceea, scoţând-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul şi sfinţitul vas, în care era cinstitul şi vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzându-mă bucurie şi frică, am luat o lumânare şi tămâie şi, îndrăznind a pipăi, m-am închinat şi iarăşi am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peşteră.
În uşă m-a întimpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, şi, luându-mă înăuntrul peşterii, a făcut rugăciune şi după aceea a început a-mi spune vedenia sa: „Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amândoi şi era multă pâine de orz curată, mai luminată decât soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrând în peşteră şi luă din mâinile noastre pâinile acelea, însă pâinile nu scădeau, ci mai mult se înmulţeau”.
Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înţeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuţinat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus şi eu cele ce am văzut şi i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzând-o el, s-a bucurat foarte mult şi ne-am sfătuit ce am putea face. Şi ne-am învoit amândoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întâi să arătăm taina aceasta fericitului stareţ, părintelui Ştefan, care era povăţuitor de nevoin-ţele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergând în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ştefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfinţitul locaş cel dintâi.
Acela, venind şi închinându-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o şi i-am spus lui a noastră taină despre Sfântul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac şi părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunţăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu aşteptam până ce stareţul Ştefan se va întoarce de la mănăstirile sale şi am petrecut cinci zile. Iar sosind sâmbăta şi noi vorbind, deodată am căzut şi zăceam de o boală neaşteptată, încât nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie şi Chiriac se mirau de răul ce mi se întâmplase şi au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: „Au nu ţi-am spus că se cade a spune episcopului taina?” Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzând o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slavă lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcându-se seară, după obişnuita cântare, venind la mine acei cinstiţi bărbaţi, Ghenadie şi Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurământ să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Şi eu am zis către dânşii: „Bun este sfatul vostru, fraţilor. Deci fie ceea ce v-aţi sfătuit”.
Astfel, întorcându-mă cu dânşii, îndată m-am îndreptat din boală şi m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dânşii foarte de dimineaţă şi am aflat pe episcop ieşind din biserică, de la cântarea Utreniei, şi i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfântului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplându-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunând nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii şi diaconii au venit în mănăstirea noastră şi, săvârşind soborniceşte sfânta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfântul cap. Şi diaconul glăsui: „Genunchii plecaţi-vă şi Domnului să ne rugăm”; toţi ne-am închinat la pământ. Iar episcopul Uranie, rugându-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sânul pământului.
Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezând, a zis: „De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?” Şi, îndrăznind, a pus mâna sa pe vas şi s-a atins de vârful cinstitului şi prea lăudatului cap, şi îndată, pentru necredinţa lui, s-a uscat mâna aceea care s-a atins şi s-a lipit de vas. Toţi văzând acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de faţă, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-şi dezlipească mina de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luând sfinţitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfânta biserică şi l-a pus într-un loc sfinţit al altarului, până ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luând sfârşit cu frumoasă podoabă; întru care, când era să se aducă acel sfinţit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, şi i-a poruncit ca în vremea aducerii să-şi pună mâna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcând aceea, presbiterul îndată a câştigat tămăduire.
Chiar şi Sfântul Simeon Metafrast, în viaţa Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: „În acel timp, un om, arându-şi holda sa, a văzut la un loc, unde era peştera aceea în mănăstire, un foc ieşind din pământ. Şi nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieşind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate – ziua aceea era Duminică, în care şi Marcel cu Ghenadie şi cu Chiriac au mers la episcop – şi au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscând că este un lucru mare, a luat pe clericii săi şi au mers la locul acela, în peştera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; şi făcând rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pământul.
Aceasta făcându-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfântului Ioan Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului, cel mai scump decât toate comorile pământeşti. Şi a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci şi din toate cetăţile şi satele din jur. Şi a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfântului Ioan. Şi a izvorât din acel cinstit cap mir bine mirositor, şi preoţii ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor.
Deci a luat din mirul acela şi Sfânta Matroana, într-un vas mic, vrând să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvântare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfânt, o îmbulzea încât ea nu putea să treacă. Alţii, văzând la dânsa sfântul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoţi; care lucru îl şi făcea ea, fiind silită. Şi s-a întâmplat acolo un orb care din naşterea să nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze şi pe el cu sfântul mir. Iar ea i-a uns ochii lui şi îndată a văzut bine.
După mulţi ani, acel sfânt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol şi s-a aşezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rânduială. Dar după mulţi ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane – când nu numai sfintele icoane, ci şi sfintele moaşte ale sfinţilor, unele erau arse, altele erau aruncate în mare şi în râuri, iar altele călcate cu picioarele şi în multe feluri batjocorite – atunci, unii creştini, fugind din împărăteasca cetate – cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului şi l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfântul Ioan Gură de Aur şi, ducându-l acolo, l-au ascuns iarăşi în sânul pământului, în vas de argint.
Acolo a stat neştiut de nimeni, până în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil şi al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credinţă, pe vremea împărăţiei căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăşi s-a aflat şi s-a adus în Constantinopol, de prea sfinţitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.

Canon de rugăciune la Sărbătoarea celei Dintâi şi celei de a doua aflări a cinstitului cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (24 februarie)

Tropar la Sărbătoarea celei Dintâi şi celei de a doua aflări a Cinstitului Cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, glasul al 4-lea:

Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor Razele Nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas Slavă lui Hristos Dumnezeu.

Cântarea 1, glasul al 6-lea.

Irmosul: Ca pe uscat umblând Israel cu urmele prin adânc, pe prigonitorul Faraon văzându-l înecat, a strigat: lui Dumnezeu cântare de biruinţă să-I cântăm.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Veniţi cu răsunător cuvânt şi cu duh puternic ca, lăudând din buze curate pe Înaintemergător ul, glasul Cuvântului, cu cântări duhovniceşti să-l preamărim, credincioşilor.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu aşezământ de pace se alină Biserica lui Hristos şi tare se încântă de nesfârşitele mulţimi ale celor ce strigă ţie cântare în fiecare an, Înaintemergătorule.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cel dăruit nouă de Dumnezeu ca o compară ce nu se poate răpi, capul Înaintemergătorului cel de Dumnezeu purtător, toţi credincioşii adunându-ne, cu cântări, dupăvrednicie, să-l cinstim.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe al tău Făcător primindu-L, pe Cel Ce S-a Întrupat în chip mai presus de minte precum Însuşi a voit, din pântecele tău cel fără de sămânţă, Preacurată, Stăpână a toată făptura te-ai arătat.

Catavasia:
Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi Împără­tesei Maici; şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei, bucurându-mă.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Nu este sfânt precum tuDoamne, Dumnezeul meu, Care ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule, şi ne-ai întărit pe noi pe piatra măsturisirii Tale.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pântecele celei neroditoare odraslă Dumnezeiască te-a adus înainte pe tine, slăvitul logoditor al Bisericii celei din păgâni; care ai logodit-o pe dânsa mireasă lui Hristos Dumnezeu, Mirelui Celui Adevărat.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Glasul tău cel de Dumnezeu grăitor, Înaintemergătorule Ioan, nici prin sabie nu l-a putut opri ticăloasa cea desfrânată; că Dumnezeiescul tău cap l-ai arătat nouă din pământ.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prăznuind luminat, cetatea care te iubeşte se veseleşte, ca ceea ce a aflat capul tău, Înaintemergătorule, bogăţie de Taină şi neîmpuţinat izvor de tămăduiri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Minunea Dumnezeieştii naşterii tale, Preacurată, covârşeşte toată rânduiala firii; că ai zămislit în pântece pe Dumnezeu în chip mai presus de fire; şi născându-L ai rămas pururea Fecioară.

Catavasia:
Pe ai tăi cântăreţi, Născă­toare de Dumnezeu, Ceea ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i, în Dumnezeiască Mărirea ta, de cununile măririi învrednicindu-i.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Hristos este Puterea mea, Dumnezeul şi Domnul, cântă cinstita Biserică, cu Dumnezeiască cuviinţă, strigând din cuget curat, întru Domnul prăznuind.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fost-ai, preafericite, pecete Legii celei Vechi, cu adevărat; şi sfârşitul proorocilor te-ai numit şi cinstit crainic al celei noi te-ai arătat, Înaintemergătorule.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu haină de păr, Înainte­mergătorule, după obicei ai suferit a-ţi acoperi cinstitul şi măritul tău cap, ca şi cu o mantie de purpură împărătească, bucurându-te.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Înaintemergătorule roagă-te să se lumineze cetatea care te cinsteşte pe tine totdeauna, cu Strălucirea Dumnezeiescului Duh şi întru pomenirea ta, împreună cu îngerii să se bucure.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mort m-a arătat pe mine mâncarea cea din pom, iar Pomul Vieţii arătându-Se din tine, Preacurată, m-a înviat şi moştenitor Desfătării Raiului m-a aşezat.

Catavasia:
Cel Ce şade în Slavă pe Scaunul Dumnezeirii, pe Norul cel Uşor, a venit Iisus, Cel cu totul Dumnezeiesc, din Preacurata Fecioară şi a mântuit pe cei ce strigă: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Cu Dumnezeiască Strălucirea Ta, Bunule, sufletele celor ce aleargă la Tine, cu dragoste, Te rog luminează-le ca să Te vadă, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel Ce chemi din negura greşelilor.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu ai fost, Botezătorule, trestia pururea clătinată de vânturile ispitelor vrăjmaşului, ci turn neclintit al Dumnezeiescului popor. Căci cu puterea şi cu duhul lui Ilie tu te-ai arătat.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce se leapădă de Dumnezeire şi micşorează Slava lui Hristos, Cel Ce a fost botezat de tine şi se desparte de Dumnezeiescul tău har, după dreptate, din Dumnezeieştile Curţi se izgoneşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Deschis-ai celor ce te laudă pe ţine cu dragoste, Mărite Înaintemergătorule, uşa izvorului celui îndestulat şi Dumnezeiesc, care izvoreşte apele Dumnezeiescului har şi râuri de tămăduiri care pe toţi îi veselesc.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Purtând înţelegătoarea podoabă a Preafrumosului tău suflet, Mireasă a lui Dumnezeu te-ai făcut; pecetluită fiind cu Fecioria, Preacurată şi cu Raza Curăţiei lumea luminând.

Catavasia:
Spăimântatu-s-au toate de Dumnezeiască mărirea ta; că tu, Fecioară, Neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut Fiu pe Cel fără de ani, Cel Ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la Limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prooroc te-a numit pe tine Adevărul Hristos şi mai presus decât proorocii, Botezătorule şi Înaintemergătorule al Vieţii. Că tu ai văzut pe Cel pe Care Proorocii şi Legea mai înainte L-au vestit.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu a îndurat a fi ascuns izvorul minunilor, visteria darurilor, măritul tău cap Botezătorule, Proorocule şi Înaintemergătorule; ci, arătându-se revarsă izvoare de tămăduiri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Preafericita laudă, podoaba luminată şi pavăza de mântuire, această iubitoare de Hristos şi mărită cetatea ta, arată la toată lumea, cinstitul şi Dumnezeiescul tău cap, Înaintemergătorule.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Marele între prooroci Moise, mai înainte te-a însemnat pe tine, cu închipuirea, Sicriu şi Masă, Sfeşnic şi Năstrapă, însemnând Întruparea din tine a Celui Preaînalt, Maică Fecioară.

