Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Dionisie Dionisiatul (născut 1926)

Un grec stabilit în Africa Centrală şi prieten al misiunii noastre ortodoxe pe care o desfăşurăm în Burundi, a venit pentru prima oară la Sfântul Munte în anul 2005. După ce a vizitat mănăstirea noastră, a Cuviosului Grigorie, am pornit într-o scurtă preumblare pe la mănăstirile şi schiturile dimprejur. A doua noastră oprire a fost la mănăstirea vecină, a Cuviosului Dionisie.

Cu multă evlavie, ne-am închinat la Sfintele Moaşte, am luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, părintele Petru, şi apoi ne-am îndreptat şi spre alte locuri.

De multe ori, în vizitele mele la mănăstirea Dionisiu, am remarcat, de departe bineînţeles, chipul ascetic şi luminos al părintelui Dionisie. Mi-a făcut o profundă impresie lumina zugrăvită pe faţa sa, ifosul clasic aghioritic în care redă cântările bisericeşti, fără nici un fel de influenţe lumeşti sau estetisme forţate.

Pentru că în această mănăstire îndată după Pavecerniţă, cu puţin înainte de apusul soarelui, monahii se retrag în chiliile lor pentru programul de priveghere de noapte, am alergat ca să-l prind pe părintele Dionisie înainte de a se zăvorî în chilia sa. Într-adevăr, l-am ajuns chiar la uşa chiliei şi l-am oprit, cerându-i binecuvântarea.

– Părinte Dionisie, cred că mă cunoaşteţi, sunt din mănăstirea vecină, a Sfântului Grigorie. Vă rog să îngăduiţi să vorbim puţin despre rugăciune.

– Tu să mă înveţi pe mine, tu! Eu, ce să-ţi spun, prea multe lucruri nu am a-ţi spune. Rugăciunea nu este rodul citirii cărţilor, ea este darul lui Dumnezeu. Dacă am ceva să-ţi spun, o să-ţi spun numai din propria mea experienţă. Mă aflam la mănăstire de unsprezece ani, am făcut diferite slujiri: la bucătărie, la arhondaric, la grădină, dar rugăciune nu am găsit. Ce am făcut atunci? L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea harisma rugăciunii. Voiam să slujesc şi în acelaşi timp să spun şi rugăciunea. M-am dus la părintele Haralambie, înainte ca acesta să vină egumen la mănăstirea noastră. El m-a ajutat mult.

Pentru ca Dumnezeu să dea harisma rugăciunii, trebuie ca şi noi să-I păzim poruncile, să ne spovedim, să mergem regulat la slujbele bisericeşti, după cum zice psalmistul: „De şapte ori pe zi te-am lăudat”. Această rânduială trebuie s-o ţinem neîncetat. Neîncetată participare la sfintele slujbe, spovedanie şi dumnezeiasca Euharistie. Ştii, Dumnezeu este pretutindeni prezent, aude rugăciunile tuturor, şi ale episcopului, şi ale preotului, şi ale monahului, şi ale oricărui mirean. Aude toate cererile noastre. Asta o spun nu pentru că aş fi citit-o undeva, ci pentru că o cunosc din însăşi experienţa mea. Îi spuneam lui Dumnezeu:

– Nu ştii Tu ce vreau eu…

– Ştiu, răspunde Dumnezeu, dar n-a venit încă ceasul să primeşti.

Înţelegi, părinte Damaschin? Dumnezeu ştie şi cum şi când să lucreze pentru mântuirea noastră. Trebuie, a continuat părintele Dionisie, să ştim că darul rugăciunii nu se dă tuturor. Dacă nu mi-a fost dat, aceasta înseamnă că nu este spre folosul şi spre mântuirea noastră, fiindcă omul nu se mântuieşte pentru că se roagă. Se roagă şi cei aflaţi în înşelare, şi cei de alte religii, şi ereticii. Aceasta nu înseamnă că se şi roagă cu adevărat şi că se vor mântui.

– De unde sunteţi de loc, părinte Dionisie?

– M-am născut în Karditsa, în satul Kanalia, aflat lângă satul în care s-a născut fericitul meu Stareţ, părintele Gavriil, satul Masenikolaos.

 – Când aţi venit la mănăstire?

– Am venit în 1961, în vârstă fiind de 35 de ani.

– Cum v-aţi hotărât să deveniţi monah? A fost voia lui Dumnezeu?

– Da, eu aşa văd lucrurile, a fost voia lui Dumnezeu. Trăiam în Volos şi lucram ca şi taxator la Compania de Autobuze. Aveam înlăuntrul inimii dorinţa isihiei şi a rugăciunii de mai bine de şase ani. Mă gândeam să strâng nişte bani şi să găsesc o fată bună cu care să mă căsătoresc, şi să trăiesc şi eu viaţa în lume în mod liniştit, aşa ca şi alţi creştini buni. Dar Dumnezeu mi-a stricat toate aceste încercări lumeşti şi m-a adus aici. Desigur că a fost şi voia mea. Acum nu am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu. Această stare de mulţumire o au toţi adevăraţii monahi.

– Părinte Dionisie, atunci când ne străduim să spunem rugăciunea, se întâmplă uneori ca dintr-odată să pătrundă în minte gânduri de mândrie. Pierdem atunci simţirea harului dumnezeiesc. Ce trebuie să facem în această situaţie şi la ce să luăm aminte?

– Într-adevăr, cine vrea să înainteze în viaţa lăuntrică şi să se împărtăşească de rugăciunea duhovnicească are nevoie de un povăţuitor experimentat. De aceea şi eu, de multe ori, l-am vizitat pe marele ascet al zilelor noastre, pe părintele Paisie, şi foarte mult m-a ajutat el cu sfaturile lui. Dar trebuie să mai adaug şi asta. Eu cred că şi Dumnezeu luminează mintea noastră atunci când cădem în vreo greşeală şi ne grăieşte în conştiinţă: Ia aminte la gândul ăsta, ia aminte la lucrul celălalt. Adică, Dumnezeu este prezent şi ne povăţuieşte. Noi însă nu trebuie să ne încredinţăm sută la sută în gândul nostru, cum că toate, toate ar fi de la Dumnezeu. Se poate să fie şi câte un gând de la diavol care încearcă să ne ducă în înşelare.

– Cum vă pregătiţi pentru moarte, părinte?

– Nu există moarte, există numai viaţă! De aceea zice şi Biserica noastră că cel ce a murit s-a mutat din moarte la viaţă. Auzi? Noi, monahii mai ales, dar şi mirenii, trebuie să ajungem la măsura de a dispreţui moartea, să o dorim sau, cel puţin, să nu ne temem de ea. Dacă ne temem înseamnă că ceva nu merge bine în viaţa noastră. Sfântul Diadoh, episcopul Foticeii, a ajuns la asemenea măsuri de rugăciune, încât Îi spunea lui Hristos: Dă-mi, Hristoase al meu, ca sufletul să-mi iasă şi să plece la Tine, în frumuseţea dumnezeieştii Tale străluciri, precum zice psalmistul: „Când mă voi înfăţişa înaintea feţei Tale?”. Aşadar, rugăciunea are şi ea trepte. Este ca o universitate. Unii doar cu multă răbdare şi multă osteneală îşi iau diploma, alţii cu mai puţină osteneală iau un grad universitar mai mic, toţi în mod corespunzător cu strădania pe care o depun. Dar toţi, de vreme ce şi-au luat diploma, sunt medici, şi pot să plece în lume şi să-şi exercite meseria. Tot aşa este şi cu rugăciunea. Prin moartea trupului nu avem de-a face cu moartea propriu-zisă, ci cu o bucurie. În acea zi, zburăm cu aripile iubirii noastre la cer ca să-L întâlnim astfel pe Atotputernicul şi de oameni iubitorul Dumnezeul nostru, la tronul Său cel ceresc. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi, aceasta înseamnă că suntem aproape de El şi El ne va mântui. Adevărata rugăciune înseamnă să ne unim cu Dumnezeu şi să devenim una cu El. Atunci monahul este răpit de harul dumnezeiesc şi este povăţuit milimetru cu milimetru de El. Nu mai este condus de voia şi de mintea sa, ci toată fiinţa lui este condusă de Dumnezeu.

– Care este, părinte, sensul profund al ascultării?

– Ascultarea pentru monah este supunere faţă de Stareţul său şi tăierea întru toate a voii sale proprii. Sfântul Athanasie Athonitul aştepta până laCrezul ce se citeşte la Miezonoptică pentru a veni toţi monahii în biserică. După aceea, punea la uşă doi monahi ca să oprească intrarea celor întârziaţi. Dacă era cineva bolnav, era îndreptăţit să lipsească. Aşadar, fără slujbă la biserică şi silire la rugăciune nu cred că vom putea să reuşim ceva mai bun în viaţa monahicească. Dimineaţa bate clopotul pentru slujbă. Eu deja sunt trezit şi fac rugăciunea lui Iisus. Harul rugăciunii nu mă lasă să o întrerup, dar porunca ascultării pentru a merge la biserică îmi rânduieşte să cobor. Ce trebuie să fac? Întrerup aşadar rugăciunea şi fac ascultare, şi merg la biserică. În chinovie totul este să păstrăm şi să cinstim rânduiala. Stareţul nostru nu a rânduit fără rost citirea la o anumită oră a Pavecerniţei celei Mici, iar după aceea plecarea fără vorbărie la chilie a fiecăruia dintre monahi. După cum ţi-am spus, iubesc chilia mai mult decât orice alt lucru în viaţa mea. Aşadar, după Pavecerniţă, dispar grabnic pentru a merge la chilie. Dacă nu pot să mă rog, îndată mă culc, pentru că este nevoie şi de somn. Trupul se odihneşte, iar săvârşirea lucrării rugăciunii minţii şi a inimii este mai lesnicioasă şi cu mai multe roade. Ţi-am spus că pentru mine cea mai mare bucurie va fi ziua în care va veni îngerul ca să-mi ia sufletul. Aşadar, să păstrăm rânduiala chinoviei, care este după mine un mic rai. Mă străduiesc să nu întârzii şi cu atât mai puţin să lipsesc de la slujba Bisericii, pentru că ceilalţi părinţi se vor sminti. Se vor întreba: Unde-i părintele Dionisie, de ce n-a venit la biserică? Acelaşi lucru îl fac şi cu masa. Nu este îngăduit monahului de chinovie să mănânce ceva în afara trapezei, deoarece este mâncare pe ascuns şi păcat. Doar în caz de boală este îngăduit să îşi calce canonul rânduielii de masă.

– Părinte Dionisie, vă mulţumim foarte mult pentru puţinele, dar foarte înţeleptele şi folositoarele cuvinte pe care ni le-aţi spus. Să avem parte de binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Blagosloviţi!

