Predică la Duminica a VII-a după Rusalii( Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor)


Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)
Iubiţi credincioşi,
Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.
Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).
Mîntuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe cînd sfinţii au făcut minuni numai prin darul şi puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinţii au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieşire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).
Dumnezeu însă nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate cîte voieşte le face în cer şi pe pămînt (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).
Minunile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte de Duhul Sfînt prin gura sfinţilor Săi prooroci. Aşa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfînt a arătat că Mîntuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muţilor şi vedere orbilor, zicînd: „Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va vorbi limba gîngavilor”. Iarăşi zice despre dezlegarea celor legaţi de duhuri necurate şi pentru cei orbi că va deschide ochii orbilor, şi va scoate din legături pe cei legaţi (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinţilor s-au făcut cu un scop anumit cînd a binevoit Dumnezeu şi unde a voit El (Ieşirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).
Vedem iarăşi că sfinţii au făcut minuni puţine, iar Mîntuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinţilor au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvîntul Scripturii care zice: Sfinţilor care sînt pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dînşii (Psalmi 15, 3). Sfinţii au făcut minuni şi ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36).
Să ştim că Dumnezeu a făcut, face şi va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atît în cer şi pe pămînt. În schimb, sfinţii pot face minuni şi pot prooroci numai cînd voieşte şi unde voieşte Dumnezeu. Vedem că sfinţii Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul şi puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic cînd au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfîntul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decît Ilie proorocul, n-a cunoscut scîrba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).
Vedem iarăşi că Sfîntul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post şi rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfîntul Pavel cel simplu. Sfîntul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos şi că vine să se pocăiască (a se vedea Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).
Iubiţi credincioşi,
V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu şi despre minunile sfinţilor şi am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvîrşiţi, cui voieşte şi cît voieşte El. Prin minuni Dumnezeu Îşi arată atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa faţă de oameni şi de întreaga creaţie. Scopul pentru care Dumnezeu şi sfinţii Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer şi pe pămînt, întărirea şi apărarea dreptei credinţe în lume, călăuzirea şi mîntuirea oamenilor, şi izgonirea duhurilor răutăţii dintre noi.
Minunile arată în chipul cel mai convingător şi direct că Dumnezeu este Creatorul şi Stăpînul întregii lumi, că El are milă de oameni şi aşteaptă pocăinţa lor şi că dă aceeaşi putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dînsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar cînd se află în faţa unor adevărate minuni, înseamnă că mîntuirea lor este în mare primejdie.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sînt semnul văzut al puterii şi iubirii Sale. Căci credinţa în Dumnezeu dacă nu săvîrşeşte minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune şi proorocul David: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (Psalm 76, 13). Şi în alt psalm zice: Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt toate cîte a voit a făcut (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotriveşte minunilor sau se îndoieşte de adevărul lor, acela tăgăduieşte Sfînta Scriptură, tăgăduieşte Revelaţia divină şi pe Însuşi Dumnezeu şi nu se poate mîntui pentru că nu duce nici un suflet în împărăţia lui Dumnezeu. Or, credinţa creştină şi revelaţia divină sînt întemeiate şi întărite de minuni, adică de fapte şi lucruri supraomeneşti săvîrşite de Dumnezeu mai presus de mintea şi înţelegerea noastră. Prin minuni se slăveşte Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credinţă şi se mîntuiesc.
Să ştiţi, fraţii mei, că minunile s-au făcut veşnic: şi înainte de întemeierea lumii, şi înainte de darea Legii, şi înainte de venirea lui Hristos pe pămînt, şi după întruparea Cuvîntului şi astăzi se fac minuni şi în veci se vor face şi nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sînt două: crearea lumii văzute şi nevăzute din nimic, numai prin cuvînt şi înnoirea lumii prin întruparea, naşterea Domnului din Fecioara Maria şi învierea Lui din morţi, ce nu pot fi înţelese de noi oamenii.
Ce este universul în negrăita sa frumuseţe şi ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimeşte pînă şi pe îngeri? Ce este omul, atît de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creştinismul care a biruit păgînismul şi pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morţi? Din sîngele Domnului răstignit pe Golgota şi din lumina Sfîntului Mormînt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă şi o lege nouă mărturisită şi apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creştini apostoli, ierarhi, martiri, sfinţi şi drepţi.
Într-adevăr, creştinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pămînt. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit şi Sfîntul Duh a făcut să se vestească cuvîntul şi să lucreze mîntuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit duşmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia şi să înfrîngă creştinismul. Lupta a fost şi este crîncenă, potrivnicii tot mai mulţi, jertfele tot mai mari, dar şi creştinismul tot mai tare şi de nebiruit, pentru că la cîrma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morţi.
Iubiţi credincioşi,
Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales cînd sîntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sînt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sînt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?”
Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sînt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mîntuire sau pentru că sînt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui din cauza păcatelor care îi stăpînesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sînt milostivi în dragoste şi-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceştia îi miluieşte mai mult. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.
Să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pămînteşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci. Amin.

Reclame

Predică la duminica a VII-a după Rusalii – a vindecării a doi orbi și un mut (fragment)

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi

zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)
Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu;  e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu.  Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință.
După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui  Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. Dacă alege răul, va fi retezat de la Dumnezeu și va fi mult mai jos decât necuvântătoarele.
„Trecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: Miluiește-ne pe noi Fiule al lui David”. „Fiul lui David”, Fiul Omului, fiind totodată și Fiul lui Dumnezeu, îi miluiește și îi tămăduiește. Nici n-au plecat bine orbii, acum văzând și nemaiavând trebuință de călăuză, că au și adus la Domnul un pătimitor mut și îndrăcit. Mut si îndrăcit! Nici minte având să izvodească cuvinte, nici grai să le poată rosti. Domnul nu i-a cerut acestuia credință, pentru că ce credință poate sa aibă un nebun? Sau cum să poată un mut să-și mărturisească credința? Dar Hristos a văzut credința celor care-l aduseseră pe mut la Dânsul.
Cu toate acestea, vă dați seama ce faptă uriașă: sa scoți diavolul dintr-un om, să-i descui graiul și să-l faci să vorbească deslușit! E mai mult decât un război despre care se scriu cărți. Un război poate purta oricine, dar numai Dumnezeu poate izgoni diavolul și poate da grai buzelor mute.
Ni se spune ca Domnul a scos întâi demonul și abia după aceea omul a vorbit. Acest lucru ne arată de aseme­nea ca Domnul merge întotdeauna de la suprafață în adânc, până la rădăcina răului. În om se încuibase duhul rău și duhul rău îi legase graiul. Trebuia scos întâi duhul și legăturile cu care fusese ferecat omul aveau să cadă de la sine. Domnul, așadar, scoate întâi duhul rău din om, apoi îi dă puterea înțelegerii și a vorbirii. La ce bun să fi dezlegat graiul omului cu demonul încă sălășluind în el? Să-i deschidă graiul ca sa poată diavolul dintr-însul huli împotriva lui Dumnezeu și a semenilor? Pentru ce sa scapi omul de un rău mai mic decât răul căruia îl lași pradă mai departe? Nu l-ar fi legat demonul din nou, amuțindu-l iar?
Unii se minunează; iar alții rad. Unii se bucură de bine, alții se pornesc împotriva binelui. Poporul dă slavă lui Dumnezeu, căpeteniile pomenesc pe diavol. Cei neînvățați îl numesc pe Hristos „Fiu al lui David”, iar cărturarii mândri de învățătura lor zic că-i trimisul lui Beelzebub, starostele demonilor.
Fariseii nici ei n-au tăgăduit minunea Hristos – și nu s-ar fi dat în lături s-o tăgăduiască daca ar fi avut cum, daca ar fi putut s-o ascundă sau să tocmească martori mincinoși, ca la Înviere – numai ca totul se făcuse în văzul lumii, înaintea a mulțime de norod. Ei, așadar, din nou o spunem, n-au tăgăduit minunea, ci au răstălmăcit-o după inima lor: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. I-o mai aruncaseră pe aceasta Domnului în câteva împrejurări, iar El le răspunsese fără înconjur. „Daca satana s-a sculat împotriva sa însuși… nu poate să dăinuiască”, le-a spus Domnul. Într-adevăr, cu greu și-ar putea închipui cineva, oricâtă minte ar avea – multă sau puțină – o interpretare mai ridicola, mai lipsită de noimă a faptelor lui Hristos decât cea pe care o găsesc capetele întunecate ale mai-marilor din Israel. Să scoți pe diavol cu ajutorul satanei! E totuna cu a zice: să ucizi pe tatăl copiilor cu ajutorul tatălui! Sau sa distrugi armata unui comandant cu ajutorul comandantului! Doamne Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluiește-ne pe noi! Fie ca sa învățăm a slăvi numele Tău în noi înșine, în neamul nostru și în lumea toată a celor vii și a celor morți deopotrivă; numele Tău si numele Preasfântului Tău Tata Cel fără de început, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin!

Dovedire către iudei şi eleni că Hristos este Dumnezeu

Catre iudei

Dovedire către iudei şi eleni că Hristos este Dumnezeu.
Dovedire din cele spuse despre El de către profeţi
în multe locuri

1. Mulţi oameni nu ascultă cu uşurinţă cuvântările lungi, unii din pricină că sunt trândavi din fire, alţii din pricină că se dedică întru totul grijilor lumeşti, iar alţii din pricină că sunt stăpâniţi de multă neştiinţă. De aceea, am socotit că trebuie neapărat să curm oboseala pricinuită de o cuvântare lungă, pentru ca prin scurtimea cuvântului să înlătur şovăiala celor trândavi, iar pe cei ce au groază de citit să-i fac să asculte cu multă tragere de inimă lucrarea aceasta.
De aceea, nici n-am căutat să-mi împodobesc prin cuvinte alese şi cu nume lucrarea aceasta, ci am spus lucrurilor pe numele lor, aşa, ca să fie uşor, lesne de înţeles şi de slugă, şi de slujnică, şi de văduvă, şi de negustor, şi de corăbier, şi de plugar. Voi încerca, de asemenea, pe cât îmi va fi cu putinţă, să micşorez mereu lungimea spuselor, ca să dau învăţătura în puţine cuvinte. Aceasta, pentru ca şi prin uşurinţa de înţelegere şi prin puţinătatea cuvintelor să stârnesc pofta ascultătorilor trândavi, să-i fac să-mi urmărească spusele cu uşurinţă şi fără vreo oboseală şi să aibă câştig sufletesc ţinându-le aminte.
Mai întâi voi începe lupta cu elenii. Dacă mă va întreba elenul: „ De unde se vede că Hristos este Dumnezeu?” (trebuie să ne închipuim că aceasta ne va întreba mai întâi, căci toate celelalte decurg din aceasta), nu-i voi aduce dovada din cer, nici din altele ca acestea. Într-adevăr, dacă îi voi spune că Hristos a zidit cerul, pământul, marea, n-are să primească spusa mea. Dacă îi voi spune că a înviat morţi, că a vindecat orbi, că a izgonit demoni, nici pe asta n-are s-o primească. Dacă îi voi spune că a făgăduit Împărăţia cerurilor şi bunătăţi negrăite, dacă îi voi vorbi despre Înviere, nu numai că nu-mi va asculta cuvintele, ci va râde de mine. De unde dar să-l îndrumez, mai ales dacă este un om fără carte şi neînvăţat? De unde din altă parte dacă nu din cele recunoscute îndeobşte şi fără împotrivire şi de mine, şi de el, din acelea despre care n-are nici cea mai mică îndoială. Căci, după cum am spus, nu are să se lase uşor convins dacă îi voi pune ca temei al dumnezeirii Sale facerea cerului şi celelalte.
Care este dar lucrul despre care mărturiseşte şi elenul că l-a făcut Hristos şi pe care nu-l poate tăgădui deloc? Care? Că Hristos a sădit neamul creştinilor! Într-adevăr, nu va tăgădui că Hristos a întemeiat Bisericile de pe toată faţa pământului. Pe temeiul acestora vom face dovada puterii Lui şi vom arăta că El este Dumnezeu; vom spune că nu stă în firea unui simplu om să cucerească într-un timp scurt atât de multă omenire, să cuprindă pământul şi marea şi să cheme pe oameni la astfel de lucruri, mai ales că ei erau stăpâniţi de datini şi obişnuinţe nesocotite, dar, mai bine spus, stăpâniţi de o răutate atât de mare. Şi totuşi, a avut tăria să elibereze neamul omenesc de toate acestea; nu numai pe romani, ci şi pe perşi, şi, într-un cuvânt, toate neamurile barbare. A săvârşit acestea fără să Se folosească de arme, fără să cheltuiască bani, fără să pornească oştiri, fără să dezlănţuie războaie, ci numai cu unsprezece oameni la început, oameni fără vază, de jos, neînvăţaţi, de rând, săraci, goi, flămânzi, neîncălţaţi, cu o singură haină.
Dar pentru ce spun eu: a săvârşit? A putut să convingă atâtea seminţii de oameni să cugete nu numai la cele din lumea aceasta, ci şi la cele viitoare, să rupă legile strămoşeşti, să smulgă din rădăcină datinile cele vechi, înrădăcinate de atâta amar de vreme, şi să sădească în locul lor altele, să-i abată de la nişte reguli uşoare şi să-i îndrepte spre nişte dreptare grele, cele ale Lui; şi să facă acestea, cu toate că toţi Îi declarau război, cu toate că a fost batjocorit să sufere crucea şi o moarte plină de ocară. Nu va putea tăgădui elenul că n-a fost răstignit de iudei, că n-a îndurat de la ei nenumărate patimi, dar că în fiecare zi s-a răspândit tot mai mult predica. Şi minunea stă nu numai aici, ci şi acolo că Hristos înfloreşte până şi la perşi, cu toate că încă şi acum perşii Îi poartă război. Şi sunt printre perşi şi azi popoare multe de mucenici; iar cei ce erau mai sălbatici chiar decât lupii, când au primit predica, au ajuns mai blânzi decât oile şi cugetă la cele înalte despre nemurire, despre Înviere şi despre bunătăţile cele negrăite.

