FACEŢI ASCULTARE CU OCHII ÎNCHIŞI ŞI NU VĂ TEMEŢI!

„Ascultare adevărată, ne învăţa Stareţul, nu înseamnă să împlineşti porunca doar la exterior şi tipiconal. Adevărata ascul­tare înseamnă să te sileşti pe tine însuţi să crezi şi să cugeţi aşa cum crede şi cugetă stareţul tău. Care este scopul ascultării? Nu este acela de a învăţa regulile vieţii duhovniceşti? Dacă ucenicul nu are credinţă în povăţuitorul său, atunci care este folosul?”.
Păstrând, aşadar, această învăţătură, m‑am străduit cu smerenie şi cu simplitate să‑l urmez pe cât mi‑a stat în putinţă în cugetările sale, în crezul său. Şi, cu Harul lui Dumnezeu, niciodată nu am cugetat diferit de ceea ce „credea” Stareţul meu. Nu voiam să fiu ucenic numai la exterior, adică să fac ascultare numai în slujirea mea, la rucodelie sau la tot ceea ce îmi poruncea, ci căutam ascultarea adevărată, duhovnicească. Astfel, când Stareţul hotăra ceva, eram întru totul de acord cu el.
De asemenea ne spunea că politeţea la monah este să spună „iertaţi” şi „să fie binecuvântat”. Adică, atunci când greşeşte şi este mustrat, să nu spună o mie şi una de îndreptăţiri, ci simplu „iertaţi”. Iar atunci când i se spune ceva care taie voia lui, să cedeze cu smerenie şi să spună „să fie binecuvântat”.
Stareţul mai spunea:
–     Început bun, sfârşit şi mai bun; început rău, sfârşit şi mai rău.
–     Şi care este începutul bun, Gheronda?
–     Când faceţi ascultare, când nu faceţi voia voastră, când vă faceţi canonul, când nu ascundeţi nimic de Stareţul vostru şi nu‑l amărâţi cu nimic. Iată, acesta este începutul cel bun. Dar mai ales început bun înseamnă să cugetaţi ceea ce cugetă stareţul vostru. Face greşeală stareţul vostru? Faceţi şi voi. Dar voi nu veţi greşi, fiindcă ascultarea nu‑l lasă pe ucenic să greşească, chiar dacă greşeşte stareţul. Ascultarea adevărată nu‑l lasă pe ucenic să se piardă. Faceţi ascultare cu ochii închişi şi nu vă temeţi!
–     Să fie binecuvântat!
Eu personal mi‑am însuşit bine această învăţătură şi nu a fost nevoie să o aud a doua oară. „Pe Gheronda să‑l odihnesc, îmi spuneam în sinea mea. Nimic altceva. Dacă îl odihnesc pe Stareţ, nu mă tem de nimic”. Acest sfat simplu, dar care ascunde în el o mare putere duhovnicească, l‑am pus la suflet, l‑am făcut „crezul meu” şi avuţia mea şi am spus cu hotărâre: „În această privinţă îmi voi concentra toată atenţia”. Şi într‑adevăr, am căutat să‑l odih­nesc pe Stareţ; pe de o parte să nu‑l mâhnesc niciodată, iar pe de alta să‑l odihnesc cu felul vieţuirii mele. Şi mă gândeam în sinea mea: „Dacă n‑am să reuşesc asta, înseamnă că scopul meu pentru care am părăsit lumea a eşuat”. Şi am văzut aceasta în practică: când ucenicul se străduieşte să păzească cu acrivie poruncile stareţului său, îl însoţeşte binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă este cu neputinţă ca ucenicul, care cu smerenie îl odihneşte pe părintele său duhovnicesc, să eşueze în viaţa duhovnicească; şi cu atât mai mult să nu câştige Împărăţia lui Dumnezeu.
Vedem la Sfântul Simeon Noul Teolog că datorită desăvâr­şitei ascultări faţă de stareţul său, a credinţei neclintite în el şi a smereniei sale, i s‑a dăruit cu îmbelşugare Harul Sfântului Duh.
Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos – 2010

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s