Duminica Orbului din nastere – Parintele Nicolae Steinhardt

Doamne, sa vad!
De orbire Domnul ii vindeca pe oameni in repetate randuri. Referatul lui Matei pomeneste doua cazuri si in amandoua este vorba de doi orbi. Marcu mentioneaza numai un caz, al lui Bartimeu. Luca, tot unul, localizat la Ierihon. Iar Evanghelia lui Ioan consacra un intreg capitol – al noualea – tamaduirii orbului din nastere. In referatele sinoptice orbii sunt cei care solicita mila si lecuirea. La Ioan, textul pare sa impuna concluzia ca Iisus a lucrat din proprie initiativa. Domnul, in versiunile sinoptice, intreaba pe cel orb sau pe cei orbi ce voieste (ce voiesc) sa-i (sa le) faca. Iar cel ori cei intrebati raspund aidoma (in vorbe nitel felurite): Doamne, sa se deschida ochii nostri; invatatorule, sa vad iarasi; Doamne, sa vad! Si cererea le este de indata implinita.

Desigur ca orbii implorau sa-si redobandeasca vederea, vederea fizica, posibilitatea pentru ochii lor de a-si exercita functia lor fireasca, inregistrarea pe retina a infatisarilor lumii exterioare. Si Iisus aceasta chiar, neindoielnic, le da: posibilitatea aceasta organica, fiziologica, fotografica.
Dar intrebarea pe care ne-o putem pune este daca nu cumva Domnul savarseste nu numai inlaturarea unui betesug corporal (functional), ci si mai mult decat atat ? (in privinta orbului din nastere, evident e ca-i da har peste har: i Se descopera ca Fiu al lui Dumnezeu.) Daca, anume, reinnoita minune a vindecarii orbilor nu cuprinde si un invatamant ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui Ioan (9, 39): „Am venit in lumea aceasta ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” indreptatesc – intocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – banuiala aceasta, impulsul de a cauta substantivelor orb, ochi, lumina si verbului a vedea un talc simbolic, neaparent.
Caci de vazut – in sens propriu, direct – vad si fariseii, care sunt orbi. Si vedem cu totii, buni si rai, vedem bine, ba si prea bine. Prea bine ii vedem pe ceilalti, pe semenii si vecinii nostri (pe alcatuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, pana la firicelul pe care natural ar fi fost ca maruntirea sa-l fi aparat de furia noastra detectiva. Le urmarim – necrutatori, neobositi, nesatiosi – toate gesturile, in nadejdea ca vom surprinde greseli, pacate, turpitudini de care sa ne infioram, dobandind astfel dreptul sa incepem a striga cu glas inalt si a dezlantui oprobriul public impotriva lor; ori macar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi in temeiul carora sa-i putem face de ras si de ocara. Le aflam cu exactitate contabila abaterile toate, inca si nevinovatele micute, neinsemnate devieri de la norma, ne sprijinim pe acest simt al vazului, pe aceasta actiune scrutatoare a privirii, vigilenta noastra neadormita si vrajmasa o folosim spre a ne alimenta si improspata ura, scarba si zavistia si apoi a statornici un fundament moral si obiectiv propensiunii noastre fierbinti catre delatiune si faurirea atat de placutului si mereu savurosului, inepuizabilului desfatator spectacol al suferintei, prabusirii si pieirii aproapelui nostru.
„Doamne, sa vad” poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis) retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. „Sa vad” poate semnifica si zdruncinarea fixatiei asupra hidoseniilor (efective ori presupuse, ori transmutate dinlauntrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora, ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.
„Sa vad” poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale „stramta” care apropie de Domnul. Exclamatiei „Doamne, sa vad” e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal, deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El ? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica antigra-vitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor: asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a infaptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul.
Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva, ca intr-o strafulgerare, faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana ce nu m-a fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti. Dintr-odata valul cade – si vedem. Ce vedem ? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu dinlauntru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi.
Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind, pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestini? Psihanalitic si escatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura – in ciuda legii Michelson – Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.
Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvanteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane, incantatoarea iluzie inceteaza.
Crestinului incepe – sub actiunea darului – a-i fi sila si groaza de el. (Asa cum, foarte probabil, le este si altora.) El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlalti si exclusiv datorita urilor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-i este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judet in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.
Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg: sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosiilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinei – parca plutind, asijderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc -, se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi, incapabil a vedea clar si la rece.
Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii.
„Eu sunt Lumina lumii.”
Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit!
Parintele Nicolae Steinhardt
Din „Dăruind vei dobândi”, Editura Manastirii Rohia, 2006