2. Aceste fapte mari s-au săvârşit nu numai în oraşe, ci şi în pustie, în sate, la ţară, în porturi şi limanuri. S-au supus Celui răstignit cu multă credinţă nu numai oameni de rând, sau numai căpeteniile, ci chiar cei ce au fruntea încununată cu coroană. Şi voi căuta să dovedesc acum că toate acestea nu s-au făcut aşa, la întâmplare, că au fost prezise cu multă vreme înainte; dar, mai bine spus, ca să nu fie bănuit cuvântul meu, trebuie neapărat să aduc de faţă cărţile iudeilor care L-au răstignit şi, să desfăşor înaintea ochilor celor necredincioşi, din cărţile păstrate de iudei, mărturiile despre Hristos!
Aşadar, că Dumnezeu va fi om, Dumnezeu fiind, o spune cel dintâi Ieremia (în cartea lui Baruh): „ Acesta este Dumnezeul nostru; şi nimeni altul nu va fi asemenea Lui. A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de el. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit” . Ai văzut cum, în puţine cuvinte, a lăsat să se înţeleagă totul: că Dumnezeu fiind, S-a făcut om; că a locuit împreună cu oamenii; că El a dat Legea cea veche. Că spune Proorocul: „A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de Dânsul” . Se arată în acest loc că, şi înainte de venirea Lui în trup, El pe toate le rânduia, El pe toate le făcea, legiuind, purtând de grijă, îngrijind, binefăcând. Ascultă cum spune un alt profet că va fi nu doar om, ci şi că Se va naşte din Fecioară: „ Iată. Fecioara în pântece va purta şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel” , care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu.
Apoi, pentru ca să arate că nu era o nălucire ceea ce s-a arătat, ci cu adevărat om, a adăugat, zicând: „ Că înainte de a cunoaşte Pruncul să cheme pe tatăl bun sau rău va lepăda răul ca să aleagă binele” . Că Acesta va fi nu numai om, nici numai din Fecioară, ci şi din casa lui David, ascultă că şi pe aceasta o prezice de demult Isaia; foloseşte cuvintele în chip figurat şi se foloseşte de asemănări, dar totuşi o prezice: „ Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcină se va înălţa; şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al bunei-credinţe; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple pe El”. Acest Iesei a fost tatăl lui David. Se vede dar de aici că a fost din seminţia aceea. Iar că a fost nu numai din seminţia aceea, ci că va ieşi chiar din casa lui Iesei, a spus-o mai dinainte şi pe aceasta, zicând: „ Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei” . Nu vorbeşte la întâmplare de un toiag oarecare, ci vorbeşte de Hristos şi de Împărăţia Lui. Şi că n-a spus aceasta despre un toiag, a arătat-o prin cuvintele următoare. Într-adevăr, după ce a spus: „ Va ieşi toiag” , a adăugat: „Şi Se va odihni peste El Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii” .
Nici un om, oricât de nepriceput ar fi, nu va putea spune că harul Duhului are să vină peste un lemn, ci este evident că peste templul acela fără de prihană. De aceea nici n-a spus: „va veni”, ci „Se va odihni” ; pentru că atunci când a venit a rămas peste El şi nu S-a depărtat. Acest lucru arătându-l şi evanghelistul Ioan, spunea: „Am văzut Duhul pogorându-Se ca un porumbel şi rămânând peste El” , n-au trecut sub tăcere nici părerea iudeilor, pe care au arătat-o odată cu naşterea Lui. Matei zice: „Auzind Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” . Ascultă însă că şi Isaia vestise mai dinainte aceasta, spunând: „ Şi ar fi voit să fi fost arse în foc, căci Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi S-a dat nouă, şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat Dumnezeu tare, puternic. Domn al păcii. Părinte al veacului ce va să fie”.
Este evident chiar celor mai cârcotaşi oameni că astfel de cuvinte nu se pot spune despre un simplu om. Nici un om, de când e lumea, n-a fost numit Dumnezeu tare, nici Domn al unei astfel de păci. Căci „ păcii Lui nu-i va fi hotar” , spune Profetul. Şi lucrurile arată că pacea Lui s-a răspândit peste tot pământul, peste toată marea, peste toată lumea, locuită şi nelocuită, peste munţi, câmpii şi păduri, din ziua aceea în care având să Se înalte, a spus ucenicilor:
„Pacea Mea v-o dau vouă, nu precum dă lumea v-o dau Eu”.

– Dar oare pentru ce a grăit Hristos aşa?
– Pentru că pacea pe care o dă omenirii este uşor de stricat şi mult schimbătoare, pe când pacea Lui este trainică, statornică, tare, neschimbătoare, nemuritoare şi fără de sfârşit, cu toate că s-au dezlănţuit mii şi mii de războaie împotrivă-i, cu toate că s-a uneltit în fiecare zi de mii şi mii de ori. Dar cuvântul Său, care săvârşeşte totul, a săvârşit-o şi pe aceasta împreună cu celelalte.

3. Profeţii n-au profeţit numai că va fi om, ci au profeţit şi despre chipul venirii Lui. Că nu avea să vină slobozind de sus fulgere şi trăsnete, cutremurând pământul, clătinând cerul şi înspăimântând, ci avea să Se nască fără de zgomot şi neştiut de nimeni, în casa unui dulgher, într-o casă fără de vază şi umilă, ascultă că nici pe aceasta n-a trecut-o sub tăcere David.
Când a spus: „ Se va pogori ca ploaia pe lână” , a arătat prin aceste cuvinte că Se va naşte fără zgomot, în linişte.
Dar nu numai aceasta au profeţit. Iată ce spune un alt prooroc voind să arate blândeţea şi bunătatea purtării lui Hristos faţă de toţi oamenii.
Hristos a fost ocărât, scuipat, batjocorit, necinstit, biciuit, şi în urmă chiar răstignit; cu ,toate acestea, nu S-a răzbunat pe niciunul dintre cei ce au făcut aceasta, ci le-a suferit cu îndelungă-răbdare şi blândeţe pe toate: necinstirile, vicleniile, nebunia şi furia cea deşartă a acelui popor. Arătându-le pe toate acestea, proorocul spunea: „Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge, …până ce nu va pune pe pământ judecata şi întru numele Său neamurile vor nădăjdui”.

Un alt profet, iarăşi, vrând să arate şi locul în care avea să Se nască, spunea: „ Şi tu, Betleeme, pământul lui luda, cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii; căci din tine va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel, şi obârşia Lui, din început, din zilele veacului”. Acest profet arată şi dumnezeirea lui Hristos, şi omenitatea Lui. Prin cuvintele: „ Obârşia Lui, din început, din zilele veacului” a arătat existenţa Lui cea mai înainte de tot veacul; iar prin cuvintele: „Va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel” I-a arătat naşterea după trup. Şi iată că din aceste cuvinte ale profetului mai iese la lumină şi o altă profeţie. N-a spus numai că Se va naşte, ci că va fi vestit şi locul naşterii Sale, deşi este neînsemnat şi mic: „Cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii”, zice profetul. Acum toată lumea aleargă să vadă Betleemul, unde a fost pus când S-a născut; nu pentru altă pricină decât pentru aceasta.

Alt profet, iarăşi, a arătat şi timpul în care avea să vină Hristos, grăind aşa: „ Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit lui. Şi El va fi aşteptarea neamurilor, legând de viţă asinul Lui şi de coardă mânzul asinei Lui. Va spăla în vin haina Lui şi în sânge de strugure veşmântul Său. Mai frumoşi sunt ochii Lui decât vinul şi dinţii Lui, mai albi decât laptele” . Uită-te şi la această profeţie strălucitoare! Atunci a venit Hristos, când în ludeea n-au mai fost domni iudei, când iudeii au ajuns sub stăpânirea romanilor. Şi astfel s-a împlinit şi profeţia care zice: „ Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit Iui”, adică până ce va veni Hristos. Când S-a născut Hristos şi s-a făcut înscrierea cea dintâi, romanii stăpâneau poporul evreu şi-i supuseseră pe iudei sub jugul stăpânirii lor. Apoi, prin cuvintele: „Şi EI va fi aşteptarea neamurilor” a mai lăsat să se înţeleagă şi altceva: când va veni Hristos, va chema la El
toate neamurile.
Irod, căutându-L pe Cel născut, avea să-i ucidă pe toţi pruncii din Betleem. nici acest fapt nu l-au ascuns profeţii, ci l-au vestit cu mulţi ani înainte, zicând:
„Glas din Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi jale multă: Rahila plângându-şi fiii, şi nu voia să se mângâie, că nu mai sunt” .
Avea să Se suie în Egipt. Şi aceasta au arătat-o profeţii, zicând: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
Venind în locuri cunoscute, Hristos avea să facă îndată minuni şi să înveţe. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte. Ascultă pe Isaia, care spune: „Ţară a Zabulonului şi pământ al Meftalimului, poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit”.

Prin aceste cuvinte profetul arată venirea lui Hristos în acele locuri şi cunoştinţa dată lor prin minunile săvârşite de Dânsul. Profetul, vorbind apoi şi despre alte minuni, arată că (Acesta) a tămăduit şchiopi, a vindecat orbi, i-a făcut pe alţii să vorbească:
„Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor auzi”. Şi după altele: „Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor” , lucru ce nu s-a întâmplat niciodată decât la venirea Lui.
Profeţii au făcut pomenire în chip deosebit de unele minuni. A intrat odată Hristos în templu, iar pruncii de lapte, care nu puteau vorbi, I-au cântat Lui cântări sfinte, grăind aşa: „ Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”.
Aceasta a spus-o mai dinainte profetul zicând: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, ca să sfărâmi pe vrăjmaş şi pe răzbunător”. Ai văzut că firea se luptă cu ea însăşi, că vârsta aceea care n-a cunoscut răul îl vesteşte pe Creator, iar vocea care nu putea i- vorbi a luat asupră-şi sarcina predicării apostolice?

4. Din pricina nerecunoştinţei lor, Hristos avea să le vorbească uneori iudeilor despre multe în mod umbrit, ca în ghicitură şi în pilde. Şi a fost prezis acest lucru mai de mult: „ Voi rosti pilde de la întemeierea lumii voi striga cele ascunse dintru început”. Dar şi înţelepciunea cea creatoare a Lui vestind-o mai dinainte şi de demult, Proorocul spunea:
„Revărsatu-s-a harul pe buzele Tale”. Iar alt profet spune: „ lată, va cunoaşte Fiul Meu şi Se va înălţa şi Se va slăvi şi Se va ridica foarte” . Vorbind pe scurt despre faptele mari ale venirii Sale săvârşite împreună cu minunile. El însuşi grăia aşa: „Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns, M-a trimis să binevestesc săracilor, să propovăduiesc robilor iertare şi orbilor vedere” .
Profeţii au vestit mai dinainte şi faptul că iudeii au să-I întoarcă fără pricină şi în zadar spatele lui Hristos, Care le-a făcut atâta bine, şi au să-L învinuiască fără temei. Ascultă-l pe David, care vesteşte aceasta mai dinainte şi grăieşte aşa:
„Cu cei ce urau pacea eram făcător de pace; când le grăiam, se luptau cu mine în zadar” .
Hristos avea să intre în Ierusalim purtat de o asină. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte şi de demult de Zaharia, care grăieşte aşa: „ Bucură-te foarte, fiica Sionului! Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine blând, călare pe asin, pe mânz tânăr” .
I-a izgonit din templu pe vanzătorii de porumbei si pe schimbătorii de bani. A făcut aceasta din ravnă pentru casa lui Dumnezeu; dar, totodată, a arătat ca nu-I este potrivnic lui Dumnezeu, ci, dimpotriva, intr-un gând cu Tatăl. De aceea a şi răzbunat templul; căci ajunsese loc de neguţătorie.
Nici acest fapt n-a fost lăsat neînsemnat de profeţi, ci profetul David, făcându-l cunoscut mai dinainte şi vestind mai dinainte gândul cu care Hristos a răzbunat casa lui Dumnezeu, zice: „ Râvna casei Tale M-a mâncat” . Ce poate fi mai lămurit decât această profeţie?
Avea să fie vândut, iar vânzarea avea s-o facă cel ce lua parte cu El la masă. Iată că şi aceasta a vestit-o mai dinainte acelaşi profet, spunând: „Cel ce mănâncă pâinile Mele, chiar el şi-a ridicat împotriva Mea călcâiul” .
Uită-te acum că şi Evanghelistul grăieşte la fel: „Cel ce şi-a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” .
Cel ce L-a vândut nu avea numai să-L vândă ci să vândă Sângele cel scump şi să ia bani pentru El. Nici asta n-a ascuns-o Profetul, ci, arătând sfaturile cele neruşinate şi cuvintele ce le-au grăit unii cu alţii, spunea: „ Dumnezeule, lauda Mea să nu o ţii sub tăcere, căci gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra Mea”.
Vânzătorul, căindu-se mai târziu de cele ce-a îndrăznit, a aruncat arginţii lăsându-şi femeia văduvă, copiii orfani şi casa pustie. Iată că si această nenorocire o jeluieşte Profetul, grăind aşa: „Să ajungă fiii lui orfani şi femeia lui văduvă! Clătinându-se să se mute fiii lui şi să fie izgoniţi din casele lor.”
În locul vânzătorului şi după el a ajuns apostol un altul, Matia. Acelaşi profet vesteşte şi aceasta mai dinainte, spunând: „Episcopia lui să o ia altul”.
Când a fost vândut şi prins de buna Sa voie, s-a intocmit tribunal, plin de multă fărădelege, şi din iudei şi din păgâni. Iată că şi aceasta o face cunoscută mai dinainte Profetul, zicând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte ?”.
Au vestit profeţii mai dinainte nu numai asta, ci si tăcera Lui; stătea în mijlocul lor şi tăcea, în timp ce ei grăiau multe cuvinte şi multe învinuiri. Arătând aceasta Isaia spunea: “Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschide gura Lui.
Apoi Profetul ca să dovedească nedreptatea hotărârii, a adăugat: „Întru smerenia Lui I s-a răpit dreptatea” adică nimeni nu L-a judecat drept.
Apoi spune şi pricina junghierii. Hristos n-a pătimit cele ce-a pătimit din pricina păcatelor Sale, căci era curat şi fără de prihană, ci S-a dat pe Sineşi pentru păcatele lumii.
Uită-te cum Profetul le-a arătat pe amândouă acestea, spunând: „ Păcat n-a făcut, nici nu s-a găsit vicleşug în gura Lui” . Prin aceste cuvinte a arătat pentru ce a fost ucis. Apoi spune şi altă pricină: „ Din pricina păcatelor poporului Meu a fost dus la moarte” .
Voind să arate nu doar pricina junghierii, ci şi câştigul care a venit de pe urma crucii şi a acelei junghieri, iată cum vesteşte aceasta mai dinainte, spunând:
„Toţi ca nişte oi am rătăcit; fiecare în calea lui s-a rătăcit. Pedeapsa păcii noastre peste El; cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat”.
Acelaşi profet a arătat apoi şi pedeapsa ce o vor primi iudeii pentru cele îndrăznite de ei, când zice: „Voi da pe cei răi în locul îngropării Sale şi pe cei bogaţi în locul morţii Lui” . Iar David, după ce a spus: „Să lepădăm de la noi jugul lor” , a adăugat: „ Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii; atunci va grăi către dânşii întru urgia Lui şi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei” .
Vorbeşte aici de împrăştierea iudeilor pe toată faţa pământului. Însuşi Hristos a arătat în Evanghelii acelaşi lucru, spunând: „ Iar pe cei care n-au voit să împărătesc peste ei aduceţi-i aici şi-i tăiaţi pe ei”. Şi, iarăşi, când au vorbit de junghiere, profeţii n-au trecut sub tăcere nici chipul junghierii; şi pe acesta l-a dat de înţeles David, grăind aşa: „ Găurit-au mâinile Mele şi picioarele Mele; numărat-au toate oasele Mele” . N-a ascuns nici nelegiuirea cea de după răstignire, ci a grăit iarăşi: „ Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” .
Hristos apoi avea să fie îngropat. Şi asta a arătat-o spunând: „Pusu-M-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii”.
Avea să învieze. Iată că şi aceasta a fost vestită mai dinainte, spunându-se: „ Nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”
Isaia arată iarăşi acelaşi lucru în alt chip, zicând: „ Domnul va vrea să-L cureţe pe El de rană, … să-l arate Lui lumină, să-L îndreptăţească pe Cel drept. Care bine slujeşte multora” Moartea Lui a însemnat dezlegarea păcatelor oamenilor. Şi asta a înfăţişat-o Profetul, când a spus: „Şi El păcatele multora a purtat”.
I-a eliberat pe oameni de demoni. A spus-o şi pe asta: „Va împărţi prăzile celor puternici”
Că asta a făcut-o prin moartea Lui, nici pe aceasta nu a tăcut-o, ci a spus:

„Pentru că s-a dat la moarte sufletul Lui”

Avea să atragă la Sine întreaga lume. Şi asta a arătat-o prin cele ce a spus:
„Şi El va moşteni pe mulţi”

