MACELARIREA JANDARMERITEI: De ce o fata de 20 de ani este trimisa in rolul de testoasa ninja impotriva unui puhoi de barbati furiosi? Pentru ca asa este POLITIC CORECT / Ba mai mai rau: ESTE ILEGAL SA-TI FIE MILA DE EA mai mult decat de un barbat …

Sursa

 

Cand te angajezi militar si pleci in Afganistan, evident ca esti pregatit sa tragi cu arma. Si daca tragi cu arma, evident ca poti si omori pe cineva. Ca atare, evident ca iei in calcul si varianta de a fi omorat.Cand te angajezi jandarm si pleci pe stadion sau in piata publica, evident ca esti pregatit sa dai bataie. Ca atare, evident ca iei in calcul si varianta de a lua bataie. Nu discutam aici despre cat de corect sau de incorect este ca un militar roman sa plece in teatre de operatiuni de aiurea sau despre cat de corect sau de incorect este ca cei de acolo sa traga in el. De asemenea, nu discutam aici nici despre cat de corect sau de incorect este ca un jandarm sa bata sau despre cat de corect sau de incorect este ca un protestatar sa bata. Desigur ca se poate discuta, doar ca tema acestui articol este alta.

 

Asadar, asta-i regula jocului, un joc dur, care se lasa cu sange si deseori cu moarte. Repet, indiferent de parte cui este dreptatea, asa se joaca. Ce cauta insa o fata de 20 de ani intr-un asemenea film? Ca atat avea jandarmerita, conform Observator:

 

 

 

În urma analizelor efectuate la spital, medicii au anunţat că femeia-jandarm, în vârstă de 20 de ani, nu are fractură de coloană cervicală, însă are numeroase contuzii craniene şi toracice, precum şi numeroase leziuni. Toate televiziunile si ziarele vorbesc despre scenele de mai sus. De ce? Pentru ca era jandarmerita si nu jandarm. Daca era batut un jandarm barbat, nu se mai vorbea atat. Este firesc, caci este omeneste sa ai mai multa mila de o fata batuta de un grup de barbati. Putini stiu insa ca mila asta a devenit de curand … ilegala.

Se poate discuta, insa nu ne intereseaza aici motivul pentru care copila s-a angajat la jandarmi. Ne intereseaza insa motivul pentru care a fost distribuita intr-un asemenea film. De ce o fata firava este costumata in testoasa ninja si trimisa impotriva unui puhoi de barbati furiosi? De ce s-a acceptat asa ceva? Pentru ca asa este politic corect …

 

In recenta lege ce implementeaza si in Romania directivele Conventiei de la Istambul, se specifica:

 

 

 

Prin sex desemnăm ansamblul trăsăturilor biologice şi fiziologice prin care se definesc femeile şi bărbaţii.

 

Prin gen desemnăm ansamblul format din rolurile, comportamentele, trăsăturile şi activităţile pe care societatea le consideră potrivite pentru femei şi, respectiv, pentru bărbaţi.

 

Prin stereotipuri de gen se înţeleg sistemele organizate de credinţe şi opinii consensuale, percepţii şi prejudecăţi în legătură cu atribuţiile şi caracteristicile, precum şi rolurile pe care le au sau ar trebui să le îndeplinească femeile şi bărbaţii.

 

Exemplu:

 

Femeile sunt mame bune, mai sensibile, mai conștiincioase.

 

Bărbații sunt puternici. Bărbații adevărați nu plâng.

Cititi va rugam mai multe la:

http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Transparenta/IntrebariFrecvente/2017/2017-02_IF-ANES.pdf

 

In traducere, legea te obliga sa accepti ca fiind barbat o femeie care se considera barbat. Si iti interzice sa consideri barbatii ca fiind mai puternici decat femeile.