Catavasie:
Înţelepţii de Dumnezeu, care faceţi acest praznic Dumnezeiesc şi cu totul cinstit, al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Dumnezeu, Cel Ce s-a născut dintr-însa.

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Cântând cele de sus…

Proorocule al lui Dumnezeu şi Înaintemergătorule al Harului, aflând capul tău ca un trandafir Preasfinţit din pământ, tămăduiri luăm totdeauna; pentru că iarăşi propovăduieşti, ca mai înainte, pocăinţa în lume.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Dătător de rouă cuptorul l-a făcut îngerul pentru cuvioşii tineri. Iar pe haldei arzându-i Porunca lui Dumnezeu, pe chinuitor l-a plecat a striga: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce a odrăslit din Fecioară, te-a numit pe tine, că eşti mai presus decât toţi cei născuţi din femeie; căci ca un fără de trup şi întocmai cu îngerii ai vieţuit pe pământ, strigând Lui: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel Ce S-a Sălăşluit în sânul Fecioarei L-ai cunoscut din pântecele cel sterp şi răspunzând prin glasul maicii tale, Înaintemergătorule, săltând ai strigat lui: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fericitu-s-a cu adevărat între cetăţi această cetate preamărită, câştigându-te pe tine ocrotitor cetăţii, Înainte­mergătorule al lui Hristos. Pentru aceasta prăznuind, strigă: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prin tine Maică Fecioară, Lumina Cea Curată a Răsărit la toată lumea; că tu ai născut pe Dumnezeu, Ziditorul tuturor; pe Acela roagă-L, Preacurată, să ne trimită nouă, credincioşilor, mare milă.

Catavasia:
N-au slujit făpturii cuge­tătorii de Dumnezeu, ci numai Făcătorului; ci, groaza focului bărbăteşte înfruntând-o, se bucurau cântând: Prealăudate Dumnezeul părinţilor noştri şi Doamne, bine eşti cuvântat!

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Din văpaie ai izvorât rouă cuvioşilor tineri şi jertfa dreptului cu apă ai ars-o; că toate le faci, Hristoase, cu singură voirea; pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înaintemergătorul, glasul celui ce strigă în inimile cele pustiite, a fost trimis să înnoiască credinţa cea dreaptă a Fiului lui Dumnezeu, Cel Ce este cu Adevărat Dumnezeu; pe Acela Îl preaînălţăm întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Gătiţi calea Domnului prin sfinţenie, grăieşte şi acum Înaintemergătorul, că Acesta venind cu Tatăl şi cu Duhul se va Sălăşlui în inimile voastre, în veci.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Prin auzul Glasului Părintelui şi prin vederea cu ochii a Dumnezeiescului Duh şi cu totul punându-şi mâna pe Tine prin pipăire, Înaintemergătorul, Hristoase, purtător de Dumnezeu s-a făcut.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sfeşnic cu Raze de aur mai înainte te-a închipuit pe tine, Ceea ce ai primit în chip de negrăit Lumina Cea Neapropiată, care cu cunoştinţa Aceluia luminezi toate; pe Care Îl preaînălţăm întru toţi vecii.

Catavasie:
Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe tinerii cei binecredincioşi, în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit, atunci fiind închipuită, iar acum plinită, pe toată lumea ridică să-Ţi cânte Ţie: pe Domnul, lucrurile, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oştile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat; pe Care mărindu-L cu Oştile îngereşti, pe tine te fericim.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu adevărat păzitor tare fiind al celor zece porunci, Înaintemergătorule, la rândul tău ai fost cinstit de Hristos cu zeci de daruri. Pentru aceasta ştiindu-te acum pe tine tăinuitor şi prieten al Cuvântului, te fericim.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Şi Prooroc al lui Hristos şi Apostol şi înger şi Înaintemergător al Dumnezeieştii Întrupări, Botezător şi preot şi mucenic credincios şi propovăduitor celor din iad ai fost şi îndreptător celor ce iubesc fecioria şi a pustiului odraslă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Necredinţa sufletului preotului se pilduieşte prin minunea mâinii celei paralizate; căci mâna cea neputincioasă s-a înnoit, întărindu-se iarăşi prin credinţă, când s-a arătat capul tău, fericite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tămăduiri de boli să luăm, alergând la strălucita biserică a Înaintemergătorului. Că într-însa vin cetele îngereşti şi duhurile tuturor drepţilor şi Stăpâna, cu Botezătorul Ioan dăruind tămăduiri.

Catavasie:
Tot neamul pământesc să salte cu duhul, fiind luminat; şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfânta prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să strige: Bucură-te, Preafericită Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Ca o comoară pusă într-o visterie se păzea capul Înainte­mergătorului; în vas de lut era ascuns glasul Cuvântului; ca grâul cel vârât în adâncul pământului încolţind a rodit Dumnezeiască viaţă. Aflarea acestuia cu toţii să o cinstim, slăvind pe Hristos, Cel Ce i-a dat lui har, să izvorască tămăduiri.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Capul Botezătorului era ascuns ca un mărgăritar în pământ într-un vas de lut şi strălucind ca un sfeşnic Dumnezeiesc şi luminat, luminează toată lumea cu facerea de minuni. Înaintemergătorul s-a ridicat ca un răsărit de soare preafrumos şi arătându-ne iarăşi Lumina Cea Neînserată strigă: iată Mielul lui Dumnezeu!

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Porunca cea cu Taină luând-o întru cunoştinţă Cel fără de trup, în casa lui Iosif degrab a stătut înainte, zicând Celei ce nu ştia de nuntă: Cel Ce a plecat cu pogorârea cerurile, încape fără de schimbare tot întru tine; pe Care şi văzându-L în pântecele tău, luând chip de rob, mă înspăimântez a striga ţie: Bucură-­te Mireasă, pururea Fecioară!

Parabola intoarcerii Fiului Risipitor

Sfanta Evanghelie dupa Luca cap. XV, 11-32
„Zis-a Iisus pilda aceasta: un om avea doi fii.

Si cel mai tanar din ei i-a zis tatalui sau: Tata, da-mi partea de avere ce mi se cuvine. Si el le-a impartit averea.Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea traind in desfranari.Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa. Si ducandu-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pasca porcii. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, dar nimeni nu-i dadea.

Dar venindu-si in sine,a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame !

Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, gresit-am Cerului si fata de tine;nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, tatal sau l-a vazut si i s-a facut mila si, alergand, i-a cazut pe grumaz si l-a sarutat.

Si i-a zis fiul: Tata, gresit-am Cerului si fata de tine si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.

 22. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti-i degraba haine cea mai scumpa si-l imbracati, si inel puneti-i pe mana, si incaltaminte in picioare; si aduceti vitelul cel ingrasat, injunghiati-l si, mancand, sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.Iar fiul lui cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Si chemand-o pe una din slugi, a intrebat: Ce sunt acestea ?

Iar ea i-a spus: Fratele tau a venit si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.

Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal sau, iesind, il ruga. Iar el, raspunzand, i-a zis tatalui sau: Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei; dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat …

Iar el i-a zis: Fiule, tu-ntotdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.

Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Amin.”
~~~+~~~

Predica la Duminica a XXXIV-a dupa Rusalii

( a Fiului Risipitor )

Despre adevarata pocainta si despre milostivirea lui Dumnezeu

Părintele  Cleopa Ilie

Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu, si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si înaintea ta (Luca 15, 18)

Iubiti credinciosi,

În Sfînta Scriptura Dumnezeu se numeste „Tata al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru ca pururea Se milostiveste fata de cei pacatosi care se întorc din toata inima catre El prin adevarata pocainta. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cînd te vei întoarce si vei suspina, atunci te vei mîntui si vei cunoaste unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelasi prooroc, zice Dumnezeu: Spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei parasiti-va de rautatile voastre. Si de vor fi pacatele voastre ca mohorîciunea, ca zapada le voi albi; si de vor fi ca roseala, ca lîna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).
Acest adevar s-a petrecut si cu fiul risipitor din Sfînta Evanghelie care s-a citit astazi. El mai întîi si-a venit întru sine, a suspinat dupa fericirea ce o avusese cînd era în casa tatalui sau, apoi a zis: Cîti argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pîine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cînd si-a venit întru sine, adica a început a-si cunoaste greutatea pacatelor sale. Fara aceasta simtire si trezire nimeni dintre pacatosi nu va putea sa se întoarca din toata inima catre Preabunul Dumnezeu.
Care era foamea fiului risipitor care a zis: „iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupeasca se gîndea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfîntul Prooroc Isaia: Iata, cei ce slujesc Mie vor mînca, iar voi veti flamînzi. Iata, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veti înseta. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi va veti va veti rusina. Iata, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veti întrista. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veti striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).
Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El si-a adus aminte de vremea cînd petrecea în casa tatalui sau si de hrana si desfatarea duhovniceasca ce o avea lînga el. Ajungînd pazitor de porci în tara straina, departe de Dumnezeu, foamea sufletului sau dupa dreptate l-a facut sa zica: Cîti argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pîine, iar eu pier aici de foame!
Care a fost hrana lui cîta vreme era la casa parinteasca? Aceasta hrana duhovniceasca pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, înfrînarea, curatia si toate celelalte virtuti care cu adevarat sunt hrana a sufletului. Mîntuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fîntîna din Sichem a hranit-o prin darul Sau, cîstigîndu-i sufletul. De aceea cînd Apostolii Îl rugau sa manînce, El le-a zis: Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o stiti (Ioan 4, 32) . Mîncarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savîrsesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Caci oricine face o fapta buna pentru sufletul sau, sau pentru mîntuirea aproapelui sau, cu adevarat îsi hraneste sufletul sau cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscîndu-si starea lui vrednica de plîns si gîndind sa se întoarca la Parintele sau cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatalui sau. De aceea cînd a venit catre tatal sau, a zis: Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 19).
Trei sunt starile celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintîi este a fiilor, adica a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toata inima lor si cu toata puterea vointei lor se sîrguiesc sa faca poruncile Lui. Despre acestia spune dumnezeiasca Scriptura: Cît am iubit Legea Ta, Doamne, ea toata ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).
A doua ceata este a argatilor, care, cautînd plata, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobîndi fericirea cea vesnica a Împaratiei Sale. Despre acestia scrie: Plecat-am inima mea ca sa faca îndreptarile Tale în veac pentru rasplatire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adica a celor care, temîndu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru calcarea poruncilor Lui se silesc a pazi toate poruncile Lui dupa marturia care zice: Strapunge cu frica Ta trupul meu, ca de judecatile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).
Deci, fiul risipitor, gîndindu-se ca si argatii, adica cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru rasplatire primesc daruri duhovnicesti si se împartasesc de ele, a cerut Tatalui sau sa fie primit în casa parinteasca macar ca un argat. Aceasta întoarcere a lui din toata inima catre parintele sau, si smerenia cea mare sa fie primit ca un argat de Tatal sau, i-a fost pricina de mare folos, caci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevarat fiu al sau care se întoarce cu toata inima catre El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi ca, înca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergînd, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat (Luca 15, 20).
Iubiti credinciosi,
Dar ce întelegem prin acest cuvînt: „Înca departe fiind el, l-a vazut tatal sau”? Aceasta ne arata ca Preabunul si Atotstiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul pacatos „gresit-am”, cunoaste hotarîrea lui cea din inima de a se întoarce catre El. De aceea l-a primit cu atîta bucurie si nu i-a mai pomenit greutatea pacatelor lui cu care l-a suparat. I-a dat haina cea dintîi, adica nepatimirea cu care a fost îmbracat cînd era lînga tatal sau. Si inel i-a pus pe mîna lui, semnul legaturii celei dintîi cînd petrecea în viata curata si neprihanita, mai înainte de a se desparti de tatal sau. Iar dupa ce i-a dat lui haina cea dintîi si inel si încaltaminte în picioarele lui, adica vointa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceti vitelul cel îngrasat si-l junghiati sa mîncam si sa ne veselim; caci fiul meu acesta, pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a înviat (Luca 15, 23-24).
O, bunatatea si dragostea cea parinteasca a Preabunului nostru Dumnezeu! Cît este de negraita Mila Lui si cît de nenumarate sunt îndurarile Lui asupra celor ce se întorc catre El cu toata inima lor! Cu cîta parinteasca iubire primeste El pe fiii Lui cei pierduti prin pacat, care se întorc cu mare cainta si umilinta catre El si cîta bucurie se face în cer cînd un pacatos se întoarce la pocainta!
Mare si nemarginita este milostivirea lui Dumnezeu fata de cei pacatosi care se întorc catre El din toata inima si cu toata smerenia si hotarîrea de a-si îndrepta viata!
În pilda Fiului Risipitor vedem ca el nu facuse fapte de pocainta, adica înca nu-si facuse canonul pacatelor sale cu care a suparat pe parintele sau. Ci numai venindu-si în sine si cunoscîndu-si starea jalnica în care ajunsese prin departarea de parintele sau a atras asupra sa mila si îndurarea Parintelui sau care cu atîta bucurie si cu praznuire l-a primit. Cu adevarat, fratii mei, smerenia si pocainta iarta multe pacate si fara alte fapte bune. Ce fapte bune putea sa faca tîlharul rastignit alaturi de Hristos cînd mîinile si picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inima i-a fost deajuns: Pomeneste-ma, Doamne, cînd vei veni întru Împaratia Ta (Luca 23, 42). Iar Mîntuitorul îndata i-a raspuns: Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roaga pentru noi cu suspinuri negraite . Bine a zis si Sfîntul Efrem Sirul: „Pocainta, fara jertfe si fara cheltuieli, poate sa împace si sa milostiveasca pe Dumnezeu. Pocainta a oprit jertfa sîngeroasa, aducînd jertfa constiintei. Ea nu cauta ied, ci marturisire. Nu cere oaie pentru jertfa, ci marturisire din constiinta. Nu ai turturea de jertfa tu cel ce ai pacatuit? Suspina si Dumnezeu, mai presus de turturea, îti socoteste tie aceasta. Nu ai pasare? Lacrimeaza si, în loc de jertfa, ti se va socoti tie. Nu ai porumbel? Vesteste-ti pacatele tale lui Dumnezeu si-ti vor fi tie ardere de tot. Daca te vei ruga, ca pe un vitel de jertfa va primi Dumnezeu rugaciunea ta. O, cît de mare este pocainta! O, cît de minunate sunt lucrurile cele dintru dînsa! Ca una fiind, pe toate le poate”. „O, darul Evangheliei, ca pe toata Legea a îndreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot în Biserica; caci are constiinta care jertfeste pentru dînsul. Din inima se roaga si milostiveste pe Dumnezeu pentru sine”.
Iubiti credinciosi,
Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminica a Triodului, care ne pregateste duhovniceste pentru începerea si trecerea cu folos a Sfîntului si marelui Post al Pastelui. Evanghelia ce s-a citit astazi este foarte frumoasa si ziditoare de suflet. Parintele care avea doi fii este Tatal nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizeaza pe crestinii buni si ascultatori de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe crestinii rai si neascultatori, asemenea lui.
Din ceata crestinilor ascultatori fac parte toti fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfintenie poruncile Lui. Acestia merg regulat la slujbele Bisericii, se roaga ziua si noaptea, asculta de Dumnezeu si de pastorii rînduiti, nasc si cresc copii în frica Domnului, se spovedesc si se împartasesc cu Sfintele Taine regulat, duc viata smerita si fac milostenie la cei saraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvîntare si cu rugaciune. De aceea Dumnezeu le ajuta în toate.
Nu asa însa se întîmpla cu crestinii neascultatori si robiti de pacate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre acestia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserica, cei ce-si ucid copiii, betivii, hulitorii de Dumnezeu care înjura de cele sfinte, desfrînatii, lacomii, zgîrcitii, si mai ales mîndrii, în frunte cu sectele, ca ce sunt sectantii, decît crestini razvratiti, mîndri si neascultatori care nu vor sa asculte de Biserica întemeiata de Hristos, ci îsi fac legi si dogme, dupa mintea lor, asemenea fiului mai tînar din Evanghelie. Toti acestia sunt cazuti din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserica, de Sfinti si se cearta pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explica dupa voia lor. Dar cine cade din ascultare si din Biserica, acela cade si din Dumnezeu.
Ce cumplit este pacatul neascultarii! Ce greu este sa traiesti dupa mintea ta, sa nu asculti de nimeni, sa te departezi de Dumnezeu, de credinta, de rugaciune, de Biserica, de preot, si de parintii care te-au nascut. Asa a facut tînarul din Evanghelie: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere… si s-a dus într-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind în desfrînari (Luca 15, 12-13).
Neascultarea este fiica mîndriei. De aceea cel mîndru si neascultator este lasat de Dumnezeu sa cada în pacate grele, ca sa se smereasca si sa se întoarca la pocainta. Cel dintîi pacat în care cad mîndrii si neascultatorii este desfrînarea, o patima grea, urîta, rusinoasa. Dar daca omul cazut se caieste, îl mustra constiinta si vrea sa se întoarca, Tatal nostru cel ceresc nu-l lasa, ci îi întinde mîna, îl asteapta, îi iese înainte, îl saruta cu lacrimi de bucurie si îl iarta. Asa a facut Tatal ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a iesit înainte, l-a sarutat, i-a iertat pacatele, i-a dat inel si haina si a ospatat cu el.
Vedeti bunatatea si mila lui Dumnezeu? Vedeti roadele caintei celui ce se întoarce la Hristos? Vedeti ca toti pacatosii au pocainta si iertare? Vedeti ca si pe noi ne asteapta Domnul la pocainta în usa bisericii? Numai sa ne para rau de cele facute, sa ne spovedim cu cainta, sa parasim pacatele si sa zicem ca fiul desfrînat: Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu si-i voi zice: Tata, am gresit la cer si înaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau; primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 18-19). Daca ar zice aceste cuvinte din inima, betivii, desfrînatii si crestinii robiti de pacate din zilele noastre, pe toti i-ar primi, i-ar saruta si i-ar ierta Dumnezeu! Însa putini sunt din crestinii nostri care se tem cu adevarat de Dumnezeu, care se întorc din nou la biserica, la pocainta si alearga la preoti sa-si marturiseasca pacatele.
Pocainta fiului risipitor sa ne fie pilda, îndreptare si îndemn pentru toti, iar neascultarea si caderea lui în desfrîu sa ne aduca aminte de marea primejdie ce ameninta pe copiii loviti de necredinta si desfrîu. Ne uitam cîti parinti si cîte mame vin plîngînd la biserica si manastiri pentru copiii lor. Toti ne spun acelasi lucru: Nu ne mai asculta copiii; se duc la tot felul de distractii rele, la filme cu ucideri si filme cu desfrînare; nu mai vor sa învete, sa mearga la biserica si la spovedanie, nu vor sa se mai roage lui Dumnezeu si sunt nervosi. S-au împrietenit cu copii rai; traiesc în desfrîu cu fete rele ca si ei, fumeaza si se îmbata, ce sa facem cu ei? Cum sa-i scapam de desfrîu si sa-i întoarcem la credinta, la biserica, la o viata crestineasca normala?
Iata marea problema a copiilor nostri. Iata durerea de astazi a multor parinti. Iata ca s-au înmultit în lume si în familiile noastre fiii risipitori, neascultatori si desfrînati, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, dupa ce au cazut în toate pacatele? Ce trebuie sa raspundem acestor parinti care vin plîngînd la noi?
Raspunsul este unul: sa-i ajutam pe copiii nostri mai întîi sa nu cada în pacatele cele grele care sunt: necredinta, neascultarea si desfrînarea. Iar daca au cazut ca fiul risipitor din Evanghelie, sa-i ajutam sa se ridice din prapastia necredintei si a desfrîului. Cum? Mai întîi sa-i ducem la un duhovnic bun sa-si marturiseasca pacatele. Apoi sa-i îndemnam din nou la biserica, la o viata sociala normala, si sa-i deprindem sa se roage si sa citeasca carti sfinte. Numai sa luati aminte ca nu cumva chiar parintii, tata si mama, sa fie aceia care îsi smintesc copiii si-i împing la tot felul de pacate prin exemplul rau pe care îl vad în casa.
Avem, însa, multe familii bune, model, prin satele si orasele noastre. Avem înca multe mame crestine devotate care îsi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, manastiri si preoti buni peste tot în tara. Numai sa-i cautam, sa ne spovedim regulat, sa le urmam sfatul. De aceea sa nu deznadajduiasca nimeni.
Sa ne întoarcem la Tatal ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne asteapta în pragul bisericilor. Sa venim cît avem vreme, ca ne asteapta si ne cheama. Si cazînd înaintea Lui, sa zicem cu cainta si lacrimi: „Iata, am gresit la cer si înaintea Ta. Am ratacit pe caile pacatului. Ne-am departat de Tine si de biserica Ta. Am cazut în cumplite faradelegi. Acum ne caim, ne pare rau, ne temem de vesnica osînda care ne asteapta, ca nu mai suntem vrednici sa ne numim fiii tai. Ci primeste-ne înapoi ca pe cei mai de pe urma robi ai Tai!” Amin.
sursa> http://www.biserica.org/ro/compendium/carti/predici/cleopa/triod/fiurisipitor.htm
~~~+~~~

Pilda fiului risipitor – IPS Antonie de Suroj


Pilda fiului risipitor este deosebit de bogată în semnificații. Ea se află în inima spiritualității creștine și a vieții noastre în Hristos; ea îl prinde pe om de fiecare dată când acesta Îi întoarce spatele lui Dumnezeu, uitându-L, pentru a-și urma propria cale într-un tărâm părăginit, unde el crede că va afla viață din abundență. Această pildă descrie, de asemenea, progresul – mic la început, dar triumfător la sfârșit – care-l aduce înapoi, cu inima înfrântă și supus de bunăvoie, înapoi la casa tatălui său.
Un prim aspect este că această pildă nu este pur și simplu povestea unui simplu păcat. Ni se dezvăluie însuși adâncul păcatului și puterea sa nimicitoare. Un om avea doi fii: cel mai tânăr își cere partea sa de moștenire. Suntem atât de obișnuiți cu descrierea sărăcăcioasă a scenei în Evanghelie încât o citim fără tulburare – pentru noi nu este decât începutul poveștii. Și totuși, dacă ne oprim pentru un moment să vedem ce vor să spună cu adevărat cuvintele, vom fi cuprinși de groază. Această simplă expresie: „Tată, dă-mi…”, înseamnă: „Tată, dă-mi, aici și acum, ceea ce oricum va fi al meu după ce vei muri. Vreau să-mi trăiesc viața, tu-mi stai în cale; nu pot aștepta ca tu să mori, voi fi prea bătrân atunci pentru ca să mă bucur de ceea ce bogăția și libertatea îmi pot dărui. Deci mori! Tu nu mai exiști pentru mine, acum sunt om matur, nu am nevoie de nici un tată! Nu vreau decât libertate și toată roada vieții și a muncii tale! Mori și lasă-mă să plec!” .