5. Apoi profeţii n-au tăcut nici asupra pogorârii Sale la iad; că are să tulbure totul, că are să umple totul de zgomot şi de tulburare, că are să doboare cetatea. O strigă asta când David, grăind aşa: „ Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţi veşnice, şi va intra împăratul slavei”, când Isaia, în alt chip:
„Porţi de aramă voi zdrobi şi zăvoare de fier voi sfărâma şi-ţi voi deschide vistierii întunecoase, pe cele ascunse, nevăzute ţi le voi arăta ţie”, numind aşa iadul. Era iad, dar avea în stăpânirea lui suflete sfinte şi vase cinstite, pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov. De aceea I-a numit: „ vistierii”; a numit însă aceste vistierii „ întunecoase” pentru că Soarele dreptăţii încă nu strălucise acolo, nici nu propovăduise cuvintele despre înviere.
După înviere nu avea să stea cu îngerii, nici cu arhanghelii, nici cu altă putere slujitoare, ci avea să stea pe tronul cel împărătesc. Ascultă ce spune tot David: „Zis-a Domnul Domnului Meu: „Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. După acestea avea să-i trimită pe Apostoli. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte Isaia, spunând:
„Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea, ale celor ce bine-vestesc cele bune”. Uită-te ce parte a trupului o laudă! Picioarele, care-i poartă pe Apostoli pretutindeni!
David arată apoi şi chipul puterii lor, zicând: „ Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc”. Apostolii n-au biruit învârtind arme, nici cheltuind bani; n-au biruit nici prin tăria trupului, nici prin mulţimea oştirilor şi nici prin altceva asemănător, ci numai prin cuvânt; prin cuvântul acela ce are putere multă, facerea de minuni. Aşa au biruit lumea! Predicând pe Cel răstignit şi făcând minuni. De aceea zice Profetul: „Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc” . Prin aceste cuvinte vorbeşte despre minuni. Putere negrăită a fost ca pescarul, vameşul şi făcătorul de corturi, printr-o simplă poruncă, să învie morţii, să izgonească demoni, să alunge moartea, să pună frâu limbii filosofilor, să coasă gurile retorilor, să-i biruie pe împăraţi, pe domnitori, pe barbari, pe eleni, să pună stăpânire pe tot neamul omenesc. Şi bine a grăit Profetul! Căci pe toate acestea le-au săvârşit cu acel cuvânt şi cu multă putere au schimbat pe morţi în vii, pe păcătoşi în drepţi, pe orbi în oameni cu vedere, izgonind bolile din trup şi răutăţile din suflet.
De unde le-a venit lor puterea aceasta? De la Duhul Sfânt! Iar aceasta se vede din următoarele: „Erau plini de Duhul” , spune Scriptura; prooroceau şi bărbaţii, şi femeile. „Limbi în chip de foc li s-au arătat şi au şezut peste fiecare din ei” . Şi acest lucru l-a vestit mai dinainte şi de demult Ioil, grăind aşa:
„Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi vor profeţi fiii voştri şi fiicele voastre, bătrânii voştri vedenii vor vedea, şi tinerii voştri visuri vor visa. Şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna… înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi năprasnică” , numeşte zi mare şi năprasnică şi ziua aceasta a venirii Duhului, dar şi pe aceea ce se va arăta la sfârşitul lumii. Acelaşi profet a vestit mai dinainte şi mântuirea prin credinţă – căci nici aceasta na fost trecută sub tăcere : „Şi va fi, spune el, că oricine va chema numele Domnului se va mântui”.

6. Va trimite propovăduitori pe toată faţa pământului şi nu va fi nimeni care să nu audă predica. Şi aceasta a fost vestită mai dinainte. Ascultă-l pe David, care o spune şi o profeţeşte: „ în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” . Arată apoi că propovăduiau cu putere şi că erau mai puternici decât cei cu coroană pe cap; aceasta o spune în alt loc: „ Îi vei pune pe ei căpetenii peste tot pământul” . Înseşi lucrurile arată că Petru şi Pavel au fost mai mari şi decât împăraţii şi decât domnitorii. Legile date de împăraţi îşi pierd puterea cât ei sunt încă în viaţă, pe când legile date de acei pescari rămân în picioare şi sunt trainice şi după moartea lor, cu toate că şi demonii şi obiceiul cel de multă vreme, şi răutatea, şi plăcerea, şi alte mii şi mii de pricini au încercat să le înlăture cu forţa. Şi iarăşi, ca să arate că după ce-i va pune căpetenii, vor fi iubiţi şi doriţi de toţi, a adăugat, zicând: „ Pentru aceasta popoarele se vor mărturisi Ţie în veac” , adică îţi vor mulţumi că le-ai dat astfel de căpetenii.
S-a vestit mai dinainte şi că predica va stăpâni pretutindeni. Iată că David îţi înfăţişează asta prin cuvintele: „ Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi Stăpânirea Ta, marginile pământului” . Şi iarăşi, în altă parte, un alt profet arată acelaşi lucru spunând: „ Se va umple tot pământul de cunoaşterea Domnului, ca apa multă care acoperă mările”.
Uită-te şi cu câtă uşurinţă vor asculta! „ Nu-l va mai învăţa fiecare pe aproapele său şi fiecare pe fratele lui, zicând: „ Cunoaşte pe Domnul” , căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor”.
Tăria Bisericii este arătată în aceste cuvinte: „Fi-va în zilele cele de apoi arătat muntele Domnului şi se va înălţa mai presus de dealuri şi vor veni la el popoare multe şi neamuri multe”. Biserica nu va fi numai trainică, de nemişcat şi de nesfărâmat, ci va şi rândui multă pace în lume; conducerile cele multe şi domniile din cetăţi vor fi desfiinţate şi va fi înălţată în toate o singură împărăţie; peste cea mai mare parte a acestei împărăţii va fi pace, nu ca mai înainte. În vremurile de mai înainte toţi meşteşugarii şi retorii aveau în mâini arme şi stăteau pe câmpul de bătaie; dar, odată cu venirea lui Hristos, toate armele s-au desfăcut, iar războaiele s-au mărginit numai la anumite locuri.
Arătând acest lucru, un profet spunea: „Şi vor preface săbiile lor în pluguri şi suliţele lor în seceri; şi nu va ridica sabie neam împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa să se războiască” . Mai înainte toţi trăiau în războaie; acum însă au uitat oamenii până şi meşteşugul războiului; dar, mai bine spus, cei mai mulţi nici nu l-au gustat – dintru început. Iar dacă mai sunt unii care cunosc meşteşugul armelor, apoi aceştia sunt puţini şi nu-s nici deşi, nici mulţi, ca la început, când aveau loc mii şi mii de răzvrătiri în fiecare neam.
Profetul a prezis apoi şi din cine-i alcătuită Biserica. Aveau să trăiască împreună nu numai oameni blânzi, nici numai oameni potoliţi, nici numai oameni buni, ci, împreună cu aceştia, şi oameni sălbatici şi neomenoşi, nişte lupi şi lei şi tauri după purtările lor; toţi aceştia aveau să facă o singură Biserică. Ascultă dar că Profetul a arătat şi învârstarea acestei turme prin cuvintele: „ Atunci vor paşte împreună lupul cu mielul” . Prin aceste cuvinte Profetul a vrut să arate viaţa cumpătată a împăraţilor. Că nu despre animale este vorba aici, să spună iudeul când s-a întâmplat asta. Căci niciodată n-a păscut lupul împreună cu mielul. Şi chiar dacă ar fi păscut, ce folos ar fi avut de aici neamul omenesc? Nu, în acest loc e vorba de purtările oamenilor sălbatici, e vorba de sciţi, de traci, de mauri, de indieni, de sarmaţi, de perşi. Că toate aceste neamuri vor fi puse sub un singur jug, a arătat-o şi un alt profet, spunând: „Şi-l vor sluji Lui sub un singur jug … şi să se închine Lui fiecare de la locul lui”. Nu numai în Ierusalim, spune Profetul, ci pe toată faţa pământului. Oamenii nu mai primesc poruncă să se ducă la Ierusalim, ci să se închine lui Dumnezeu rămânând fiecare în casa lui.

7. N-a fost trecut sub tăcere nici faptul că iudeii vor fi scoşi. Iată că şi pe aceasta a prezis-o Profetul: „ Iată, vouă vi se vor închide uşile şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar” . A fost vestit mai dinainte şi cine are să I se închine Lui. „Şi de la răsăritul soarelui până la apus, spune Profetul, numele Meu va fi slăvit între neamuri” ; şi iarăşi: „ în orice loc Mi se va aduce tămâie şi jertfă curată” . Ai văzut că a lăsat să se înţeleagă că e vorba de o slujire mai bună a lui Dumnezeu? Că e vorba de o slujire aleasă şi cu totul deosebită faţă de cea de mai înainte? Nu mai e vorba acum de locul în care îi slujeşti lui Dumnezeu, ci de chipul slujirii. Slujirea lui Dumnezeu nu mai stă în miros de jertfe şi fum, ci în alt fel de închinăciune.

– Dar cum i-au atras Apostolii pe toţi aceştia?, m-ar putea întreba cineva. Cum i-au convins pe scit, pe indian, pe sarmat şi pe trac, când nu ştiau decât o singură limbă, pe cea iudaică?
– Au luat din darul Duhului harul grăirii în multe limbi. Şi aceasta în ceea ce priveşte neamurile; cât despre Israel, darul limbilor. Şi că nici darul acesta nu i-a atras pe iudei, ascultă că o arată Profetul, zicând: „în alte limbi şi cu alte buze voi grăi poporului acestuia, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul” . Poţi găsi cuvinte mai lămurite decât acestea?
Iudeii nu aveau să creadă, pe când neamurile aveau să alerge.

Şi acest lucru s-a spus mai dinainte. Ascultă-l pe Isaia, care o arată şi spune:
„ Găsit am fost de cei ce nu Mă căutau; arătat M-am făcut celor ce nu întrebau de Mine. Am zis: Iată, sunt la un neam ce n-a chemat numele Meu” . Iar despre Israel spune: „ Toată ziua am întins mâinile Mele către poporul acesta neascultător şi împotrivă grăitor” ; şi Iarăşi: „ Vestitu-i-am ca unui copil, ca o rădăcină în pământ însetoşat” ; şi iarăşi: „ Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?”. Profetul n-a spus „învăţăturii noastre”, pentru a arăta aici că nu grăieşte de la sine, ci le-a vestit pe acelea pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Cele ale noastre, ale creştinilor, vor fi puse mai presus de cele ale iudeilor şi vor ajunge cu mult mai cinstite. Moise a lăsat să se înţeleagă aşa când a spus: „ Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam; vă voi face să vă mâniaţi pe un neam neînţelegător”.
Prin cuvintele: „pe cel ce nu este neam” Moise a vorbit de nimicnicia de mai înainte a poporului nostru, înainte de a fi creştin. Din pricina marii sale nimicnicii, din pricina nebuniei şi din pricina prostiei sale nici nu era socotit popor; prin credinţă însă s-a petrecut o atât de mare schimbare, că s-a arătat cu mult mai cinstit decât poporul iudeu. Că aceasta avea să-i usture pe iudei şi că din pricina aceasta aveau să ajungă şi ei mai buni, o arată Moise tot în aceste cuvinte. Moise n-a spus numai: „ Voi pune mai presus” , ci a spus: „ Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam” , pentru ca să arate şi una, şi alta: şi superioritatea poporului creştin, şi oarecarea îndreptare a iudeilor săvârşită de invidie.
Cu alte cuvinte, Moise le spune aşa: „ Le voi da lor atâtea bunătăţi, că vă voi face geloşi, că vă va ustura” . Acest lucru i-a făcut într-adevăr şi pe iudei mai buni. Cei ce au văzut marea despicată, piatra desfăcută, văzduhul schimbat şi atâtea minuni mari, dar, mai bine spus, cei ce şi-au jertfit copiii lor, cei ce au slujit lui Belfegor şi au făcut multe vrăjitorii, aceştia, când am venit noi, când ale noastre au ajuns cu mult mai presus decât cele ale iudeilor, au fost atât de muşcaţi de invidie, încât au ajuns mai buni şi s-au smerit, şi astfel acelea pe care nu le-au putut săvârşi profeţii, pe care i-au auzit, şi minunile pe care le-au văzut, pe acelea le-a săvârşit invidia ce ne-au purtat-o.
Nimeni dintre ei nu-şi mai jertfeşte acum copiii, nu mai aleargă la idoli, nu se mai închină viţelului.
Cinstea fecioriei nu era cunoscută nici din nume pe vremea Vechiului Testament. Dar pentru că avea să strălucească pe vremea noului Testament, iată că şi pe aceasta o prezice David, grăind aşa: „Vor fi aduse împăratului fecioare în urma ei …vor fi aduse în biserica împăratului” . Dar n-a fost trecut sub tăcere nici chiar numele preoţilor, adică al episcopilor. „Voi pune pe domnii tăi în pace, spune Profetul, şi pe episcopii tăi întru dreptate”.

8. Hristos avea să vină să ceară socoteală neamului omenesc şi, totodată, şi iudeilor. Iată că şi pe aceasta o prezic şi David, şi Maleahi. Unul grăieşte aşa:

„Şi a intrat ca focul din topitoare, ca iarba nălbitorilor… şi va curaţi ca argintul şi aurul” . Înrudite sunt cuvintele acestea cu ale lui Pavel, care scrie aşa: „ Că ziua (Domnului) îl va arăta, pentru că în foc se descoperă” . Iar David zice: „ Dumnezeu arătat va veni” , predicând tot cea de a doua venire a Lui. Venirea Lui cea dintâi a fost cu mult pogorământ; a doua venire nu va mai fi aşa, ci plină de frică şi de spaimă, din pricina îngerilor care vor alerga înainte şi în timpul venirii Lui, (venire) care va cuprinde totul ca fulgerul. „ După cum fulgerul, spune Domnul, iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului”.

Prin aceste cuvinte arată că venirea Lui este strălucită şi că se vesteşte singură. Nu are nevoie de propovăduitor, ci ea se arată pe sine. Acest lucru vrând să-l arate, David spunea: „Dumnezeu arătat va veni”. Apoi, pentru ca să pună sub ochi şi chipul scaunului de judecată ce va să fie, a adăugat, spunând:

„Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui, vifor mare”. A vorbit de pedepse, dar vorbeşte şi de slavă: „Va chema cerul de sus şi pământul ca să-l judece pe poporul Lui”; pământul, adică neamul omenesc. Apoi, după ce-l numără şi pe poporul iudaic împreună cu tot neamul – (căci către iudei se şi adresează) -, iarăşi adaugă, zicând: „Adunaţi-l Lui pe cuvioşii Lui pe cei ce au rânduit legământul Lui pentru jertfe. Şi vor vesti cerurile dreptatea Lui că Dumnezeu judecător este”.

Când va veni Hristos, va înlătura slujirea lui Dumnezeu cu jertfe; o astfel de slujire nu va mai fi bine-plăcută, ci va fi primită a noastră. Ascultă că şi despre asta s-a vorbit mai dinainte: „ Jertfă şi prinos n-ai voit dar mi-ai întocmit trup” . Acelaşi lucru l-a arătat şi în altă parte, spunând: „ Un popor pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit; întru auzul urechii M-a auzit” , adică n-a văzut marea despicată, n-a văzut piatra desfăcută, ci i-a auzit pe Apostolii Mei. Şi dincolo, iarăşi: „ Trup mi-ai întocmit” . Iar după ce a spus aşa, adaugă încă şi zice:

„Atunci am spus: Iată, vin! în fruntea cărţii este scris despre Mine” .