– Mergeţi cu Domnul şi cu Maica Domnului!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 37-42, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Sursa

Predică la Duminica a XV-a după Rusalii (Despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele)


În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22, 40)

Iubiţi credincioşi,
În Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat legiuitorului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, că, toată Legea şi Proorocii se cuprind în dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arată că Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste, rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el (I Ioan 4, 16).

Marele Apostol Pavel, vasul alegerii şi gura lui Hristos, arătînd că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea(I Corinteni 13, 13). În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), şi legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile şi toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască nu are nimic bun şi nimic nu foloseşte fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).

Deci, înţelegînd cît de mare este comoara cea nepreţuită a dragostei de Dumnezeu, în cele ce urmează vom vorbi cîte ceva despre această preasfîntă virtute. Mai întîi, să punem o întrebare: prin ce virtuţi cîştigă omul dragostea de Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu mărturii de la Sfinţii Părinţi, care zic: „Toate virtuţile ajută mintea omului să cîştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decît toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburînd către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel învaţă şi dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice: „Dragostea se naşte din rugăciune”.

Dar trebuie să ştim că alta este dragostea de Dumnezeu ce se cîştigă prin rugăciunea cea curată, şi alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreată şi ca dar de sus.

Acest lucru îl arată Sfîntul Diadoh al Foticeii, zicînd: „Alta este dragostea sufletului şi alta este aceea ce vine în el de la Duhul Sfînt. Dragostea dintîi este moderată şi pusă în mişcare de voinţa noastră, atunci cînd vrem; de aceea este şi răpită uşor de duhurile cele necurate, cînd nu ţinem cu tărie la hotărîrea noastră. Cealaltă, aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încît toate părţile lui se lipesc de dulceaţa cea negrăită şi infinită, căci mintea umplîndu-se atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care ţîşneşte dragostea şi bucuria”(Pr. D. Stăniloae, Teologia morală, vol. 3, 1981, p. 256). Aşadar, trebuie să înţelegem că în dragostea naturală este activ şi omul. Însă mai presus de această treaptă se află cea în care lucrează dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune curată şi prin energie necreată dumnezeiască, ca dar al lui Dumnezeu.
Dar să ne punem o întrebare: prin ce cunoaşte omul că a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta vă răspundem tot cu mărturii din Sfînta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Iată ce avem a zice. Creştinul care a dobîndit această preafericită şi nepreţuită virtute a dragostei de Dumnezeu, mai întîi are îndelungă răbdare, nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărîtă, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 4-7).

Cel care are dragoste dumnezeiască în inima lui, se poate cunoaşte şi după faptul că ajută altora în nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajută pe săraci (Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3, 17); ajută pe bolnavi şi străini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I Tesaloniceni 5, 15); mîngîie pe cei necăjiţi şi întristaţi (II Corinteni 1, 4); iartă pe cei ce l-au necăjit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) şi se roagă lui Dumnezeu pentru binele altora şi pentru iertarea celor ce îi fac rău (II Corinteni 9, 14; Iacob 5, 16); se jertfeşte pe sine pentru alţii şi chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16).

Acestea şi altele de acest fel sînt semnele omului care s-a învrednicit a dobîndi dragostea pentru Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi. Dar să zicem ceva în această privinţă şi din mărturiile Sfinţilor Părinţi. Iată ce zice Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre cel ce are dragoste: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile încă necurăţite ale aproapelui”. Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Dragostea de Dumnezeu îl face pe om să nu mai simtă nici plăcere de mîncare sau chiar să nu mai poftească a mînca; căci precum apa hrăneşte rădăcinile de sub pămînt ale plantei, aşa hrăneşte focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui”(Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarăşi Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice: „Cel ce are mintea sa pironită în dragostea de Dumnezeu, dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin” (Filocalia IX, Suta I-a).

Deci, fraţii mei, dacă Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată că dragostea nu face rău aproapelui (Romani 13, 10) şi ne învaţă să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuieşte pe fratele şi se întristează de binele şi de sporirea lui şi se sileşte a defăima numele cel bun al fratelui său, îi întinde curse spre a-l vătăma, se va dovedi pe sine că este străin de dragostea lui Dumnezeu şi vinovat de osînda cea veşnică!

Preabunul nostru Mîntuitor ne-a zis: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă(Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iată de ce! Ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mînie şi de ţinerea de minte a răului. Apoi ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare avuţie care este dragostea desăvîrşită. Căci este cu neputinţă să o aibă pe aceasta, cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi vrea ca toţi să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Să ne aducem aminte că mai întîi ne-a iubit cu desăvîrşită dragoste Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind răstignit, S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea celor ce Îl răstigniseră, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). La fel întîiul mucenic, apostol şi arhidiacon Ştefan, nu şi-a dat duhul pînă nu s-a rugat pentru cei ce îi sfărîmau capul cu pietre. Căci, urmînd pilda Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru care pătimea a zis: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 60).

Această dumnezeiească dragoste a arătat-o şi marele prooroc Moise cînd poporul lui Israel a greşit înaintea lui Dumnezeu, închinîndu-se viţelului de aur. Căci voind Preadreptul Dumnezeu să piardă tot poporul, Moise a zis către Dumnezeu: Şi acum, de vrei să le ierţi lor păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris!(Ieşire 32, 32).

Aceeaşi dragoste dumnezeiască purta în sufletul său şi marele apostol al lui Hristos, Pavel, care răbdînd atîtea bătăi şi prigoane de la iudei, le dorea mîntuirea, încît voia să fie despărţit de Hristos, numai ei să fie mîntuiţi, căci iată ce zice: Adevăr zic vouă în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfînt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimiiCăci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup, care sînt israeliţii (Romani 9, 1-4).

Iubiţi credincioşi,
Dragostea de aproapele este a doua poruncă, asemenea cu cea dintîi, fiindcă se naşte din ea şi este nedespărţită de aceea. Că cel ce iubeşte pe Dumnezeu, după hotarele poruncii celei dintîi, acela de nevoie iubeşte şi pe aproapele său. Dar să ne întrebăm, cum trebuie să folosim dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele, spre a nu greşi înaintea Lui? La această întrebare mai întîi noi trebuie să ştim că dragostea de Dumnezeu nu are hotar, după cum nici Dumnezeu Cel iubit nu are hotar sau măsură.
Dragostea de aproapele, însă, trebuie să aibă măsură, căci dacă vom iubi pe aproapele fără măsura cuvenită, ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi ne poate aduce mare pagubă. De aceea trebuie să iubim pe aproapele numai în măsura în care nu ne depărtează de dragostea lui Dumnezeu, care zice: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău…(Matei 22, 37). Iar pentru dragostea către aproapele spune: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37), adică pe cît porţi grijă şi te sîrguieşti pentru tine, pe atît poartă grijă şi te sileşte şi pentru aproapele tău. De exemplu, dacă noi avem o rudenie tată, mamă, soră, frate sau prieten, care ne-ar îndemna să facem un păcat mare sau să călcăm legea lui Dumnezeu, şi am asculta de unul ca acesta făcînd fărădelege înaintea lui Dumnezeu, atunci vom primi osîndă veşnică, pentru că am iubit pe tată sau pe mamă, rudenie sau prieten mai mult decît pe Dumnezeu. De aceea nu mai putem fi ucenici ai lui Hristos şi ne facem vinovaţi de gheena focului, după cum a zis Domnul (Matei 18, 8-9).

În continuare vă reamintesc o istorioară adevărată despre nemăsurata dragoste de Dumnezeu a Sfîntului Ignatie Teoforul, adică purtătorul de Dumnezeu, pentru care a fost mîncat de lei, la Roma.

Pe vremea împărăţiei lui Traian, a fost patriarh al Antiohiei Sfîntul Ignatie, pe care sfînta noastră Biserică Ortodoxă îl prăznuieşte la 20 decembrie, cu cîteva zile înainte de Naşterea lui Hristos. Acest preafericit patriarh era copil pe vremea cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pămînt şi a fost luat de Mîntuitorul în preasfintele Sale braţe, pe care arătîndu-l poporului, a zis: De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Apoi a zis: Cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte(Matei 18, 3-5). De aceea i se zicea Sfîntului Ignatie „purtător de Dumnezeu”, fiindcă a fost purtat de Domnul în braţele Sale.

Acest mare mucenic a fost ucenicul Sfîntului Ioan Evanghelistul, a cărui viaţă a urmat trăind în feciorie şi viaţă sfîntă, purtînd neîncetat în inima sa pe Hristos şi pururea mărturisindu-L oamenilor.

Pe acest sfînt l-a întrebat împăratul Traian: „Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?” El a răspuns: „Tot cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său este purtător de Dumnezeu”. Apoi l-a întrebat: „Tu porţi în tine pe Hristosul tău?” Sfîntul a răspuns: „Cu adevărat Îl port”. După ce împăratul l-a ameninţat cu moartea şi l-a chinuit să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli, văzîndu-l tare ca diamantul în mărturisirea dreptei credinţe, l-a condamnat la moarte, trimiţîndu-l la Roma legat în lanţuri, sub paza a zece ostaşi aspri, care l-au chinuit mult pe drum. Ajungînd acolo, a fost legat şi dat spre mîncare leilor, într-o zi de sărbătoare, în faţa unei mari mulţimi de oameni.

Creştinii de la Roma s-au întristat mult şi voiau să-l oprească de la această moarte amară. El le-a scris o scrisoare cînd a trecut prin Smirna, şi le-a zis: „Iubiţii mei fraţi, să nu arătaţi către mine dragoste deşartă ca să mă opriţi de la dorinţa mea cea mare. Eu sînt grîu al lui Hristos şi vreau să fiu măcinat de dinţii fiarelor, spre a mă arăta pîinea lui Dumnezeu”.

Înainte de a se da drumul leilor spre a-l sfîşia, Sfîntul Ignatie a vorbit poporului, zicînd: „Bărbaţi romani care priviţi la această nevoinţă a mea, să ştiţi că nu pentru un oarecare lucru rău primesc această moarte, nici pentru vreo nelegiuire sînt osîndit la moarte, ci numai pentru mărturisirea lui Hristos Dumnezeul meu, de a cărui dragoste este cuprinsă inima mea şi pe care fără de saţ Îl doresc”. Acestea zicînd el, au venit asupra lui leii şi îndată l-au sfîşiat în bucăţi, după cum el singur mult a dorit, pentru dragostea lui Iisus Hristos.
Dar acolo s-a văzut un lucru de mare mirare, că mîncînd leii trupul sfîntului, inima lui fiind de carne a rămas neatinsă, ca şi unele din oasele cele mai mari. Atunci un ostaş, care auzise de la mulţi că el poartă pe Iisus Hristos în inima lui, a zis în derîdere: „Să vedem oare, spunea el, dacă are pe Hristos Dumnezeul său în inima sa”. Luînd o sabie, a despicat inima sfîntului în două. Dar, o, minunile Tale, Doamne! Inima sfîntului fiind despicată în două, pe ambele părţi ale inimii sale, era scris cu litere de aur Iisus Hristos. Toţi cei care au văzut acestea s-au speriat şi s-au mirat, zicînd: „Cu adevărat omul acesta a fost purtător de Dumnezeu!”