Predica Mitropolitului de Florina la Duminica a XXXI-a dupa Rusalii (Luca 18, 35-43)

Cei care impiedica binele

„Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!”
(Luca 18, 39)

Aţi fost atenţi, iubiţii mei creştini, aţi fost atenţi la Evanghelia de astăzi? Ne istoriseşte că un orb din Ierihon a avut prilejul de a se apropia de Hristos. A auzit că trece Iisus şi cu o dorinţă puternică a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38). Oamenii, care mergeau înainte, deranjaţi de strigătele lui, îi spuneau să tacă. El însă cu o voce mai puternică repeta cererea lui, până când Domnul a făcut minunea, i-a dat lumina.
Merită să fim atenţi la atitudinea pe care au avut-o oamenii aceia faţă de cel orb. Mare este păcatul lor! Nu doar că nu i-au fost alături şi nu l-au ajutat în nevoia lui, dar au încercat să-i împiedice şi comunicarea cu Domnul. Comportamentul lor ne dă prilejul să spunem câteva cuvinte despre acest păcat care se întâmplă adesea. Pentru că şi astăzi există astfel de oameni, oameni care se împotrivesc binelui şi vor să curme buna dispoziţie şi încercările plăcute lui Dumnezeu ale altora. Sunt cei care aruncă gheaţă în râvna caldă a creştinului curat şi neprihănit, cei care aruncă apă, ca să stingă sfânta flacără a iubirii lui Dumnezeu. Vreţi exemple din societatea de astăzi? Să menţionăm câteva.

***

O categorie de oameni, care împiedică binele, sunt cei care influenţaţi de duhul inovator, de ultimă modă, dispreţuiesc buna cuviinţă, decenţa, înfrânarea, se îmbracă necuviincios, se exprimă obscen, desfiinţează fără ruşine postul… Şi dacă văd pe altcineva trăind cu decenţă, cu bună cuviinţă, mergând la biserică, postind, rugându-se, mărturisindu-se, încearcă să-l facă să înceteze viaţa duhovnicească: îl batjocoresc, îl ironizează, îl acuză, îl jignesc, îl iau peste picior, încearcă să-i răcească râvna, să-i potolească entuziasmul şi să-l atragă în deprinderile lor. Mare este răutatea lor!
Iată şi o familie, s-a cununat canonic şi s-a unit cu binecuvântările Bisericii. Peste puţin, femeia se pregăteşte să aducă un om pe lume. Ce este mai normal şi mai plăcut lui Dumnezeu? Aici apare o neînţelegere. Soţul, influenţat de mentalitatea lumii, potrivnică voii lui Dumnezeu şi simţământului uman normal, imediat ce află de sarcina soţiei, îşi arată nemulţumirea. Şi doar asta? Cu ifose de fiară pretinde şi impune să meargă amândoi la doctor şi să întrerupă sarcina, adică să facă avort. Dar copilul, din momentul în care se zămisleşte în pântecele mamei – aşa cum ştim – este om desăvârşit, cu trup şi suflet. Avortul este uciderea violentă a unui om, adică este omor. Cine face avort încalcă porunca expresă a lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!” (Ieşire 20, 15), vine în contradicţie cu Dumnezeu. Şi acest soţ, care nu doar el însuşi încalcă voia lui Dumnezeu, ci impune şi soţiei lui să facă acelaşi lucru şi să oprească binecuvântata şi plăcuta lui Dumnezeu naştere de copiii, se aseamănă cu oamenii din pericopa evanghelică de astăzi. Împiedică binele şi impune răul.