Două lucruri sunt arătate aici: unul, că va veni; al doilea, că atunci va veni, când vor fi înlăturate jertfele. Acest lucru s-a şi întâmplat când a trecut puterea din mâna iudeilor în mâna romanilor. Vom găsi că şi Baruh vorbeşte despre venirea Lui aşa: „ Pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit” . Dar şi Moise spune: „ Prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri, ca mine; de El să ascultaţi întru toate. Şi va fi, că va fi nimicit din poporul lui tot sufletul care nu va asculta de Proorocul acela”.
Vezi că asta nu s-a întâmplat cu nimeni altul decât numai cu Hristos? într-adevăr, s-au sculat mulţi profeţi; de nici unul n-au ascultat şi nimic n-au pătimit. Dar când iudeii n-au ascultat de Hristos, au început să colinde pretutindeni ca nişte hoinari, ca nişte rătăciţi, ca nişte fugari, ca nişte pribegi. Iată! Au pierdut statul lor, au fost înstrăinaţi de datinile şi legile strămoşeşti; trăiesc cu necinste şi cu ruşine, osândiţi şi pedepsiţi. Iar cele ce-au pătimit pe timpul lui Vespasian şi Tit, (acestea) nici nu se pot spune. Astfel, nenorocirea aceea a depăşit orice nenorocire şi s-a împlinit cuvântul cel proorocesc, care zice: „ Va fi nimicit tot cel ce nu va asculta de Profetul acela” . Pentru aceea au rămas pustii cele ale iudeilor, pentru că n-au ascultat de Profetul acela.

Hristos îi va învia pe toţi. Şi asta a arătat-o Isaia, spunând: „ Vor învia morţii şi se vor scula cei din morminte… Căci rouă cea de la Tine le este vindecare”.
Dar n-au fost profeţite numai acestea. După cruce, după răstignire, după junghiere, Hristos va fi şi mai strălucit, pentru că după înviere se va răspândi şi mai mult predica. După ce a fost legat, după ce a fost vândut de ucenicul Lui, după ce a fost scuipat, după ce a fost ocărât, după ce a fost biciuit, după ce a fost răstignit, nici în groapă n-ar fi fost învrednicit să fie pus dacă ar fi stat în puterea iudeilor, după ce ostaşii i-au împărţit hainele, Şi-a sfârşit viaţa sub bănuiala că a vrut să pună mâna pe putere, ca un hulitor, ca un tiran: „ Tot cel ce se face pe sine împărat se împotriveşte cezarului” , şi iarăşi: „ Iată, voi aţi auzit hula Lui!” . Aşadar, după ce aveau să se întâmple toate acestea. Profetul îl înalţă pe ascultător, îl face să prindă curaj şi-i spune: „ Nu te teme din pricina acestora! Căci după răstignirea Lui, după biciuirea Lui, după ocărârea Lui de către tâlhari, după uciderea Lui sub bănuiala de hulă, deci după moartea Lui şi după învierea
Lui, astfel vor fi lucrurile, încât nimeni n-are să mai spună nici un cuvânt împotrivă, nimeni n-are să mai spună că nu este plin de multă cinste” . Aşa s-a şi întâmplat. Acest lucru l-a vestit cu mult timp înainte profetul prin cuvintele:

„Va fi rădăcina lui Iesei, iar Cel ce a înviat va domni peste neamuri; în El neamurile vor nădăjdui şi va fi odihna Lui, cinste”. Ca şi cum ar fi spus:

„Chipul acesta de moarte este mai de preţ decât coroana împărătească. Împăraţii vor da jos de pe capetele lor coroanele şi vor lua crucea, semnul morţii Lui. Pe porfirele împărăteşti, crucea; pe coroanele împăraţilor, crucea; în timpul rugăciunilor, crucea; pe arme, crucea; pe Sfânta Masă, crucea; pretutindeni, pe toată faţa pământului, crucea străluceşte mai mult decât soarele. Şi va fi odihna Lui, cinste”.

9. Astfel de fapte nu sunt fapte omeneşti. Faptele omeneşti au cu totul alt sfârşit. Atâta vreme cât oamenii mai trăiesc, sunt în floare şi faptele lor; dar dacă mor, pier şi ele odată cu ei. Asta se întâmplă nu numai cu cei bogaţi, nu numai cu nobilii, ci chiar şi cu împăraţii. Legile împăraţilor îşi pierd puterea, icoanele lor se înnegresc, amintirea lor se stinge, numele le cade în uitare, deşi mânuiau armele, deşi la un semn al lor mutau popoare şi cetăţi, deşi schimbau stările de lucruri; deşi puteau ucide pe cine voiau şi îi puteau slobozi pe cei osândiţi la moarte! Şi totuşi, toate acestea se duc, pier, chiar dacă au fost în floare mai înainte.
Cu Hristos, însă, cu totul dimpotrivă. înainte de cruce, de răstignire, numai lucruri pline de tristeţe, Iuda L-a vândut. Petru s-a lepădat de El, ceilalţi apostoli au fugit, mulţi credincioşi s-au dat în urmă, şi a rămas numai El singur în mijlocul duşmanilor. Dar, după ce a fost junghiat, după ce a murit, toate au ajuns mai strălucite, mai pline de lumină, cu mult mai înalte, ca să cunoşti că Cel răstignit n-a fost un simplu om. Verhovnicului Apostolilor înainte de cruce i-a fost teamă şi de ameninţarea slujnicei, a spus că nu-L cunoaste, deşi cunoscuse atâtea taine; dar după cruce a străbătut lumea. Din pricina aceasta mii şi mii de popoare de mucenici s-au lăsat înjunghiaţi; au voit mai degrabă să moară decât să rostească ceea ce rostise verhovnicul Apostolilor de teama ameninţării unei slujnice.
Astfel, din această pricină, propovăduim pe Cel răstignit, cu toţii, toate satele, toate oraşele, pustia, pământul locuit şi cel nelocuit! împăraţi şi generali, domnitori şi voievozi, robi şi liberi, oameni de rând, înţelepţi şi neînţelepţi, barbari şi felurite neamuri de oameni, în sfârşit, tot pământul pe care-l priveşte soarele, pe acesta în întregime, cât este el de întins, l-a străbătut numele Lui şi închinarea la El, ca să cunoşti ce înseamnă: „ Va fi odihna Lui, cinste” . Iar locul care a primit Trupul acela înjunghiat, deşi e mic şi foarte îngust, este mai de cinste decât mii şi mii de curţi împărăteşti şi, chiar pentru împăraţi, mai de preţ: „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .
Şi lucru minunat este că nu s-a întâmplat asta numai cu El, ci şi cu ucenicii Lui. Cei duşi şi purtaţi de colo-colo, cei dispreţuiţi, cei înlănţuiţi, cei ce-au suferit nenumărate chinuri au ajuns după moartea lor mai cinstiţi decât împăraţii. Şi ca să afli cum, uită-te la cele ce-am să spun. în Roma, cetatea cea prea împărătească, împăraţii, voievozii şi generalii părăsesc totul şi aleargă la mormintele pescarului şi făcătorului de corturi; iar în Constantinopole cei cu coroane pe cap au socotit că este o fericire să le Fie îngropate trupurile lor nu alături de apostoli, ci afară, în pridvoarele bisericii lor. Împăraţii au ajuns deci portari la pescari; nu le este ruşine cu moartea lor; dimpotrivă, se împodobesc cu ea; şi nu numai ei, ci şi urmaşii lor. „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .
Atunci vei vedea măreţia cinstei, când vei cunoaşte bine semnul morţii Lui, al morţii Lui celei blestemate, cea mai ruşinoasă moarte dintre toate morţile. Căci numai acest fel de moarte era sub blestem. De pildă, în vechime, unii din cei ce greşeau erau arşi, alţii, omorâţi cu pietre, alţii îşi sfârşeau viaţa cu un alt fel de pedeapsă, pe când Cel răstignit, Cel spânzurat pe lemn nu a îndurat numai grozăvia aceasta, că era osândit la o astfel de osândă, dar mai era şi blestemat, căci spune Scriptura: „ Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” .
Cu toate acestea, semnul acesta blestemat, semnul acesta de care fug ei cu groază, semnul acesta al celei mai cumplite osânde, semnul acesta a ajuns acum dorit şi prea iubit. Coroana împărătească nu împodobeşte atât de frumos capul precum crucea, care este mai de preţ decât toată lumea. Şi semnul acesta, de care mai înainte toţi se cutremurau, a ajuns acum atât de râvnit de toţi, că se găseşte pretutindeni, la căpetenii, la supuşi, la femei, la bărbaţi, la fecioare, la căsătorite, la robi, la slobozi. Şi toţi, necontenit, îl înseamnă pe cel mai de seamă mădular din mădularele noastre şi-l poartă în fiecare zi întipărit pe frunte ca pe un stâlp.
Crucea pe Sfânta Masă, crucea la hirotoniile preoţilor, crucea străluceşte iarăşi alături de Trupul lui Hristos la Cina cea de Taină. O vezi pretutindeni dănţuind: în case, în pieţe, în pustietăţi, pe drumuri, pe munţi, pe câmpii, pe dealuri, pe mare, în corăbii, în insule, pe paturi, pe haine, pe arme, în cămări, la banchete, pe vase ţărăneşti, pe vase de aur, pe mărgăritare, în picturile de pe ziduri, pe trupurile dobitoacelor greu bolnave, pe trupurile celor chinuiţi de demoni, în războaie, în timp de pace, ziua, noaptea, în cetele celor ce se desfătează şi în frăţiile celor care duc viaţă aspră. Astfel, acest dar minunat, acest dar negrăit a ajuns râvnit de toţi. nimeni nu se ruşinează, nici nu-şi acoperă faţa când se gândeşte că acesta este semnul unei morţi blestemate, ci, dimpotrivă, toţi se împodobesc cu crucea mai mult decât cu o cunună, decât cu covoare împărăteşti, decât cu mulţime de coliere de mărgăritare. Astfel, nu numai că nu fuge nimeni de semnul acesta, ci, dimpotrivă, este dorit şi iubit şi prea râvnit de toţi. Străluceşte pretutindeni şi este răspândit pretutindeni: şi pe zidurile caselor, şi pe acoperişuri, şi pe cărţi, şi în oraşe şi în sate, şi în ţinuturile locuite şi în cele nelocuite. Cu plăcere l-aş întreba acum pe elen: semnul acestei morţi blestemate şl al acestei osânde ar fi ajuns el dorit şi prea râvnit de toţi dacă n-ar fi fost mare puterea Celui răstignit?

10. Iar dacă socoti că asta nu-i nimic şi încă te mai porţi cu neruşinare, dacă întorci încă faţa de la adevăr şi eşti orb în faţa luminii, vino să-ţi arăt cât de mare este crucea şi din altă privinţă.

– Din care?
– Pentru osândirea oamenilor sunt o mulţime de unelte de chinuire: butucul, biciul de curele, unghiile, plumbii, cu care se scrijelesc trupurile, se sfâşie mădularele şi se spânzură. Care om ar vrea să aducă aceste unelte de chin în casa lui? Care om ar primi să atingă cu mâna pe călăii care lucrează cu ele sau să se apropie să le vadă? Oare nu le este groază de ele celor mai mulţi oameni? Unii le socotesc semne aducătoare de nenorocire, aşa că nu suferă nici să le atingă, nici să le vadă. Nu fug departe de ele? Nu-şi întorc privirile de la ele? O astfel de unealtă de chin era în vremea veche crucea, dar, mai bine spus, cu mult mai groaznică decât aceste unelte. Căci, după cum am spus, crucea nu era numai semn de moarte, ci semn de moarte blestemată.

Te întreb: din ce pricină a ajuns acum crucea atât de râvnită de toţi, din ce pricină a ajuns atât de dorită de toţi, din ce pricină este mai de preţ decât orice pe lume? Pentru ce se dau în vânt toţi după lemnul acela pe care a fost pus şi a fost răstignit Trupul cel Sfânt? Pentru ce mulţi iau o bucăţică din lemnul acela, o ferecă în aur, şi bărbaţi şi femei, şi-o atârnă de gât, împodobindu-se cu ea, deşi lemnul acela a fost semn de osândă, deşi lemnul acela a fost semn de pedeapsă? Dar Cel ce face totul. Cel ce le schimbă pe toate acestea. Cel ce a mutat lumea din atâta răutate şi a făcut din pământ cer. Acesta a urcat mai presus de ceruri crucea, care era plină de ocară şi era semnul celei mai ruşinoase morţi. Pe toate acestea, dar, văzându-le mai dinainte Profetul, a zis: „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .
Acest semn de moarte – căci nu voi conteni de a spune mereu asta – a ajuns pricină de binecuvântare multă, zid de tărie şi de linişte de tot felul, lovitură de moarte diavolului, frâu demonilor, botniţă puterii celor potrivnici. Crucea a surpat moartea, crucea a doborât porţile cele de aramă ale iadului, crucea a sfărâmat zăvoarele cele de fier, a dărâmat cetăţuia diavolului, a curmat tăria păcatului, a smuls toată lumea care zăcea sub osândă, a îndepărtat bătaia lui Dumnezeu cea pornită împotriva firii noastre. Ce spun? Ceea ce n-a putut marea despicată în două, pietrele desfăcute, văzduhul schimbat, mana împărţită la atâtea mii de oameni vreme de patruzeci de ani, legea şi alte minuni săvârşite şi în pustie, în Palestina, aceea a putut crucea, nu într-un singur neam, ci în toată lumea, aceea a putut crucea, semnul cel blestemat, semnul cel de care fugeau toţi, semnul cel urât, semnul cel ocărât! Crucea a putut să le săvârşească pe toate cu uşurinţă după ce a murit Cel răstignit.
Dar nu numai acestea, ci şi cele de mai târziu arată puterea lui Hristos. Lumea care nu aducea nici un rod de virtute, care nu stătea cu nimic mai bine decât un pământ pustiu, care nici nu se aştepta să zămislească ceva bun, ei bine, lumea aceasta a făcut-o dintr-odată rai şi mamă cu mulţi copii. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte şi de demult Profetul, grăind aşa: „ Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai ! Dă drumul la glas şi strigă, ceea ce nu aveai dureri de naştere, că mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei ce are bărbat” . Profeţii n-au tăcut nici despre aceea că a făcut lumea aşa de roditoare, că i-a dat o lege cu mult mai bună decât cea dintâi. Şi iată ce au grăit, vestind de mai înainte: „ Voi face cu ei legământ nou, nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua în care i-am luat de mână şi i-am scos pe ei din pământul Egiptului; pentru că aceia n-au rămas în legământul Meu, deşi Eu M-am îngrijit de ei, zice Domnul. Că acesta este legământul pe care-l voi , face cu ei, dându-le legile Mele în cugetul lor şi le voi scrie pe inima lor” .
Apoi, pentru ca să arate repedea schimbare şi uşurinţa învăţăturii, Profetul a spus: „ Şi nu va mai învăţa fiecare pe semenul său şi fiecare pe fratele său zicând: Cunoaşte pe Domnul!, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor” .
La venirea Lui avea să dea iertare păcatelor. Profetul a vestit-o mai dinainte şi pe aceasta, grăind aşa: „ Acesta va fi legământul Meu cu ei, când le voi ierta nedreptăţile, şi păcatele lor nu le voi mai pomeni” . Poate fi ceva mai lămurit decât asta? Prin aceste vestiri de mai înainte a arătat chemarea neamurilor, superioritatea legii noi faţă de cea veche, uşurinţa apropierii de noua lege, harul credincioşilor, darul dat prin botez.