Maica Domnului în cultul Bisericii și-n inimile credincioșilor

Ne apropiem de praznicul Adormirii Maicii Domnului, care ne oferă binecuvântatul prilej de a stărui duhovnicește asupra semnifica­țiilor profunde ale sărbătorii, dar și de a ne reaminti că preacinsti­rea Maicii Domnului a reprezentat o constantă a Bisericii noastre dreptmăritoare chiar dintru începuturile ei.
Vorbind despre cultul Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu, trebuie să spunem că el debutează odată cu urarea Arhanghelului Gavriil, adresată în timpul arătării de la Nazaret, când i-a vestit că va naște pe Mântuitorul lumii: „Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine”. Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, a cinstit-o și chiar ne-a învățat cum s-o numim: „Maica Domnului”. Pruncul Ioan, aflat încă în pântecele maicii sale, „a săltat de bucurie” atunci când Maria a vizitat-o pe Elisabeta. Mântuitorul Hristos, Fiul ei, a cinstit-o în chip deosebit, fiindu-i supus și ascultător în vremea copilăriei; mai târziu, la Cana Galileii, i-a împlinit rugăciunea, săvârșind minunea înmulțirii vinului doar la stăruința Maicii Sale. Din această minunată întâmplare Biserica a numit-o pe Maica Domnului „rugătoare nebiruită”, adică nerefuzată de Hristos, Domnul. Poporul a preţuit-o încă din vremea existenţei pământești a Fiului ei și Mântuitorului nostru. O ştim din spusele femeii anonime pomenite în Evanghelia de la Luca: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii de la care te-ai hrănit!” La auzul vorbelor femeii, Domnul a întărit afirmația ei: așa este, Maica mea este fericită! Însăși Fecioara Maria a profețit: „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.
Această preacinstire, întâi într-o formă discretă, s-a manifestat public în decursul vieţii Fecioarei Maria, dar și la puțin timp după moartea sa. Aşadar, cultul Maicii Domnului a existat în Biserică chiar înainte de Sinodul III Ecumenic din anul 431 de la Efes, cunoscând apoi o dezvoltare evidentă, așa după cum ne învață Teologia răsăriteană. Prezența dintru începuturile creştinismului a cultului Maicii Domnului ne-o demonstrează și reprezentarea iconografică. O veche tradiție, confirmată în scris din sec. al VI-lea de către Teodor Citeţul, ne spune că Sfântul Luca Evanghelistul a pictat mai multe icoane închipuind-o pe Fecioara Maria și câteva icoane ale Domnului Hristos.
Ce-i drept, nu au ajuns până la noi prea multe știri despre viaţa religioasă publică a creștinilor din primele secole, din pricină că ea se desfășura cu precădere în mod tainic, ferit de ochii dușmanilor lui Hristos, în catacombe ori case particulare, spre a se evita prigoana persecutorilor. Icoanele au apărut în catacombe, sub formă simbolică şi alegorică, precum pictarea Mântuitorului în chip de miel sau de peşte. De aceea chipul Domnului Hristos şi cel al Sfintei Sale Maici nu se întâlnesc în această perioadă decât în legătură cu anumite evenimente deosebite din Noul Testament: Buna Vestire ori închinarea magilor. La începutul secolului al II-lea, Sfânta Fecioară este pictată sub înfățișarea unei femei ținând pruncul în braţe sau, în alte situații, rugându-se cu mâinile întinse spre cer ori așezată pe un scaun. Cea mai veche dintre ele, descoperită în cimitirul Priscilei, datează de la jumătatea secolului al II-lea; Născătoarea de Dumnezeu apare aici așezată, cu Pruncul în brațe, în apropierea ei aflându-se profetul Isaia cu ruloul profeției sale în partea stângă, iar cu dreapta arătând o stea, „marea lumină” pe care o prevăzuse (Isaia 9, 1). O altă icoană, din catacomba Sf. Priscila, provenind tot din secolul al II-lea, o reprezintă în momentul Bunei Vestiri, stând pe scaun, iar îngerul Gavriil binevestind. Foarte veche se crede a fi şi icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe din catacomba Sf. Agnese, originară probabil din secolul al III-lea.
Mărturii despre cinstirea Preasfintei Fecioare încă din primele momente de viață ale Bisericii ne oferă şi Sfinţii Părinţi. De exemplu, în epistolele Sfântului Ignaţiu al Antiohiei (+107) se găsesc cinci texte unde se afirmă fecioria Maicii Domnului, iar Sfinții Iustin şi Irineu îi proclamă maternitatea divină, pururea fecioria şi rolul de nouă Evă. Origen (+ 254) sublinia maternitatea ei spirituală, iar Tertulian spunea că „greșeala pe care a comis-o Eva crezând diavolului a reparat-o Maria prin credinţa ei în înger”. În viaţa Sfântului Iustin, martirizat la sfârșitul secolului al II-lea, se menționează rugăciunea către Sfânta Fecioară pentru a-i veni în ajutor. Același rol de ajutătoare şi mijlocitoare al Născătoarei de Dumnezeu reiese din rugăciunea Sf. Efrem Sirul, trăitor în veacul al IV-lea: „Prea Sfânta Doamnă, Maica lui Dumnezeu, singura prea curată, sfințește gândurile mele, stăpânește-mi simțurile, pornirile, dă-mi înțelepciune”, iar Sfântul Ambrozie al Milanului ne spune că fecioarele ce intrau în mănăstiri o luau ca pildă, considerând-o chipul desăvârșit al fecioriei.
Aceste succinte mărturii despre cultul Maicii Domnului confirmă faptul că autenticii creștini nu au uitat-o nicicând pe Sfânta Fecioară Maria. Alături de Mântuitorul Hristos, ea este prezentă nu doar în rugăciunile personale, ci şi în iconografie, în operele Sfinților Părinți, în locașurile de închinare şi spațiul liturgic al Bisericii, dar mai ales în inimile credincioșilor.
Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: ziarullumina.ro