Aşa a iubit pe Hristos Sfîntul Ierarh şi Mucenic Ignatie, cu toată inima sa. Cine voieşte să ştie mai pe larg despre pătimirea Sfîntului Ignatie şi cum a pătimit la Roma, să citească viaţa lui la 20 decembrie.

Iubiţi credincioşi,
În încheiere, vă rog să vă aduceţi aminte de cele ce aţi auzit la începutul predicii, şi anume că toate virtuţile ajută pe om să cîştige dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decît toate rugăciunea curată şi neîncetată. Deci să ne silim cu toată sîrguinţa a lucra toate faptele bune şi, mai ales, să ne îndeletnicim cu sfînta rugăciune a inimii noastre, ca prin ea să putem cîştiga dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Prin nemuritoarea dragoste să rămînem în El şi El în noi, şi aşa, cu mila şi cu harul Preasfintei Treimi, să fim şi noi într-o măsură oarecare purtători de Dumnezeu şi să ne mîntuim sufletele noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Aşa încât să slujească sufletului tău, răsuceşte capul fiecărei zile

Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus, când va veni din nou Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.
Drept aceea, să împlineşti poruncile lui Hristos în fiecare zi precum o cer împrejurările. Prin asta vei plăti zilele dăruite ţie de Dumnezeu – fiindcă în fapt, a răscumpăra înseamnă a plăti. Plăteşte puţin, ca să câştigi mult. Slujeşte puţin, ca să împărăteşti veşnic.
Fiindcă Ziditorul nostru ne-a făgăduit că vom împărăţi veşnic în viaţa veşnică. De-ar fi cineva înlănţuit în temniţă, să nu se lenevească şi să nu zică: „Eu nu sunt în stare să fac nimic!”, ci să se pocăiască şi să se roage lui Dumnezeu de dimineaţă până noaptea în întunericul temniţei. Şi Dumnezeu îi va socoti aceasta ca şi cum din bogăţia sa ar zidi biserici.

Ziditorul nostru vede împrejurările în care se află fiecare şi caută de la fiecare om ca acesta să facă ceea ce poate în împrejurările date.
Răsuceşte capul fiecărei zile aşa încât să slujească sufletului tău. Umple-o cu suflarea Duhului Dumnezeiesc din tine, Care povăţuieşte la tot binele. De nu vei face asta, te va mototoli ca pe o cârpă şi te va da ea cu capul în prăpastie, asemenea unui torent năvalnic, pe care neştiutorii nu se pricep să îl întoarcă spre moara lor, ci coboară pe el – în hău. Aşa e vremea vieţii noastre pe pământ. Pe înţelepţi îi mântuieşte şi îi ridică pe aripi, iar pe nebuni îi doboară şi îi rostogoleşte în prăpastie. Unora le slujeşte, pe alţii îi stăpâneşte. Vremea e pentru unii şa, iar pentru alţii călăreţi. Lumina lui Hristos să te lumineze!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 256-258

Este mai presus decât minunea, virtutea


Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Virtutea este mai presus decât minunea!” Tot el mai scrie și aceasta: „Sfinții sunt acei care au credință dreaptă și viață curată, chiar de nu săvârșesc semne, chiar de nu izgonesc duhurile necurate, după cum despre Sfântul Ioan, cel mai mare dintre toți cei născuți din femeie, nu se pomenește nicăieri că ar fi făcut semne!” (vezi Epistola către Filipeni). Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut minuni în viață, dar a trăit ca îngerii pe pământ și s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.

(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura „Lumină din Lumină”, București, 2006, p. 529)

1

 

„Sunt blând şi smerit cu inima, invăţaţi-vă de la Mine ”

Sa ne amintim cuvintele lui Hristos: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). O, dacă am fi blânzi, dacă am fi smeriţi cu inima, ar fi cu neputinţă izbucnirile urâtei mânii, care face plăcere dracilor, şi enervarea pricinuită de jignirile care ni se aduc! Am fi liniştiţi, am trăi totdeauna în pace adâncă, pacea lui Hristos ar stăpâni în inimile noastre. Iar dacă răspundem prin înjurături la înjurături, prin vorbă rea la vorbă rea, asta dă mărturie despre faptul că nu e nici o pace în inimile noastre. Iar dacă nu e pace în inimă, în ea nu locuieşte Duhul Sfânt, ci locuiesc dracii.

Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 26-27

1


Sfantul Ioan Casian despre dreapta socoteala

Sfintii Ioan Casian si Gherman la Avva Moise Arapul: Sfatuirea cu batranii si fuga de extreme – Conditiile mantuirii

“Toate pornirile noastre trebuie destainuite fara nici o acoperire batranilor, care sunt leacuri pentru ranile noastre prin exemplul vietii lor. In ei vom gasi sprijin si ajutor sufletesc daca nu vom incerca sa stricam totul prin judecata si trufia noastra…

Atat este de placuta lui Dumnezeu si potrivita vointei Sale aceasta invatatura, incat o gasim mentionata, nu fara folos, si in Sfanta Scriptura. Astfel, Dumnezeu n-a voit sa-i impartaseasca tanarului Samuel prin convorbire directa invataturile dumnezeiesti, ci a recurs la indrumarea unui batran care, desi nu nu spunea intotdeauna lucruri placute lui Dumnezeu[1], era totusi un batran, si de la acesta a socotit ca trebuie sa primeasca tanarul invatatura, pentru ca acela care era chemat la o indatorire divina, deprinzandu-se cu ascultarea fata de batrani, sa invete smerenia si sa dea el insusi celor mai tineri exemplu de supunere.
Hristos chemand pe Pavel si vorbindu-i El insusi, desi putea sa-i arate pe data calea desavarsirii, a socotit ca e mai bine sa-l trimita la Anania si i-a poruncit sa afle de la acesta calea adevarului, zicand: “Scoala si intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci”[2]. L-a trimis astfel la un batran, socotind ca se poate forma mai mult prin invatatura acestuia decat prin a Sa, ca nu cumva ceea ce s-ar fi facut bine cu Pavel sa fie dat urmasilor exemplu rau de intelegere gresita, ca fiecare adica sa fie convins ca trebuie sa primeasca invatatura mai bine direct de la Dumnezeu, decat sa se formeze sub indrumarea celor batrani.
Despre judecata gresita insusi apostolul ne invata in toate felurile nu numai in scris, dar si prin exemplu. El o condamna ca demna de dispret, caci de aceea s-a urcat la Ierusalim, pentru ca Evanghelia, pe care o predica cu harul Sfantului Duh si cu puterea semnelor si a minunilor s-o supuna si unei examinari oarecum particulare a celorlalti apostoli si inaintasi. “Am aratat impreuna cu el Evanghelia pe care o propovaduiesc intre popoare, pentru ca nu cumva sa alerg sau sa fiu alergat in zadar“[3]. Cine este asadar atat de marginit si de orb incat sa se increada numai in judecata si in chibzuinta sa, cand Vasul cel ales marturiseste ca s-a sfatuit cu tovarasii sai de apostolat? De aci se intelege foarte limpede ca nu afla calea desavarsirii niciunul dintre cei ce dispretuiesc invatatura si asezamintele batrinilor “de la care au ce invata”, nesocotind aceste cuvinte pe care ar trebui sa le respecte cu sfintenie: “intreaba pe tatal tau si-ti va da de veste, pe cei mai batrini ai tai si-ti vor spune”[4].
Asadar, trebuie sa incercam totul pentru a dobandi darul dreptei judecati prin virtutea smereniei, care ne poate pastra nevatamati de nici una dintre cele doua extreme. Exista o veche zicala: “Extremele se ating“, adica excesele sunt la fel (de daunatoare). Caci la acelasi rezultat se ajunge si cu prea mult post si cu prea multa mancare, si aceeasi vatamare ii pricinuieste monahului si veghea necontenita si somnul fara masura. Excesul infranarii aduce in mod necesar slabiciune, ca si neglijenta si nepasarea, si adesea, pe cei care s-au stapanit sa n-ajunga niste mancaciosi ii vedem cazuti in extrema contrara, a posturilor nemasurate, care-i fac sa alunece din cauza slabiciunii tocmai in patima pe care o invinsesera.
Iar veghea prelungita fara noima, noapte dupa noapte, i-a doborat pe cei pe care nu i-a biruit somnul. De aceea, precum spune Apostolul, “prin armele dreptatii sa ne ferim si de cei de la dreapta si de cei de la stanga”[5], sa tragem adica intre cele doua extreme o linie moderata cu ajutorul dreptei judecati, sa nu parasim nici drumul obisnuit al cumpatarii, dar nici, printr-o slabire vatamatoare a acesteia, sa cadem in gura poftelor si a pantecelui.
Mi-amintesc ca eu adesea intr-atata am infruntat pofta de mancare, incat stateam doua-trei zile nemancat si nici nu-mi venea macar in minte vreun fel de hrana. De asemenea, in lupta cu diavolul, m-am stapanit in asa masura de la somn, incat mai multe zile si nopti nu-nchideam ochii rugandu-ma Domnului. Dar mi-am dat seama ca dispretul hranei si al somnului era mai primejdios decat lupta cu lacomia si cu lenea.
Astfel, din cauza poftei trupesti nu trebuie sa ajungem la abuzuri vatamatoare, mancand sau dormind inainte de orele obisnuite sau mai mult decat trebuie, sau nemancand deloc, ci, dimpotriva, sa respectam orele de masa si de odihna, chiar daca nu ne face placere acest lucru. Si la un razboi si la celalalt ajungem prin uneltirea diavolului si e mai periculos cel dus printr-o infranare exagerata decat cel pe care ni-l impune satiul prea mare. Caci de la acesta putem sa ne ridicam la masura necesara prin impunsatura mantuitoare a severitatii, dar de la celalalt nu.
Totusi in general aceasta este masura cumpatarii, ca fiecare, dupa cum ii ingaduie puterile, corpul si varsta, sa manance cat ii cere mentinerea corpului, iar nu dorinta de satiu. Si-ntru-un fel si-n altul va avea mari necazuri cel ce, nerespectand cerintele unui regim uniform, aci isi rastrange stomacul prin post si nemancare, aci si-l umfla prin multimea de hrana.
Dupa cum mintea istovita din lipsa de hrana isi pierde puterea rugaciunilor, sau este silita sa dormiteze cand corpul este slabit, la fel, daca este apasata de pre multa mancare, nu va putea sa inalte catre Dumnezeu rugaciuni curate si smerite. Dar nici corpul nu va putea fi pastrat mereu neprihanit, de vreme ce chiar in acele zile in care este tinut intr-o infranare mai aspra insasi hrana de mai inainte ii aprinde focul dorintei. Deindata ce din prea multa hrana ne-a aparut vreo prisosinta in madulare, trebuie s-o eliminam, prin insasi legea naturii, care nu ingaduie sa existe in corp vreo umoare de prisos, fiindca este vatamatoare si potrivnica organismului. De aceea trupul nostru trebuie mentinut intr-o cumpatare totdeauna rationala si uniforma, incat, daca dintr-o necesitate naturala traim in corp si nu ne putem lipsi de el, cel putin mai rar si nu mai mult de trei ori pe an sa cadem in tina bantuielii. Totusi acest lucru sa se petreaca intr-un somn linistit, fara vreo dorinta aprinsa, neprovocat de vreun chip amagitor care apare in vis ca atatare a poftelor ascunse.
Aceasta este masura, uniforma si egala, a infranarii noastre, incuviintata de judecata Sfintilor Parinti, ca hrana zilnica sa ne fie painea, si sa pastram la fel, in aceeasi stare, si corpul si sufletul, neingaduind ca mintea sa slabeasca din cauza infranarii prin ajunari sau sa se ingreuieze prin imbuibare. Hrana sa fie atat de simpla, incat dupa slujba de seara nici sa nu simtim si nici sa nu ne amintim ca am mancat. Aceasta se face cu atata osteneala, incat cei ce nu cunosc desavarsirea dreptei judecati socotesc ca e mai bine sa prelungeasca ajunarea si pentru ziua urmatoare, numai sa manance pe saturate cand ajung la masa. Stiti ca asa a facut nu de mult concetateanul vostru Veniamin. Acesta, primind zilnic doi pesmeti, a preferat sa nu respecte mereu regula infranarii ci sa ajuneze cate doua zile consecutiv, numai sa-si umple stomacul cu o portie dubla la masa, adica, mancand o data patru pesmeti, sa simta bucuria de a fi satul si sa compenseze in felul acesta, prin umplerea stomacului, ajunarea de doua zile.
Supunandu-se el cu indaratnicie si staruinta mai degraba regulilor mintii sale decat traditiei celor batrani, fara indoiala ca va amintiti la ce sfarsit a ajuns: parasind pustiul, s-a rostogolit iarasi in filosofia acestei lumi si in desertaciunea veacului, pentru ca intamplarea lui sa adevereasca sfaturile batranilor, iar exemplul si caderea lui sa-i invete pe toti ca nimeni nu poate nici sa urce pe cea mai inalta treapta a desavarsirii increzandu-se in ideile si parerile sale si nici macar sa se feresaca de ispitele primejdioase ale diavolului.