11. Cel care le-a săvârşit pe acestea, tot Acela va fi mai târziu şi judecător, iată că profeţii o vestesc mai dinainte şi pe aceasta! N-au trecut sub tăcere nici acest lucru. Unii profeţi L-au văzut sub chipul în care are să vină; alţii au vestit acest lucru mai dinainte prin cuvintele lor. Daniel, deşi era în mijlocul barbarilor, L-a văzut pe Hristos venind pe nori. Ascultă înseşi cuvintele profetului: „ Văzut-am, spune el, şi, iată, ca Fiu al Omului venind (Cineva) pe nori şi a ajuns până la Cel vechi de zile şi înaintea Lui S-a adus. Şi Lui I s-au dat domnia şi împărăţia; şi toate popoarele, seminţiile şi limbile, Lui vor sluji” . Profetul pune sub ochi şi scaunul de judecată, zicând: „ Văzut-am până ce s-au pus scaunele şi s-au deschis cărţile şi râu de foc curgea înaintea Lui; mii de mii îi slujeau Lui şi zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui” .
Dar nu numai atât! A arătat şi cinstea ce-o vor avea drepţii, zicând: „ Şi judecata a dat-o sfinţilor Celui Preaînalt şi sfinţii au luat împărăţia” .
Maleahi arată că judecata aceea va fi prin foc: „ Iată, El intră ca focul topitorului şi ca iarba înălbitorilor” .
Ai văzut cu câtă precizie grăiesc profeţii? Ai văzut cum au propovăduit toate cele ce aveau să se întâmple?
Cum dar mai îndrăzneşti să nu crezi când primeşti astfel de dovezi ale puterii lui Hristos, cuvinte grăite înainte cu atâta amar de vreme, când vezi că faptele urmează cuvintelor şi nici un fapt nu le dezminte? Că aceste cuvinte nu sunt plăsmuiri de ale noastre o mărturisesc cei dintâi iudeii, cei ce au primit aceste cărţi, cei care le stăpânesc şi acum, cei care ne sunt duşmani, strănepoţii celor ce L-au răstignit pe Hristos. Ei au şi acum aceste cărţi şi le păstrează.
Dar poate că mă vei întreba:

– Dar dacă iudeii au aceste cărţi, pentru ce nu cred ei în Hristos?
– Pentru că n-au crezut în El nici atunci când L-au văzut făcând minuni! Dar pentru asta nu-i de vină Hristos, în Care nu cred, ci sunt de vină ei, că nu văd deşi e ziua în amiaza mare. Căci Dumnezeu a pus lumea aceasta înaintea ochilor noştri; operă nespus de bine întocmită, care sloboade din toate părţile glasuri ca să-L vestească pe Făcătorul ei. Cu toate acestea, sunt unii oameni care spun că tot universul s-a făcut de la sine; alţii, că toate pe care le vedem sunt nenăscute, veşnice; alţii atribuie demonilor facerea lumii şi purtarea de grijă asupra lumii; alţii, întâmplării, soartei, naşterii sau mersului stelelor. Pentru asta nu-i de vină Creatorul lumii! De vină sunt cei care zac cuprinşi de cele mai cumplite boli după ce au primit atât de multe leacuri.
Precum un om priceput, care vede dintr-odată tot ce trebuie şi nu are nevoie de ajutoare, tot astfel unul nepriceput şi nesimţitor, de-ar avea mii şi mii de povăţuitori, rămâne tot orb odată ce patimile au pus stăpânire pe el. Aşa se întâmplă pretutindeni, nu numai cu facerea lumii, ci şi cu altele. (Câţi oameni care n-au auzit în viaţa lor de legi n-au dus o viaţă cu totul potrivită legilor? Iar alţii, dimpotrivă, deşi au fost crescuţi în legi din copilărie şi până la adânci bătrâneţi au încetat de a le călca. Asta se întâmpla şi în vremea lor vechi. Iar iudeii, cu toate că s-au bucurat de mii şi mii de semne şi minuni, totuşi n-au ajuns mai buni. Ninivitenii însă au auzit numai un singur glas, şi s-au schimbat, au părăsit răutăţile. Aceasta o poţi vedea întâmplându-se şi cu oamenii de jos, nu numai cu cei cu vază. De câtă învăţătură nu s-a bucurat Iuda! Şi totuşi a ajuns vânzător! De câtă povaţă s-a bucurat tâlharul? Cu toate acestea, pe cruce L-a mărturisit pe Hristos şi I-a propovăduit împărăţia! Nu judeca dar lucrurile după părerile oamenilor stricaţi, ci, pe temeiul adevărului lucrurilor, dă hotărârea cuvenită despre cei ce gândesc drept.

Iudeii n-au crezut, dar au crezut neamurile. Profeţii n-au trecut sub tăcere nici faptul acesta. David, pe de o parte. Striga profeţind: „ Fiii străini M-au minţit fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat în cărările lor” ; Isaia, pe de altă parte, zice: „ Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui i s-a descoperit?”. Şi iarăşi: „ Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau, arătat M-am făcut celor ce n-au întrebat de Mine” .
Chiar când a venit El, canaaneanca şi samariteanca au crezut, pe când preoţii şi căpeteniile îi purtau război, unelteau împotriva Lui, îi împiedicau pe cei ce voiau să creadă în El şi-i dădeau afară din sinagogi. Să nu te miri deloc de asta! Viaţa e plină de astfel de pilde! Şi în vremea noastră, şi înainte de noi. De altfel, dacă n-au crezut toţi iudeii, totuşi mulţi din ci au crezut în Hristos şi atunci, şi acum! Şi nu-i un lucru nou, nici un lucru ciudat ca n-au crezut toţi! Aşa e nerecunoştinţa! Aşa e mintea îngustă. Aşa e sufletul stăpânit de patimi!
Dar pentru că am vorbit de profeţiile grăite de profeţi despre Hristos, vestite înainte cu atâţia şi atâţia ani, haide să aducem în mijloc şi cele grăite de Hristos despre cele viitoare, pe când umbla pe pământ şi locuia împreună cu oamenii, ca să afli şi de aici puterea Lui. Venind Hristos pe pământ şi lucrând mântuirea oamenilor, a lucrat în felurite chipuri şi mântuirea acelora care trăiau pe vremea aceea, şi a acelora de mai târziu. Şi iată ce face! Face minuni şi prezice unele lucruri ce aveau să se înfăptuiască mai târziu, după îndelungată vreme. Prin minunile săvârşite atunci, Hristos dă ascultătorilor Săi garanţie că într-adevăr au să se înfăptuiască şi prezicerile Lui; prin înfăptuirea celor prezise dă dovadă celor de mai târziu că sunt vrednice de credinţa şi minunile săvârşite de El pe când era pe pământ; iar prin aceste două dovezi face vrednice de credinţă şi spusele Sale despre împărăţia cerurilor.

12. Prezicerile lui Hristos au fost de două feluri: unele aveau să se înfăptuiască în viaţa aceasta, altele, după sfârşitul lumii. Cele dintâi le întăresc pe celelalte şi arată cu multă prisosinţă adevărul lor. Iată ce vreau să spun. Dar, pentru că nu este destul de lămurit cuvântul meu, voi încerca să-l fac mai clar. Doisprezece au fost ucenicii care au mers după El. Nici prin minte nu le-a trecut atunci de Bise rică; n-o ştiau nici după nume. Sinagoga înflorea încă. Ce a spus Hristos şi ce a prezis când aproape toată lumea era stăpânită de păgânătate? „ Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” .
Cercetează cuvintele acestea cum vrei, şi vei vedea strălucind adevărul lor. Lucru minunat nu-i numai acela că a zidit Biserica în toată lumea, ci că a făcut-o de nebiruit; de nebiruit, deşi s-au pornit împotriva ei atâtea şi atâtea războaie; căci cuvintele „ porţile iadului nu o vor birui” arată primejdiile care au încercat să o pogoare la iad. Ai văzut adevărul prezicerii? Ai văzut tăria înfăptuirii? Ai văzut cuvinte ce strălucesc în fapte? Ai văzut putere de nebiruit, care face totul cu uşurinţă? Să nu treci repede pe deasupra : cuvintelor acestora: „ Voi zidi Biserica Mea” , pentru că sunt scurte! Cercetează-le adânc cu mintea! Gândeşte-te ce lucru mare este ca într-un timp atât de scurt să umple tot pământul de sub soare cu atâtea Biserici, să întoarcă la credinţă atâtea neamuri, să înduplece popoare, să pună capăt datinilor strămoşeşti; să smulgă obiceiuri înrădăcinate, să izgonească tirania plăcerii şi tăria păcatului ca pe un colb. Să ducă la pieire temple, idoli, slujbe, sărbători blestemate şi jertfele cele necurate ca pe un fum, şi, pretutindeni, să ridice altare, în ţara romanilor, în ţara perşilor, în ţara sciţilor, în ţara maurilor, în ţara indienilor! Ce spun? Pe toată faţa pământului nostru! Căci şi insulele britanice şi insulele de dincolo de marea aceasta, chiar şi insulele din ocean, au simţit puterea cuvântului acestuia. Căci şi acolo s-au întemeiat Biserici şi altare.
Cuvântul acesta, pe care l-a rostit Hristos atunci, este sădit în sufletele tuturor, stă pe buzele tuturor. Şi, după cum am spus, tot pământul, plin de spini fiind, a fost curăţat, a ajuns o ţarină curată, care a primit seminţele credinţei. Mare lucru, cu adevărat mare lucru ar fi fost, dar, mai bine spus, covârşitoare măreţie şi dovadă de putere dumnezeiască, dacă ar fi putut cuvântul acesta slobozi dintr-odată atâta lume, când un fel de viaţă rău o stăpânea de atâta vreme, şi să o mute la un alt fel de viaţă, cu mult mai anevoios, chiar dacă n-ar fi fost supărat de nimeni, ci ar fi fost pace, mulţi sprijinitori, şi nici un potrivnic!
Cuvântul acesta al lui Hristos avea potrivnic nu numai vechiul fel de viaţă ajuns obicei, ci era împiedicat şi de plăcere, două lucruri tiranice. Au fost însă înduplecaţi oamenii să scuipe ceea ce primiseră de atâţia ani de la părinţi, de
la bunici, de la străbuni, de la strămoşii de mai înainte, de la filosofi şi de la ritori, cu toate că era foarte anevoios lucru să începi să duci o altă viaţă, şi cu totul nouă; şi grozăvia era mare, plină de multe necazuri şi oboseli. A îndepărtat traiul bun şi a îndrumat la post! A îndepărtat dragostea de averi şi a îndrumat la sărăcie! A îndepărtat desfrâul şi a îndrumat spre curăţenie trupească şi sufletească! A îndepărtat mânia şi a îndrumat spre blândeţe! A îndepărtat invidia şi a îndrumat spre mulţumire! A îndepărtat drumul cel larg şi deschis şi a îndrumat spre cel strâmt, anevoios şi prăpăstios, şi i-a îndrumat pe nişte oameni obişnuiţi cu drumul cel larg. N-a luat alţi oameni străini de lumea aceasta şi de felul cel vechi de viaţă! Nu, ci tocmai pe aceştia care putreziseră în acest fel de vieţuire, care ajunseseră mai moi decât lutul, pe aceştia i-a luat şi acestora le-a poruncit să meargă pe calea cea strâmtă şi anevoioasă, pe calea cea aspră şi grea! Şi i-a înduplecat! Şi pe câţi a înduplecat? N-a înduplecat doi, sau zece, sau douăzeci, sau o sută, ci aproape pe toţi oamenii de sub soare. Şi prin cine i-a înduplecat? Prin unsprezece oameni, neînvăţaţi, de rând, nedestoinici la vorbă, fără vază, săraci, fără patrie, fără belşug de bani, fără putere trupească, fără lustrul slavei, fără strălucirea strămoşilor, fără tăria cuvintelor, fără darul vorbirii, fără sprijinul cunoştinţelor, prin pescari, prin făcători de corturi, prin oameni care vorbeau altă limbă. Nu erau de aceeaşi limbă cu cei pe care i-au înduplecat; nu, aveau o altă limbă, străină şi deosebită de toate limbile, limba ebraică; şi prin ei Hristos a zidit Biserica aceasta întinsă de la o margine la altă margine a lumii.

13. Şi nu numai acesta e lucru minunat, ci şi aceea că oamenii aceştia de rând, săraci, puţini, neînsemnaţi, necărturari, de jos, de altă limbă şi uşor de dispreţuit, cărora li s-a încredinţat îndreptarea întregii lumi, cărora li s-a poruncit să ducă omenirea spre o vieţuire cu mult mai anevoioasă, n-au săvârşit acest lucru în vreme de pace, ci asaltaţi din toate părţile de mii şi mii de războaie, în fiecare neam şi în fiecare oraş. Dar pentru ce spun eu în fiecare neam şi în fiecare oraş? S-a dezlănţuit război împotriva lor în fiecare casă. Când a venit învăţătura şi a despărţit adeseori pe fiu de tată, pe noră de soacră, pe frate de frate, pe rob de stăpân, pe supus de conducător, pe soţ de soţie, pe soţie de soţ, pe tată de copii, căci n-au ascultat toţi dintr-odată, învăţătura a adus asupra lor ură în fiecare zi, războaie necontenite, mii şi mii de primejdii de moarte şi a făcut să fie urâţi ca nişte duşmani şi vrăjmaşi ai întregii lumi.
Toţi îi prigoneau: împăraţi, voievozi, oameni de rând, liberi, robi, popoare, cetăţi. Şi nu-i prigoneau numai pe ei, ci – ceea ce era mai grozav – şi pe cei de curând întăriţi în credinţă, pe cei catehizaţi de ei. Era un război de obşte, şi împotriva ucenicilor, şi împotriva dascălilor, pentru că învăţătura părea potrivnică şi poruncilor împărăteşti, şi obiceiului şi datinilor strămoşeşti. într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să se depărteze de idoli, să dispreţuiască altarele idoleşti, la care s-au închinat părinţii lor şi toţi strămoşii, să se depărteze de învăţăturile cele spurcate, să râdă de sărbătorile păgâneşti, să scuipe slujbele idoleşti – lucruri ce li se păreau a fi prea cutremurătoare şi prea înfricoşătoare, şi ar fi voit mai bine să-şi dea viaţa decât să primească cele spuse de Apostoli; într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să creadă în Cel născut din Maria, Care a fost dus înaintea scaunului domnesc de judecată. Care a pătimit mii şi mii de chinuri. Care a îndurat moarte blestemată, Care a fost îngropat. Care a înviat.
Lucru ciudat era acela că patimile Lui erau cunoscute tuturor: biciuirile, lovirile peste cap, ocările cu scuipat în obraz, palmele, crucea, batjocura cea multă, bătaia de joc din partea tuturor, înmormântarea, care a fost (considerată) în parte un hatâr, pe când învierea Lui, nu. După înviere S-a arătat numai Apostolilor. Şi totuşi, deşi vorbeau despre toate acestea. Apostolii îi înduplecau şi zideau astfel Biserica. – Cum, în ce chip?

– Prin puterea lui Hristos, Care a poruncit acestea. El a deschis calea; El le-a făcut pe toate, pe cele grele uşoare. Dacă n-ar fi fost putere dumnezeiască puterea care le-a săvârşit pe acestea, atunci ele nici n-ar fi avut început.
– Cum aşa?
– Cel Care a spus: „ Să se facă cerul” , şi s-a făcut. Cel care a spus: „ Să se întemeieze pământul” , şi a adus pământul la fiinţă. Cel care a spus: „ Să lumineze soarele” , şi a apărut astrul acesta, Cel care le-a făcut pe toate cu cuvântul, Acela a sădit şi Bisericile acestea. Cuvântul acela: „ Voi zidi Biserica Mea” , acela le-a săvârşit pe toate. Aşa sunt cuvintele Iui Dumnezeu, creatoare de fapte, de fapte mari şi minunate. După cum, atunci când a spus: „ Să răsară pământul iarbă verde” , totul a ajuns dintr-odată o grădină şi toate, livezi, iar pământul care a primit porunca s-a acoperit cu mii şi mii de ierburi şi de copaci, tot aşa şi acum, când a spus: „Voi zidi Biserici Mea” , cu multă uşurinţă s-a zidit Biserica.