Despre rugăciunea mintii

Rugăciunea minţii ne ajută să coborâm în adâncul existenţei noastre şi să găsim adâncul inimii, şi de atunci începe pocăinţa adâncă. Atunci ini­ma devine foarte sensibilă. Dumnezeiasca Liturghie ne ajută să intrăm în toată drama umanităţii şi să ne rugăm pentru toată durerea lumii.                                                                                                    Trăim rugăciunea lui Hristos în Ghetsimani şi răstignirea lui pe Golgota. Dum­nezeiasca Liturghie ne ajută să pătrundem în întreaga umanitate şi să ne rugăm pentru toţi cei adormiţi şi pentru toţi păcătoşii. Duhul Sfintei Liturghii este duhul dragostei jertfelnice, adâncul chenozei (micşorării, deşertării) lui Hristos, rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani, căreia trebuie să ne asemănăm.

Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie – ”Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia

1

CUM ÎNSEALĂ DIAVOLUL PE OM

În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată dracii pe oameni sa amâne pocainta.
Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.
S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: „Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?” S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a raspuns Dumnezeu.
Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude un glas: „Avva Ilarioane!” „Ce este, Doamne?” „Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni”.
El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.
Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un toiag în chip de balaur.
Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai, numai cete dracesti.
Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis „sa nu te temi”, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si statea atent.
Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:

– V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?

Si a zis unul:

– Stapâne, nu stim!

– Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea, aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în a însela sufletele oamenilor!
Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.
Atunci a iesit unul din multime si a zis:

– Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni!

– Ei, sa vedem! – Eu, zice el, îi spun omului asa: „Mai omule, mai du-te la biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!”
Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am! Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând.
Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.
Si a întrebat satana:

– Pe multi ai înselat?

– Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!

– Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.

– De ce, întunecimea ta? – Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica si mie si Lui.
L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: „Mai omule, nu poti umbla pe doua carari; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu”. Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa. „Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!”

– Ai patit asa?

– Am patit si asa!

– Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-ai raspuns bine.
Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis:

– Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul iadului ca-i prost!
L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun.
Iese altul la raport:

– Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste.

– Sa te vad, viteazule! Cum te cheama?

– Scarabuta ma cheama.

– Cum înseli tu pe oameni?

– Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi, daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.

– Si ai înselat multi?

– Multi am înselat!

– Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti, ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine.
Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura nevazuta.
Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: „De ce ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra imediat.
Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 14-15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai ca-si pierde nadejdea.
Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. „De ce ai facut si de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea pacate?”
Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este slava vesnica. Deci si tu – i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înseala multa lume – esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci mare folos!
Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i prost si nu stie sa însele pe oameni.
A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.
Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.
Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:

– Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.
Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai înainte si nu i-a placut lui.
Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în mijlocul poienii, si i-a spus:

– Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:

– Cum te cheama?

– Sarsaila, ma cheama!

– Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:

– Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!

– Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.

– Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.

– Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?

– Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad.
Eu atât îi spun omului: „Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost? Chiar de azi începi fapta buna?”
Daca-i copil îi spun: „Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba, doar viata trebuie traita!”
Iar daca-i tânar îi spun: „Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!”
Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! „Ce milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si maritat. Ai atâtea!”
Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: „Lasa pe alta data”. Cand vine îngerul si-i spune: „Mai, omule, fa un praznic pentru morti!” Eu îi spun: „Dar esti prost? Acum ai de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!” Îngerul vine si-i spune: „Mai, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!” Eu îi spun: „Nu posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!”
Sau vine îngerul si-i spune: „Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!” „Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!”
Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine.
Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: „Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta”. Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: „Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!”
Si-i zicem asa: „Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!” Si asa, zice, este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!
Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.
Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura; obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!
Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui: „Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!”
Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: „Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!”
Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot pamântul sa sopteasca omului la ureche: „Omule, pentru fapta buna mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete”. Si am reusit si reusesc. Du-te si vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!
Atunci satana a zis:

– Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine: „Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!”
Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.
Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta.
Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis:

– Avva Ilarioane!