Un alt exemplu. O creştină tânără iubeşte Biserica, studiază Sfânta Scriptură, ascultă lecţii ortodoxe în şcolile catehetice, citeşte cărţi patristice şi vieţi de sfinţi. Din toată cultura ei, când deja se maturizează, ajunge să preţuiască idealul vieţii feciorelnice. În sfârşit, hotărăşte să se consacre în întregime Domnului, fie ca monahie în vreo sihăstrie, fie ca persoană misionară într-o frăţie comunitară. Însă imediat ce comunică hotărârea ei, părinţii şi alte rude se răscoală. Încearcă în mii de feluri şi cu forţa nu doar să zădărnicească scopul ei plăcut lui Dumnezeu, ci s-o şi târască la viaţa lumească obişnuită.

Un alt exemplu. Pe linia de frontieră, dincolo de munţi, există aproape două sute de sate, care nu au preoţi. Toţi văd nevoia şi cer preot. Însă imediat ce vreun tânăr îşi exprimă dispoziţia să studieze şi la vreme să devină preot, vezi că toţi se aruncă asupra lui, încercând să-i răcească râvna, să-i tempereze entuziasmul. În felul acesta lipsa de preoţi evlavioşi chinuieşte multe Sfinte Mitropolii. Am ajuns în acele zile rele, despre care Sfântul Cosma Etolianul spunea: „Va veni vremea în care creştinii vor călători kilometri întregi ca să afle un adevărat preot”. Şi cauza sunt cei care răcesc sfânta râvnă a tinerilor.
Observaţi ce se întâmplă şi în tribunale. Creştini conştiincioşi, care sunt chemaţi ca martori în diferite cazuri judecătoreşti, având în vedere porunca lui Hristos: „Să nu te juri nicidecum!” (Matei 5, 34), refuză să se jure şi să pună mâna pe Evanghelie. Îi auzi atunci pe mulţi, avocaţi sau alţii, spunându-le: Asta nu e nimic. Teama dumneavoastră este medievală şi trebuie să o depăşiţi… Apoi, şi judecătorii pretind de la ei să depună mărturie sub jurământ şi în plus îi ameninţă că, dacă nu se jură, se va pronunţa o acuzaţie împotriva lor şi din martori vor deveni acuzaţi. Mare este răspunderea cu care se încarcă toţi aceştia; nu numai că nu respectă buna conştiinţă a creştinului, dar îl şi împing prin violenţă la încălcarea legii lui Hristos.
Cercetând detaliile vieţii private şi publice a creştinilor, vedem de multe ori că pe de o parte binele, aşa cum Îl recomandă Domnul, este neglijat; iar pe de altă parte mulţi se comportă ca şi aceşti oameni, care îl împiedicau pe orb să se apropie de Domnul. Există mame care îşi împing fetele la desfrâu. Există taţi care îi învaţă pe fiii lor să înjure. Există dascăli şi profesori care învaţă ateismul şi materialismul. Există şi clerici care, pentru că ei înşişi au dispreţuit poruncile lui Dumnezeu, arată şi turmei lor un drum greşit. Există arhierei care nu-i lasă pe predicatorii clerici sau teologi să vorbească cu îndrăzneală, ci afurisesc lucrători ai Ortodoxiei, interzic predica şi pun căluş gurilor care grăiesc adevărul evanghelic.

***

Nikiforos Theotokis ţine pe această temă o mare omilie cu exemple din Sfânta Scriptură. Unul din acestea este şi următorul: Când Apostolii Pavel şi Barnaba au străbătut Ciprul şi au ajuns în Pafos, acolo, antipatul Sergius Paulus s-a arătat dispus să audă cuvântul lui Dumnezeu. Însă un iudeu, fals prooroc, vrăjitorul Elimas, stătea împotriva apostolilor, încercând să îl abată pe Antipat de la credinţă. Atunci Pavel, cu sfânta indignare, privind ţintă la Elimas, i-a spus:

„O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte?”(Fapte 13, 10).

Grava caracterizare „fiule al diavolului”, pe care apostolul a fost nevoit să o spună, arată ce păcat grav este a împiedica pe un om să creadă şi să se apropie de Dumnezeu. Această tactică este o lucrare diavolească.

