Parada homălăilor – Bucuresti (09.06.2018)

Dezaxatul homosexual Emil Rengle, care a castigat „Romanii au Talent” 2018, in fruntea paradei poponarilor

*

Reclame

Predica la Duminica a II-a dupa Rusalii (Despre chemarea lui Dumnezeu )


Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni“ (Matei 4, 19)
Iubiți credincioși,
Astăzi, când Sfânta Evanghelie vorbește de chemarea celor dintâi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviință să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.
Să știți că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri și cu multe planuri dumnezeiești. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toți când zice: “Întoarceți-vă către Mine și veți fi mântuiți, voi cei ce locuiți cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare și nu este altul“ (Isaia 45, 22). În alt loc zice: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). Iarăși vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoși, după cuvântul care zice: “N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință“ (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).
Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire sunt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare și mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicând: “Neamurile care nu Te știau pe Tine Te vor chema și popoarele care nu Te cunoșteau la Tine vor alerga“ (Isaia 55, 5). Sau când zice: “Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine“ (Ioan 12, 32). Zice și marele Apostol Pavel: “Prin Care am luat har și apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinței, toate neamurile, între care sunteți chemați și voi ai lui Iisus Hristos“ (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mântuire se face prin Duhul Sfânt cu multă răbdare, după mărturia care zice: “Și Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulți și le-ai deșteptat luarea-aminte prin Duhul Tău și prin proorocii Tăi, dar ei nu și-au plecat urechea“ (Neemia 9, 30).
Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăință și prin prezența zidirilor Sale căci zice: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria“ (Psalm 18, 1).
Mulți oameni înțelepțiți de Dumnezeu, văzând frumusețea și armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoașterea Ziditorului a toate, căci întreaga creație mărturisește că este opera mâinilor lui. Aceasta o spune și Sfântul Apostol Pavel zicând: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare“ (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: “Căci din mărimea și frumusețea făpturilor poți să cunoști bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit“ (Înțelepciunea lui Solomon 13, 5).
Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfântul Pavel: “Pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a și chemat și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și preaslăvit“ (Romani 8, 30). Dar să nu înțelegem greșit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărât pe aceștia i-a chemat și i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotștiutor și cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sunt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze și să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mântuiește pe om fără de om, fără voința lui. Dumnezeu voiește, “ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4).
Harul lui Dumnezeu nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, ceilalți nu. Auzi ce zice: “Iată stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Așadar, să înțelegem că deși oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin Har, totuși mântuirea lor atârnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, și să se mântuiască sau nu. Deci, să se știe clar că “Dumnezeu mântuiește sau osândește pe oameni, după faptele lor“ (Psalm 61, 11; Înțelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâurește libertatea oamenilor.
Am însemnat aceasta aici pentru a ști că chemarea și alegerea oamenilor spre mântuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: “Rugați-vă să fiți vrednici de chemarea voastră“ (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători față de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui și să lucrăm cu frică și cutremur la mântuirea noastră, precum ne învață același mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).
Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăință (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfințenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viață (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veșnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mântuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăția și slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viața cea veșnică (I Timotei 6, 12).
Iată, iubiți credincioși, la câte fericiri și bunătăți veșnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare câtă datorie avem noi păcătoșii, a-L iubi și a-L asculta pentru a dobândi atâtea nenumărate bunătăți și fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă și bunătate fără de asemănare!
În cele ce urmează să vedem ce rele îi așteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă și resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pământ o chemare dumnezeiască. Însăși nașterea noastră trupească, adică chemarea din neexistență la viață este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naște fără voia și pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rânduit de sus să aibă un rol, o menire în viața aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să învețe și să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăiește.
Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om și o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credință, la pocăință, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfințenie și desăvârșire, după cuvântul Sfântului Duh care zice: “Fiți sfinți, precum și Eu sunt sfânt! Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt“ (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viață sfântă la împlinirea unei misiuni dumnezeiești speciale, mult mai înalte pe pământ. Așa au fost chemați și aleși în Vechiul Testament regii și profeții, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoții, mucenicii și toți sfinții.
În Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbește despre chemarea primilor patru apostoli. “Pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileei a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele au mers după El. De acolo mergând mai departe, a văzut alți doi frați pe Iacob al lui Zevedeu, și pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El“ (Matei 4, 18-22).
Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mântuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare și misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli și propovăduitori ai Sfintei Evanghelii “până la marginile pământului“.
I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pământești, în corabia Duhului Sfânt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Până la această chemare, cei patru ucenici își împlineau chemarea cea dintâi, lucrând cu mâinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemați și aleși de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, „vânători de oameni”, vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pământ. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rânduită la anumite vremi și adresată numai celor sfinți și aleși, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfânt la descoperirea voii lui Dumnezeu și la mântuirea oamenilor.
N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogați, nici învățați, nici cunoscuți și cinstiți. A chemat pescari, oameni săraci și fără învățătură, oameni smeriți și curați la suflet, ca să smerească pe cei mândri, să mustre pe cei necredincioși și să ridice pe cei căzuți în întunericul necunoștinței de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerându-le să se lepede de cele pământești, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieți și să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori și împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriți și curați la suflet, dezbrăcați de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioși gata să-și dea viața pentru El.
Vedeți pe cine cheamă și alege Hristos? Vedeți ce fel de chemare le face și ce le promite? Vă voi face vânători de oameni! Nu le promite averi și cinste pe pământ. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veți fi urâți de toți oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfânt, nici nu se duc mai întâi la ai lor să-și ia rămas bun, ci “îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după“ El (Matei 4, 22). Vedeți ascultare fără condiții? Vedeți credință simplă și curată la cei de jos? Vedeți lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărâți toate și intră cu curaj în școala lui Hristos, cea mai înaltă școală din toată lumea și din toate timpurile.
Aici aveau să învețe Petru și Andrei, Iacob și Ioan și ceilalți ucenici, episcopi și preoți, tainele credinței în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adâncul smereniei, tăria blândeții, înțelepciunea Duhului, râvna apostoliei și îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să învețe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfânt și meșteșugul vânării sufletelor omenești. Căci nimic nu este mai greu decât să câștigi suflete pentru împărăția cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decât să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioși creștini adevărați; din desfrânați și bețivi, oameni pocăiți; din pescari, ucenici și din fricoși, mărturisitori și mucenici.
Apoi vedeți că apostolii și slujitorii Evangheliei nu se cheamă și nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învață, îi întărește suflă peste ei Duhul Sfânt și numai după aceea îi trimite să vestească cuvântul mântuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocație pentru preoție, fără o viață sfântă, curată și plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoție și să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva și pe sine să se osândească și pe credincioși să-i smintească și să-i piardă. Iar chemarea pentru preoție o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.
Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor și a tot felul de grupări religioase nu au chemare și o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfințit suflând peste ei harul Duhului Sfânt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mântuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decât de adevărații preoți și slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mâinilor episcopilor și rânduiți ca preoți în satele și bisericile ortodoxe.
Iubiți credincioși,
Dacă toți avem o chemare și o misiune de la Dumnezeu pe pământ, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi și dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulți credincioși sunteți căsătoriți și aveți familie și copii. Vă împliniți cum se cuvine datoria de creștini ortodocși și cea de părinți? Veniți regulat în sărbători la biserică? Vă rugați acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediți regulat în sfintele posturi? Iertați pe cei ce v-au supărat? Aveți smerenie, credință tare în Dumnezeu și răbdare în necazurile vieții? Vă împliniți datoria de soți, născând copii, așa cum ați făgăduit-o la cununie, nu îi ucideți? Vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsați de capul lor?
Iată câte întrebări se pun celor căsătoriți, de la care Dumnezeu așteaptă tot atâtea răspunsuri. La fel și cei necăsătoriți, văduvele și bătrânii sunt întrebați de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viață curată, dacă se roagă și citesc cărți sfinte, dacă se spovedesc și se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului.
Astăzi, mai mult ca oricând, ne cheamă Hristos la pocăință, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mântuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viață creștinească mai înaltă, mai curată, cât mai sfântă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creștinești, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creați.
Să rugăm pe Mântuitorul să ne lumineze și să ne ajute a ne împlini cu sfințenie marea noastră chemare de creștini și fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.
Parintele Ilie Cleopa

 

Duminica sfintilor romani


Crestinismul romanesc a rodit si el din sine multi si minunati sfinti, chiar daca smerenia caracteristica poporului nostru sau alte imprejurari istorice nefavorabile in care a avut de trait au facut ca Biserica noastra sa nu canonizeze decat un mic numar dintre ei si aceasta de-abia in 1955.