Oare nu este aceasta chiar esența păcatului? Oare nu ne adresăm și noi lui Dumnezeu la fel de direct precum fiul mai mic din Evanghelie, dar cu aceeași cruzime naivă, pretinzând de la Dumnezeu tot ceea ce ne poate El dărui: sănătate, putere trupească, inspirație, minte sclipitoare, tot ceea ce putem fi și tot ceea ce putem avea, pentru a primi acestea de la El și a le risipi, uitând cu totul de El și părăsindu-l? Oare nu cumva și noi, din nou și din nou, săvârșim această crimă spirituală împotriva atât a lui Dumnezeu, cât și a aproapelui nostru – copii și părinți, soți și soții, prieteni și rude, colegi de școală și de serviciu? Oare nu cumva ne purtăm de parcă Dumnezeu și aproapele sunt aici doar pentru scopul de a ne sluji și a ne da roadele vieții lor, da, chiar ale vieții lor, deși ei nu au nici o importanță pentru noi?
Oamenii, Dumnezeu nu mai sunt persoane, ci împrejurări sau obiecte. Și, după ce am luat tot ceea ce aceștia puteau da, le întoarcem spatele și ne aflăm infinit de departe de cei care nu mai au chip pentru noi, nici ochi în care să privim. După ce am șters existența dătătorului, devenim proprietari de drept și ne excludem din taina iubirii, fiindcă nu mai putem primi și suntem incapabili de a da. Aceasta este esența păcatului – eliminarea iubirii, a cere de la cel care iubește și dăruiește să iasă din viața noastră, să se împace cu propria-i dispariție și să moară; această ucidere metaforică a iubirii este păcatul, păcatul lui Satan, al lui Adam, al lui Cain.
După ce intră în posesia întregii averi pe care moartea tatălui a revărsat-o asupra lui, fără măcar să privească înapoi, cum fac tinerii ușuratici, tânărul părăsește siguranța plicticoasă a căminului său și, cu pas iute, se grăbește către tărâmul unde nimic nu-l împiedică să fie liber: liber de orice constrângere, de orice legături morale, el poate acum să se predea fără nici o rezervă tuturor impulsurilor inimii sale neînfrânate. Trecutul nu mai există, ci doar prezentul, ademenitor prin promisiunile sale, strălucind ca un nou apus de soare, iar viitorul zace înaintea lui, nemărginit. Este înconjurat de prieteni, este centrul lumii, viața este orbitoare și încă nu bănuiește că ea nu-și va ține făgăduințele. Își închipuie că noii săi prieteni îl îndrăgesc; adevărul e că se comportă cu dânsul așa cum și el s-a comportat cu propriul tată – nu există, decât în măsura în care este bogat, doar în măsura în care ei pot fi părtași la strălucirea traiului său exuberant. Ei mănâncă, beau, se veselesc; el este plin de bucurie, dar cât de diferită este această bucurie de fericirea tăcută și adâncă a Împărăției lui Dumnezeu dezvăluită la masa nunții din Cana Galileii.
Dar apoi vine vremea când îl trădează și când totul dispare și nu mai rămâne nimic pentru prietenii săi decât el însuși. Conform legii implacabile a lumii seculare și spirituale (Mt. 7,2: „cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura”), ei îl părăsesc, fiindcă niciodată nu au văzut vreun rost pentru persoana sa, iar soarta lui o oglindește pe cea a tatălui său: el nu mai există pentru ei, este singur și sărac. Îi este foame, îi este sete, frig, se simte singur și respins. Este lăsat singur așa cum și el l-a lăsat singur pe tatăl său, dar pentru a se confrunta cu o nefericire infinit mai mare: nimicnicia sa lăuntrică. În timp ce tatăl său, deși abandonat, era bogat și avea o nebiruită iubire față de aproapele, acea iubire care l-a făcut să-și pună viața pentru fiul său, să accepte repudierea, pentru ca fiul său să o poată apuca liber pe drumul pe care îl dorește. Află ceva de lucru, dar aceasta este pentru dânsul o nefericire și o degradare chiar și mai mare: nimeni nu-i dă nimic de mâncare, iar el nu știe cum să facă rost de ea. Și ce umilire este să locuiască împreună cu porcii, un simbol al necurăției pentru evrei, la fel de necurați precum demonii pe care Hristos i-a izgonit! Munca sa este o pildă a stării în care se află, necurăția sa lăuntrică se potrivește cu necurăția ritualică a turmei sale de porci. A ajuns la fundul sacului și acum își jelește nefericirea.
Și noi, de asemenea, jelim pentru nefericirea noastră mai des decât mulțumim pentru bucuriile din viața noastră, nu fiindcă încercările prin care trecem sunt atât de grele, ci fiindcă le înfruntăm atât de fricoși, atât de lipsiți de răbdare. Părăsit de toți prietenii săi, respins din toate părțile, rămâne față către față cu sine însuși, și pentru prima dată privește înăuntru. Eliberat de orice atracție și ademenire, de toate minciunile și capcanele pe care le socotea libertate și împlinire, își aduce aminte de copilăria sa, de timpul când avea un tată, când nu era orfan, când încă nu devenise un vagabond lipsit de inimă sau de casă. El înțelege, totodată, că crima morală pe care a săvârșit-o nu l-a ucis pe tatăl său, ci s-a ucis singur; înțelege că tatăl și-a dăruit viața cu o iubire atât de deplină încât aceasta îi permite să nădăjduiască, și atunci se ridică, își părăsește viețuirea-i silnică și pornește spre casa tatălui, hotărât să se arunce la picioarele lui și să-i implore mila. Nu doar amintirea casei sale, a focului din sobă și a mesei pline de mâncare îl face să pună un nou început; primul cuvânt al spovedaniei sale nu este „iartă”, ci „tată”.
El își aduce aminte că iubirea tatălui său îi era dăruită gratis și că toate lucrurile bune din viața sa izvorau din ea. (Hristos a spus: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor adăuga” – Cf. Mt. 6,33) El nu se întoarce la un străin care nu-l va recunoaște, căruia va trebui să-i spună: „Nu-ți aduci aminte de mine? A fost o vreme când aveai un fiu care te-a trădat și abandonat… Eu sunt acela”. Nu, numele de „tată” este cel care se ridică din adânc, care îi grăbește pasul, care-i îngăduie să spere. Și prin aceasta el descoperă adevărata natură a pocăinței, fiindcă adevărata pocăință împletește vederea propriului rău cu certitudinea că există iertare chiar și pentru noi, fiindcă adevărata iubire nu poate nici să șovăie, nici să se stingă. Pocăința rămâne neîmplinită atunci când ne privim greșelile lipsiți de orice nădejde; naște remușcare, dar poate duce la disperare. Iuda a înțeles cu adevărat ceea ce făcuse, a văzut că trădarea sa era iremediabilă; Hristos a fost osândit, El a murit. Dar nu și-a amintit ceea ce Domnul a dezvăluit despre Sine și despre Cerescul Său Tată, nu a înțeles că Dumnezeu nu-l va trăda așa cum L-a trădat el pe Dumnezeul său. Iuda își pierde orice nădejde și se duce să se spânzure. Gândul îi era la propriul păcat, la propria persoană, și nu la Dumnezeul său, Tatăl lui Iisus și chiar Tatăl său, de asemenea.
Fiul risipitor se întoarce acasă fiindcă amintirea tatălui său îi dă curaj să se întoarcă, iar spovedania izvorăște din sufletul său; ea este curajoasă și deplină: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. (Lc. 15, 18-19)
El stă osândit înaintea propriei sale conștiințe, nu se poate ierta pe sine, dar în iertare există o taină a smereniei pe care trebuie să o învățăm din nou și din nou; trebuie să învățăm să acceptăm iertarea printr-un act de credință în iubirea aproapelui, în biruința iubirii și a vieții, să ne smerim pentru a primi darul gratuit al iertării când acesta ne va fi oferit. Și fiindcă fiul risipitor și-a deschis inima față de tatăl său, el este gata de iertare.
În timp ce se apropie de casă, tatăl îl vede, se grăbește să-l întâmpine, cade pe grumazul lui, îl sărută. De câte ori a stat pe prag, privind la drumul pe care l-a apucat fiul său atunci când l-a părăsit… A sperat și a tot așteptat. Iar acum a ajuns să trăiască ziua în care nădejdea i s-a împlinit. Îl vede pe fiul său care a plecat înveșmântat cu haine scumpe, plin de bijuterii, fără să arunce măcar o privire înapoi către casa copilăriei sale, fiindcă mintea și inima îi erau îndreptate doar către necunoscutul fascinant care se întindea înaintea lui; iar acum asta, tatăl îl vede cum se întoarce acasă ca un cerșetor, acoperit de zdrențe, lepădat de toți, pârjolit de un trecut de care îi este rușine și fără nici un viitor… Cum îl va primi tatăl? „Tată, am păcătuit…” Dar tatăl nu-l lasă să-și afirme calitatea de fiu, de parcă i-ar spune: „Prin faptul că te-ai întors acasă, mi-ai dăruit din nou viața. Când ai încercat să mă ucizi, pe tine însuți te-ai ucis. Și acum, fiindcă sunt din nou viu pentru tine, ai înviat și tu, la rândul tău!”.
Și întorcându-se către slugile sale, tatăl strigă: „Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui”(Lc. 15,22)