– Ce este, Doamne?

– De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tale cum!
Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin!

Cuvinte de folos


Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

٭

Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.

٭

Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea şi grija faţă de supuşii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubeşte pe supusul său, toate problemele se rezolvă şi peste toate domnesc liniştea şi ordinea.

٭

Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.

٭

Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.

٭

Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.

٭

Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.

٭

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

٭

Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger. Cu alte cuvinte, pentru că răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraţionale şi cu fiarele sălbatice, legea mozaică l-a scăpat mai întâi de răutate, iar legea evanghelică a harului i-a dat apoi virtutea îngerească. Scopul celor două Testamente este îndreptarea omului.

٭

Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supra-vieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.

٭

Să invidiaţi virtutea oamenilor sfinţi, nerăutatea, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lor. Vieţile sfinţilor ne învaţă cum să ne purtăm şi ne insuflă râvnă duhovnicească. Aceşti oameni nu au strălucit atât prin minunile lor, cât prin viaţa pe care au dus-o. Viaţa lor se arată luminoasă dinaintea tuturor, atrăgând harul Duhului Sfânt. Dacă nu suntem atenţi, de multe ori minunile ne fac rău.

٭

Rugăciunile sfinţilor au o foarte mare putere atunci când ne pocăim şi ne facem mai buni.

٭

Nimeni nu poate spori în virtute dacă nu este plin de harul Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu locuieşte în suflete căldicele. Ca să dobândim har, trebuie ca sufletul nostru să aibă râvnă spre orice lucrare a lui Dumnezeu.

٭

Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli. Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti. Aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte. Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie.

٭

Cei care se află în afara Bisericii, slujind patimile şi propriile lor idei, nu pot să primească nici un adevăr al lui Dumnezeu care este mai presus de mintea omenească.

٭

Credinţa este sănătatea sufletului, în vreme ce necredinţa este cea mai rea boală.

٭

Cine se luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine. Poate că pentru multă vreme nu păţeşte nimic, căci milostivul Dumnezeu îi dă acestuia prilejul să îşi revină şi să se pocăiască. Dar dacă el nu se foloseşte din păsuirea lui Dumnezeu şi rămâne în răutatea sa, va fi pedepsit fără îndoială. Iar prin pedeapsa pe care o va primi, va fi pildă celorlalţi, care vor vedea astfel că nu este bine să lupţi împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu este cu putinţă ca cineva să scape de atotputernica Sa mână.

٭

Să te fereşti de momelile ereticilor. Află că sub pielea de oaie se ascund lupii, care cu tine se poartă cu dulceaţă şi blândeţe, însă cu Domnul luptă ca nişte fiare turbate. Fugi departe de răutăţile lor şi rămâi credincios Tradiţiei Părinţilor, adică învăţăturii şi credinţei care izvorăsc din Sfintele Scripturi.

٭

Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credinţă, pe când ereziile, înşelăciunile şi idolatria să aibă parte de linişte. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, şi pe de altă parte, să se vădească faptul că deşi prigonită, credinţa adevărată sporeşte şi se întăreşte.

٭

Aşa cum lumina nu se preface niciodată în întuneric dacă rămâne lumină, aşa şi adevărul dogmelor credinţei noastre nu va fi ruşinat niciodată, tocmai pentru că dogmele nu mint, ci sunt adevărate, şi nimic nu este mai puternic decât adevărul.

٭

Cel care vrea să afle adevărul trebuie să se cureţe mai întâi de patimi; pentru că cel care se curăţă de patimi scapă de înşelare şi cunoaşte adevărul.

٭

Nu pune pacea şi înţelegerea mai presus de adevăr.

٭

Nu avem nici un folos din credinţa noastră dreaptă, dacă ducem o viaţă păcătoasă, aşa cum nu avem nici un folos din viaţa noastră plină de virtuţi dacă nu avem credinţă adevărată.