Ghermanus: Cum, asadar, va putea fi pazita de noi fara intrerupere aceasta masura? Caci uneori, in timpul ajunarii, in ceasul al noualea, venind fratii si trebuind a le da i lor sa manance, suntem nevoiti sa adaugam ceva la masura obisnuita, sau sa calcam randuiala pe care ne este poruncit s-o aratam tuturor.

Moise: Cu aceeasi grija si-n acelasi fel trebuie sa indeplinim ambele cerinte. Caci pentru infranare si curatie sa respectam cu toata rigoarea masura la mancare, iar pe de alta parte, cand vin fratii, trebuie sa le aratam dragoste, omenie si bunavointa, fiindca este absurd ca oferind masa unui frate, ba, mai mult, lui Hristos, sa nu mananci impreuna cu El sau sa te faci strain de masa Lui.

Astfel nu vom calca nici una din cele doua indatoriri daca vom pastra obiceiul ca, in ceasul al noualea, din doi pesmeti care ni se dau de drept, conform regulilor canonice, sa mancam unul, iar pe celalalt sa-l pastram pentru ceasurile de seara si sa-l mancam cu fratii, daca vine vreunul, fara sa adaugam astfel ceva peste masura obisnuita. In felul acesta nu ne va intrista deloc venirea unui frate, care trebuie sa ne fie prilej de bucurie. Fiindca vom arata omenie fara sa slabim ceva din asprimea infranarii. Iar daca nu va veni nici unul, ne vom face in libertate datoria, cum cere masura canonica.
Stomacul nu se va incarca seara numai cu un pesmet, fiindca unul dintre ei l-am luat in ceasul al noualea. Mai degraba se va intampla aceasta celor ce, vrand sa pastreze infranarea mai severa, isi amana pentru seara toata intremarea. Caci hrana luata de curand impiedica gandirea limpede in timpul rugaciunilor de seara si de noapte. De aceea este mai folositor si mai potrivit sa se ia masa in ceasul al noulea, dupa care monahul nu numai ca se simte usor si liber in timpul veghei de noapte, dar avand digestia facuta, poate participa activ si la sjujbele de seara.
Astfel de hrana sufleteasca ne-a servit prea cuviosul Moise, cu o indoita invatatura, aratandu-ne adica nu numai harul dreptei judecati si puterea cuvantului prin eruditia sa, dar si sensul renuntarilor, scopul lor apropiat si cel indepartat. In cursul discutiei el ne-a facut sa vedem limpede ceea ce inainte cautam oarecum cu ochii inchisi, dar cu flacara duhului si cu dragoste de Dumnezeu, sa simtim cat ne indepartasem in acest timp de curatia inimii si de linia cea dreapta, sa intelegem, in sfarsit, ca invatatura tuturor artelor acestui veac nu poate fi in nici un chip atinsa fara fixarea unui scop precis, a carui realizare trebuie avuta in vedere si urmarita neintrerupt.”

*

1

Despre dreapta socoteala

“Dupa cum nu toti tinerii arata acelasi zel pentru invatatura si pentru a-si forma mai bune deprinderi, la fel si batranii nu sunt toti la fel de desavarsiti si de incercati. (…)

De aceea nu trebuie sa urmam exemplele si indrumarile tuturor batranilor pe care-i recomanda doar parul lor alb si viata indelungata, ci pe ale acelora despre care ne-am convins ca s-au distins din tinerete prin viata lor demna de lauda, formati nu dupa propriile lor inchipuiri, ci dupa mostenirea duhovniceasca lasata de cei vechi. Sunt unii a caror multime de pacate este mare, carora de timpuriu le-a placut mai mult odihna si, imbatraniti in ale trandaviei, isi castiga autoritatea nu prin maturitatea cugetelor, ci prin numarul anilor. (…)

Parul alb al acestora il foloseste ca autoritate dusmanul cel viclean pentru a induce in eroare pe cei tineri, iar pe cei care au putut fi chemati pe calea desavarsirii, fie din imbold, fie prin sfatul altora, el se grabeste sa-i tulbure si sa-i insele punandu-le in fata asemenea chipuri nevrednice de a fi pilda, ducandu-i prin invatatura si obiceiurile acestora la un fel de slabiciune vatamatoare si la o descurajare aducatoare de moarte…
Voind sa va dau exemple in aceasta privinta, nu pomenesc nume, ca sa nu fac si eu ceva rau, asemenea celui ce a dat pe fata taina fratelui sau, si voi arata numai un fapt petrecut, in masura in care va ofera invatamintele necesare. Asadar, un tanar nu dintre cei mai rai s-a dus sa se marturiseasca la un batran cunoscut foarte bine de noi si i-a spus simplu ca este nelinistit de ispitele trupului si de duhul desfranarii, crezand ca va gasi in cuvintele duhovnicului o mangaiere pentru chinul lui launtric si un leac pentru ranile sufletesti. Dar batranul, mustrandu-l cu cuvinte foarte aspre, i-a spus ca este un nenorocit, nevrednic de a purta numele de monah, ca unul care s-a putut lasa atras de cursele unor asemenea pofte. Mustrarea aceasta l-a ranit pe tanar in asa masura, incat a plecat din chilia batranului cu sufletul plin de tristete si de deznadajde.
Pe drum, pe cand el mergea abatut si fara sa se mai gandeasca la indreptare, ci, dimpotriva, cum sa-si implineasca dorintele care-l stapaneau, a intalnit pe parintele Apollo, cel mai demn de incredere dintre batrani. Acesta, privind chipul tanarului, si-a dat seama ca este framantat in inima lui de ceva si a vrut sa afle din ce pricina este atat de tulburat. Vazand ca tanarul nu raspunde nimic, desi era intrebat cu blandete, batranul a simtit ca nu fara motiv vrea sa ascunda prin tacere cauza tristetii care i se citea pe fata, si a cautat sa afle cu orice chip ce durere are pe suflet. La staruintele batranului, tanarul a marturisit ca se duce in sat sa se casatoreasca si sa paraseasca pentru totdeauna manastirea, fiindca, dupa spusele acelui duhovnic, el nu putea fi monah de vreme ce nu era in stare sa-si infraneze poftele carnii si nici sa gaseasca alt leac pentru ele. Batranul, mangaindu-l cu cuvinte blande, i-a spus ca si el este zilnic tulburat de aceleasi framantari si porniri si ca de aceea nu trebuie sa cada in deznadajde si nici sa se mire de ardoarea patimii, care nu se poate birui atat prin sfortari proprii, cat prin mila si harul Domnului.

L-a rugat sa-si amane hotararea cu o zi si sa se intoarca in chilia sa, iar el a plecat in graba la manastirea duhovnicului despre care a fost vorba. Cand a ajuns aproape, cu mainile intinse si cu lacrimi fierbinti a inaltat urmatoarea rugaciune:

“Doamne, Tu care singur esti judecator nevazut, milostiv si lecuitor al ranilor ascunse si al slabiciunii omenesti, intoarce catre acest batran patimirea celui tanar, ca sa invete si acesta, si chiar la batranete sa inteleaga slabiciunile si lipsa de experienta a celor tineri“.

Si dupa ce el a terminat aceasta rugaciune, a vazut un etiopian negru stand in fata chiliei aceluia si indreptand impotriva-i sageti aprinse. Ranit neincetat, batranul alerga ca un nebun incoace si-ncolo, intrand si iesind din chilie, si, cum nu putea ramane locului, a inceput sa mearga pe acelasi drum pe unde plecase acel tanar. Cand l-a vazut parintele Apollo innebunit si apucat de furii, a inteles ca fusese lovit de diavol in inima cu acele sageti aprinse si ca in el lucreaza cu o caldura de nesuferit intunecarea mintii si tulburarea simtirii. Apropiindu-se de el, i-a zis: “Unde te grabesti si ce pricini te-mping sa-ti uiti de seriozitatea ta de batran si sa alergi ca un copil, fara nici un pic de liniste?” Chinuit de mustrari de constiinta si stingherit de agitatia rusinoasa de care era cuprins, credea ca batranul i-a inteles framantarea si tainele inimii si nu indraznea sa raspunda nimic.

