Atacul gândurilor nu este păcat, ci primirea lor


Când nu ne simţim în stare să ne luptăm singuri împotriva unor gânduri atât de puternice şi de încurcate, să ne rugăm pentru ajutor la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi pentru că mândria este întotdeauna terenul propice unde se înrădăcinează şi biruiesc gândurile viclene, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne smerim în permanenţă.
Ai foarte multă grijă să nu te-apuci de nevoinţe trupeşti şi sufleteşti care sunt peste puterile tale. Şi pentru că eşti chinuit de gânduri viclene, află că simplul lor atac nu este păcat. Prin acest atac este încercată calitatea voinţei şi a puterii noastre de a ne lupta. Suntem liberi să cedăm în faţa gândurilor sau să le îndepărtăm. Dar dacă, după atac, primim gândul demonic, ce se amestecă în noi cu patima corespunzătoare lui, deja am păcătuit şi trebuie să ne pocăim.
Când nu ne simţim în stare să ne luptăm singuri împotriva unor gânduri atât de puternice şi de încurcate, să ne rugăm pentru ajutor la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi pentru că mândria este întotdeauna terenul propice unde se înrădăcinează şi biruiesc gândurile viclene, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne smerim în permanenţă.
(Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 104-105)

​Sf. Nicodim Aghioritul: Leapădă-te de orice voinţă a ta şi pune-o înaintea lui Dumnezeu


De aceea, să avem la îndemână multe ziceri pentru virtutea la care ne nevoim, pe care să le folosim, repetându-le toată ziua şi mai ales când ne va ataca antipodul virtuţii ce căutăm.
De pildă, dacă ne silim a deprinde răbdarea, putem rosti aceste ziceri şi altele asemenea: „Bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere” (Pilde 14, 31).
În Psalmi 9,18: „Răbdarea săracilor nu va pieri niciodată”; „Vai celor ce aţi pierdut răbdarea!” (Sirah, 2, 15); „Mai bun este cel îndelung răbdător, decât bărbatul puternic” (Proverbe 16, 34);
„Cel ce-şi stăpâneşte mânia e mai bun decât cel ce cucereşte o cetate”. „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19);
„Prin răbdare să alergăm la lupta pusă înainte” (Evrei 12); „Iată fericim pe cei ce au răbdat” (Iacob 5, 11); „Fericit bărbatul care rabdă ispită” (1, 12); „Iar răbdarea să fie desăvârşită; aveţi nevoie de răbdare” (1, 4 şi 10, 36).
Tot astfel putem rosti şi această rugăciune mică:
„O, Dumnezeul meu, când se va înarma inima mea cu arma răbdării? Când voi trece prin ispită fără a-mi tulbura inima, ca să dau bucurie Dumnezeului meu? O, iubitele mele suferinți ce mă faceţi asemenea Domnului meu Iisus, cel ce a pătimit pentru mine! O, Iisuse, singura viaţă a sufletului meu! Ajunge-voi oare a odihni între mii de suferinţe pentru mărirea ta? Voi fi fericit, dacă în mijlocul focului necazurilor mă voi aprinde de dorinţa de a suferi chinuri mai mari!”.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 128)
* * *

După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.
Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.
Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieţi.
Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.
Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi nevoinţă nu-ţi aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.
De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii lui.
Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 99-102)
* * *

Când diavolul ţine pe cineva în robia păcatului, el este mai zelos decât la orice a-l orbi şi a-l scoate din orice gând bun care l-ar face să-şi cunoască viaţa lui cea nenorocită. Nu numai că îl scoate din orice gând ce l-ar duce la convertire şi la pocăinţă, punându-i în mintea lui alte gânduri rele şi potrivnice, ci şi cu uneltiri gata şi cu prilejuri imediate îl face să cadă adesea în acelaşi păcat ori în altele mai mari. Din acestea mizerabilul păcătos iese mai întunecat şi mai orbit, încât această orbire îl aruncă în prăpastia păcatului şi de la starea de compătimire, de la orbire trece la un păcat mai mare, încât mai toată viaţa lui ticăloasă se mişcă într-un cerc vicios până la moarte, dacă Dumnezeu nu se va îngriji să-l mântuiască prin harul Său.