În multe traduceri întâlnim „haina cea mai bună”, dar textul grec vorbește de „haina cea dintâi”. Desigur, este posibil ca „haina cea dintâi” să fie cea mai bună din casă, dar oare nu este mai probabil ca tatăl să fi spus slugilor: „Mergeți și găsiți haina pe care fiul meu a purtat-o în ziua în care a plecat, cea pe care a aruncat-o pe podea când s-a îmbrăcat cu hainele trădării. Dacă-i aduc cea mai bună haină din casă, bietul copil se va simți ciudat și dichisit; va avea impresia că acesta nu este căminul lui, ci că este un invitat întâmpinat cu toată politețea și ospitalitatea posibilă”?
Omul nu poartă cea mai bună haină atunci când se simte confortabil în casa sa. Pare mai probabil, în context, că tatăl trimite după haina pe care fiul a lepădat-o, dar pe care tatăl a ridicat-o, a împăturit-o și a pus-o grijuliu deoparte, așa cum Isaac a păstrat haina lui Iosif pe care frații acestuia au adus-o înapoi la tatăl lor – haină multicoloră, pătată de sângele fiului care se părea că a murit. Prin urmare, acum, tânărul se dezbracă de zdrențele sale și se îmbracă din nou cu haina sa obișnuită, familiară, puțin uzată, dar având măsura potrivită, croită după trupul său. El se află acasă și privește în jur: anii când a fost departe de casa tatălui său, petrecuți în desfrânare, perfidie și necredincioșie, dar pentru el un coșmar – ceva ce nu s-a petrecut vreodată. El se află aici și întotdeuna a fost aici, purtând haina pe care dintotdeauna a purtat-o. Tatăl său este aici, puțin mai bătrân, cu riduri mai adânci. Slugile sunt aici, îl tratează cu respect, privindu-l cu ochi plini de bucurie.
„El s-a întors la noi, iar noi credeam că a plecat pentru totdeauna; el s-a întors la viață, iar noi ne temeam că, prin acea lovitură de moarte pe care i-a dat-o tatălui său, și-a ucis sufletul nemuritor, și-a nimicit propria viață!”
Aceasta este o întoarcere care șterge abisul care l-a ținut departe de casa tatălui său. Tatăl continuă: îi dăruiește inelul său, care nu era un inel obișnuit. Știți că în vremurile de demult când oamenii nu știau să scrie, documentele erau autentificate prin pecetea unui inel. A da cuiva propriul inel însemna a-ți pune viața, proprietățile, familia, cinstea – totul – în mâinile acelui om. Gândiți-vă la Daniel în Babilon, Iosif în Egipt: prin dăruirea unui inel faraonul le-a încredințat autoritatea de a domni în numele său. Gândiți-vă la schimbul de inele între doi miri, un schimb care înseamnă: „Am credință în tine, mă las deplin în mâinile tale. Tot ce am, tot ce sunt, îți aparține întru totul ție”. Vă amintiți pasajul din Kierkegaard: „Când spunem <<Țara mea, logodnica mea>>, înseamnă nu că eu le posed, ci că le aparțin întru totul”?
În fiul care a cerut de la tatăl său jumătate din bunurile sale, care a dorit să intre în posesia a ceea ce urma să primească după moartea tatălui său – în acesta tatăl își pune acum încrederea. De ce? Pur și simplu fiindcă a venit acasă. El nu-i cere socoteală pentru ce a făcut când era plecat. El nu spune: „După ce-mi vei fi spus toată povestea, am să văd dacă pot să mai am încredere în tine”. El nu spune așa cum spunem noi, explicit sau implicit, când cineva cu care ne-am certat se întoarce la noi:

„Ei bine, am să te primesc înapoi, dar mai întâi ai să treci printr-o perioadă de probă. O să facem un efort să cârpim prietenia noastră și dacă aflu că-mi ești necredincios, tot trecutul tău va învia și te voi alunga din cauza trecutului care mărturisește împotriva ta și reprezintă dovada că întotdeauna vei fi necredincios”.
Tatăl nu cere nimic. El nu spune: „Vom vedea”. Putem deduce că spune: „Te-ai întors. Iar în ceea ce privește perioada groaznică a absenței tale – o vom șterge împreună. Iată, hainele pe care le porți arată că nu s-a întâmplat nimic. Ești același astăzi, așa cum erai înainte de a fi plecat. Inelul pe care ți-l dau dovedește că nu am nici o îndoială în privința ta. Totul îți aparține, fiindcă tu ești fiul meu”.
Și îi pune în picioare încălțări „gata fiind pentru Evanghelia păcii”, așa cum Sfântul Pavel scrie în Epistola către Efeseni.
Iar vițelul cel gras este tăiat pentru sărbătorire; acesata este sărbătorirea învierii – deja sărbătorirea vieții veșnice, cina Mielului, a Împărăției. Fiul care era mort este viu; cel care era pierdut într-un pământ străin, un deșert fără formă și pustiu, după cum citim în Cartea Facerii, s-a întors acasă. Acum fiul se află în Împărăție fiindcă această Împărăție este Împărăția iubirii, a Tatălui care-l iubește, a Tatălui care salvează, reintegrează, restaurează viața.
Celălalt fiu intră în scenă, fiul care a fost dintotdeauna un bun muncitor în casa tatălui său și care a dus o viață fără de prihană, dar care nu a înțeles niciodată că factorul crucial în relația tată-fiu nu este munca, ci inima, nu datoria, ci iubirea. El a fost credincios în toate lucrurile, dar nu a avut niciodată un tată și nu a fost niciodată un fiu, decât pe dinafară. Și nici nu a avut vreun frate. Ascultă la cele pe care i le spune tatălui său: după ce aude muzică și vede oameni jucând, acesta cheamă un servitor și întreabă ce înseamnă toate acestea. Acela răspunde: „Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos”. (Lc. 15,27)
Iar fiul cel mare se mânie și refuză să intre în casă. Tatăl iese și-l roagă să binevoiască a intra în casă, însă el răspunde: „Iată, de atâția ani îți slujesc” (cuvântul „a sluji”, în greacă, dar și în latină, este un cuvânt greu, însemnând sclavie, slugăreală, a împlini tot felul de sarcini neplăcute) „și niciodată n-am călcat porunca ta”. (El gândește doar din perspectiva poruncilor și a fărădelegilor; niciodată nu a deslușit intenția din spatele cuvintelor rostite, sentimentul din tonul vocii, părtășia la căldura unei vieți trăite în comun unde el avea rolul său de îndeplinit, iar tatăl lui pe al său: pentru el aceasta a fost dintotdeauna o chestiune ce ține de porunci și datorii pe care niciodată nu le-a încălcat.) „Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care și-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.”

Observați că spune „fiul tău”, nu „fratele meu”: nu vrea să aibă nimic de a face cu acest frate. Am cunoscut odată o astfel de familie – un tată și o mama, o fiică era alintata tatii și un fiu care era chinul lui; în discuțiile cu soția, întotdeauna vorbea despre „fiica mea” și „fiul tău”.
Acesta este cazul „fiul tău”. Dacă ar fi fost „fratele meu”, el nu s-ar fi purtat astfel – nu ar fi încălcat poruncile tatălui său, nici nu ar fi fost tăiat pentru dânsul vițelul cel îngrășat. Cum răspunde tatăl?
„Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt.” (Lc. 15, 31)
Tatăl îl consideră fiu al său. El este fiul său, ei sunt întotdeauna împreună. Dar pentru fiu, nu: ei sunt umăr lângă umăr – și aceasta nu e același lucru. Pentru ei nu există viață în comun, nu există nici o separație – ei au casa în comun – dar aici nu există nici unitate, nici profunzime.
„Trebuia însă”, continuă tatăl, „să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
Prin urmare, călătoria este de la adâncurile păcatului înapoi la casa tatălui. Acesta este drumul care se întinde înaintea noastră atunci când ne hotărâm să nu mai trăim în funcție de ce zic oamenii, de părerea lor, ci îngăduim ca judecata lui Dumnezeu să fie criteriul nostru, auzită în glasul conștiinței noastre, dezvăluită în Scripturi, arătată în persoana Celui care este Adevărul, Calea și Viața. Din clipa în care ne hotărâm să-L lăsăm pe Dumnezeu și conștiința noastră să fie singurul nostru judecător, solzii cad de pe ochii noștri; putem vedea și știm ce este păcatul – o faptă care neagă atât lui Dumnezeu, cât și celorlalți realitatea lor ca persoane, degradându-i prin transformarea lor în niște obiecte care nu există decât pentru ca noi să ne folosim și să abuzăm de ele. Când vom fi înțeles aceasta, ne putem întoarce în noi înșine, eliberându-ne de ghearele acelor lucruri care ne țin prizonieri – să ne întoarcem înlăuntrul nostru și să ne aflăm față către față cu toate binecuvântările care, pentru acel tânăr, reprezentau copilăria lui, pe timpul când încă locuia în casa tatălui său.
Vă amintiți de paragraful de la sfârșitul Evangheliei după Matei în care Hristos le spune ucenicilor săi să se întoarcă în Galileea? Ei tocmai trecuseră prin cele mai cumplite zile din viața lor. L-au văzut pe Domnul înconjurat de ură, L-au văzut trădat, ei înșiși L-au trădat prin slăbiciunea lor. S-au predat somnului în Grădina Măslinilor și au fugit când Iuda și-a făcut apariția. Doi dintre ei L-au urmat de departe pe Domnul și Dumnezeul lor până la casa lui Caiafa, unde au șezut cu slugile, nu cu El, ca ucenici ai Săi. Unul dintre ei, Petru, care a spus la Cina cea de Taină că și dacă toți ceilalți Îl vor trăda, el singur Îi va rămâne credincios, s-a lepădat de Hristos de trei ori. Ei au văzut Pătimirea lui Hristos. L-au văzut murind. Iar acum îl văd viu și stând împreună cu dânșii. Iudeea semnifica pentru ei sălbăticie, pustiire, sfârșitul a toată viața și nădejdea. Hristos îi trimite înapoi în Galileea: „Mergeți înapoi acolo unde M-ați întâlnit prima dată, acolo unde ne-am descoperit unul pe celălalt în intimitatea vieții de zi cu zi, unde încă nu era nici o durere, nici o suferință, nici o trădare. Întoarceți-vă la vremea în care totul era nevinovat, cu posibilități nemărginite. Întoarceți-vă în trecut, adânc în trecut. Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le ceea ce Eu v-am învățat”. (Cf. Mt. 28, 19-20)
Această întoarcere întru sine trimite la acea profunzime a trăirii când am descoperit viața, când am cunoscut viața, când toți eram vii în Dumnezeu împreună cu ceilalți oameni. Din inima acestei oaze din trecut, apropiat sau îndepărtat, putem porni la drum, pe drumul înapoi, având pe buzele noastre cuvântul „Tată” – nu „Judecătorule” – , pregătiți să ne mărturisim păcatele și să avem nădejdea și certitudinea că Dumnezeu niciodată nu va accepta vreo degradare a noastră, că El va fi chezașul demnității noastre omenești. El niciodată nu ne va îngădui să devenim sclavi, de vreme ce suntem chemați de Cuvântul Creator, iar vocația noastră supremă este să fim fiii și fiicele înfierii Sale. Putem să ne adresăm Lui plini de încredere, știind că ne-a așteptat tot acest timp în care am uitat de El. El este Cel care va veni să ne întâmpine atunci când ne vom apropia cu pași șovăitori de casă.
El este Cel care ne va strânge în brațele Sale și va plânge ticăloșia noastră; ticăloșie pe care nu o putem măsura din moment ce nici măcar nu simțim, nici nu știm cât de înaltă este vocația pe care am batjocorit-o. Ne putem îndrepta către El, știind că ne va îmbrăca din nou cu haina noastră cea dintâi, cu slava pe care Adam a pierdut-o în Rai. El ne va îmbrăca în Hristos Care este mai „străvechi” decât prospețimea primăverii întru care ne-am născut. El este om așa cum Dumnezeu a vrut ca El să fie. Cu El trebuie să ne îmbrăcăm, slava Duhului este ceea ce trebuie să ne acopere atunci când păcatul ne dezgolește. Acum știm că Dumnezeu, de îndată ce ne întoarcem la El, va restaura nădejdea Sa în noi, ne va da inelul care l-a împuternicit pe Adam să distrugă armonia pe care Dumnezeu o crease și o dorise, inelul Fiului celui Unul Născut, Care a murit pe cruce din cauza trădării omului și a Cărui moarte a fost biruință asupra morții și a cărui Înviere și Înălțare – întoarcerea noastră – sunt deja eshatologic împlinite în deplinătatea unirii cu Tatăl.
Atunci când ne întoarcem la această casă a Tatălui, când ne aflăm față către față cu judecata conștiinței noastre și a lui Dumnezeu, judecata nu este întemeiată pe profunzimea gândirii noastre teologice. Nu este întemeiată pe ceea ce numai Dumnezeu ne poate dărui prin împărtășirea cu viața Sa. Judecata lui Dumnezeu are ca temelie un singur lucru: „Ești tu om sau nu cumva nu te ridici la înălțimea demnității de a fi om?”.
Astfel, poate vă amintiți pilda oilor și a caprelor de la Matei 25, 31-46: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?”.
Dacă nu știm cum să ne comportăm ca oameni, nu vom avea nici o idee despre cum să ne comportăm după criteriile dumnezeiești. După ce ne vom fi întors la casa Tatălui, după ce ne vom fi îmbrăcat cu Hristos, după ce strălucirea Duhului va pune stăpânire pe noi, după ce vom dori să împlinim vocația noastră și să devenim adevărați copii ai Tatălui, fiii și fiicele Lui, trebuie ca în primul rând să ne străduim să dobândim ceea ce ține de noi – să fim oameni, fiindcă, indiferent dacă suntem buni sau răi, putem singuri să ne însușim spiritul de camaraderie, compasiunea, mila.
Ne putem întoarce la Tatăl. Ne putem întoarce cu încredere, de vreme ce El este pecetea demnității noastre. El este Cel care vrea să ne mântuiască. El este Cel care nu cere de la noi decât un singur lucru.
„Fiule, dă-mi inima ta; toate celelalte ți se vor adăuga ție”, așa cum spune Eclesiastul. (Cf. Pilde 23, 26)
Acesta este drumul care ne duce pe noi toți din locul în care ne aflăm acum, orbi și în afara Împărăției pe care tânjim să o vedem împlinită înlăuntrul nostru și cuprinzând toate, pas cu pas până ce ne aflăm înaintea judecății lui Dumnezeu. Înțelegem cât de simplă este această judecată, cât de mare ar trebui să fie nădejdea în noi, și cum, în această nădejde, putem să străbatem până la Dumnezeu, încrezători, știind că El este judecătorul, dar, mai presus de orice, împăcarea pentru păcatele noastre, Cel căruia omul îi este atât de drag, atât de prețios, încât tot ceea ce este viață, tot ceea ce este moarte, toată agonia și pierderea lui Dumnezeu, tot iadul pe care l-a suferit Fiul cel Unul Născut este măsura valorii pe care El o atașează la mântuirea noastră“.
Mitropolitul Antonie de Suroj,
Reflecții – O călătorie duhovnicească, Editura Doxologia