٭

Să nu fim sălbatici şi mânioşi cu cei care ne stau împotrivă, ci să vorbim cu ei cu blândeţe. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă (2 Tim. 2, 24-25).

٭

Chiar dacă ai duce o viaţă duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent faţă de fraţii tăi care merg pe calea pierzaniei.

٭

Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.

٭

Cel care se îngrijeşte să ajute la mântuirea unui frate leneş şi să-l scoată din gheara diavolului se asemănă, atât cât îi este cu putinţă omului, cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare dintre virtuţi şi dintre izbânzi.

٭

Oamenii sunt chinuiţi cel mai mult de desfrânare şi de lăcomie.

٭

Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional.

٭

Păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli.

٭

Înainte să fie săvârşit, păcatul întunecă mintea şi înşeală gândul. Abia după ce este săvârşit îşi arată adevărata faţă, pricinuind durere neîntreruptă şi distrugând îndrăzneala conştiinţei.

٭

Lipsa măsurii în privinţa poftelor noastre este pricina tuturor relelor. De aici izvorăsc desfrânarea, lăcomia, răpirea avutului altuia, uciderile, tâlhăriile şi toată nenorocirea sufletului. De aceea, să nu căutăm să avem mai mult decât ceea ce ne trebuie cu adevărat.

٭

Începutul lenei este amânarea. De aceea, să nu lăsăm pe mâine îndreptarea noastră. Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere (Pilde 27, 1). Şi nici să spunem că o să dezrădăcinăm răul „în- cet-încet”, pentru că acest „încet-încet” nu este suficient.

٭

Trebuie să plângem pentru că în zilele noastre oamenii răi s-au înmulţit, iar relele nu îi mai ruşinează pe cei care le săvârşesc.

٭

Orice lucru se face la timpul său. Ce se face în afara timpului potrivit nu numai că este nefolositor, dar poate fi şi vătămător.

٭

Omul este o fiinţă alcătuită din două componente: una duhovnicească (sufletul) şi una materială (trupul). De aceea, omul se înrudeşte şi cu cerul şi cu pământul. Prin suflet, comunicăm cu puterile cereşti, în vreme ce prin simţurile trupului venim în contact cu cele pământeşti. În felul acesta se realizează legătura desăvârşită între cele două zidiri.

٭

Lipsa de experienţă este un mare rău. Ea ne face să nesocotim şi cele mai mari primejdii.

٭

Copacul necredinţei este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu şi este îngrăşat de patima ambiţiei.

٭

Nimeni nu este mai bun şi mai frumos la suflet decât omul simplu. Acesta este pentru oricine un prieten de nădejde.

٭

În noi este înrădăcinată cunoaşterea a ceea ce trebuie să facem şi ce nu. Dumnezeu ne-a lăsat cu libertatea de a alege între virtute şi răutate. De aceea, de fiecare dată, fie suntem recompensaţi de Dumnezeu, fie suntem pedepsiţi, după alegerea pe care am făcut-o.

٭

Nimic nu-l îndepărtează pe om mai mult de sine însuşi decât grijile de zi cu zi. Şi nimic nu-l face mai prins de grijile de zi cu zi decât neglijarea sufletului său.

٭

Cine nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu ajunge în timp să se nesocotească pe sine însuşi.

٭

Cine nu se cunoaşte pe sine însuşi este un om mândru.

٭

Cei mai mulţi oameni îi judecă pe ceilalţi pentru că nu s-au oprit asupra lor înşişi spre a-şi vedea propriile păcate. Cu toţii trecem cu vederea păcatele noastre şi ne ocupăm de ale altora. Dacă, dimpotrivă, ne-am cerceta propriile păcate, am fi mai îngăduitori cu semenii noştri şi i-am ierta mai lesne.

٭

Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai dreptul în faţa lui Dumnezeu să-i judeci.

٭

Când o lucrare, oricât de duhovnicească ar fi ea, nu se face pentru Dumnezeu, îl vatămă pe cel care o săvârşeşte.

٭

Nimic nu-l duce pe om mai aproape de trufie şi nu-l îndepărtează mai mult de ceilalţi decât credinţa că este liber şi nu are nevoie de nimeni. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât avem nevoie unul de celălalt. Chiar dacă eşti înţelept, tot ai nevoie de ajutorul semenilor tăi. Crezând că nu ai nevoie de ajutor, eşti cel mai nebun şi mai slab dintre toţi oamenii. Pentru că dacă nu ai ajutor, nu se va găsi nimeni care să te îndrepteze atunci când greşeşti în mod inevitabil în această viaţă şi, astfel, Îl vei mânia pe Dumnezeu.