Dar cei care împiedică binele sunt abili, dibaci, şi uneltesc mii de feluri, ca să stingă dumnezeiasca râvnă a celuilalt: de la simpla recomandare şi simplul sfat până la ironie şi batjocorire, şi de la critică şi calomnie până la ameninţare, persecuţie şi mucenicie. Încep mai uşor spunând: „Tu vei corecta textele scrise sucit? Cu un cuc nu se face primăvară. Gândeşte-te mai bine. Lumea va râde de tine. Te sfătuim spre binele tău…” Şi ajung până la căluşul în gură, reducerea la tăcere, strangularea libertăţi, crimă.
Dându-ne seama şi noi că nu se cuvine să se continue acest rău, ne adresăm către cei care rămân indiferenţi la încercările pentru o mai exactă împlinire a voii lui Dumnezeu. Fie sunt lideri politici, fie militari, fie bisericeşti, fie părinţi, fie educatori, fie alţi ofiţeri, le spunem: Deşi voi, ca creştini, s-ar cuveni să vă interesaţi de propăşirea credinţei creştine, cu toate acestea nu vă vom cere altceva decât doar acest lucru: Cel puţin nu împiedicaţi, nu scandalizaţi, nu descurajaţi, nu aruncaţi gheaţă peste râvna evlavioasă.
Iarăşi, către aceia care îl văd pe fratele lor, creştinul credincios, nevoindu-se singur şi neajutorat şi se emoţionează de măreţia lui, spunem: Astăzi, când o mie de mâini îl împing la rău; astăzi când răul e lăudat şi aclamat şi încoronat; astăzi este nevoie de o altă mână, care să impulsioneze la bine, de o altă gură, care să încurajeze pe nevoitor să se apropie de Hristos, de un alt om, care să fie alături şi să ajute la împlinirea voii lui Dumnezeu. Binecuvântată fie această mână, binecuvântată fie această gură, binecuvântat fie omul acesta.

În sfârşit, chiar creştinului credincios, care are râvnă şi se nevoieşte, de multe ori singur şi neajutorat, pentru păzirea legii lui Hristos, îi spunem: Chiar dacă ai rămâne şi singur pe pământ, şi chiar dacă toţi demonii te împiedică de la bine şi te încurajează la rău, pe faţă sau în ascuns, tu, iubitule, urmează-l pe orbul din Evanghelia de astăzi. Continuă să-L strigi pe Hristos. Şi chiar dacă în încercarea ta eşti în pericol, nu-ţi pierde curajul; mărturiseşte cu toată puterea ta „pe Hristos, Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 24). Strigă. Glasul tău să se audă până la înălţimi. Adevărul cere curaj şi îndrăzneală. Adevărul este cel mai de trebuinţă din toate şi trebuie să fie mărturisit.

Creştine, care auzi glasul lui Dumnezeu chemându-te la voia Lui şi te lupţi să o păzeşti, dă-l la o parte pe cel care vrea să te împiedice. Repetă şi tu acel cuvânt al Domnului: „Mergi înapoia Mea, satano”(Matei 4, 10). Nu asculta de îndemnurile împotriva lui Dumnezeu. Oricine ar fi omul acela, în acel moment să-l consideri duşman al lui Dumnezeu. Nu uita că vin clipe, în care – după cuvântul lui Hristos – „duşmani ai omului” vor deveni şi „casnicii lui” (Matei 10, 36). Rămâi credincios şi curajos până la sfârşit, şi Dumnezeu va fi cu tine.

tezaurulortodox

Comentarii patristice – Evanghelia vindecării orbului din Ierihon

Duminica a 31-a după Rusalii (Ev. Luca 18, 35-43)

(Lc. 18, 35) Şi când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind.

În pericopa de la Sfântul Evanghelist Matei sunt descriși doi oameni (Mt. 20, 30), însă Luca prezintă doar unul. Matei îl prezintă pe Iisus ca plecând din Ierihon (Mt. 20, 29), însă Luca pe când El se apropia de oraș. În afara de acestea, nu mai există nici o altă diferență. Simbolul neamurilor este în acest caz un orb, care prin binecuvântarea dumnezeiască a primit vederea sa pierdută. Nu face nici-o diferență nu contează dacă neamurile au primit vindecarea printr-un orb sau doi, de vreme ce ei își au originea de la Ham și Iafet, fii lui Noe (Fc. 10, 1), avându-și astfel sorgintea neamului lor în doi orbi.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 8. 80, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 36) Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta.