Duminica Fiului Risipitor – Nicolae Steinhardt

Duminica Fiului Risipitor – „E bine sa stim, deducand din parabola fiului risipitor, ca daca noi facem un pas catre El, El face o suta inspre noi. E oricand gata sa ne ierte, sa ne cada pe grumaz, sa dea uitarii ratacirile, neroziile si instrainarile noastre, sa Se bucure de intoarcerea pacatosului cu o bucurie nu mai putin simpla, sincera, naiva decat a pastorului care-si afla oaia pierduta ori a femeii care-si gaseste drahma razletita in casa.

Aceasta ne da curaj si nadejde! deoarece constatam ca Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil strasnic, lin spirit dur si marunt, un aprig tinator de minte al raului. Intocmai ca tatal din parabola risipitorului, e la orice ora din noapte si zi dispus sa ne primeasca, sa ierte, sa uite si prin urmare sa se bucure si sa se veseleasca.

Amanuntul e osebit de important: nu numai ca iarta, dar fapta aceasta buna pe care o savarseste fara a sta mult pe ganduri ii este prilej de bucurie si Lui. Tatal, adica Domnul, se bucura nu numai pentru ca a fost gasit cel pierdut si a inviat cel mort si nu doar pentru beneficiarul actului sau de clementa. Se bucura si de bucuria pricinuita, se veseleste odata cu omul cait, ba poate si mai mult decat acesta si gaseste ca-i nimerit sa serbeze fara de zgarcenie si de falsa pudoare blagoslovitul eveniment. Dupa orice convertire Iisus sta la masa cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi -Matei), se bucura o data cu garbova lecuita, cineaza cu soacra lui Petru, cea scapata de friguri, nu sovaie sa junghie vitelul ingrasat si sa se veseleasca, jucand si cantand la inapoierea acasa a celui dupa care inima parinteasca jinduia. Nu ni se cere altceva decat sa ne intoarcem la El: fara teama, fara indoiala, cu nadejde si incredere; cina e gata, usile-s deschise, vitelul e mult si e gras, totu-i frumos oranduit. Sa avem numai haina de nunta, altfel spus: cainta si credinta. Atata doar sa avem! Cu o singura vorba -aidoma buretelui care curata tabla neagra ori gumei care sterge scrisul de pe hartie – Hristos desfiinteaza intregul nostru trecut, oricat ar fi de intunecat si de murdar.Din cel din urma pacatos, El poate face un supraom, adica, de fapt, un om. Hristos aceasta chiar face: dezvaluie supra-eul – overselff -ul zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecintele caderii stramosesti si de toate pacatele, sluteniile si josniciile proprii. N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, sa ne razvratim impotriva crestinismului, sa-L parasim pe Hristos ca sa avem acces la starea de supraom. Cu totul, dimpotriva, numai Hristos este Acel care ne-o confera.El ne innobileaza, ne caftaneste, ne ridica la vechea noastra stare aristocratica, asa cum si eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – ii concepe pe taranii si targovetii din carciuma ca pe adevarati seniori adunati in sala cea mare a castelului lor. Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reasezarea omului in starea lui paradisiaca de altadata, de cea mai nobila dintre fiinte.”