Cu toate că împotriva Bisericii tiranii s-au înarmat, oştiri s-au pornit cu armele, popoare s-au ridicat cu mai marc furie decât focul, obiceiuri i-au declarat război, cu toate ca s-au sculat împotriva ei retori, sofişti, bogaţi, oameni de rând şi căpetenii, totuşi cuvântul lui Hristos, venind mai puternic decât focul, a mistuit spinii, a curăţat ţarina şi a semânat învăţătura predicii. În timp ce unii dintre credincioşi zăceau în închisoare, alţii erau surghiuniţi peste graniţă, altora li se luau averile, alţii erau ucişi şi tăiaţi în bucăţi, alţii daţi focului, alţii înecaţi, în timp ce credincioşii îndurau tot felul de pedepse, fiind batjocoriţi, izgoniţi şi alungaţi din toate părţile ca duşmani de obşte ai neamului omenesc, alţii, mai mulţi decât cei prigoniţi, veneau la credinţă; nu numai că nu pregetau să creadă din pricina suferinţelor îndurate de ceilalţi, ci ajungeau şi mai râvnitori şi săreau cu mai mult foc în această frumoasă hăituială. Aşa erau prinşi! Nu-i silea nimeni, nu-i forţa nimeni; alergau de bună voie şi mulţumeau celor ce-i duceau sa fie prinşi. Vedeau curgând râuri de sânge din trupurile credincioşilor, şi ajungeau şi mai aprinşi pentru credinţă şi mai îndrăzneţi. Creştea şi mai mult numărul creştinilor şi ajungeau şi mai înfocaţi credincioşi nu numai când fraţii în credinţă sufereau aceste chinuri, ci şi când dascălii lor pătimeau la fel, unii fiind izgoniţi, alţii biciuiţi, alţii îndurând alte nenumărate chinuri. Pavel strigă, spunând: „ încât cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul încredinţaţi prin lanţurile mele, îndrăznesc să grăiască şi mai mult, fără teamă, cuvântul” .
Iar în altă parte, Iarăşi: „ Că voi v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea, fiindcă aceleaşi aţi pătimit şi voi de la cei de un neam cu voi, ca şi ei de la iudei, cei care L-au omorât şi pe Domnul şi care ne împiedică şi pe noi să grăim neamurilor ca să se mântuiască” . Altora scriindu-le, grăia aşa: „ Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă de suferinţe, …ştiind că aveţi în ceruri o bogăţie mai bună şi netrecătoare”.
Ai văzut covârşirea puterii Celui ce a săvârşit acestea? Nu numai că nu se întristau, nu numai că nu se necăjeau când sufereau chinuri, ci, dimpotrivă, se bucurau, săltau, săreau. Despre credincioşi Pavel a spus că primeau cu bucurie luarea averilor ; despre dascălii credincioşilor o spune Luca în Cartea Faptelor, că Apostolii se întorceau din faţa sinedriului bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele lui Hristos .
Despre el însuşi Pavel spune: „ Mă bucur de suferinţele mele şi împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu” . Pentru ce te minunezi că Pavel se bucura de suferinţele lui, când el nu numai că se bucura că avea să sufere moartea, ci chema să ia parte la această bucurie şi pe ucenicii lui, seninul celei mai înalte bucurii sufleteşti, grăind aşa: „ Mă bucur şi mă fericesc împreună cu voi toţi; tot aşa şi voi bucuraţi-vă, fericiţi-vă împreună cu mine” . Spune-mi, Pavele, ce sa întâmplat că eşti plin de o atât de mare bucurie?
„Eu, spune Pavel, mă jertfesc şi vremea plecării mele s-a apropiat” .

14. Aşa zideau ei Biserica cea de pretutindeni. Cu toate că nimeni nu poate zidi un zid, făcut din pietre şi var, când este izgonit şi împiedicat. Apostolii au zidit totuşi atâtea Biserici pe tot întinsul lumii, deşi erau tăiaţi în bucăţi, înlănţuiţi, prigoniţi, fugăriţi, lipsiţi de averi, biciuiţi, junghiaţi, arşi, înecaţi, şi ei şi ucenicii lor. Şi n-au zidit aceste Biserici din pietre, ci din suflete şi din voinţe, lucru cu mult mai anevoios decât zidirea din pietre. Nu-i acelaşi lucru să întocmeşti un zid şi să îndupleci un suflet să se schimbe, după ce atâta vreme a fost înnebunit de diavoli, să se îndepărteze de nebunia aceea şi să vină la o atât de mare curăţie sufletească şi trupească. Cu toate acestea, goi fiind, neîncălţaţi şi cu o singură haină pe ei, au putut să străbată întreaga lume; au putut, căci aveau împreună-luptător şi ajutor puterea cea nebiruită a Celui ce a spus: „ Pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” .
Numără câţi tirani s-au pornit cu război împotriva Bisericii de când Hristos a rostit aceste cuvinte, câţi au dezlănţuit împotriva ei prigoane prea cumplite! Qândeşte-te în ce stare se afla Biserica în tot acel timp de mai înainte, când credinţa era de curând sădită, când minţile oamenilor erau încă fragede!

15. Păgâni erau împăraţii August, Tiberiu, Gaius, Nerva, Vespasian, Tit şi toţi cei de după aceia, până în vremurile fericitului Constantin împăratul! Toţi aceştia au purtat război Bisericii, unii mai puţin, alţii mai mult; dar toţi i-au purtat. Iar dacă unii dintre împăraţi au părut că au dat pace Bisericii, chiar faptul că împăraţii aceştia erau pe faţă păgâni a ajuns pricină de război împotriva Bisericii, căci ceilalţi păgâni, prin războiul dus de ei Bisericii, căutau să-i linguşească şi să le facă plăcere. Cu toate acestea, toate uneltirile şi atacurile s-au destrămat mai uşor decât pânza de păianjen, au dispărut mai repede ca fumul, au trecut mai repede ca praful ce se ridică de pe pământ. Prin uneltirile şi atacurile lor au dat naştere la o mare ceată de mucenici, au lăsat Bisericii acele nemuritoare vistierii, stâlpii, turnurile acelea care, nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moartea lor, au ajuns pricină de mare folos pentru cei de mai târziu. Ai văzut tăria prezicerii: „ Şi porţile iadului nu o vor birui” ?
Din cele trecute ai deplină încredere în cele viitoare, căci nimeni nu va putea birui Biserica lui Hristos! Dacă atunci când Biserica era alcătuită din puţini oameni, când credinţa părea o noutate, când învăţătura era de puţin timp sădită, când erau atâtea războaie, când atâtea lupte se porneau din toate părţile, dacă atunci n-au putut face nimic, dacă atunci n-au biruit, cu mult mai mult acum, când Biserica a cuprins toată lumea, toate locurile, şi munţii, şi vâlcelele, şi dealurile. Biserica a cuprins şi marea şi toate neamurile cele de sub soare, pe când păgânătatea a mai rămas doar cu câţiva închinători; au dispărut capiştile, templele, idolii, toate: şi sărbătorile, şi slujbele păgâneşti, şi fumul şi mirosurile jertfelor, şi praznicele cele blestemate. Cum ar fi fost cu putinţă ca, după atâtea piedici. Biserica să aibă un sfârşit aşa de strălucit şi o împlinire mărturisită de fapte, dacă n-ar fi fost la mijloc o putere dumnezeiască, o putere nebiruită, puterea Aceluia Care a prezis biruinţa şi a săvârşit biruinţa? nimeni nu va fi împotrivă, fie el cel mai nebun dintre nebuni, fie el ieşit din minţi, fie el lipsit cu totul de judecata cea firească!
Dar nu numai prezicerea aceasta a lui Hristos propovăduieşte nebiruita Lui putere, ci şi alte preziceri. A prezis viitorul cu tot adevărul, şi s-a înfăptuit. E cu neputinţă să fie dezminţit vreunul dintre cuvintele Sale; mai uşor va pieri cerul şi pământul decât să fie vădit ca mincinos vreunul dintre cuvintele Lui şi din prezicerile spuse de El. De aceea şi El a arătat asta chiar înainte de înfăptuirea cuvintelor Sale şi a grăit destul de lămurit despre spusele Sale, zicând: „ Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” . Şi pe bună dreptate. Căci nu sunt cuvinte, ci cuvinte ale lui Dumnezeu, creatoare de fapte. Cu cuvântul a făcut cerul, cu cuvântul pământul, cu cuvântul marea, cu cuvântul soarele, cu cuvântul popoarele îngerilor, cu cuvântul celelalte puteri nevăzute. Ca să facă lămurit gândul acesta, Profetul spunea: „ El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” .
A spus aceste cuvinte despre toată zidirea: cea de sus, cea de jos, cea văzută, cea nevăzută, cea cu trup şi cea fără de trup. Prezicerea Lui despre Biserică a vădit, după cum am spus mai sus, măreţia şi covârşirea adevărului Lui, a proniei Lui, a bunătăţii Lui şi a purtării Lui de grijă.

16. Haide acum să vorbim şi despre o altă prezicere a Lui, care străluceşte mai mult decât soarele şi e mai învederată decât raza; stă în faţa ochilor tuturor şi se prelungeşte în toate generaţiile de mai târziu, ca şi prezicerea despre care am vorbit mai înainte. Aşa sunt cele mai multe preziceri ale Lui. Nu se sfârşesc în scurtă vreme, nici nu se mărginesc numai la o generaţie de oameni, ci dau, aşa cum dă şi prezicerea de mai înainte, tuturor oamenilor care sunt şi celor ce vor fi mai târziu până la sfârşitul lumii, le dau prilejul să cunoască bine tăria adevărului lui Hristos. Căci din ziua în care a fost rostită şi până la sfârşitul veacului, profeţia aceasta, că Biserica lui Hristos e nebiruită, stă trainică şi neclintită. Biserica înfloreşte, străluceşte, propăşeşte zi de zi, creşte, capătă tot mai multă putere, dă tuturor oamenilor, celor ce au fost din vremea venirii întâi a lui Hristos şi vor fi până la venirea Sa cea de a doua, le dă prilejul să culeagă bunătăţile cele prea mari ale Bisericii şi să adune folosul ei cel nespus. Au cunoscut puterea Bisericii cei care au trăit înainte de noi, şi cei înainte de aceştia, şi cei mai înainte de aceia, pentru că au văzut războaiele ce s-au pornit împotriva ei, şi primejdiile, şi tulburările, şi frământările, şi valurile, şi furtunile. Oamenii aceştia au văzut că n-a fost înecată, n-a fost biruită, n-a fost doborâtă, n-a fost stinsă, ci, dimpotrivă, a înflorit, a crescut şi s-a ridicat la o mai mare înălţime.
Profeţia de care vreau să vă vorbesc acum este la fel de potrivită să ne arate tăria lui Hristos şi adevărul spuselor Sale.

– Care e prezicerea aceasta?
– Hristos a intrat odată în templul iudaic, în floare pe vremea aceea, strălucitor din toate părţile prin bogăţia de aur, prin frumuseţea şi prin măreţia clădirilor; era strălucit şi din pricina măiestriei cu care era făcut, şi din pricina materialului din care era zidit. Ce le spune Hristos ucenicilor Săi, care se minunau de frumuseţea templului? „ Vedeţi toate acestea? Amin zic vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră” . Prin aceste cuvinte Hristos a vrut să arate dărâmarea de mai târziu a templului, pieirea, pustia şi ruina care se văd azi în Ierusalim. Căci toate acele clădiri strălucite şi vestite au ajuns o ruină. Ai văzut că marea şi nespusa Lui putere e îndreptată în două părţi, în a zidi şi a-i mări pe cei ce-I slujesc Lui, şi în a umili, a nimici şi ai smulge din rădăcini pe duşmanii Săi?

Căci nici nu exista templu la fel cu acesta, nici atât de vestit; nici un alt templu nu se bucura de o slujire ca aceasta. Iudeii de pe toată faţa pământului, chiar de la marginile lumii, în vremea veche se duceau acolo, aduceau daruri, jertfe, prinoase, pârgâ şi multe altele şi împodobeau templul acesta cu bogăţia lumii. Şi se scurgeau acolo toţi prozeliţii iudei de pretutindeni. Numele templului era vestit; ajunsese chiar până la marginile lumii. Dar un singur cuvânt al lui Hristos a făcut să dispară toate acelea, le-a pierdut pe toate acelea, le-a azvârlit pe toate ca pe un fir de praf. Ş acolo unde nu era îngăduit să intre nici un iudeu, dar, mai bine spus, nici toţi preoţii, ci numai un singur om, arhiereul care era de rând, şi el, numai o dată pe an, îmbrăcat cu veşminte, cu coroane, cu mitră, cu cealaltă îmbrăcăminte sfântă, acum acolo pot intra şi stricaţii, şi afemeiaţii, şi îndrăgostiţii, şi desfrânaţii! nimeni nu-i împiedică. A venit cuvântul acela al lui Hristos, şi a nimicit totul, a distrus totul. Şi atât a rămas din templu cât să arate unde a fost templul în vremurile vechi.
Gândeşte-te dar cât de mare putere e şi aici! Iudeii, care au putut să facă atâtea, care au biruit popoare şi împăraţi, care au câştigat războaie fără să verse sânge, care au înălţat mii şi mii de trofee, ei n-au putut să zidească de atunci şi până azi un singur templu. Şi asta, cu toate că au fost atâţia împăraţi care i-au ajutat, cu toate că atâta mulţime de iudei se revărsa pe faţa pământului, cu toate că au avut la îndemână atâţia bani.
Ai văzut că nimeni n-a doborât ce-a zidit Hristos şi că nimeni n-a mai zidit ce-a doborât El? A zidit Biserica, şi nimeni n-a putut s-o doboare! A doborât templul, şi nimeni n-a mai putut să-l ridice, deşi a trecut atâta amar de vreme! Şi doar au încercat oamenii să doboare Biserica, dar n-au fost în stare; şi s-au străduit să ridice templul, dar n-au putut.
A îngăduit Hristos şi asta ca să nu poată spune nimeni: „ Dacă ar fi încercat, ar fi putut” . Iată, au şi încercat, dar n-au putut. Că în zilele noastre, împăratul care a întrecut pe toţi în păgânătate, el le-a dat voie atunci să-l zidească din nou şi i-a şi ajutat. Iudeii s-au apucat de lucru, dar n-au putut să se apropie cât de cât, că foc a izbucnit din temelii şi i-a alungat pe toţi. Temeliile templului, goale până acum, sunt o dovadă că au voit aceasta, ca să cunoşti că au încercat să sape, dar n-au putut zidi pentru că le-a stat împotrivă acel cuvânt al lui Hristos. A mai fost doborât o dată templul acesta, dar, după şaptezeci de ani, întorcându-se evreii din robie, templul a fost ridicat îndată şi a fost făcut mai frumos decât cel dinainte. Profeţii au spus asta şi au vestit-o înainte de a se face. Acum însă, au trecut patru sute de ani, şi nici gând, nici aşteptare, nici o nădejde să se mai arate iarăşi templul. Ce i-ar fi împiedicat de nu ar fi fost putere dumnezeiască aceea ce le sta împotrivă? Nu aveau bani cu nemiluita? Nu adunase patriarhul lor prinoase de la toţi iudeii de pretutindeni, nu aveau comori nenumărate? Nu era neamul iudaic îndrăzneţ, neruşinat, încăpăţânat, obraznic, aţâţător la război? Nu erau mulţi iudei în Palestina? Nu erau mulţi în Fenicia? Nu erau mulţi pretutindeni? Cum de n-au fost în stare să mai ridice un templu, mai cu seamă când vedem că din această pricină slujba lor religioasă era împiedicată, că datinile iudaice dispăreau, că piereau şi încetau jertfele, prinoasele şi celelalte asemănătoare lor, toate cele poruncite de lege? Căci în afara pridvoarelor templului nu le era îngăduit nici să ridice altare, nici să aducă jertfe, nici să facă libaţiuni, nici să mai pună pe altar oi, sau tămâie, nici să mai citească legea, nici să mai ţină sărbătoare, nici altceva din acestea.