Orbul trebuie să fi înțeles că vederea orbilor nu poate fi redată prin căi omenești, ci din contră, necesită o putere dumnezeiască și o autoritate pe care numai Dumnezeu o are. La Dumnezeu nu este nimic cu neputință. Dacă orbul s-a apropiat de Hristos ca de Dumnezeu Atotputernicul, cum atunci Îl mai numește și Fiu al lui David? Cum putem răspunde la asta? Poate că explicația este următoarea: pentru că se născuse în religia iudaică, sigur profețiile din Lege și cele privitoare la Hristos nu au scăpat cunoștinței sale. A auzit cântându-se în cartea psalmilor, Juratu-S-a Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău (Ps. 131, 11). Orbul știa și că prorocul Isaia a spus: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da (Is. 11, 1) și pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (Is. 7, 14). El credea deja că, fiind Dumnezeu, Cuvântul se va supune să se nască din trupul unei Sfinte Fecioare. Acum se apropie de El precum de Dumnezeu și spune: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Hristos mărturisește că, cu adevărat aceasta era credința, împlinindu-i cererea și spunându-i: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 126, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 37-38)Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!

Când a întrebat cine este, ei i-au răspuns: Iisus Nazarineanul. El știa că nu i-au răspuns din dragoste, de aceea a lăsat ceea ce aparținea vrăjmașilor și a luat ceea ce aparținea prietenilor. Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Ei încercau să-l țină, să-l oprească, de teama că ochii săi ar putea fi deschiși și fariseii, văzându-l vindecat, să-l recunoască și astfel, să se înfurie.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 15.22, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 40-42) Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.

Lumina a venit ca să aducă lumii vedere și credință celor cărora le lipseau. Când Lumina s-a apropiat de orb, acesta a strigat: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Cerșetorul și-a întins mâna să primească un ban de la oameni și s-a aflat primind darul lui Dumnezeu.Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! (Mt. 10, 47). Orbul a înțeles cu adevărat că Iisus era Fiul lui David, David cel care a cruțat pe orbii și șchiopii iebusenilor (2 Sam. 5, 6-8). Iar Iisus ce i-a răspuns? Vezi! Credința ta te-a mântuit. Hristos nu i-a răspuns Credința ta ți-a adus vederea, ca să-i arate că prima dată credința i-a adus viața și mai apoi i-a adus vederea trupească.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 15.22, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 43) Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.

Cu o autoritate supremă, Hristos spune: Vezi! Expresia este minunată, demnă numai de Dumnezeu pentru că depășește hotarele firii umane! Care dintre sfinții prooroci a vorbit vreodată astfel sau a folosit cuvinte de o așa autoritate? Observă că nu a cerut de la altcineva putere pentru a reda vederea celui căruia aceasta îi lipsea. Nu a săvârșit dumnezeiasca minune ca un efect al rugăciunilor către Dumnezeu, ci mai degrabă Și-a atribuit Sieși această putere. Prin atotputernica Sa voință, Hristos a săvârșit tot ceea ce a dorit. Astfel a și spus: Vezi! Cuvântul a fost lumină pentru cel ce era orb pentru că a fost cuvântul Celui care este Lumina cea adevărată.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 126, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 43) Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.

Acum, după ce a fost vindecat de orbirea sa, a neglijat el oare datoria de a-L iubi pe Hristos? Cu siguranță că nu. Evanghelistul spune: mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Orbul a fost tămăduit de două orbiri. Nu numai că a scăpat de orbirea trupească, ci și de cea a minții și a inimii. Nu ar fi slăvit pe Hristos ca Dumnezeu, dacă nu ar fi avut vederea duhovnicească. Orbul a devenit mijlocul prin care au adus și alții slavă lui Dumnezeu, căci evanghelistul spune că și alții au slăvit pe Dumnezeu.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 126, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)