Parintele Nicolae Steinhardt

Sursa: „Daruind, vei dobandi”, Editura Manastirea Rohia

06.02.2015

Despre fiul risipitor – Sfantul Grigorie Palama

Fiul Risipitor – Omilie a Sf. Grigorie Palama
1. Proorocul, căinând cetatea Ierusalimului, a grăit: „Va fi dată foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” [Amos 8:11]. Foamea este lipsa şi totodată dorinţa hranei neapărat trebuincioase. Dar există ceva mai rău şi mai cumplit decât foamea aceea, anume atunci când cineva are lipsă de cele neapărat trebuincioase mântuirii, rămânând totuşi nepăsător faţă de această nenorocire, fără nici o dorinţă de a se mântui. Căci cel ce flămânzeşte şi are lipsă colindă încoace şi-ncolo căutând o bucată de pâine; iar dacă dă peste o pită mucegăită, sau dacă îşi face rost de o pâine de mei, sau de o turtă de tărâţe, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucură tot atât de mult pe cât se întristase mai întâi că nu le găsise. Iar cel ce are foame duhovnicească, adică lipsa şi totodată dorinţa bucatelor duhovniceşti, acela rătăceşte şi caută pe cel are de la Dumnezeu harisma învăţăturii; şi dacă îl află, bucuros se hrăneşte cu pâinea vieţii cea din suflet. Acesta este cuvântul de mântuire, pe care este cu neputinţă a nu-l afla cei ce-l caută până la sfârşit: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” [Luca 11:10], după spusa lui Hristos.
2. Dar există unii oameni care, lăsându-şi mintea să flămânzească vreme îndelungată, au pierdut însăşi dorinţa de a se hrăni, iar de aceea nu-şi dau seama nici de păgubirea pe care o suferă. Şi cu toate că Îl au pe Cel ce îi învaţă, nu suferă nici măcar auzirea învăţăturii. Iar neavându-L, nu-L caută pe Cel în măsură să-i înveţe, petrecând o viaţă cu mult mai păcătoasă decât fiul [risipitor]. Acela, deşi era îndepărtat şi lipsit de hrana obştească, de tatăl şi de stăpânul său, s-a trezit cuprins de o foame puternică, astfel că, înţelegându-şi şi simţindu-şi lipsa, s-a pocăit şi, întors înapoi, a căutat şi a găsit iarăşi hrana cea dumnezeiască şi preacurată, şi într-atât s-a desfătat prin pocăinţă de harurile cele dumnezeieşti încât cu dispreţ a urât avuţiile.
3. Este mai bine să luăm de la început şi să lămurim limpede pentru evlavia voastră această pildă evanghelică a Domnului; căci şi astăzi este obiceiul ca ea să se citească în Biserică.
4. „Un om – zice Domnul – avea doi fii” [Luca 15:11]. Domnul, în pildă, Se numeşte pe Sine „om”, şi nu este deloc lucru de mirare. Căci dacă El S-a făcut om cu adevărat, pentru mântuirea noastră, ce este de mirare dacă Se înfăţişează pe Sine ca om, pentru folosul nostru, Cel ce este pururea apărător al sufletului şi al trupului nostru, El, Creatorul şi Stăpânul amândurora, El, Cel ce a arătat chiar şi înainte de a ne ivi noi fapte ale dragostei şi ale neîntrecutei Sale purtări de grijă?
5. El ne-a pregătit nouă mai dinainte moştenirea veşnică a împărăţiei, aşa precum El Însuşi spune, încă de la începutul lumii. înaintea noastră şi pentru noi a făcut pe îngeri, ca să fie trimişi [spre slujire], precum spune Pavel, pentru ca să moştenească mântuirea cei ce aveau să vină. înaintea noastră şi pentru noi a desfăşurat cerul peste toată lumea văzută, ca un fel de cort pentru toţi deopotrivă, pe care ni l-a înălţat nouă în viaţa aceasta trecătoare. Această lume aceeaşi este de-a pururi – mişcătoare, şi mult mişcătoare, şi nemişcată. Este, pe de o parte, nemişcată, ca să nu se schimbe şi să aducă stricăciune celor ce locuiesc în ea. Şi, pe de altă parte, este mult mişcătoare, întrucât, mişcată de forţe egale, ea însăşi pe sine se ţine în loc. Iar lumea este de-a pururi mişcată în sine însăşi şi purtând laolaltă mulţimea aştrilor în deplină ordine, pentru ca şi noi să învăţăm vremelnicia vieţii noastre şi să ne bucurăm de toate cele ce sunt în ea, între altele şi de cele ce sunt deasupra capului nostru. Pentru noi şi înaintea noastră a făcut El pe marele luminător care stăpâneşte ziua şi pe cel mai mic, care stăpâneşte noaptea. Şi El pe acestea şi pe celelalte astre le-a aşezat pe firmament, ca, mişcându-se împreună cu el şi în opoziţie cu el, apoi reunindu-se în felurite chipuri, să fie pentru noi ca nişte semne [măsuri] ale ceasurilor şi ale anilor. Pe acestea nimeni nu le cere cu tot dinadinsul, nici firea cea cugetătoare, care este mai presus de simţire, nici firea vieţuitoarelor necuvântătoare, care trăiesc după simţuri. Aşadar, astrele ne-au înlesnit nouă ca prin simţire să ne bucurăm de frumuseţea celor văzute, ca şi de folosinţa lor, iar prin cugetare, dar cu mijlocirea simţurilor, mintea să ne fie înzestrată cu semne de acest fel.
6. Pentru noi şi înaintea noastră a aşezat Dumnezeu temeliile pământului, a întins marea, a răspândit din belşug peste ea văzduhul, iar deasupra acestuia a făcut să atârne cu negrăită înţelepciune firea focului, ca să spargă nemărginirea înconjurată de răceala celor de jos şi ca să rămână stăpân, în loc, pe nemărginirea sa proprie. Chiar dacă vieţuitoarele cele necuvântătoare sunt rânduite spre a fi de folos dăinuirii [oamenilor], acestea au existat totuşi înaintea noastră, în vederea slujirii oamenilor, aşa precum cântă David în Psalmi [ 103:14].
7. Aşadar, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru întreţinerea trupului nostru, înainte chiar de făurirea noastră din nefiinţă. Dar pentru îmbunătăţirea năravurilor şi pentru călăuzirea spre virtute, ce a făcut oare Stăpânul cel de bine iubitor? El a plăsmuit în întregimea ei însăşi lumea aceasta ce încape sub simţuri, ca pe un fel de oglindă a celor mai presus de lume, pentru ca, prin contemplare şi vedere duhovnicească în ea, să ajungem la cele mai presus de lume ca [şi când ne-am urca] pe o scară minunată. Ne-a hărăzit o lege înnăscută [naturală], ca pe un hotar neclintit şi ca pe un judecător ce nu poate fi înşelat şi ca pe un învăţător ce nu se lasă târât în greşeală, aceasta fiind conştiinţa proprie existentă în fiecare om. Dacă am fi stăpâniţi în noi înşine de fireasca înţelegere, nu am avea nevoie de alt învăţător pentru a pricepe ce este bine. Dacă s-ar învrednici cugetul nostru să pătrundă de-a binelea dincolo de simţire, atunci [am înţelege cum] „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi”, precum zice Apostolul [Romani 1:20].
8. Dumnezeu a deschis aşadar, prin firea Sa şi prin făptura creată, şcoala virtuţilor, aşezându-i El pe îngeri ca păzitori, ridicând Părinţi şi Prooroci spre călăuzire, arătând semne şi minuni care duc la credinţă, dându-ne nouă Legea cea scrisă, care ne ajută, alături de firea cugetătoare, să învăţăm rostul întregii zidiri. În cele din urmă, pentru că noi nu am luat seama, dispreţuindu-le pe toate (o, câtă nepăsare din partea noastră şi câtă mărinimie şi purtare de grijă din partea Celui ce ne-a iubit pe noi cu asupra de măsură!). El S-a dat pe Sine pentru noi, golindu-Se de preaplinul dumnezeirii în vremea cea din urmă şi, luând El firea noastră şi făcându-Se om asemenea nouă, ni S-a descoperit ca învăţător al nostru. Şi El însuşi ne-a învăţat pe noi despre mărimea iubirii Sale de oameni, înfăţişând aceasta cu fapta şi cu cuvântul, călăuzindu-i spre asemănarea întru compătimire pe cei ce-L urmează, şi, totodată, îndepărtându-i de gândul cel necompătimitor.
9. După ce S-a făcut iubit foarte de către fruntaşi, precum şi de către păstorii de turme şi de către cei stăpâni pe bunurile lor, dar nu în aceeaşi măsură şi de către cei de-un sânge şi de-o rudenie cu El, iar dintre aceştia mai mult de către părinţi pentru copii lor [?], Şi-a vădit prin aceştia din urmă iubirea Sa de oameni, înfăţişându-Se pe Sine ca om şi ca Tată al nostru, al tuturor. Fiindcă pentru noi El S-a făcut om, iar prin botezul cel dumnezeiesc, ca şi prin harul dumnezeiescului Duh Care sălăşluieşte în El, ne-a născut pe noi din nou.
10. Deci spune Scriptura că „un om avea doi fii”. Chipul cugetării împarte în două firea [omenească] cea una singură, iar deosebirea între virtute şi răutate menţine şi uneşte pe cei mulţi în două feluri. Căci şi noi uneori spunem că sunt doi cel ce este unul după ipostas, atunci când vădeşte două feluri osebite de a se purta, şi tot astfel spunem despre mai mulţi că sunt unul singur, atunci când sunt de acord unul cu altul: „Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său…”. Pe bună dreptate cel mai tânăr, căci iată-I aducând o cerere tinerească şi lipsită de minte. Dar chiar păcatul cugetat de el, dând naştere apostaziei, este şi el mai tânăr, căci reprezintă o descoperire mai târzie, făcută prin reaua noastră alegere. Pe când virtutea este mai înainte născută, fiind din veşnicie în Dumnezeu, iar în sufletul nostru aflându-se dintru început rânduită prin harul cel dumnezeiesc.
11. Şi venind fiul cel mai tânăr, spune Scriptura, a grăit către tatăl său: „Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” [Luca 15:12]. Vai, ce nesăbuinţă! Nu i-a căzut în genunchi, nu S-a rugat implorându-l, ci a grăit pur şi simplu acestea. Ba mai mult, el cere [partea sa] ca pe o datorie de la Cel ce dă har tuturor oamenilor. Dă-mi partea din avere care mi se cu-vine mie după lege, partea mea cea după dreptate. Şi care este legea şi de unde reiese din lege că este drept ca părinţii să fie datori copiilor lor? Ci mai degrabă dimpotrivă, copiii sunt datori părinţilor lor, chiar rânduiala firii vădind aceasta, întrucât copiii de la părinţii lor îşi iau existenţa. Dar şi aceasta este dovadă a unei judecăţi de tânăr [necoapte].