17. Dar şi când au fost odinioară în Babilon şi au fost siliţi de duşmanii lor să cânte, nu s-au plecat, nici n-au ascultat, deşi erau prizonieri de război şi robi la nişte stăpâni care se purtau cu asprime cu ei; deşi-şi pierduseră patria şi libertatea, deşi le era viaţa în primejdie, deşi erau prinşi în mâinile celor ce-i robiseră ca într-o cursă, deşi li s-a poruncit să cânte cu harpele lor cântarea aceea, totuşi au spus: „ La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns…, că ne-au cerut nouă cei care ne-au robit cuvinte de cântare… Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?” . Să nu poată spune nimeni că au făcut aceasta din pricină că le lipseau instrumentele muzicale! Căci ei înşişi au spus pricina: „ Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. Instrumentele muzicale le aveau cu ei: „ în sălcii, spun ei, în mijlocul lor, am sfărâmat harpele noastre” .
Dar nici de postit nu le era îngăduit. Şi ca să le arate asta, Profetul le spunea:
„N-aţi postit oare vreme de şaptezeci de ani?” , zice Domnul . Că nu le era îngăduit nici să jertfească, nici să facă libaţiuni în afara templului din Ierusalim, ascultă ce spun cei trei tineri: „Nu este nici domn, nici profet, nici căpetenie, nici loc de a aduce jertfă înaintea Ta şi de a găsi milă” , n-au spus: „ nu este preot”, căci erau acolo preoţi, dar ca să afli că totul atârna de loc, şi că toată legea de loc era legată, a spus: „nu este loc” . Dar pentru ce vorbesc eu de jertfe şi de libaţiuni? Nu le era îngăduită nici chiar citirea legii! Ca să-i mustre pentru asta, un alt profet zicea: „ Şi au citit afară legea şi au chemat mărturisirea”, în afara templului nu le era îngăduit să săvârşească nimic: nici Paştele, nici Cincizecimea, nici sărbătoarea corturilor, nici vreo altă sărbătoare.
Cu toate că ştiau că pustiirea locului aceluia împiedica toate aceste slujbe religioase, iar dacă ar fi încercat să le săvârşească le încercau călcând legea şi primind pedeapsă, totuşi n-au fost în stare să ridice şi să zidească templul în care aveau îngăduinţa să facă toate acestea după lege. N-au fost în stare, căci puterea lui Hristos, care a zidit Biserica, ea a dărâmat templul. Profetul a prezis şi aceasta, că va veni Hristos şi va face acestea, deşi Profetul a trăit după robia babilonică. Ascultă însă şi ce spune: „ Că şi vouă vi se vor închide uşile şi nu se va mai aprinde jertfelnicul Meu în zadar. Nu este voia Mea întru voi, căci de la răsăritul soarelui până la apus, numele Meu a fost slăvit între neamuri şi în tot locul Mi se aduce tămâie şi jertfă curată” .
Ai văzut cât de lămurit a alungat iudaismul şi a arătat creştinismul strălucind şi întinzându-se pe toată faţa pământului? Un alt profet a arătat şi chipul slujirii ce I se va aduce lui Dumnezeu: „ Şi se vor închina Lui fiecare din locul lui şi vor sluji Lui sub un singur jug”, iar un altul, iarăşi: „ Fecioara lui Israel a căzut şi nu se va mai ridica” . Şi Daniel ne vorbeşte lămurit despre toate acestea, că toate vor fi luate: şi jertfa, şi libaţiunea, şi ungerea, şi judecata.
Dar despre toate acestea am să vorbesc mai pe larg şi mai lămurit când am să le grăiesc iudeilor; deocamdată să ne ţinem de drumul pe care l-am apucat, îndreptând pretenţia nesocotiţilor eleni. Nu ţi-am spus eu, elenule, că Hristos a înviat morţi, că a curăţit leproşi, ca să nu spui: „ Acestea-s minciuni, lăudăroşenie, basm! Cine a văzut aşa ceva? Cine a auzit?” , nu ţi-am spus eu acestea, ci ţi le-au spus cei care L-au răstignit, cei care L-au lovit peste cap! Cum dar îi socoteşti vrednici de credinţă în acestea, iar în acelea ataci spusele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat? Dacă Evanghelistii ar fi scris ca să facă plăcere Dascălului lor, ca să-L laude în zadar şi fără rost, ar fi trebuit să treacă sub tăcere întâmplările cele pline de tristeţe, cele ce păreau o ocară în ochii celor mulţi. Dar aşa, pentru a arăta adevărul faptelor, au stăruit mai cu seamă asupra faptelor pline de tristeţe şi au grăit despre toate pe larg şi cu multă precizie, fără să lase deoparte vreun fapt mic sau mare; când a fost vorba de semne şi minuni, pe cele mai multe le-au lăsat deoparte; dar când a fost vorba de patimi şi de cele ce par de ocară, asupra acestora au stăruit şi toţi au vorbit lămurit despre toate.
Eu însă nu ţi-am vorbit despre nimic din acestea, adică despre minuni şi semne, ca să închid cu covârşire gura cea neruşinată, ci am vorbit numai despre fapte care se văd astăzi, fapte care stau înaintea ochilor noştri, fapte mai învederate decât soarele, fapte răspândite pe întinsul lumii, fapte care au cuprins întreaga lume, fapte ce depăşesc puterea firii omeneşti şi care stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ce spui? N-a înviat Hristos morţi? Bine! Dar poţi să spui că Bisericile nu sunt răspândite pe toată faţa pământului? Poţi să spui că nu s-a uneltit împotriva Bisericii? Poţi să spui că n-a biruit, că n-a înfrânt pe duşmani? Dar după cum nu este cu putinţă să spui că nu este soare, tot aşa nu poţi spune nici asta. Ce dar? Nu vezi ruinele templului iudaic zăcând înaintea ochilor întregii lumi? De ce nu socoteşti în tine însuţi aşa: Dacă Hristos n-ar fi Dumnezeu, şi Dumnezeu puternic, s-ar fi înmulţit aşa de mult închinătorii Lui, cu toate că au fost prigoniţi, şi ar fi fost oare atât de umiliţi cei ce L-au răstignit şi L-au duşmănit, încât să-şi piardă şi ţara, şi să colinde de colo-colo ca nişte hoinari, ca nişte rătăcitori, ca nişte fugari, iar timpul să nu pună capăt pribegiei lor?
Împotriva Imperiului roman iudeii aceştia au pornit şi cu război, au ridicat armele împotriva romanilor, au fost în stare de război vreme îndelungată, uneori au învins, şi au făcut împăraţilor de pe atunci nu mici greutăţi. Atât de mare era puterea lor. Cu toate acestea, cei care s-au luptat şi au stat împotriva atâtor împăraţi, care au avut atâta tărie de bani, de arme şi de ostaşi, care au pus pe fugă generali şi mii şi mii de ostaşi, n-au fost în stare să ridice un singur templu. Au zidit sinagogi în toate oraşele; dar locul care dădea tărie statului lor, locul în care obişnuiau să săvârşească toate slujbele lor religioase, locul care păstra iudaismul, locul acesta, templul, nu l-au mai putut ridica.

ioanguradeaur.ro

Zicerile / apoftegmele cuvioasei (amma) Sara – 13 iulie

1. Povestitu-s-a despre maica Sara, că a rabdat treisprezece ani, fiind luptată tare de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeule, dă-mi putere!

2. Au năpădit odată asupra ei mai tare, acelaşi duh al curviei, punându-i în minte deşertăciunile lumii. Iar ea, slăbind de frica lui Dumnezeu şi de nevoinţă, s-a suit într- o zi în chilioara ei, să se roage. Şi i s-a arătat ei cu trup duhul curviei şi i-a zis: tu m-ai biruit, Saro! Iar ea a zis: nu te-am biruit eu, ci Stăpânul meu, Hristos!

3. Se spunea despre dânsa că deasupra râului a petrecut, locuind şaizeci de ani şi nu s-a aplecat să-l vadă.

4. Altădată au venit la dânsa doi bătrâni pustnici mari, din părţile Pitusiului. Şi când mergeau, ziceau între ei: să smerim pe bătrâna aceasta! Şi i-au zis: vezi să nu se înalţe cugetul tău şi să zici: iată pustnicii vin la mine care sunt o femeie. Le-a zis lor maica Sara: adevărat, cu firea sunt femeie, dar nu cu mintea.

5. A zis maica Sara: de mă voi ruga lui Dumnezeu ca toţi oamenii să aibă veste către mine, mă voi afla cerând iertare la uşa fiecăruia; ci mai bine mă voi ruga ca inima mea să fie curată cu toţi.

6. A zis iarăşi: pun piciorul meu pe scară să mă sui şi pun moartea înaintea ochilor mei, mai înainte de a mă sui pe scară.

7. A zis iarăşi: bine este şi pentru oameni a face milostenie; că deşi este pentru plăcerea oamenilor, dar vine spre plăcerea lui Dumnezeu.

8. Venit-au odată nişte schiteni la maica Sara, iar ea le-a pus lor înainte un paner cu poame. Ei lăsând cele bune, mâncau cele putrede. Şi le-a zis lor: adevărat, schiteni sunteţi!

9. A trimis maica Sara la avva Pafnutie, zicând: lucrul lui Dumnezeu ai făcut că ai lăsat să se necinstească fratele tău? Şi a zis bătrânul: ca cel ce fac lucrul lui Dumnezeu, treabă nu am cu nimeni.

din Pateric

Despre discernamant si stravedere


Printre treptele sporirii unui suflet ce se nevoieşte, după slobozirea lui de patimi şi dupa dobândirea luminării dumnezeieşti, se află discernământul şi străvederea, care sunt cele mai obişnuite harisme pe care le poate dobândi orice om. Afară de harisma mai presus de fire a străvederii există şi o străvedere firească, pe care o dobândesc cei înzestraţi cu înţelepciune, după o experienţă deosebită câştigată în nevoinţe îndelungate împotriva patimilor şi a diavolilor. Având o astfel de experienţă, mulţi Stareţi pot să vadă de mai înainte şi să descrie fapte şi situaţii din prezentul sau din viitorul unor oameni, chiar de la prima întâlnire cu ei. Prima impresie, povestirea amănunţită, descrierea faptelor – asemănătoare cu cele dobândite prin experienţa lor de mai înainte – pot face arătate cu exactitate situaţii deja existente sau care vor urma. Până aici se poate vorbi despre puterile fireşti ale străvederii, care se mai numeşte şi discernământ.

Insă discernământul duhovnicesc, care este un dar exclusiv al lui Dumnezeu, rodul ascultării desăvârşite şi al dobândirii unei conştiinţe neîntinate în Hristos, este ceva mult mai înalt. Discernământul duhovnicesc, care porneşte de la intuiţie şi urcă treptat până la străvedere, la mai înainte vedere şi la proorocie, este rodul Preasfântului Duh. Aceste harisme se dau treptat lucrătorilor viei înţelegătoare, celor ce se silesc pentru împărăţia Cerurilor, care se ia cu sila, şi care o şi răpesc. Aceştia dobândesc însă harismele ce duc către ea, după cuvântul Domnului: ”Impărăţia Cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc pe ea” .
De multe ori intuiţia se observă, într-un chip firesc, şi la rudele de sânge, iar aceasta vădeşte că ea este o rămăşiţă a stării noastre celei mai presus de fire de dinaintea căderii protopărinţilor noştri. Uneori unele mame simt când suferă copiii lor. La fel chiar şi unii fraţi care se iubesc simt când suferă unul dintre ei. Aceasta se petrece de obicei exact în acelaşi timp când suferă celălalt şi nu mai înainte sau după. Dar puterile şi însuşirile mai presus de fire ale străvederii, precum şi harismele legate de ea, rămân în planurile lor suprafireşti nesupuse raţionamentelor şi limitelor omului. Desigur, este o mare îndrăzneală să cercetăm astfel de lucruri noi, neexperimentaţii şi neînsemnaţii, dar necunoaşterea noastră l-a făcut pe pururea-pomenitul Stareţ să ne înveţe despre acestea, iar experienţa ce a provenit de aici aceasta m-a îndemnat să spun câteva din numeroasele învăţături pe care le-am auzit, spre folosul celor interesaţi.

Aşa cum există străvederea firească şi cea mai presus de fire, cea din dumnezeiescul Har, tot astfel există şi una satanică, venită din înşelarea şi înrâurirea celui viclean, pe care nu e greu să o observe cineva, mai ales la cei mândri şi neatenţi. Din păcate, de multe ori am văzut în Sfântul Munte – mai ales mai demult – astfel de înşelaţi care, chiar numai prin înfăţişarea lor exterioară, mărturiseau tulburarea generală a întregii lor fiinţe trupeşti şi sufleteşti, vădind limpede semnele lucrării diavoleşti.

Diametral opusă acesteia, străvederea duhovnicească este dumnezeiască. Ea este însoţită de blândeţe, pace, netulburare şi dragoste. Mai degraba dragostea este toată puterea ei şi se dăruieşte mai ales celor ce au dragoste către aproapele. Cel ce are această harismă a străvederii, dintr-o simţire adânca faţă de aproapele, împreună-pătimeşte cu cel ce suferă sau se veseleşte cu cel ce sporeşte. Comunică cu bucurie şi cu multă smerenie cu aproapele şi se mâhneşte pentru sine că s-a făcut cunoscut celorlalţi, deoarece doreşte cu înflăcărare tăcerea şi nearătarea. Când această străvedere harismatică se va uni cu străvederea firească, cea dobândită din experienţă, va lua naştere discernământul. Iar acest discernământ este tot firesc, iar nu duhovnicesc precum deja am spus.
Toate acestea îi erau foarte cunoscute Stareţului şi le analiza şi le explica cu multă uşurinţă pe fiecare în amănunt. Deşi de multe ori observam harisma străvederii sale manifestându-se atât in ceea ce ne priveşte pe noi, cât şi în privinţa altora, care se aflau departe şi pe care îi urmăream, totuşi nu dădea atâta importanţă acestora, precum discernământului, despre care vorbea cu multă admiraţie, îl considera cel mai bun mijloc în neîncetata luptă a războiului nevăzut, mai ales al nostru, al monahilor.

„Sare, fiilor, e trebuinţă de sare!” ne spunea el intelegând prin aceasta discernământul.

Nu numai când eram prezenţi, ci şi atunci când ne aflam departe de el, la ascultare, aflam în scrisorile pe care ni le trimitea descrierea în amănunt a stării noastre şi a celor ce ni se întâmplau în ascuns şi la arătare. De asemenea observam şi înştiinţarea lăuntrică fără de greşeală pe care o primea, atunci cand cineva se abătea de la dreapta credinţă sau chiar de la vieţuirea morală. Când ne dădeam seama, din mişcările sale, că simte nelinişte atunci când trebuia să se întâlnească cu cineva, înţelegeam că primeşte o înştiinţare lăuntrică, fapt pe care ni-l explica mai târziu, când rămâneam singuri şi-l întrebam. Când se confrunta, de pildă, cu un astfel de caz, ne spunea: – Acesta nu este ortodox.