Deci cel ce se află în această stare nenorocită, dacă voieşte a se însănătoşi, trebuie să primească cât mai repede posibil acel gând şi acea inspiraţie care-l cheamă de la întuneric la lumină, de la păcat la pocăinţă şi trebuie să strige din toată inima către Făcătorul său: „Domnul meu, ajută-mi, ajută-mi degrabă şi nu mă mai lăsa în acest întuneric al păcatului!”.
Dar să nu înceteze a repeta această strigare şi îndată, de-i posibil să ceară ajutor şi sfat ca să se poată elibera de vrăjmaşi; iar de nu se poate ridica repede, să alerge cu toată bărbăţia la Iisus cel Răstignit, să cadă la sfintele Lui picioare cu faţa la pământ şi la Născătoarea de Dumnezeu Maria, cerând îndurare şi ajutor. In această bărbăţie stă toată biruinţa.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 106-107)

Rugati-va


Fiecare om, şi popoarele, şi Biserica, plutesc pe marea acestei vieţi, prin puterile fireşti şi suprafireşti care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihneşte, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o ameninţare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeieşti.

El este pretutindeni, păzeşte toate, toate le încălzeşte cu adierea iubirii Sale, însă de făptuit, le lasă pe făpturile Sale să făptuiască, cu puterile date de El, potrivit legilor şi rânduielilor pe care El le-a lăsat şi le păzeşte pretutindeni.

Nu făptuieşte El toate, chiar dacă toate de la El sunt şi fără El nimic nu se întâmplă. Totdeauna e gata să lucreze El Însuşi, atunci când nemărginita Sa înţelepciune şi dreptate găseşte că e de trebuinţă.
Rugăciunea pune în mişcare lucrările dumnezeieşti; dar cea mai bună rugăciune este aceasta: „Doamne! Toate le ştii, fă cu mine precum voieşti!”

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 153-1541

Simțim îndrumarea de la Dumnezeu, când suntem atenți la suflet

În Sfântul Munte, la chilia mea, uşa are o clanţă veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă uşa, şi atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deşi era uşor, şi le arătam, şi încercau şi ei, iarăşi făceau zgomot.

Aceste lucruri par simple, dar au legătură cu întreaga noastră viaţă. Cu cât vă apropiaţi de Dumnezeu, cu atât sunteţi mai atenţi, fără să urmăriţi asta, în toate lucrurile, dar şi în cele duhovniceşti. Fiind atenţi la sufletul vostru, deveniţi prin harul dumnezeiesc mai înţelepţi.

Creştinul nu trebuie să fie molâu, nu trebuie să doarmă. Oriunde ar merge, trebuie să zboare, şi cu rugăciunea şi cu imaginaţia. Şi, într-adevăr, creştinul care Îl iubeşte pe Dumnezeu poate să zboare cu imaginaţia sa. Să zboare în stele, în taină, în veşnicie, la Dumnezeu. Să fie „astronaut”. Să se roage şi să simtă că devine şi el Dumnezeu după har. Să devină puf şi să zboare cu cugetul său. Acest cuget nu este o fantezie pură. Când spunem „zboară”, nu este vorba de fantezie, este realitate, nu născocire.

Creştinul nu trăieşte „în nori”, cum se spune de obicei. El surprinde realitatea şi o trăieşte. Cele pe care le citeşte în Evanghelie şi la Părinţi le îmbrăţişează, le trăieşte, intră în amănunte, le adânceşte, face din ele viaţă. Devine un fin primitor al vestirilor de la Dumnezeu.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 239-240)

Ecumenism: Episcopul ERETIC Sofronie Drincec (ortodox) la Sinagoga „Ortodoxă” a fost reinaugurată: După câteva decenii, Oradea are din nou prim-rabin


Luni seară, toată lumea bună a oraşului a purtat kipa. Comunitatea ebraică din Oradea a reinaugurat, în faţa unor invitaţi din ţară şi străinătate, Sinagoga Ortodoxă din strada Mihai Viteazul, cunoscută şi ca Sinagoga Mare, în urma unor lucrări de reabilitare care au durat mai bine de 8 ani. Începând din această săptămână, sinagoga va fi folosită pentru slujbe religioase.