12. Aşadar, ce face Cel ce trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi şi Care face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni? El le împarte – spune pilda – lor averea Lui. îţi dai seama că omul acela şi părintele lor este lipsit de nevoi şi trebuinţe? Căci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi împărţit doar în două şi doar acestor doi feciori [toată averea sa], ci ar fi păstrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind Însuşi Dumnezeu, aşa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune şi de folos ale noastre, ci a împărţit doar acestor doi feciori întreaga avere, spune pilda, adică lumea întreagă a împărţit-o. Căci, aşa precum fire cea una este împărţită prin cugetări felurite, tot aşa lumea aceasta, care e una, se împarte prin felurita ei folosinţă. De fapt, unul spune către Dumnezeu: „Toată ziua, întins-am către Tine mâinile mele” [Psalmi 87:10] şi „De şapte ori pe zi Te-am lăudat” [Psalmi 118:164] şi „Am strigat la ceas nepotrivit către Tine” [loc biblic neidentificat] şi „Am nădăjduit în cuvintele Tale” [Psalmi 118:42] şi „În zori de zi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” [loc neidentificat], adică am curmat toate poftele trupului ce stârnesc desfătarea pătimaşă. Iar cel ce-şi petrece ziua cu vin, îmbiindu-se pe unde e rost de chef, îşi petrece apoi toată noaptea în fapte nevrednice şi nelegiuite şi se grăbeşte să săvârşească viclenii ascunse, sau face uneltiri pe faţă şi jafuri şi planuri necurate. Oare nu au împărţit aceşti oameni noaptea cea. una şi soarele cel unul, iar înainte de acestea propria lor fire, căci aveau să o folosească potrivnic şi în dezbinare unii cu alţii? Dar Dumnezeu împarte tuturor, în chip nepărtinitor, întreaga Sa zidire, lăsând ca fiecare s-o folosească după cum îi este voia.
13. Spune Evanghelia: „Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată…” [Luca 15, 13]. Cum de nu a plecat îndată, ci după nu multe sau după puţine zile a plecat el? Diavolul cel mârşav, care este uneltitor, nu l-a supus în acelaşi timp şi păcatului, şi vieţii după voinţa sa, ci cu încetul şi în chip viclean l-a abătut [de la faptele cele bune], şoptindu-ne nouă şi grăind: „Şi tu, trăind după voia ta, iar nu purtând de grijă şi cercetând Biserica lui Dumnezeu, nici aplecându-ţi urechea la învăţătorul Bisericii, vei putea să vezi şi să cunoşti în tine datoria ta, fără să te îndepărtezi de bine”. Când este despărţit careva de ceata cea sfântă a celor ce cântă în Biserică şi de ascultarea sfinţilor învăţători, atunci el este dus departe şi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fiind părăsit faptelor sale celor rele. Căci Dumnezeu se află pretutindeni, dar unul singur stă departe de bine: răul în care, prin păcat, ajungem departe de Dumnezeu şi Îl părăsim, căci „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi” [Psalmi 5:5].
14. Înstrăinându-se astfel feciorul cel mai tânăr şi călătorind el într-o ţară depărtată, „acolo – spune Evanghelia – şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” [Luca 15:13]. Dar în ce chip a risipit el averea sa? Înainte de toate, mintea este averea şi bogăţia noastră după fire. Câtă vreme păzim nesmintite în noi deprinderile şi obiceiurile care duc la mântuire, Îl avem pe Dumnezeu însuşi, mintea cea dintâi şi cea de Sus, împreună stătător cu noi. Dacă deschidem poarta pentru patimi, de îndată mintea se risipeşte, rătăcind în tot ceasul în jurul celor trupeşti şi pământeşti, în jurul plăcerilor de multe feluri şi în jurul gândurilor pătimaşe cu privire la acestea. Cugetarea dreaptă este bogăţia minţii, care, stăruind în ea, o face să deosebească ce este mai bine de ce este mai rău, până când mintea însăşi va căpăta stăruinţă în porunci şi în tainele credinţei [simboluri], dând ascultare Tatălui celui de Sus. Dacă mintea se strică, atunci şi dreapta cugetare se risipeşte în desfrânare şi în nesăbuinţă, relele împărţindu-se între acestea două.
15. Lucrul acesta poţi să-l vezi la toată virtutea noastră şi la toată puterea, care ne sunt adevărata bogăţie, spre care aplecându-se răul cel de multe feluri, degrabă o risipeşte. Căci Însăşi mintea îşi în-dreaptă dorinţa sa şi năzuieşte către Dumnezeu cel Unul şi cu adevărat viu, singurul Care este bun, singurul pe Care se cade să-L dorim, singurul Care este neatins de vreo suferinţă şi izvoditor a toată bucuria. Dar când mintea se leneveşte, puterea sufletului pentru dragostea cea adevărată cade şi e izgonită de la Cel ce trebuie dorit cu adevărat, fiind târâtă în desfătări de feluritele ispite ale vieţii, iar de aici risipită spre pofta de mâncări ce nu sunt trebuincioase, iar de acolo spre poftirea unor lucruri fără nici un folos; iar pe de altă parte mintea este trasă înapoi spre dorirea slavei deşarte şi întunecătoare. Şi astfel e făcut ţăndări nefericitul om, încât, împovărat de feluritele şi numeroasele griji cu privire la acestea, nu mai priveşte cu bucurie nici măcar soarele şi nu mai respiră cu mulţumire nici măcar aerul, care sunt o bogăţie de obşte, dată tuturor deopotrivă.
16. Însuşi cugetul nostru, întrucât nu se leapădă şi nu stă departe de Dumnezeu, întărâtă mânia pe care o nutrim lăuntric faţă de diavol, folosindu-se de vitejia sufletului în lupta cu patimile cele rele, împotriva stăpânitorilor întunericului şi duhurilor răutăţii. Dacă mintea nu ar da ascultare poruncilor cu care Dumnezeu o înarmează, ea s-ar învrăjbi cu cei ce îi sunt aproape, s-ar umple de furie nebunească împotriva celor de un neam şi de un soi cu ea, s-ar face fiară sălbatică împotriva celor ce nu ar fi de acord cu poftele ei cele necugetate. Şi vai, omul ar deveni ucigaş de oameni, făcându-se asemenea nu numai dobitoacelor lipsite de cugetare, ci chiar vieţuitoarelor celor târâtoare şi veninoase, devenind scorpion, şarpe, odraslă a viperelor cel ce a fost orânduit să fie printre fiii lui Dumnezeu! Vezi cum a risipit omul şi a pierdut averea lui? Spune Evanghelia: „Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă” [Luca 15:14]. Dar el, ca unul ce era risipitor, încă nu s-a gândit la întoarcerea sa, drept care, „ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale, să păzească porcii” [Luca 15:15].
17. Cine sunt oare locuitorii şi căpeteniile ţării aceleia îndepărtate de Dumnezeu? Fără îndoială şi întru totul sunt demonii, dintre care fiul cel risipitor s-a aşezat la o căpetenie desfrânată şi un mai mare al vameşilor, un mare tâlhar şi un începător de răscoală. Căci viaţa porcească lasă să se înţeleagă prezenţa tuturor patimilor, din pricina necurăţeniei celei mai mari cu putinţă. Iar cei ce se bălăcesc, rostogolindu-se în mocirla patimilor lor, sunt porci. Şi fiul cel mic, fiindu-le lor înainte-stătător, ca unul ce-i întrecea pe toţi prin viaţa sa moleşită şi pătimaşă, nu a putut să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, ceea ce va să spună că nu mai ajungea să se sature de poftele sale.
18. Cum oare firea trupului nu mai era îndeajuns ca să slujească poftelor celui neînfrânat? Aurul şi argintul, dacă ajung la un iubitor de aur şi de argint, sporesc pofta şi cerinţa de ele, şi cu cât s-ar scurge mai mult aur şi argint, cu atât ar fi mai poftit şi cerut. Aproape că lumea întreagă nu ar fi de ajuns unui singur iubitor de putere şi unui singur lacom de averi. întrucât sunt mulţi cei de acest fel, iar lumea este una singură, cum ar fi cu putinţă oare ca vreunul dintre aceştia să afle saturarea poftei sale? Astfel şi acela, lepădându-Se de Dumnezeu, nu putea să se sature. Căci, spune Evanghelia, nimeni nu-i dădea să se sature [vezi Luca 15:16]. Cine i-ar fi putut da să se sature? Dumnezeu era departe de el, Dumnezeu cu Care şi prin vederea Căruia ajunge lesne să se sature cel care-L contemplă, după cuvântul acela: „Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” [Psalmi 16:15]. Diavolul însă nu voia să aducă saturarea patimilor celor mârşave, întrucât saturarea de cele schimbătoare şi deşarte preschimbă îndeobşte legă’ tura cu ele. Pe bună dreptate, nimeni nu i-a dat lui [fiului risipitor] să se sature.
19. Cu greu, aşadar, şi-a revenit la dreapta judecată acela care se îndepărtase de tatăl său, dar înţelegând [în cele din urmă] până la ce măsură a mârşăviei ajunsese, a plâns în sine, spunând: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” [Luca 15:17]. Cine sunt oare argaţii? Sunt aceia care, prin ostenelile pocăinţei şi prin smerenie, au dobândit mântuirea drept răsplată. Iar fii sunt aceia care S-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor faţă de Dânsul, precum însuşi Dom’ nul a zis: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” [Ioan 14:21].
20. Feciorul cel mai tânăr, căzând de la vrednicia de fiu şi îndepărtându-se de patria sa cea sfântă, şi foamei fiind lăsat, şi-a venit în fire, cunoscându-Se pe sine, şi S-a smerit, spunându-şi în cele din urmă: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!” [Luca 15:18]. Am spus la început, în chip foarte nimerit, că tatăl acela este Dumnezeu. Dar cum ar fi păcătuit faţă de cer fiul acela care S-a lepădat de tatăl său, dacă Tatăl său n-ar fi fost ceresc? Căci fiul mai mic spune: „am greşit la cer”, ceea ce va să zică: am păcătuit faţă de sfinţii care sunt în cer şi a căror cetate se află în ceruri; „şi înaintea ta”, Care dimpreună cu sfinţii Tăi locuieşti în cer. Şi grăieşte, de asemenea: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; Ev-mă ca pe unul din argaţii tăi!” [Luca 15:19]. Înţelepţit cum se cuvine de micimea stării sale de acum, el spune „fă-mă”; căci un om nu urcă de la sine treptele virtuţii, dacă nu este înălţat şi fără voinţa sa. Şi mai spune Evanghelia: „Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său…”. Cum [se înţelege aceasta, că] venea şi era încă departe de el, din care pricină tatăl său, milostivindu-se de el, i-a ieşit în întâmpinare? Fiindcă omul ce se căieşte din suflet, prin năzuinţa sa cea bună şi prin lepădarea de păcat ajunge la Dumnezeu. Asuprit în cuget de obiceiul cel rău şi de prejudecăţile sale, el este încă departe de Dumnezeu şi are nevoie de mult sprijin şi de multă îndurare de Sus spre a ajunge el să se mântuiască.
21. De aceea şi Tatăl milostivirilor coborând l-a întâmpinat şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, şi a poruncit slujitorilor Săi, adică preoţilor, să-l înveşmânteze în haina Sa cea mai bună, adică în vrednicia de fiu, pe care o îmbrăcase şi mai înainte prin Sfântul Botez, şi să pună inel în degetul lui, adică în partea activă a sufletului său, care se vădeşte prin mână, să-i aşeze pecetea virtuţii lucrătoare, zălog al moştenirii viitoare, apoi să-i pună şi încălţări în picioarele sale, [adică încălţându-l] cu paza dumnezeiască şi cu siguranţa care să-i dea lui putere să calce peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului. Apoi a dat poruncă să se aducă viţelul cel îngrăşat, să-l înjunghie şi să-l ofere spre mâncare. Dar viţelul acela este Domnul Însuşi, Care Se smulge din taina dumnezeirii şi din însuşi tronul cel de sus, aşezat peste toate, arătându-Se pe pământ ca om; iar ca viţel este jertfit pentru noi, păcătoşii, şi este jertfit ca viţel îngrăşat, adică oferindu-ni-se nouă ca pâine, spre hrană.
22. Dumnezeu dimpreună cu sfinţii Săi Se bucură şi Se desfată întru acestea, căci, unind preocupările noastre omeneşti cu cea mai mare iubire de oameni cu putinţă, spune: „Veniţi să mâncăm şi să ne bucurăm!”. Dar fiul cel mai mare se aprinde de mânie. Iarăşi se cade a cugeta la iudeii care se umplu de mânie pentru chemarea neamurilor păgâne, adică la acei învăţători şi farisei scandalizaţi că Domnul îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă la masă împreună cu ei. Dacă vrei să înţelegi acestea şi despre cei drepţi, ce este oare de mirare dacă cel drept nu cunoaşte bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea? Tocmai de aceea este el mângâiat de către Părintele tuturor şi învaţă cele cuvenite, spunându-i-se lui: „Tu totdeauna eşti cu mine” şi împărtăşindu-i-se bucuria cea neschimbătoare: „Trebuie să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” [vezi Luca 15:31-32]; mort era prin păcat şi a trăit din nou prin pocăinţă, pierdut era prin sine însuşi şi a fost aflat în Dumnezeu. Iar o dată aflat, s-a umplut cerul de bucurie, după cum este scris: „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte…” [Luca 15:7].
23. Care este pricina din care, mai cu seamă, s-a mâhnit fiul cel mai mare? El spune: „… mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc împreună cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghia at pentru el viţelul cel îngrăşat” [Luca 15:29-30]. Aşa de mari şi de însemnate sunt harismele pe care ni le hărăzeşte nouă Dumnezeu, încât şi îngerii au dorit să privească cu luare aminte la cele dăruite nouă prin înomenirea Sa, precum spune fruntaşul Apostolilor, Petru. De aceea şi cei drepţi au năzuit ca chiar înainte de vreme să meargă la Hristos, aşa precum şi Avraam a vrut să vadă ziua Lui. Dar Hristos nu a venit atunci, iar când a venit, El nu a venit ca să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; şi mai presus de acestea, a venit anume spre a fi răstignit El, Cel ce a ridicat păcatul lumii. „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” [Romani 5:20].
24. Când cei drepţi aduc învinuiri, Dumnezeu nu le dă lor nici măcar unul dintre iezi, adică dintre păcătoşi, iar faptul acesta se vădeşte din multe, şi mai cu seamă din pilda sfântului şi fericitului Carpos. Căci acesta nu numai că nu a dat ascultare unor oameni răi, ce spuneau că nu li se cade să trăiască acelor necredincioşi care strâmbă căile Domnului cele drepte, dar el a simţit pe sine mânia dumnezeiască şi a aflat nespus de înfricoşătoare temeiuri care îl călăuzeau spre cunoaşterea răbdării lui Dumnezeu celei de negrăit şi mai presus de minte, care temeiuri îl îndemnau nu numai să nu se scoale împotrivă, ci chiar să se roage pentru cei ce-şi petrec viaţa în răutăţi, întrucât Dumnezeu le oferă şi acelora o vreme de pocăinţă. Iar Dumnezeul celor ce s-au pocăit, Părintele milostivirilor, ca să arate marea Lui dărnicie faţă de cei ce s-au întors către El prin căinţă, în acest chip a întocmit această pildă [a fiului risipitor] .
25. Să ne apucăm şi noi aşadar, fraţilor, de lucrarea pocăinţei, ferindu-ne de cel rău şi de turmele lui. Să stăm departe de porci şi de roşcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimile cele spurcate şi de cele ce-s legate de acestea. Să stăm departe de păşunea cea rea, adică de reaua nărăvire. Să fugim noi din ţara patimilor, care sunt necredinţa, pofta nesăturată şi necumpătarea, unde e foamete mare de cele bune şi patimi mai rele decât foamea. Să alergăm către Tatăl nestricăciunii şi Dătătorul de viaţă, pe calea vieţii prin virtuţi. Căci acolo ÎI vom afla pe El, în marea Lui iubire de oameni, ieşindu-ne în întâmpinare şi hărăzindu-ne nouă iertarea păcatelor noastre, semnul nestricăciunii, arvuna moştenirii viitoare. Ca şi fiul risipitor, care, precum am învăţat de la Mântuitorul, până când a fost în ţara patimilor, chiar dacă a chibzuit şi a grăit cuvinte de pocăinţă, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului şi degrabă venind către tatăl său, a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia şi a rămas mai înainte cu smerenia, înţelept şi drept, păstrând în el neatinsă sfinţenia harului dumnezeiesc.
26. Pe care [har] fie ca şi noi toţi să-l dobândim şi să-l păstrăm neîmpuţinat, astfel încât în veacul ce va să vie să ne bucurăm, împreună cu risipitorul cel mântuit, în Ierusalimul cel de Sus, maica celor ce trăiesc, Biserica celor întâi născuţi întru Hristos, Domnul nostru. Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin.
Sfântul Grigorie Palama
Sursa: „Omilii”, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000