“Intoarce-te in chilie i-a zis – si intelege ca pana acum, necunoscut sau dispretuit de diavol, n-ai fost trecut de el in numarul celor pe care zilnic ii atata si care se lupta cu el in gandurile si preocuparile lor. Dupa lungul sir de ani pe care i-ai trait in acest cin, acestea sunt primele sageti ale lui indreptate impotriva ta, caci pana acum n-ai avut ocazia in nici o zi sa le respingi sau sa le infrunti. De aceea Domnul a ingaduit sa fii acum ranit, pentru ca macar la batranete sa inveti a avea intelegere pentru slabiciunile altora si din experienta ta sa stii sa te cobori la sufletele firave ale celor tineri. Cand ti-a stat inainte un tanar chinuit de ispitele diavolului nu numai ca nu l-ai inconjurat cu nici o mangaiere, dar l-ai predat in mainile diavolului, aruncandu-l intr-o deznadejde primejdioasa care, daca depindea de tine, l-ar fi inghitit in mod grabnic. Daca dusmanul l-a atacat pe el cu atata putere, iar pe tine te-a dispretuit, este datorita faptului ca-i vedea virtutea innascuta in suflet si se grabea sa i-o nimiceasca mai dinainte cu sagetile lui aprinse, pizmuindu-i izbanda viitoare. A inteles, fara indoiala, ca e mai puternic decat tine si de aceea a socotit ca trebuie sa-l atace cu atata furie. Invata asadar din propria experienta sa compatimesti pe cei care sufera si sa nu-i arunci in deznadejde nimicitoare pe cei in primejdie, nici sa-i indarjesti prin cuvinte foarte tari, ci mai degraba sa-i intaresti prin mangaiere blanda si iubitoare, precum ne sfatuieste preainteleptul Solomon: <<Nu sovai sa-i slobozesti pe cei ce urmeaza sa fie ucisi>>(Pilde 24, 11). Dupa exemplul Mantuitorului nostru, nu strivi trestia zdrobita si nu stinge snopi de in aprins (Matei 12, 20); cere de la Domnul acel har prin care sa poti canta si tu cu credinta si virtute: <<Domnul mi-a dat limba invatata, ca sa stiu sa-l sprijin cu cuvantul pe cel ce este abatut >> (Isaia 50,4). Caci nimeni nu poate sa rabde cursele diavolului, nici sa stinga sau sa inabuse fierbintelile trupului, care ard ca un foc adevarat, daca nu-l ajuta harul lui Dumnezeu, care ocroteste si intareste slabiciunea noastra. De aceea, dupa ce am terminat de vorbit despre acea intelepciune mantuitoare prin care Dumnezeu a voit sa-l scoata pe acel tanar din focul primejdiei, iar pe tine, prin lovituri puternice, sa te invete ce este compatimirea, sa-L imploram pe Domnul cu rugaminti unite sa indeparteze prin porunca Lui aceste lovituri ale diavolului, care ti-au fost date spre folosinta. (Caci <<El insusi aduce durere si o lecuieste, El loveste si mainile Lui aduc sanatate>>[Iov 5,18]. <<El miluieste si inalta, ucide si invie, duce si scoate din iad>>[I Regi 2,6-7]. Si sagetile aprinse, care la rugaciunea mea ti-au fost trimise, cu roua prisoselnica a duhului Sau El le va stinge“.

Desi Domnul a facut ca aceasta ispita trimisa la rugamintea batranului sa treaca repede, asa cum a venit, ea totusi ne foloseste ca invatamant sa nu mustram pe cineva pentru pacatele pe care ni le-a marturisit, ci sa-i usuram durerea prin cuvinte binevoitoare.
Dar nepriceperea si usurinta unui batran, sau a mai multora, de a caror caruntete se foloseste dusmanul cel viclean pentru a insela pe cei tineri, sa nu va indeparteze si sa nu va intoarca de la acea cale mantuitoare despre care am vorbit, de la exemplul celor mai mari. Toate pornirile noastre trebuie destainuite fara nici o acoperire batranilor, care sunt leacuri pentru ranile noastre prin exemplul vietii lor. In ei vom gasi sprijin si ajutor sufletesc daca nu vom incerca sa stricam totul prin judecata si trufia noastra…”

[1] Cf. I Regi, cap. 3.
[2] Fapte 9, 6.
[3] Gal. 2, 2.
[4] Deut. 32, 7.
[5] II Cor. 6, 7.

(Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

1

Sfintii parinti Ioachim și Ana: Viata, Acatistul si Canonul de rugăciune (9 Septembrie)

Condacul Sfinţilor şi Drepţilor Dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana (9 Septembrie

Glasul 4

Căutând cele de sus…

Veseleşte-te acum, Sfântă Ana, dezlegându-te din legăturile nerodirii şi hrăneşte pe cea Preacurată, chemând pe toţi să laude pe Acela Ce a dăruit din pântecele ei oamenilor, pe Singura Maică ce nu ştie de bărbat.

*

Troparul Sfinţilor şi Drepţilor Dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana (9 Septembrie)

Glasul 2

Pomenirea drepţilor Tăi, Doamne, prăznuind, printr-înşii ne rugăm Ţie, mântuieşte sufletele noastre.

1

Viata

Sfântul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, având soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dânsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.
Deci, s-a măritat cea dintâi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfânta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pământul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblând în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atât au plăcut lui Dumnezeu, încât i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfântă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiică cea mai sfântă decât toţi sfinţii şi decât heruvimii mai cinstită, care mai mult decât toţi a plăcut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pământ, între oameni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decât aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decât a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se în-trupeze din Preasfânta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pânzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maică Să cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrânate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfântul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorât, roşu şi din vison, întrucât cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dânşii” (Apoc. 21, 3).

Deci, materialul mohorât şi roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrânare s-a născut.
Dumnezeiasca voinţă, mai întâi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pântecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi stră-ini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sârguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrânaţi, fiind ei la bătrâneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavând fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfântului Patriarh Avra-am şi soţiei lui, cinstitei Sară, care la bătrâneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decât Avraam este aici, că pe cât este mai mare Fecioara Maria decât Isaac, pe atât mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decât a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns până ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mâhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mâhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţu-itoare spre câştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Când se mâhneau ei mult şi se tânguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusa-limului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau darurile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat când le-a adus, ocărându-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mâinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavând dumnezeiasca binecuvântare, pentru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducând darurile sale cu ceilalţi oa-meni, a ocărât pe Ioachim, zicându-i: „De ce apuci înaintea mea, aducând darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”

Acestea auzindu-le Ioachim s-a mâhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plângere şi bucuria praznicului aceluia în tânguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mâhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plâns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, adu-cîndu-şi aminte de Sfântul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrânise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvântare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrâneţe, precum oarecând lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrând să guste pâine. „Nu voi da – zicea – gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile mele să-mi fie mie hrană şi pustia această casă, până ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezând şi înştiinţându-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărându-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mâhnire, lăsând-o pe ea, s-a dus în pustie, plângea cu nemângâiate lacrimi. „Acum – zicea – sunt mai ticăloasă decât toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întâi voi plânge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Şi se tânguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mîn-gîia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dânsa?!

Odată, tânguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezând sub un co-pac de dafin, a suspinat din adâncul inimii. Şi ridicându-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre având pui mici. Şi de acolo, luând pricină de mai mare durere a inimii, a înce-put a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sunt mai păcă-toasă între fiicele lui Israel! Eu singură decât toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pântecelui pe mâinile lor, toate de fiii lor se mângâie, iar eu singură sunt străină de acea mângâiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sunt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pământului, pentru că acelea sunt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pământului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducând, Te binecuvântează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sunt singură şi fără de fii pe pământ. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oa-recînd, la bătrâneţele cele prea adânci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pântecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pântecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi rodi-toare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvântând, cântând, şi cu un gând slăvind milostivirea Ta”.

Unele ca acestea cu plângere şi cu tânguire grăindu-le, iată îngerul Domnului i s-a arătat ei, zicându-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvântată, pentru care se vor binecuvânta toate seminţiile pământului. Printr-însa se va da mântuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria”.

Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudând nu-mele Lui cel sfânt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale”. Apoi, umplându-se de negrăită bucurie, Sfânta Ana a alergat la Ierusalim cu sârguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.

În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicându-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pământ la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurându-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugându-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunându-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dânşii o milă ca aceea, Căruia, închinîndu-I-se în sfânta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfânta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi binecuvântată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mântuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pământul s-au bucurat.

Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvântat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvântarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudând pe Dumnezeu.

Apoi, crescând Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mântuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cin-stind-o ca pe o stăpână a lor, pentru că-şi aduceau aminte de înge-reştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dânsa. Pentru că Fecioară, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele ce-rului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încât erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.
Apoi, când era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecând-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecând câţiva ani, Sfântul Ioachim a trecut din aceste de aici, având vârsta de optzeci de ani, iar Sfânta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfântă, rugându-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecând în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, având şaptezeci şi nouă de ani.

Deci, o, cât de binecuvântaţi sunteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvântată fiică a voastră! Încă îndoit sîn-teţi binecuvântaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvântat toate neamurile şi toate seminţiile pământului. Cu drept cuvânt v-au numit pe voi Sfânta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfântă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească îna-inte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.

Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după ma-mă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Ma-than a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfântul Epifanie, în cuvântul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfântul Ioan Da-maschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: „Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mamă lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămânţa lui Solomon, iar Ili era din sămânţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dânsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavând fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămânţa fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amîndorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfântul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfântul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămânţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgându-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfânta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”

De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfântul Mucenic Ipolit, pe care Nichi-for Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Mathan preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.

Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.

Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezământul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfântul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfânta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, calcând porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfântul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei că să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintii arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.

Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.

1

Acatistul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana (9 Septembrie)

Troparul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, glasul al 2-lea:

Pomenirea Drepţilor Tăi, Doamne, prăznuind, pentru dânşii, rugămu-ne Ţie, mântuieşte sufletele noastre.

Condacul 1

Însoţirii celei de Dumnezeu alese, dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana, ca celor ce aţi născut pe Maica Vieţii noastre, binecuvântată de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, cântări de laudă aducem vouă noi, rugătorii voştri; iar voi, ca cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, păziţi-ne cu rugăciunile voastre de toate primejdiile pe noi, cei ce cântăm: Bucuraţi-vă, Părinţi de trei ori fericiţi!