Şi lucru de mirare era că nici persoana aceea la care se referea Stareţul nu ştia aceasta. Iar asta o depistam atunci când ne apropiam de acela şi îi cercetam cu dibăcie gândirea. Şi într-adevăr, aflam că, fără să-şi dea seama, avea convingeri eretice şi nu conştientiza faptul acesta. Stareţul cunoştea de asemenea şi greşelile morale, până şi ispita din timpul nopţii. Iar pe anumite persoanele duhovniceşti cunoscute lui le înştiinţa despre cele ce aveau să li se întâmple, aşa cum ei înşişi ne mărturiseau. Totuşi, aşa cum am spus, nu dădea atâta importanţă acestor lucruri, precum vredniciei discernământului.

Odată l-am întrebat: – Părinte, ce este deosebirea duhurilor? Iar el mi-a răspuns: – Mai întâi îţi doresc să o dobândeşti. Insă asculta ce este: este cunoaşterea cu acrivie a harismelor duhovniceşti şi când lucrează fiecare; care harisme o formează şi care o pun în aplicare, când se arată si ce trebuie să facă atunci omul; când se retrage si cum trebuie să ia aminte şi să lucreze omul. Cel ce are această harismă cunoaşte de asemenea şi felul înşelării, care prin aparenţe se nevoieşte să se prezinte ca Har, cu măşti greu de depistat şi cu înfăţişări de înger.

Este deci foarte greu şi este trebuinţă de nevoinţă aspră pentru a o redobândi in cazul când aceasta se retrage din pricini care, din păcate, în mod inevitabil se întâmplă din cauza micimii omeneşti. Pentru voi este mai preţios discernământul decât proorocia. Inainte-vederea şi proorocia ajută şi zidesc în parte Biserica. Discernământul însă zideşte şi desăvârşeşte mai întâi pe cel ce are această harismă şi apoi îi zideşte şi pe ceilalţi pentru că ştie şi locurile şi pe vrăjmaşi şi felul războiului. La aceasta se referea Pavel când spunea: „căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” . Ierarhizarea acestei stări duhovniceşti înalte este pusă in valoare prin sarea discernământului, pentru că de multe ori cineva rămâne pe loc – mulţumit de simţămintele ce izvorăsc dintr-o oarecare lucrare a sa – şi nu înaintează din pricina acestei lâncezeli a lui. Şi nu numai atât. Unii se întorc înapoi, considerând că ceea ce au întâlnit este de prisos sau nesigur.

Noi ne temeam să înaintăm în subţirimea acestei purtări, însă el, glumind, ne zicea: „Cuvântul a luat sfârşit. Aţi auzit destul. Faceţi-vă si rămâneţi smeriţi şi niciodată nu vi se va stinge această făclie a discernământului, pentru că, într-adevăr, celor smeriţi Dumnezeu le dă Harul Său“.

Nu voi uita niciodată cât de mult insista, atunci când ne sfătuia, să câştigăm stăruinţa şi răbdarea de care [e nevoie] pentru redobândirea Harului, când acesta se retrage din pricina noastră. Ne spunea: „Nu este atât de mare osteneala fiilor, să dobândească cineva Harul lui Dumnezeu, deoarece ca un Preabun, El «nu dă Duhul cu măsură» . Insă foarte mare este osteneala de a-l redobândi după retragerea lui din pricina vinovăţiei omului. Şi de aceea multi l-au aflat când au pornit, dar puţini dintre aceia de la care s-a retras, l-au redobândit”.

Cât de credincios este Dumnezeu, Care pe toate le dăruieşte omului! In ziua în care “cel păcătos se va intoarce de la calea cea rea a lui, nu voi mai pomeni păcatele sale”, spune Domnul. Dar „în ziua în care cel drept se va abate de la dreptatea sa, nu voi mai pomeni dreptatea sa şi voi fi piedică împotriva lui!”. Adică îngăduinţă pentru cei care, mai înainte înşelaţi fiind, caută să intre, şi asprime pentru cei ce ies din neatenţie.

Această harismă luminată a discernământului ajută şi la înţelegerea dreaptă a Scripturii şi a tuturor scrierilor Sfinţilor Părinţi. După cuvântul Domnului, „orice astfel de cărturar poate scoate din vistieriile sale noi şi vechi” „nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci ca unul învăţat de Dumnezeu.

Gheron Iosif Isihastul, Nevointe – Experiente – Învătături, Editura Evanghelismo

1

Doua lesbiene românce s-au căsătorit in Italia

 

Despre Lliliana și Ramona scriam cu ceva timp în urmă. Despre povestea lor de viață și de dragoste, despre curajul de a fi ceea ce îți dorești să fii cu adevărat, curajul de a te despuia de prejudecăți, de ascunzișuri meschine în fața unei societăți gata să te sfâșie dacă nu te supui regulilor nescrise, demult dictate de cei care au interesul să îți controleze viața. Și mintea!
Liliana și Ramona sunt exemplul elocvent că putem să fim ceea ce dorim să fim. Putem iubi ceea ce vrem să iubim și trebuie să avem curajul să fim noi înșine. Cu dorințele, visele, năzuințele, iubirile și… păcatele noastre. Există Dumnezeu? Dacă da, atunci există și pace, iubire, înțelegere, toleranță, iar toate astea le simți dacă zâmbești cu admirație atunci când le privești pe ele, pe Liliana și Ramona, în timp povestea lor de iubire devine oficială.

 

Liliana și Ramona, după 16 ani de când sunt împreună și-au îndeplinit visul, căsătorindu-se civil
La ceremonie au participat membri ai comunității române și colegii Ramonei care lucrează într-o unitate sanitară din zona orașului Sassari. Consilierul Chiara Flore din Nuoro a oficiat uniunea civilă, scrie La Nuova Sardegna.

Liliana și Ramona sunt două femei românce care au emigrat din țara lor natală în căutarea unui trai mai bun iar povestea lor este similară cu cea a multor străini care și-au încercat norocul în Italia: „Am sosit în Sardinia acum zece ani” povestea Liliana anul trecut, „întâi a venit partenera mea, Ramona, care a găsit un loc de muncă și a început să lucreze ca asistentă medicală. O lună mai târziu am decis să o urmez și am venit și eu.”
Dar cele două nu sunt doar îndrăgostite una de cealaltă ci și de pământul care le-a primit cu brațele deschise: „Aici, în Nuoro, am găsit mulți prieteni. Orașul ăsta a devenit a doua mea casă și aici am decis să ne căsătorim.” Același lucru este valabil și pentru Ramona, care într-o fluentă limbă italiană își declară dragostea pentru insulă și pentru poporul său: „Am fost foarte bine primită aici”, subliniază Ramona.
Lili s-a născut la Brăila, în timp ce partenera sa, Ramona, vine din Transilvania, de la Bistrița. „În țara mea” – spune Lili – „din păcate, nu există încă nicio legislație care să permită căsătoriile homosexuale. Sper că și acolo se vor decide să facă acest pas spre civilizație cât mai curând posibil.”

Sursa

 

 

 

Rotalianul – Revista Românului din Italia

“Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM!

Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor:

În ciuda păcatelor noastre, nădăjduim!

Domnul tămăduia orice neputinţă din popor (v. Matei 9, 27-35). Domnul, în calitate de Dragoste, tuturor le face bine fără deosebire. Este de ajuns ca omul să vrea şi să creadă. De vreme ce credinţa este darul lui Dumnezeu, ea este asumată de omul care vrea şi are dispoziţia să creadă, de acela care caută mila lui Dumnezeu. Aşadar, Domnul, fără să facă deosebiri după tiparele exterioare, sau după formele religioase ale oamenilor, ca Părinte, le face bine tuturor şi tămăduieşte orice boală şi orice neputinţă în popor. Acest lucru îl vedem şi astăzi, când i-a tămăduit pe cei doi orbi care au cerut mila Lui, dar şi pe demonizat. Orbii, având conştiinţa stării lor, apropriindu-se de Domnul, I-au cerut să-i miluiască.
Cuvintele „miluieşte-mă” – „milă” au mare forţă. Cuvântul are putere. Cuvintele nu sunt moarte, ci cuprind un duh. Aşadar, cuvintele „milă” şi „miluieşte-mă” au o extraordinară putere. Din ce motiv? Atunci când cer milă, milostivire de la Domnul, exprim propria mea neputinţă, dar şi credincioşia mea în puterea Domnului.
jesushealsÎi spun Domnului: „Eu sunt eşecul, Tu eşti reuşita; eu sunt neputinţa, Tu eşti puterea; eu sunt boala, Tu eşti sănătatea şi cer mila Ta”.
Aşadar, aceasta este starea rugătoare, aceasta este starea noastră în faţa Domnului. O astfel de gândire formează şi un ethos corespunzător în viaţa noastră. Aşadar, rugăciunea nu este doar o stare prin care ne apropiem de Dumnezeu şi ne arătăm dispoziţia noastră în faţa Lui, sau ne exprimăm nevoia noastră, ci este un proces cotidian în viaţa noastră, o practică concrescută odată cu respiraţia noastră.
Cel ce se simte neputincios, nevolnic, ratat, cel ce caută din adâncul inimii sale ajutorul şi mila lui Dumnezeu, poate să fie aspru faţă de fratele său? Rugăciunea ne înmoaie, ne face oameni delicaţi, ne face îngăduitori şi sensibili, dacă rugăciunea noastră este adevărată. Aşadar, în acest înţeles se formează şi starea corespunzătoare faţă de fratele nostru. Omul devine mai moale, devine delicat, devine sensibil. Îşi dezvoltă simţurile lăuntrice, pentru a-l înţelege şi pentru a-l simţi pe celălalt om.
Inima împietrită a apărut în viaţa noastră din pricina faptului că nu ne rugăm. Nu este pentru că noi suntem oameni răi sau indiferenţi. Omul nerugător este un om mort. Este o existenţă biologică ce se preumblă fără de scop pe aici şi pe colea şi doar cârteşte sau caută o dreptate înlăuntrul său, pe care însă nu o găseşte.
Adevărata dreptate se află în mila lui Dumnezeu, este prezenţa lui Dumnezeu, este simţirea lui Dumnezeu în viata noastră.
Atunci când lipseşte Dumnezeu din viaţa noastră, ne simţim mizerabil, nu ne simţim îndreptăţiţi, dar căutăm o dreptate consumându-ne trupurile noastre sau pe al fratelui nostru, sau plângându-ne în faţa lui Dumnezeu.
Aşadar, ceea ce ne tămăduieşte, ceea ce este pocăinţa noastră, ceea ce este echilibrarea noastră, este starea de rugăciune. Este acel strigăt al orbilor: „Miluieşte-ne pe noi, fiule al lui David!”. Ne aflăm într-o stare urâtă, ne aflăm în cădere, ne aflăm în neputinţă? Să nu ne acuzăm atât de mult pe noi înşine pentru starea noastră ticăloasă, pentru că a mă acuza pe mine însumi pentru păcatul meu este pierdere de timp, este o formă de egoism. Există o stare mai importantă: să cerem grabnic din inimă şi cu putere mila lui Dumnezeu, punându-ne nădejdea în El. Aceasta este adevărata stare duhovnicească. Să nu ne anulăm viaţa noastră, să nu ne împiedicăm pe noi înşine de la această abordare mântuitoare, prin care gustăm mila lui Dumnezeu.
Şi ce se întâmplă prin toate aceste alegeri mântuitoare? Domnul îi tămăduieşte pe cei bolnavi. De ce au mers şi au spus fariseilor? In loc să-L slăvească pe Dumnezeu, în loc să se bucure pentru tămăduirea fraţilor lor, ce au făcut fariseii? În loc să-L slăvească pe Acela, au zis: „Acela? Dar El le face pe acestea sub înrâurire demonică. Deoarece îl are pe stăpânul demonilor şi stăpâneşte peste demoni, din acest motiv îi tămăduieşte pe oameni”, adică printr-o putere demonică.
Prin urmare, aţi văzut? Ceea ce este important în viaţa noastră nu este ceea ce se întâmplă – dacă este bine sau rău -, ci cu ce ochi privim. Omul care are vederea pervertită şi binele îl vede ca rău şi răul îl încurcă. Insă omul care are luminarea lui Dumnezeu, şi răul îl vede ca pe o binecuvântare. Acesta este indicele stării noastre duhovniceşti. Nimic altceva.

Zice avva Isaac Sirul: „Pentru cei buni, toate sunt bune…“, acela care are gând bun vede lucrurile totdeauna frumoase, „…iar cei vicleni pe toate viclene”. Cei cu gânduri viclene le văd pe toate urâte. Ce este diavolul? Ce este demonismul: el face frumuseţea urâţenie. Şi ce este Dumnezeu? Ce este dragostea? Urâţenia o face cunoscută ca frumuseţe.
Care este răspunderea noastră? Noi credem că omul capabil este omul deştept, cel isteţ, care are o asemenea putere analitică şi o asemenea minte pătrunzătoare, încât să tragă o concluzie sigură şi obiectivă, anume că altul este strâmb, în vreme ce el este sănătos. Această poziţie concretă este boală.
Care este starea duhovnicească? Aceea care ne dă nădejde nouă înşine şi celorlalţi. Aceasta este vederea duhovnicească. Aceasta este luminarea: să-l vezi pe păcătos şi să-i dai nădejde; prin urâţenie să vezi frumuseţea care se ascunde în spatele ei şi să dăm posibilităţi fratelui nostru si nouă înşine.
Aceasta este nădejdea lui Dumnezeu. Aceasta este răspunderea noastră. Dacă ne surprindem pe noi înşine că ne plângem, că cârtim, că acuzăm, atunci ne aflăm într-o stare de cădere. “Să fim foarte deştepţi şi să le înţelegem pe toate”. Această deşteptăciune este păcătoasă, este blestem. Mai bine să fim mici, neînsemnaţi, să nădăjduim şi să ne bucurăm de fiecare om şi să nu deznădăjduim de orice lucru rău.
Marta si Maria in genunchi, la picioarele lui IisusAşadar, este o mare cursă deşteptăciunea de acest fel, care este întunecime duhovnicească. Să desfiinţăm această deşteptăciune a noastră, să ne răstignim gândul nostru, să devenim neînţelepţi, mici, neînsemnaţi. Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află la picioarele Domnului nostru şi să cerem, căzând la picioarele Lui, mila Sa. Să înţelegem că nu ne mântuim pentru că suntem vrednici, ci întrucât există Cineva Atotputernic care ne iubeşte.
[…]
Această abordare creştină bolnavă, care-l vede „pretutindeni pe Antihrist”, „peste tot rău”, „pretutindeni păcat”, într-o oarecare măsură este o stare demonică, nu este a lui Dumnezeu. Cum priveşte omul lui Dumnezeu: „Vai, vai, în ce nefericire este lumea, este într-un impas, dar… aproape este izbăvirea ei“. Cu cât mai fără de ieşire sunt lucrurile, cu atât mai aproape este Dumnezeu, deoarece unde s-a înmulţit păcatul mai mult a prisosit harul.

Ce să facem? Să dobândim această vedere. Aşadar, care este această vedere? Să nădăjduim. Ne aflăm în situaţii urâte? Nu! Ce grăieşte omul lui Dumnezeu? „Mă aflu într-o situaţie dureroasă, dar până voi muri nu voi înceta să nădăjduiesc şi să mă bucur în ciuda păcatului meu; şi nu numai pentru mine voi nădăjdui, voi nădăjdui pentru fiecare om”. Îl vom vedea pe om că este în pragul morţii, că este în păcatul său şi vom nădăjdui.
Ce ne odihneşte? Ce ne dă iertare? Faptul că, în ciuda păcatelor noastre, nădăjduim! Şi care este lucrul demonic? Să fim în Biserică şi să spunem: “Vai, vai, nu mai este mântuire”, „vai, vai, suntem pierduţi”. Da, suntem pierduţi, dar, din pricina iubirii lui Dumnezeu, nădăjduim, este de ajuns să avem această credinţă şi încredere.
(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

Sursa