Sfintii romani au existat insa in mod real si au fost recunoscuti ca atare de evlavia populara, cu toate ca Biserica nu i-a canonizat formal si nu le-a dedicat anumite zile in calendar si de aceea faptele lor nu au fost laudate prin imne bisericesti inchinate lor.

De altfel, timp indelungat sfintii s-au facut cunoscuti ca atare prin cinstirea pe care si-au castigat-o in evlavia populara. De-abia de la un timp incoace Biserica a inceput sa purceada si la o canonizare formala a sfintilor de mai tarziu, confirmand venerarea lor de catre cercuri largi ale credinciosilor. […]

Toti sfintii, cu exceptia apostolilor si a misionarilor, si-au castigat aceasta calitate lucrand pentru credinciosi sau remarcandu-se prin viata lor de curatie si jertfelnicie intre credinciosii dintr-un anumit loc sau tinut. Cinstirea lor a inceput inca in timpul vietii, sau dupa moarte, intre credinciosii din acel loc, pentru ca treptat ea sa se intinda tot mai departe. Astfel, din sfinti locali ei au devenit sfinti universali. Dar au ajuns la aceasta cinstire pentru curatia dobandita de ei intr-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinta marturisita pretutindeni, putand fi imitate de credinciosii din orice loc. Ei aplicau intr-un anume loc sau tinut invataturile dreptei credinte universale. Ei slujeau si ilustrau credinta universala in locul in care vietuiau.
Astfel, toti sfintii sunt locali prin faptul ca lucreaza intr-un anumit loc, dar sunt universali pentru credinta universala pe care o slujesc in acel loc. Din acest punct de vedere nu exista sfinti locali si universali. Toti sunt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc carora le slujesc in cursul vietii prin faptele si pilda lor, dar toti sunt universali pentru ca aceasta pilda e valabila pentru credinciosii de pretutindeni si ea se impune spre unitate tuturor celor care ajung sa-i cunoasca. Toti se umplu de Acelasi Hristos care straluceste prin fiinta lor si toti sunt purtatorii Aceluiasi Duh Sfant, chiar daca Duhul Sfant Care li se comunica lor a fost comunicat de ei prin alta limba. Toti apartin prin Acelasi Duh Sfant Bisericii universale, care a inceput la Cincizecime si continua de-a lungul secolelor, cuprinzand diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sunt diferite, dar sufletele sunt umplute de Acelasi Duh si simt in Acelasi Hristos.
Astfel si sfintii romani, fie ca au fost mucenici ai dreptei credinte in secolul al IV-lea, sau in secolul al XVIII-lea, fie ca au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvantul si l-au ajutat cu fapta, fie ca au fost sihastri ajunsi la cea mai mare inaltare a fiintei lor in Dumnezeu, prin rugaciune pentru ei si pentru credinciosi, au inaltat prestigiul dreptei credinte si chipul de om care o traieste cu seriozitate la o treapta care ii indeamna pe credinciosii de pretutindeni, cand ajung sa fie cunoscuti, sa o traiasca cu cat mai multa convingere si sa le urmeze pilda.

Cu cat mai mult se impun prin viata lor exceptionala in locul in care traiesc, cu atat chipul lor iradiaza cu mai multa putere in Biserica universala. Dar unirea intre slujirea lor locala si importanta soborniceasca mai poate fi pusa in evidenta si altfel.