Icosul 1

Îngerul cel mai întâistătător din cer a fost trimis să spună vestirea de bucurie Dreptului Ioachim, zicând: „Ioachime, Ioachime, auzitu-s-a rugăciunea ta; şi iată, femeia ta va naşte ţie o fiică de care cerul şi pământul se vor bucura”, lăudându-te pe tine şi zicând:
Bucură-te, Ioachime, mângâierea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, mijlocitorul iertării celui greşit;
Bucură-te, că rugăciunile tale au străbătut cerurile;
Bucură-te, că darul cel mai presus de lume ai dobândit;
Bucură-te, că de aceasta Anei grăbindu-te ai vestit;
Bucură-te, că şi acesteia, de asemenea, i s-au descoperit;
Bucură-te, luminătorul cel cu raze veselitoare;
Bucură-te, aducătorule de roadă mântuitoare;
Bucură-te, că ai odrăslit din seminţie împărătească;
Bucură-te, că ai mărit vrednicia arhierească;
Bucură-te, cel ce ai întrecut cu darul pe Avraam;
Bucură-te, cel prin care întristarea nerodirii s-a pierdut;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!

Condacul al 2-lea

Văzându-se Dreptul Ioachim defăimat din pricina nerodirii, s-a depărtat în pustie, cu post şi cu lacrimi rugându-se lui Dumnezeu, de la Care câştigând darul cel mai presus de lume, s-a bucurat cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Sfatul cel mai înainte de veci venind să se plinească, a fost trimis de la Dumnezeu Arhanghelul cel mai întâistătător să vestească bucurie Sfintei şi Dreptei Ana, zicând: „Ana, Ana, s-a auzit rugăciunea ta; şi iată, vei naşte pe Născătoarea de Dumnezeu Maria, prin care lumea se va mântui”, lăudându-te pe tine şi zicând:
Bucură-te, Ana, aşteptarea cea mult dorită de strămoaşa Eva;
Bucură-te, lună care ai risipit negura întristării;
Bucură-te, grădină de Dumnezeu sădită;
Bucură-te, că ai odrăslit floarea cea neveştejită;
Bucură-te, că de naşterea ta lumea s-a bucurat;
Bucură-te, că prin tine stârpiciunea s-a dezlegat;
Bucură-te, ceea ce ai hrănit pe hrănitoarea Vieţii;
Bucură-te, mângâierea celor necăjiţi;
Bucură-te, bogăţia celor lipsiţi;
Bucură-te, că prin tine s-a făcut începătura darului;
Bucură-te, că prin naşterea ta s-a stins datoria păcatului;
Bucură-te, Ana, maică prealăudată!

Condacul al 3-lea

Văzându-se pe sine Sfânta şi Dreapta Ana întru întristarea nenaşterii de prunci, plângând cu amar în grădina sa, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne al Puterilor, Cel ce ştii ocara nerodirii, dezleagă-mi stârpiciunea, că roada pântecelui meu în dar o aduc ţie”, lăudându-Te şi cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Alergat-a Ioachim în Ierusalim la Biserica Domnului, după ce i-a grăit lui Arhanghelul, şi aflând pe soţia sa, i-a spus vestirea cea de bucurie; şi au mulţumit împreună lui Dumnezeu pentru mila aceasta, pentru care şi noi îl lăudăm pe dânsul, zicând:
Bucură-te, bătrânule de Dumnezeu iubit;
Bucură-te, Prealăudate Părinte al Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, sfeşnicul lui Dumnezeu cel în fapte bune îmbătrânit;
Bucură-te, cel ce din coapsele tale ai îmbogăţit lumea;
Bucură-te, pomul psalmistului ale cărui frunze nu au căzut;
Bucură-te, că întru tine s-a plinit proorocirea;
Bucură-te, cu tu pe toţi părinţii ai întrecut;
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi părinte Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, rădăcina sadului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, că ai odrăslit din neamul împărătesc;
Bucură-te, că ai bineplăcut lui Dumnezeu pe pământ;
Bucură-te, că ai împodobit Ierusalimul cel de sus cu odrasla ta;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!

Condacul al 4-lea

Înţelegând bătrânul sfatul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc, intrând în biserică împreună cu soţia sa, cea de Dumnezeu înţelepţită, şi închinându-se, a cântat laudă: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind rudeniile Dumnezeieştilor Părinţi că a mărit Domnul mila Sa faţă de dânşii, au alergat lăudând într-un glas pe preaînţeleapta Ana, zicând:
Bucură-te, ceea ce ai prefăcut în bucurie lacrimile Evei;
Bucură-te, că întru naşterea ta îngerii dănţuiesc întru veselie;
Bucură-te, corabia care porţi pe porumbiţa ce vesteşte încetarea potopului;
Bucură-te, măslin plin de roadă în casa Domnului;
Bucură-te, ceea ce porţi scaunul împăratului;
Bucură-te, că prin naşterea ta se surpă împărăţia iadului;
Bucură-te, ţarină bine roditoare;
Bucură-te, holdă hrănitoare a săracilor;
Bucură-te, podoaba şi lauda maicilor;
Bucură-te, ajutătoarea şi mângâierea celor sterpe;
Bucură-te, cămara împărătesei îngerilor;
Bucură-te, vistieria mângâierii celor păcătoşi;
Bucură-te, Ana, maică prealăudată!

Condacul al 5-lea

Steaua cea cu strălucire dumnezeiască răsărind din pântecele tău cel preafericit, Ana de Dumnezeu iubită, vesteşte bucurie la toată lumea şi pe toţi îi îndeamnă a cânta cu un glas: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând Dumnezeu-Cuvântul zidirea Sa chinuită de tiranul diavol şi voind a-Şi pregăti pe pământ cămară însufleţită, pe tine, Ioachim, te-a chemat la o vrednicie ca aceasta, ca din coapsele tale să răsară Mireasa cea Preacurată; pentru aceasta grăim ţie:
Bucură-te, sadul creştinătăţii cel preastrălucit;
Bucură-te, începătorul darului cel preamărit;
Bucură-te, că din sămânţa ta s-a lucrat cortul cel însufleţit;
Bucură-te, că acesta mai desfătat decât cerurile s-a arătat;
Bucură-te, meşter înţelept care ai întrecut pe Solomon;
Bucură-te, că fiica ta s-a făcut Biserică a lui Dumnezeu;
Bucură-te, rădăcina pomului vieţii;
Bucură-te, temelia turnului credinţei;
Bucură-te, râu care ai adus pe mărgăritarul cel de mult preţ;
Bucură-te, că pe acesta în Sfânta Sfintelor l-ai pus;
Bucură-te, cel ce ai primit făgăduinţa prin arhanghel;
Bucură-te, că prin aceasta s-a plinit sfatul cel mai înainte de veci;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!

Condacul al 6-lea

După zilele acelea, încredinţându-se Ioachim că făgăduinţa cea dată lui prin arhanghel s-a plinit, aducând jertfă şi arderi de tot, a fost binecuvântat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de un dar mare că acesta şi împreună au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Apropiindu-se zorile mântuirii neamului omenesc, născut-ai, Sfântă şi Preafericită Ana, pe prunca cea făgăduită ţie de la Dumnezeu, pe pururea Fecioara Maria; pentru aceasta te lăudăm:
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Împărăteasa cerului;
Bucură-te, lâna cea preacurată din care s-a ţesut cortul împăratului;
Bucură-te, mijlocitoarea iertării şi a darului;
Bucură-te, steaua Nazaretului cea mult luminoasă;
Bucură-te, podoaba Bisericii cea preafrumoasă;
Bucură-te, lauda patriarhilor şi a drepţilor;
Bucură-te, maica nădejdii creştinilor;
Bucură-te, chivot purtător de tăbliţa darului;
Bucură-te, cuibul porumbiţei raiului;
Bucură-te, stâlpul cel neclintit al Bisericii;
Bucură-te, reazemul cel nemărginit al credincioşilor;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe cea făgăduită lumii;
Bucură-te, Ana, maică prealăudată!

Condacul al 7-lea

Vrând dumnezeiasca Ana să-şi plinească făgăduinţa, a adus pe prunca cea dăruită ei de Dumnezeu în Biserica Domnului şi în Sfânta Sfintelor a aşezat-o pe ea, ca ziua şi noaptea să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Arătat-a făptură nouă Stăpânul tuturor, din dreptul Ioachim răsărind pe înnoitoarea Evei şi mieluşeaua cea mai înainte vestită de prooroci; pentru aceea auzi de la noi aşa:
Bucură-te, păstrătorul tainelor celor nespuse ale lui Dumnezeu;
Bucură-te, plinitorul sfaturilor Lui celor nepătrunse;
Bucură-te, lucrătorul cămării de mire celei preacurate;
Bucură-te, părintele miresei celei cu totul neîntinate;
Bucură-te, că fiica ta a născut pe Hristos Domnul;
Bucură-te, că tu pentru aceasta de toată lumea eşti lăudat;
Bucură-te, plinitorule al Legii;
Bucură-te, începătorule al darului;
Bucură-te, grabnic ajutător al celor neroditori;
Bucură-te, călduros mijlocitor al păcătoşilor;
Bucură-te, temelia cea neclintită a Bisericii;
Bucură-te, pavăza cea nebiruită a credinţei;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!

Condacul al 8-lea

Văzând naşterea din făgăduinţă dăruită de Dumnezeu lui Ioachim şi Anei, să ne ridicăm mintea la cer şi să cântăm cu bucurie laudă Celui care a arătat cele preaslăvite, zicând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul după legile firii a fost naşterea ta, Ana Prealăudată; dar fiica ta, născând pe Dumnezeu-Cuvântul, a rămas fecioară; pentru aceasta te lăudăm pe tine, zicând:
Bucură-te, ceea ce ai născut pe lauda fecioriei;
Bucură-te, că prin fiica ta s-a plătit datoria strămoaşei;
Bucură-te, că ai purtat în braţele tale pe fiica Părintelui ceresc;
Bucură-te, că printr-însa s-a făcut mântuirea neamului omenesc;
Bucură-te, că din sânii tăi ai hrănit pe Împărăteasa făpturii;
Bucură-te, ceea ce ai născut după făgăduinţă pe Maica luminii;
Bucură-te, liman de scăpare a celor credincioşi;
Bucură-te, grabnică tămăduire a celor neputincioşi;
Bucură-te, lauda cea preamărită a dreptcredincioşilor;
Bucură-te, podoaba preastrălucită a arhiereilor;
Bucură-te, munte înalt care nu te ascunzi de la năzuinţa noastră;
Bucură-te, acoperământul celor ce se roagă ţie cu credinţă;
Bucură-te, Ana, maică prealăudată!