Politicieni, episcopi, rabini…

Sinagoga Mare s-a dovedit neîncăpătoare pentru cele peste 250 de persoane venite să ia parte la reinaugurarea lăcaşului de cult la invitaţia preşedintelui Comunităţii Evreilor din Oradea, Felix Koppelmann.
La eveniment au participat, printre mulţi alţii, oficialităţi locale precum subprefectul Iuliu Delorean, preşedintele Consiliului Judeţean, Pasztor Sandor, primarul Ilie Bolojan, politicieni apropiaţi comunităţii iudaice, ca deputaţii Silviu Vexler (reprezentantul comunităţii evreilor), Dorel Căprar şi Silviu Căprar (PSD), consilierul prezidenţial Sergiu Nistor, secretarul de stat Victor Opaschi, episcopii orădeni Sofronie Drincec (ortodox), Virgil Bercea (greco-catolic) şi László Böcskei (romano-catolic), dar şi reprezentanţi de seamă ai comunităţii evreieşti.
Lista invitaţilor a fost deschisă de Marele Rabin Menachem Hacohen, cel care a ocupat între anii 1997 – 2011 funcţia de Mare Rabin al României, Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, şi Stefano Oscar, director JDC Europa.

Tora, mezuza şi rabinul

Pentru ca o sinagogă să poată fi folosită ca lăcaş de cult trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să fie o clădire adecvată, să adăpostească Tora sau Sulurile Sfinte şi să aibă pe tocul din partea dreaptă a uşii Mezuza, o cutie cilindrică conţinând un pergament cu pasaje biblice pe care evreii o sărută la venire sau plecare pentru a cere protecţia divină şi, mai ales, trebuie să aibă un rabin care să strângă în jurul său comunitatea. Sinagoga Mare le îndeplineşte pe toate.
În cadrul unei ceremonii care a demarat cu intonarea imnurilor de stat ale României şi Israelului, Sulurile Sfinte au fost aduse şi instalate în lăcaşul de cult de un alai condus de marele rabin Menachem Hacohen, iar Mezuza a fost instalată de un grup de rabini și de preşedintele Comunității evreiești, Felix Koppelmann. Nu fără emoţii, pentru că au căutat minute în şir după cuie.
Ceremonia s-a încheiat după mai bine de 3 ore, prin instalarea rabinului Shrama Kav în funcția de prim-rabin al Oradiei, funcție vacantă de câteva decenii. La rândul său fiu de rabin, Shrama Kav s-a născut în Israel, şi-a desăvârşit studiile în Ţara Sfântă şi a venit la Oradea la recomandarea Marelui Rabin Menachem Hacohen. El este rabin al comunității locale de 5 ani.

„O sinagogă vie”

Începând din această săptămână, Sinagoga Ortodoxă poate fi folosită pentru slujire.

„Această frumoasă sinagogă nu mai este un loc al amintirii, ci o sinagogă vie”, a declarat Marele Rabin Menachem Hacohen. Acesta a remarcat că, deşi în Oradea mai sunt doar 700 de evrei, viaţa spirituală a comunităţii a renăscut.

„Am fost 12 ani Prim Rabin al României. Am venit după perioada comunistă. Atunci tinerii nu veneau la slujbe, comunităţile erau triste. Într-o zi am venit la Oradea şi am găsit un loc unde un preşedinte (n.r. Felix Koppelmann) făcea foarte multe pentru comunitate. Astăzi, Oradea este unul dintre puţinele locuri unde 10 oameni se roagă zilnic”, a spus Menachem Hacohen.

De altfel, potrivit preşedintelui Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer, în România există astăzi 85 de sinagogi, din care 15 au fost reabilitate în perioada de după Revoluţie. „Avem multe locuri unde sinagoga a reluat viaţa spirituală şi comunitară. O va face în continuare şi aici”, a spus Vainer.

La rândul său, Felix Koppelmann a subliniat importanţa lăcaşelor de cult în viaţa comunităţii locale. „Acolo unde apar sinagogi încep să dispară penitenciarele. E o treabă statistică. Acolo unde se deschid lăcaşuri de cult scad infracţiunile”, a spus Koppelman.

Ceremonia redeschiderii sinagogii s-a încheiat târziu, după ora 22. De altfel, un proverb evreiesc spune că: „Atunci când vorbeşte rabinul să te uiţi nu la ceas, ci la calendar”…

Dan Simai