Un sfant, chiar daca ridica la cel mai inalt grad niste insusiri prin care se remarca un anumit popor, inaltimea la care se ridica il face sa imbratiseze cu o iubire cuprinzatoare toti oamenii. In sfinti nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism national. Prin aceasta ei sunt adevarate punti de infratire intre oameni si popoare. Prin sfinti se adanceste mai mult decat prin toti credinciosii sobornicitatea Bisericii, chiar daca aceasta nu inseamna stergerea deosebirilor intre popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se intareste prin ei si din partea dreptcredinciosilor din alte popoare pe masura ce ei devin cunoscuti acelora. Caci credinciosii aceia isi indreapta rugaciunile catre ei cu convingerea ca acesti sfinti se roaga lui Dumnezeu si pentru ei, cum de fapt se si intampla. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe sa-si insuseasca prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizarile de sfinti facute de fiecare Biserica sora, pentru a contribui cat mai mult la unirea popoarelor lor in evlavia inchinata reciproc sfintilor lor.
E bine ca credinciosii Bisericii din orice loc sa aiba cunostinta de sfintii de pretutindeni, pentru ca fiecare sfant aduce prin faptele lui savarsite in alte imprejurari model de fapte pentru orice fel de imprejurari din viata lor. Caci faptele sfintilor si vietuirea lor straluminata de prezenta lui Dumnezeu in ei depasesc determinarile locale, ridicandu-se la ceea ce poate fi model si intarire pentru credinciosii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vietile sfintilor din orice neam sa fie facute cunoscute prin traduceri in limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce s-a facut in secolele mai vechi ale Bisericii, ajungandu-se la universalizarea si unificarea evlaviei tuturor popoarelor ortodoxe in jurul tuturor sfintilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cat mai marea infratire a popoarelor din sanul ei. Un model in aceasta privinta s-a dat prin traducerea si publicarea de catre monahii din Sfantul Munte Athos a „Patericului romanesc“, al Cuviosului Parinte Ierom. Ioanichie Balan.

Dupa ce in secolul al XIX-lea s-a subliniat cu putere, in cadrul Bisericii Ortodoxe, constiinta nationala a popoarelor, socotim ca timpul nostru cere o subliniere a faptului unitatii lor ca popoare constiente de ele, dar unite in valorile care le sunt comune, si in primul rand in constiinta ca traiesc in aceeasi credinta in Dumnezeu lucrator mai ales prin Tainele (Sfinte) si prin sfintii lor. […]

Preot prof. dr. Dumitru Staniloae

Epilog, in IPS Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei si Mitropolit al Olteniei, Sfinti romani si aparatori ai legii stramosesti, EIBMBOR, Bucuresti, 1987

Sute de persoane la marșul normalității organizat de Noua Dreaptă


activenews.ro: Ieri (sambata 09.06.2018) câteva sute de persoane s-au strâns sâmbătă în Piața Victoriei în jurul orei 13 pentru a participa la „marșul pentru normalitate” organizat de Partidul Noua Dreaptă. Ei au cerut modificarea articolului din Constituție privind protejarea familiei și au făcut apel la guvernanți să organizeze referendumul pentru modificarea Legii fundamentale.

Manifestația s-a desfășurat pe traseul bd Lascăr Catargiu – Piața Romană – Bd Magheru – Bd Nicolae Bălcescu – Piața Universitătții – Bd I C Brătianu – str. Halelor – Splaiul Independenței – Dealul Patriarhiei, între orele 12.00-16.30.

Manifestanții au cerut organizarea referendumului pentru familie, conform voinței celor trei milioane de români care au semnat pentru modificarea Consituției, reproșând atât coaliției de guvernare, cât și președintelui Klaus Iohannis că au blocat această inițiativă.

„Protestăm față de parada homosexualilor, o manifestare care considerăm că nu aduce niciun plus Bucureștiului, este o rușine și o palmă peste obrazul unei capitale creștine. De asemenea, protestăm față de proiectul de lege inițiat de PSD pentru legalizarea parteneriatelor homosexuale. Suntem aici pentru a spune „Rușine, Liviu Dragnea”. Suntem aici pentru a protesta și față de președintele Klaus Iohannis, care de trei ani de zile nu știe ce să mai facă sa blocheze și să amâne referendumul pentru familie, ultima oară trimițând proiectul de lege al noii legi a referendumului la CCR. Suntem aici pentru a spune „Rușine” întregii clase politice, tuturor partidelor parlamentare care de trei ani țin în loc această inițiativă, își bată joc de 3 milioane de români. Conform celor anunțate, vom fi câteva sute de membri și simpatizanți ai partidului Noua Dreapta, dar și ai altor asociații care susțin acest marș. Suntem aici pentru a apăra normalitatea, pentru a ne asigura că copiii noștri, copiii dumneavoastră vor avea șansa să se nască și să crească într-o țară normală. Suntem aici pentru a spune un nu hotărât tentativei de legalizare a călătoriilor și adopțiilor homosexuale, lucruri care nu a adus niciun beneficiu în nicio țară”, a declarat Tudor Ionescu, președintele Noua Dreaptă.