Condacul al 9-lea

Nu pricepem de unde vom începe a-ţi aduce laudă, maică preafericită, sau cu ce cununi te vom încununa pe tine, care ai născut pe Împărăteasa cerului şi a pământului; numai să lăudăm cu umilinţă pe Dumnezeul minunilor, cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Zicerile sfinţilor prooroci cele din descoperire dumnezeiască văzându-le plinite şi stând lângă scaunul Dumnezeirii, preafericite Ioachim, auzi-ne pe noi, care grăim ţie:
Bucură-te, că te desfătezi cu heruvimii în lumina cea necuprinsă;
Bucură-te, că vezi scaunul cel preaînalt dăruit fiicei tale;
Bucură-te, că dânsa a fost învrednicită a şedea de-a dreapta Fiului său;
Bucură-te, locuitorul Ierusalimului celui de sus;
Bucură-te, cel ce nu ne uiţi pe noi, rudele tale cele de jos;
Bucură-te, cel ce petreci cu arhanghelii;
Bucură-te, împreună-vorbitorule cu apostolii;
Bucură-te, veselia mucenicilor şi a cuvioşilor;
Bucură-te, lauda patriarhilor şi a proorocilor;
Bucură-te, luminătorul Legii şi al darului;
Bucură-te, vestitorule de bucurie celor din ascunzătorile iadului;
Bucură-te, cel prin care începe plinirea făgăduinţei de mântuire;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuiască lumea împodobitorul tuturor, în lume, căreia fusese făgăduit, a venit; şi întrupându-Se din sângiuirile cele preacurate ale fiicei tale celei cu totul nevinovate, Preafericite Ioachime, ne-a răscumpărat pe noi din robia diavolului; pentru aceasta cântăm cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid de apărare eşti credincioşilor şi turn de scăpare tuturor celor ce aleargă la tine, Ana, cea cu nume de împărăteasă; că prin mijlocirea ta se mântuiesc cei ce te laudă pe tine, zicând:
Bucură-te, ceea ce în chip nemijlocit vezi frumuseţea Dumnezeirii;
Bucură-te, ceea ce necontenit sădeşti pentru noi darul mântuirii;
Bucură-te, că de naşterea ta s-au îngrozit puterile iadului;
Bucură-te, că printr-însa s-au deschis nouă uşile raiului;
Bucură-te, că vezi întru veselie pe fiica ta cea preabinecuvântată;
Bucură-te, că, născând-o pe ea, de toată lumea eşti prealăudată;
Bucură-te, ceea ce ai crescut pe viţa cea adevărată;
Bucură-te, că aceasta a odrăslit pe strugurele vieţii;
Bucură-te, fântână de daruri izvorâtoare;
Bucură-te, rază aducătoare de bucurie;
Bucură-te, ceea ce ai născut căruţa cea purtătoare de fulger;
Bucură-te, că ai purtat scaunul cel împodobit cu chipul Soarelui;
Bucură-te, Ana, maică prealăudată!

Condacul al 11-lea

Pereche preafrumoasă şi însoţire de Dumnezeu aleasă, Ioachim şi Ana, cei ce sunteţi acum străluciţi cu dumnezeiască lumină şi vă veseliţi cu îngerii şi împreună cu fiica voastră cea de Dumnezeu dăruită, aduceţi-vă aminte de noi cei de pe pământ, care cântăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Sfeşnic purtător de lumină te are Biserica pe tine, dumnezeiescule Părinte Ioachim, care îndreptezi spre cunoştinţa cea dumnezeiască pe toţi cei ce cu dor te laudă pe tine, zicând:
Bucură-te, luminătorul celor ce sunt în întunericul necunoştinţei;
Bucură-te, cârmuitorul cel bun al celor ce înoată în marea vieţii;
Bucură-te, grabnicule ajutător al celor ce sunt în primejdii;
Bucură-te, dulce mângâietor al celor întristaţi;
Bucură-te, cel ce uşurezi necazurile vieţii celei grele de purtat;
Bucură-te, ajutătorul cel preaînalt al mântuirii;
Bucură-te, nădejdea neînfruntată a celor ce te cheamă pe tine;
Bucură-te, îndemnătorul celor însoţiţi către fapte bune;
Bucură-te, temelia însoţirii celei de Dumnezeu rânduite;
Bucură-te, rădăcina mlădiţei celei neveştejite;
Bucură-te, iertarea celor ce mult au greşit;
Bucură-te, ridicarea strămoşilor;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!

Condacul al 12-lea

Podoabă de mare cuviinţă a câştigat Biserica prin pomenirea voastră, prealăudaţilor părinţi; pentru aceea vă rugăm, pomeniţi-ne pe noi înaintea lui Dumnezeu, şi din toate nevoile izbăviţi-ne pe noi, cei ce cu dragoste vă lăudăm pe voi, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Lăudând naşterea ta cu cântări de Dumnezeu insuflate, Ana, de trei ori fericită, slăvim pe Cel ce cu un dar ca acesta te-a învrednicit pe tine şi cu dragoste grăim ţie:
Bucură-te, ceea ce ai odrăslit pe viţa mlădiţei celei neveştejite;
Bucură-te, că ai născut pe Maica Luminii celei de negrăit;
Bucură-te, ceea ce mijloceşti nouă bunătăţile cereşti;
Bucură-te, ceea ce eşti dăruitoare îmbelşugată şi de cele pământeşti;
Bucură-te, lauda cea mult-strălucită a femeilor;
Bucură-te, cununa cea neveştejită a maicilor;
Bucură-te, născătoarea prealăudată a Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, soţie bineplăcută lui Dumnezeu;
Bucură-te, ascultătoare blândă a celor ce te cheamă pe tine;
Bucură-te, cea care împlineşti cererile cele bune ale credincioşilor;
Bucură-te, bogăţia săracilor şi a văduvelor;
Bucură-te, ceea ce eşti vindecare a neputincioşilor şi a bolnavilor;
Bucură-te, Ana, maică prealăudată!

Condacul al 13-lea

O, preafericită însoţire a dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana, cei ce staţi lângă scaunul Dumnezeirii, primind laudele acestea ale noastre, izbăviţi-ne cu rugăciunile voastre de chinurile cele veşnice şi de toată ispita, ca împreună cu voi să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerul cel mai întâistătător din cer…, Condacul 1: Însoţirii celei de Dumnezeu alese…,

Icosul 1

Îngerul cel mai întâistătător din cer a fost trimis să spună vestirea de bucurie Dreptului Ioachim, zicând: „Ioachime, Ioachime, auzitu-s-a rugăciunea ta; şi iată, femeia ta va naşte ţie o fiică de care cerul şi pământul se vor bucura”, lăudându-te pe tine şi zicând:
Bucură-te, Ioachime, mângâierea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, mijlocitorul iertării celui greşit;
Bucură-te, că rugăciunile tale au străbătut cerurile;
Bucură-te, că darul cel mai presus de lume ai dobândit;
Bucură-te, că de aceasta Anei grăbindu-te ai vestit;
Bucură-te, că şi acesteia, de asemenea, i s-au descoperit;
Bucură-te, luminătorul cel cu raze veselitoare;
Bucură-te, aducătorule de roadă mântuitoare;
Bucură-te, că ai odrăslit din seminţie împărătească;
Bucură-te, că ai mărit vrednicia arhierească;
Bucură-te, cel ce ai întrecut cu darul pe Avraam;
Bucură-te, cel prin care întristarea nerodirii s-a pierdut;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!

Condacul 1

Însoţirii celei de Dumnezeu alese, dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana, ca celor ce aţi născut pe Maica Vieţii noastre, binecuvântată de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, cântări de laudă aducem vouă noi, rugătorii voştri; iar voi, că cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, păziţi-ne cu rugăciunile voastre de toate primejdiile pe noi, cei ce cântăm: Bucuraţi-vă, părinţi de trei ori fericiţi!

şi se face otpustul.

1

Canon de rugăciune către Sfinţii şi Drepţii Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana (9 Septembrie)

Troparul Sfinţilor şi Drepţilor Dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana, glasul al 2-lea:

Pomenirea drepţilor Tăi, Doamne, prăznuind, printr-înşii ne rugăm Ţie, mântuieşte sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmos: Întru adânc a aşternut…

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Făclia Care a strălucit pe Soarele Cel Înţelegător, Cel Ce trupeşte a Răsărit dintr-însa, cu strălucirea faptelor bune fiind împodobiţi, v-aţi învrednicit a o naşte, Sfântă Ana, ceea ce eşti de Dumnezeu Înţelepţită şi Sfinte Ioachim Preamărite.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu privire nemişcată, în tot chipul către Dumnezeu, Dumnezeiescul Ioachim şi Fericita Ana, rugându-se au născut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care covârşeşte toată făptura cu sfinţenia.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vieţuind cu fericită petrecere, mai cinstiţi decât toţi părinţii pământeşti v-aţi arătat şi Dumnezeieşti părinţi printr-însa v-aţi făcut; ca unii care aţi născut pe Fecioara cea fără de prihană.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Preafericitul Ioachim şi Mărita Ana au născut Începătura mântuirii tuturor, pe cea fără prihană şi Preacinstită, de Dumnezeu Născătoarea; care, pentru buna cinstire, ca o răsplătire de la Dumnezeu dăruită le-a fost.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Pe piatra credinţei…

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Stearpă fiind şi de fii lipsită şi cu lacrimi pe Ziditorul rugând, pe Singura cea Binecuvântată te-ai învrednicit a o naşte, de Dumnezeu primită Sfântă Ana, strigând: nu este Sfânt fără numai Tu, Doamne.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeiescul Ioachim, cel însoţit cu bogăţia Dumnezeiescului bun dar, s-a învrednicit a naşte pe Solitoarea mântuirii omeneşti; către care strigăm: nu este fără prihană, fără numai tu, Stăpână.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Să lăudăm preacinstita însoţire din care ne-a strălucit nouă Fecioara cea mai Sfântă decât toate făpturile; că pe Dumnezeu a născut, către Care strigăm: nu este Sfânt fără numai Tu, Doamne.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Din defăimarea nerodirii mântuindu-se Sfânta Ana, a născut pe Născătoarea de Dumnezeu, care cu preamărire a făcut să înceteze defăimarea Evei; către ea strigăm: nu este fără prihană, fără numai tu, Stăpână.

Irmosul: Pe piatra credinţei întărindu-mă, deschis-ai gura mea asupra vrăjmaşilor mei, că s-a veselit duhul meu a cânta: nu este Sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este Drept, afară de Tine, Doamne.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Venit-ai din Fecioară…

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Bucurându-se Sfântul Ioachim, de Dumnezeu Înţelepţitul, primeşte pe Fecioara din cea stearpă, prin care nerodirea cea lumească s-a dezlegat cu naşterea cea Feciorească.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Preafericitul strămoş al lui Hristos Sfântul Ioachim, acum ne pune nouă înainte ospăţ duhovnicesc, căci a născut pe Maica lui Dumnezeu şi Fecioara cea cu totul fără de prihană.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Din dar odrăsleşte cea care a mântuit de moarte şi de stricăciune pe oameni, ca o Maică a lui Dumnezeu; din care Cuvântul Cel pururea Veşnic, în chip de negrăit, S-a Întrupat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Din rădăcina lui Iesei a odrăslit Toiagul, ce a purtat Floarea, care a umplut pe tot omul de mirosul cu buna mireasmă a Dumnezeirii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Îndreptează viaţa mea, Născătoare de Dumnezeu, cu Dumnezeieştile porunci ale Cuvântului ce S-a Întrupat din tine; şi la lumină mă întrupează, Fecioară Maică Marie, Dumnezeiască Mireasă.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Mijlocitor Te-ai făcut..