٭

Să avem în casă cărţi duhovniceşti. Atunci când le citim, îndepărtăm de la noi lucrarea diavolului, suntem mângâiaţi sufleteşte şi prindem curaj ca să mergem pe calea virtuţii.

٭

Oamenii se căsătoresc din nouă motive: pentru a nu face păcate trupeşti şi pentru a deveni părinţi. Dar cel mai important dintre aceste două motive este acela de a nu face păcate trupeşti.

٭

Nunta este o mare taină. Unirea dintre bărbat şi femeie este închipuirea unirii dintre Hristos şi Biserică. De aceea, să nu te gândeşti la căsătorie în mod superficial şi nici să nu aştepţi zestre de la celălalt. Căsătoria nu este o afacere, ci o comuniune de viaţă.

٭

Rudele pricinuiesc adesea multe rele. Ele provoacă certuri şi distrug armonia dintre bărbat şi femeie.

٭

Dumnezeu a sădit în noi dorinţa trupească pentru naşterea de prunci. Astfel, părinţii dobândesc urmaşi, fără să fie, însă, cu nimic împiedicaţi să ducă o viaţă curată.

٭

În familia în care bărbatul, femeia şi copilul merg pe drumul virtuţii, acolo locuieşte şi Hristos.

٭

Atunci când bărbatul se ceartă cu femeia, familia lor este în aceeaşi situaţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul.

٭

Să facem o lege pentru noi, pentru soţiile noastre şi pentru copii: să dedicăm o zi pe săptămână în întregime ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi cugetării asupra celor auzite.

٭

Mama care, din dragoste bolnăvicioasă, vrea să-şi ţină copiii pentru totdeauna lângă ea, împotriva interesului lor, nu se poate numi mamă, ci ucigaşa copiilor săi. Mama bună şi iubitoare îi îndeamnă pe copiii ei să plece din casa părintească, atunci când trebuie, şi se desparte de ei cu linişte în suflet.

٭

Părintele iubitor care are un copil obraznic nu îl cicăleşte tot timpul, dar nici nu-l lasă cu totul nepedepsit. Însă îl pedepseşte cu măsură, ca să nu-l stârnească şi mai tare.

٭

Atunci când sufletul este stăpânit de dorinţa trupească, îi scade discernământul. De aceea, nu vede ce se află dinaintea sa, fie prăpastie, fie iad, fie primejdie, fiind robit de păcat.

٭

Ştiu că lupta pentru curăţie sufletească este foarte grea. Pentru a ne învinge poftele trupeşti, este nevoie de multă bărbăţie şi de hotărâre. Dar un asemenea lucru nu este lipsit de primejdii, pentru că omul care vrea să dobândească liniştirea trupului trebuie să păşească pe cărbuni încinşi şi să nu se ardă, şi pe sabie şi să nu se taie. Dacă nu suntem pregătiţi corespunzător, astfel încât să nu cedăm dinaintea poftelor trupeşti, ne autodistrugem repede. Astfel, avem nevoie de gând curat, de ochi atenţi, de răbdare neînfrântă, de ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, de post, de priveghere şi mai presus de toate, de harul Duhului Sfânt. În ce condiţii atragem acest har asupra noastră? Făcând tot ce ne este nouă în putinţă şi nepierzându-ne nicicând curajul.

٭

Poţi să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care sunt acestea? Nevoinţe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: „De ce ne spui toate acestea nouă, care nu suntem călugări?” Nu le spun eu, ci Apostolul Pavel: Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci şi pentru oamenii trăitori în lume.

٭

Limba este o sabie cu două tăişuri. Ascute-o ca să fie osânditoarea păcatelor pe care le săvârşeşti, şi nu o îndrepta împotriva fraţilor tăi, ca să le faci rău. Iată de ce Dumnezeu a aşezat limba în spatele buzelor şi a zidului dublu al dinţilor: ca să nu vorbească orice şi oricând. De aceea, să ne păzim gura cu făclia raţiunii, nu pentru a nu o mai deschide niciodată, ci pentru a o lăsa să vorbească numai atunci când se cuvine. Marile rele sunt pricinuite de uşurătatea cu care vorbim, pe când cele bune izvorăsc din chibzuinţa în vorbire. De multe ori, tăcerea este mai de folos decât vorba, desigur, la fel cum, în anumite cazuri, mai folositor este să deschidem gura decât să tăcem.