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Înţeleaptă însoţire, Sfinţii Ioachim şi Ana, cu raza curăţiei fiind luminaţi, au născut nouă pe cea care, cu Dumnezeiasca strălucire a Fecioriei, a împodobit firea omenească cea neroditoare.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cinstita căsătorie şi însoţirea cea de Dumnezeu înţelepţită, Sfinţii Ana şi Ioachim cei Prealăudaţi, au născut pe Ceea ce s-a arătat Scaun Dumnezeiesc prin Feciorie, Celui Ce ţine toate cu Palma Sa cea Atotputernică.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Drepţii Ioachim şi Ana, cu Dumnezeiesc gând vieţuind, s-au învrednicit a naşte în chip luminat Uşa cea Purtătoare de Lumină, ce a Răsărit de sus spre îndreptarea celor rătăciţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe Tăbliţa Legii celei noi cea de Dumnezeu scrisă, în care dezlegarea păcatelor Legii vechi Dumnezeiescul Cuvânt de demult mai înainte a însemnat-o, ca dintr-o piatră acum a tăiat-o din cea stearpă, cu voinţa Atotţiitorului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu raza ta, Maica lui Dumnezeu, mintea mea cea întunecată cu păcatul, binevoieşte, Fecioară, a o lumina, risipind negura necunoştinţei şi a greşelilor mele; că nu ştim afară de tine pe altă Păzitoare.

Cântarea a 6-a.

Irmos: În adâncul greşelilor…

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfânta Ana cea mai înainte stearpă, din Dumnezeiesc Dar primind în pântece ca o Sămânţă Prearoditoare, s-a învrednicit a naşte pe Prunca, ce toată făptura covârşeşte cu sfinţenia.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Acum cea stearpă născând cu voia lui Dumnezeu, ne învaţă a crede că Fecioara a născut fără poftă trupească pe Însuşi Dumnezeu, Cel Ce aşa a binevoit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Luminându-se Proorocul Isaia cu Duhul, a văzut de demult pe Fecioara ce s-a născut din Sfinţii Ioachim şi Ana, Carte Nouă Închipuită, în care s-a scris Cuvântul Întrupat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Înaintea minunii merge minunea, căci cu darul Dumnezeiesc cea stearpă mai înainte a născut Fecioară, pe Ceea ce prin naşterea sa, s-a arătat nouă Solitoare mântuirii.

Irmosul: În adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel neurmat: din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Căutând cele de sus…

Veseleşte-te acum, Sfântă Ana, dezlegându-te din legăturile nerodirii şi hrăneşte pe cea Preacurată, chemând pe toţi să laude pe Acela Ce a dăruit din pântecele ei oamenilor, pe Singura Maică ce nu ştie de bărbat.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Porunca cea potrivnică…

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Din rădăcina lui David cel de Dumnezeu înţelepţit, odrăslind sfânta însoţire, Toiagul cel Preasfinţit, lumii a născut pe Fecioara cea Preacurată, pe Floarea cea Preasfinţită, care a Răsărit nouă pe Hristos fără de sămânţă.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Născătoarea de Dumnezeu, Făclia mea Mult Luminoasă, Dumnezeiasca Ana, ca un Sfeşnic Strălucitor, ca aurul purtând-o, a luminat toată lumea prin Dumnezeiasca Lumină, cu Razele Fecioriei celei Strălucitoare.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Măriţilor strămoşi ai lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Care S-a Întrupat pentru mila Sa Cea negrăită din Fiica voastră cea de Dumnezeu Înţelepţită, acum mie celui ce năzuiesc spre voi, cereţi dezlegare de greşeli.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca cei ce sunteţi mai presus decât alţi părinţi, aţi născut pe Ceea ce stăpâneşte toate făpturile, pe Preacurata Maria, care a născut pe Dumnezeu Întrupat, Cel Ce S-a făcut asemenea nouă din milostivirea Sa cea multă.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Pe Dumnezeu, Care S-a pogorât…

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cinstitul Ioachim şi Sfânta Ana, cea de Dumnezeu Înţelepţită, prin bogăţia faptelor bune, s-au învrednicit a naşte pe Împărăteasa Fecioara, cea Împodobită cu Mărire Dumnezeiască, pe care toată făptura o laudă, ca pe Născătoarea de Dumnezeu.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Toiag de putere prin voi, iubitorilor de Dumnezeu, a fost trimis nouă Mireasa cea Preacurată, prin care în mijlocul vrăjmaşilor celor fără de lege biruim, meşteşugirile lor călcându-le.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Prin preasfinţita voastră însoţire ni s-a dăruit nouă Armă de biruinţă de la Dumnezeu; cu care acum noi, credincioşii, ne încununăm, biruind pe cei potrivnici, pururea lăudând pe Ceea ce a născut pe Dumnezeu, pe Curata Fecioara Maică.

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Părinţii tăi cei străluciţi, cu vărsările de lumină ale Celui Ce S-a Întrupat din tine pentru noi, să ne fie nouă solitori de bunătăţile cele cereşti, o, Stăpână, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu puterea lui Dumnezeu, deschizându-se pântecele cel sterp, rodeşte nouă pe Fecioreasca Uşă, cea cu totul luminată prin care a venit la cei de pe pământ Cuvântul, Întrupându-Se în chip de negrăit.

Irmosul: Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînâlţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Dumnezeu, Care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evreieşti şi văpaia în răcoreală a prefăcut-o, ca pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Fiul Părintelui…

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu un cuget şi cu un suflet la faptele cele bune fiind, o, preacinstiţi părinţi ai Preacuratei Fecioare, rugaţi-vă, ca să se mântuiască cei ce cu osârdie săvârşesc mărită pomenirea voastră.

Stih: Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Stricăciunea morţii aţi oprit, măriţilor, născând pe Maica Vieţii, Ceea ce ne-a scăpat de osândă şi Solitoare de nădejdea Vieţii celei fără de moarte, prin credinţă, s-a arătat nouă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cel frumos ca soarele, Dreptul Ioachim, împreunându-se cu Sfânta Ana cea de lumină purtătoare ca o lună, a născut Lumina Fecioriei, prin care Raza Dumnezeieştii Fiinţe, cu Trupul după Ipostas unindu-se, ne-a strălucit nouă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu întreagă înţelepciune şi cu dreaptă credinţă vieţuind, fericiţilor, desfătării celei negrăite părtaşi v-aţi făcut, învrednicindu-vă a vedea pe Dumnezeu care S-a arătat prin voi lumii. Pe Acela rugaţi-L să mântuiască sufletele noastre.

Irmosul: Fiul Părintelui Celui fără de început, Dumnezeu şi Domnul, Întrupându-Se din Fecioară, S-a arătat nouă, ca să lumineze cele întunecate şi să adune cele risipite. Pentru aceasta, pe Născătoarea de Dumnezeu cea Prealăudată o mărim.

SEDELNA, glasul al 5-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună…

Sfinţii şi Drepţii Ioachim şi Ana prăznuind lui Dumnezeu, vrednic Dar au aflat şi au născut Rod Biserica cea de Dumnezeu Primitoare, pe Fecioara şi Maica lui Dumnezeu; pe cea Singură Binecuvântată; care se roagă neîncetat să se mântuiască sufletele noastre.

***

1

Rugăciune către Sfinții Părinți ai Maicii Domnului (9 Septembrie)

Cei ce ați născut pe Maica Vieții noastre, de Dumnezeu Năcătoarea și Pururea Fecioara Maria, păziți-ne cu rugăciunile voastre de toate primejdiile! Luați aminte la sărăcia noastră sufletească și trupească și îmbogățiți-ne pe noi în Dumnezeu.
Sfântă Ana, ridică sfintele tale mâini, cu care ai îmbrățișat pe Împărăteasa Cerului și a pământului, către Părintele îndurărilor și a toată mângâierea! Ca astfel, trecând cu vederea mulțimea păcatelor noastre, să ne păzească pe noi de foamete, de potop, de foc, de sabie, de venirea altor neamuri și de războiul cel dintre noi. Așează, Sfântă Ana, în inimile conducătorilor țării acesteia cele bune pentru sfintele lui Dumnezeu biserici!
Păzește pe cei ce te cheamă pe tine de moartea cea fără de veste. Apără-ne de vrăjmașii cei văzuți și de cei nevăzuți. Împacă neînțelegerile din familii, fii sprijin celor neputincioși. Celor căzuți în adâncul păcatelor, luminează-le mintea, ca să se întoarcă la pocăință. Iar în vremea plecării noastre din viața aceasta, să ne aperi pe noi de cei ce se silesc a vâna sufletele noastre.

Bucură-te, Ioachime, sfeșnicul lui Dumnezeu, cel în fapte bune îmbătrânit, prin care întristarea nerodirii s-a pierdut. Veselește-te, că Fiica ta s-a făcut Biserică a lui Dumnezeu, născând pe Hristos Domnul. Luminează-ne și pe noi spre fapte bune, cel ce ești luminătorul celor din întunericul necunoștinței, dulce mângâietor al celor întristați și îndemnătorul celor însoțiți în Sfânta Taină a Cununiei.

Bucură-te, Sfântă Ana, ceea ce ești dăruitoare îmbelșugată și de cele pământești. Veselește-te, lauda femeilor și cununa maicilor, ascultătoare blândă a celor ce te cheamă pe tine, ceea ce ne împlinești cererile cele bune, bogăția săracilor și a văduvelor!

Ne bucurăm și noi, văzând că prin nașterea ta s-a stins datoria păcatului. Fii și de acum înainte, Sfântă Ana, ajutătoarea și mângâierea celor care-și doresc copilași, grabnică tămăduire a celor neputincioși. Căci niciodată nu te-ai ascuns de la năzuința noastră! Ceea ce în chip nemijlocit vezi frumusețea Dumnezeirii, ai răsărit crinul fecioriei și ai hrănit pe Hrănitoarea Vieții. Oamenii au primit atâta mângâiere și încredințarea că vor fi răscumpărați atunci când te-au văzut pe tine alăptând pe Maica Izbăvitorului!
Sfinților și Dumnezeieștilor Părinți Ioachim și Ana, statornicia și răbdarea voastră să ne-o împărtășiți și nouă, celor nevrednici și păcătoși. Ca văzând dragostea voastră, Dumnezeu să ne dea timp de pocăință și de întoarcere. Bucurați-vă și ajutați-ne și pe noi să ne bucurăm împreună cu voi, în Împărăția Cerurilor! Amin.