٭

„Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte reci – aduc în viaţa noastră toate nenorocirile, pricinuind războaie şi stricând orice lucru bun. „Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte blestemate şi murdare – au intrat în lume din cauza diavolului. Acolo unde domnesc „al meu” şi „al tău”, orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.

٭

Dacă vom iubi pacea, Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi. Dar dacă vom pricinui neînţelegeri, Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Dumnezeu nu este Domn al războaielor şi al neînţelegerilor, ci Domn al păcii. De aceea, nu te mai război nici cu Dumnezeu, nici cu semenii tăi. Să fii cu toţii împăciuitor. Nu uita cine sunt acei pe care Dumnezeu îi mântuieşte: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Făcătorii de pace se aseamănă lui Hristos. Fii şi tu făcător de pace, aşa cum este El.

٭

Biserica este loc de vindecare, nu loc de judecată a sufletelor. Biserica nu osândeşte păcatele, ci oferă iertarea lor.

٭

Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curaţi dobândesc bucuria, cei supăraţi, liniştea, iar cei mâhniţi, bucuria. În Biserică, cei chinuiţi află mângâiere, iar cei obosiţi află odihnă. Domnul spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Ce se află pe lumea aceasta mai dorit şi mai frumos ca aceste cuvinte? Domnul te cheamă în Biserică la un prânz bogat. Te ia de la chinuri la odihnă şi de la necazuri la mângâiere. Te scapă de povara păcatelor tale. El vindecă supărarea şi tristeţea prin bucurie.

٭

Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii. Biserica este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul, mai luminoasă decât soarele. Câţi nu au luptat cu ea şi nu au reuşit să o biruiască? Toţi cei care au luptat împotriva ei au fost daţi pierzaniei, pe când Biserica a urcat la cer. Biserica are o asemenea putere, încât atunci când se porneşte război împotriva ei, ea iese biruitoare, când este vorbită de rău, ea se întăreşte, iar când este batjocorită, se face mai strălucitoare ca înainte. Este rănită, dar nu cade. Este lovită de valuri, dar nu se răstoarnă. Se porneşte furtună împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi nu este biruită. Dacă te lupţi cu un om, fie vei birui, fie vei fi biruit. Dar dacă te lupţi cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Dacă Însuşi Dumnezeu a zidit-o, cine o poate urni din loc?

٭

Păcatul nu este rezultatul firii noastre, nici nu este săvârşit prin constrângere. Păcatul este o chestiune de liberă alegere. La fel stau lucrurile şi cu virtutea. Totul depinde de voirea omului şi nu de firea sa. Tocmai de aceea este posibil ca cel mai păcătos om să ajungă, prin căinţă, pe culmile frumuseţii duhovniceşti, după cum este posibil ca cel mai curat suflet, dacă nu are grijă de el însuşi, să cadă în păcate murdare, ajungând astfel la urâţenie sufletească.

٭

Tinereţea este neîmblânzită, nestatornică şi, de aceea, poate fi înşelată foarte uşor şi la fel de uşor poate aluneca înspre rău. Tânărul este ca un cal nărăvaş şi ca o fiară sălbatică. Dar dacă de mic îl insuflăm principii bune, nu va fi nevoie după aceea să ne ostenim prea mult.

٭

Cei care în tinereţile lor se îmbată de plăceri nu sunt în stare să înţeleagă mărimea necuprinsă a robirii sufletului lor.

٭

Nimeni nu este cu adevărat liber, decât acela care trăieşte pentru Hristos. Unul ca acesta s-a ridicat deasupra tuturor relelor si nu se mai teme de nimic.

٭

Cel care are în inima sa dragostea pentru cele înalte şi se hrăneşte cu nădejdea bunătăţilor veşnice nu este răpus de nici o încercare şi de nici o supărare din această viaţă.

٭

A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului.

٭

Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine, care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti.

٭

Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate.

٭

La teognosie ajungem în primul rând prin zidire, iar în al doilea rând prin conştiinţă. Cei doi „învăţători” ai noştri, zidirea la exterior şi conştiinţa în interior, ne-au fost date de la început de Dumnezeu, ca să ne înveţe fără cuvinte. Pe de o parte, zidirea ne uimeşte prin frumuseţea ei, amintindu-ne de Creator, iar pe de altă parte, glasul conştiinţei răsună în noi şi ne informează ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim, ce este rău şi ce este bine.

٭

Dumnezeul păcii şi al Universului depăşeşte cu mult puterea noastră de înţelegere. De aceea, trebuie să primim cele legate de Dumnezeu cu credinţă şi evlavie. Iar când limba nu are putere să spună cu exactitate ceea ce trebuie despre Dumnezeu, atunci să Îl slăvim, pentru că este atât de mare, încât nu poate fi cuprins de gândirea şi de raţiunea noastră.

٭

Femeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei. Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat. De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.

٭

Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forţa. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuţii cu forţa, ci numai prin propria noastră voire. Poate că mă veţi întreba: „Nu ar fi mai bine ca oamenii să devină buni cu forţa decât să rămână răi?” Nu. Pentru că cel care se face bun cu forţa nu rămâne bun pentru totdeauna. Cum scapă de constrângere, el se întoarce înapoi la răutate. Pe când cel care este bun pentru că aşa vrea el rămâne cu hotărâre pe calea virtuţii.

٭

Dacă cerţi fără măsură, faci mai mult rău decât bine. Dacă glumeşti fără măsură, mai mult întristezi decât bucuri. Aşadar, în orice situaţie, trebuie să avem măsură şi să ne ferim de exagerări.

٭

Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni şi puţini.

٭

Omul lui Dumnezeu trebuie să fie simplu şi lipsit de răutate sau viclenie, pentru că Hristos a spus: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3).

٭

Atunci când ajungi la înălţimile vieţii sfinte şi vezi cu ochii tăi bunătăţile cereşti, nici una din bunătăţile pământeşti nu te mai poate face să ameţeşti şi să cazi. Atunci, bogăţia, slava, puterea, cinstea şi orice altceva de pe pământ îţi par mici şi fără însemnătate.

٭

Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă ş sufletul smerit.

٭

Iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip. 4, 1), spune Sfântul Apostol Pavel. Cine dobândeşte bucurie de la Dumnezeu nu o mai pierde niciodată, oricât de grea ar fi viaţa sa. Celelalte surse ale bucuriei sunt schimbătoare şi temporare, iar bucuria izvorâtă din ele nu este atât de puternică încât să facă să dispară tristeţea provenită din lucrurile neplăcute. Însă bucuria care izvorăşte din evlavie, pe de o parte, ne dă sentimentul certitudinii şi stabilităţii, iar pe de altă parte, este atât de mare, încât face să dispară tristeţea, pentru că cel care are evlavie în suflet Îl iubeşte pe Dumnezeu şi se dăruieşte Lui, aflând în El izvor de fericire.

٭

Nimic nu este mai slab decât minciuna, cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Aşa cum urcă, la fel de repede şi coboară.

٭

Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească, prin neputinţa de a aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.

٭

Să nu ne intereseze nici lucrurile care se pierd, nici slava care apune, nici trupul care îmbătrâneşte, nici frumuseţea care se ofileşte, nici desfătarea care trece. Să ne adunăm toate forţele ca să slujim sufletul. Este greu să vindecăm trupul bolnav, dar să vindecăm sufletul este un lucru uşor. Ajunge să vrem lucrul acesta.

Sa nu treaca ziua fără rugaciune

Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una o ajută pe cealaltă, precum o mână pe alta. Atenţia aduce rugăciune şi rugăciunea aduce luare-aminte. Rugăciunea trebuie rostită continuu, fie cu mintea, fie cu gura. Întreruperea rugăciunii şi nepăsarea se aseamănă cu omul care merge cu arma pe umăr, în timp ce duşmanul caută să-l ucidă. (…)

Prin citire, prin grăire duhovnicească, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, în picioare, în mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă şi de aceea reacţionează atât de puternic! Rugăciunea trebuie rostită continuu, zi şi noapte, cu gura, cu mintea, cu inima. Să nu lăsăm mintea fără preocupare, ci ea să se ocupe fie cu rugăciunea, fie cu contemplarea, pentru că, altfel, vrăjmaşul îşi aşază în poziţie de bătaie toate forţele lui, ca să distrugă trezvia.
Spuneţi rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, căci aceasta sfinţeşte gura, văzduhul şi locul în care se rosteşte. Deoarece lucrarea minţii noastre este puţină, nu ni se împlinesc rugăminţile şi de aceea căutăm să ni se împlinească prin multa vorbire, prin glume, prin manifestări exterioare!

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere de Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 41-42)