Predica la duminica a doua dupa Rusalii-Evanghelia Chemarii Apostolilor

Evanghelia Chemarii Apostolilor
Matei 4,18-23

 

Iar Iisus, umbland pe langa marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El. De acolo, mergand mai departe, a vazut alti doi frati, pe Iacov al lui Zevedeu si pe Ioan fratele lui, in corabie cu Zevedeu, tatal lor, dregandu-si mrejele si i-a chemat. Iar ei indata, lasand corabia si pe tatal lor, au mers dupa El. Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatand in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor.

De ce se grabesc atat de mult oamenii in zilele noastre? Ca sa-si vada cat mai repede stradaniile incununate de succes! Iar succesul vine, si se duce, si lasa in urma o umbra. De ce se grabesc atat de mult fiii oamenilor in zilele noastre? Ca sa culeaga cat mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, si in urma lor ramane o umbra de amaraciune.
Vine moartea, si oamenii nostri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea l-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, si odata cu ei moare si ultima urma a stradaniilor si a implinirilor lor. Vin altii care, la fel, seamana si ei in mare graba; la fel strang roadele si le mananca, si ies cu mainile goale din acesta lume.
Asa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Vazand ce deosebire este intre lucrul lor si al lui Dumnezeu, oamenii spun: „La moara lui Dumnezeu macini incet, dar bine”. Dar poate ca Dumnezeu lucreaza incet intr-o generatie, in intregul istoriei insa nu lucreaza incet. Adesea seamana intr-o generatie si culege in alta; generatia in care Dumnezeu seamana zice ca Dumnezeu lucreaza foarte incet, pe cand cea in care Dumnezeu culege zice ca lucreaza foarte repede. La noi oamenii, recolta se strange repede, mult mai repede decat tine anevoioasa arare, semanare, plivire, asteptare, ingrijorare. Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici incet. El isi are pasul Lui, si nu se abate de la el. Furnica se uita si nu vede decat numai musuroiul sau; gospodarul se uita si vede tot campul.
Daca Hristos ar fi lucrat in felul oamenilor, n-ar fi ales drept apostoli doisprezece pescari; Si-ar fi luat doisprezece regi. Sa fi vrut sa-Si vada la repezeala efortul incununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca sa-i faca apostoli si urmatori ai Sai. Ganditi-va numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toata fata pamantului, cum ar fi fost rasturnati toti idolii prin decret imperial, cat de repede s-ar fi raspandit invatatura Lui! Templele paganesti la iuteala s-ar fi preschimbat in biserici ale crestinilor, jertfele sangeroase de animale aduse zeilor ar fi incetat in loc de fum de carne arsa am fi avut doar fum de tamaie ! Usor si cu spor ar fi fost sa se aseze Biserica intre toti oamenii deopotriva. Fara sa mai trebuiasca sa sufere, Hristos ar fi fost luat si pus pe un singur tron imparatesc de unde ar fi stapanit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentantii Sai, peste toate popoarele pamantului, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi! Incapatanatii evrei L-ar fi recunoscut si ei drept Mesia cel asteptat, si fara sa-L mai rastigneasca I-ar fi facut plecaciune pana la pamant.
Acum ganditi-va ce s-ar fi ales, pana la urma, de un asemenea rege, inaltat in pripa de puterea si mintea omeneasca. S-ar fi ales ce s-a ales de toate imparatiile pamantului, de dinainte si de dupa Hristos. S-ar fi risipit asa cum s-au risipit acestea, cu intemeietorii lor cu tot, si lumea ar fi ramas in urma cum a fost si inainte. Daca vreti o pilda, e ca si cum un gigant ar smulge din munti un stejar falnic si l-ar planta in vale. Cata vreme uriasul sta langa el si-l propteste cu mana sa cea tare, sta si stejarul. Dar cand se indeparteaza sprijinitorul, la prima suflare de vant se prabuseste ca o surcica. Vin oamenii, se uita si se minuneaza cum de a cazut asemenea mandrete de copac, pe cand in jur tufele pipernicite n-au patit nimic. Clatina din cap si zic. „Cu adevarat tufele crescand incet din samanta lor, se tin mai bine decat cel mai strasnic stejar scos din radacina. Cu cat mai bine ii sunt radacinile infipte in pamant, cu atat mai bine se tine pomul si e greu sa-l dobori.”
Ce intelept a fost Hristos, pornind de jos, si nu din varf! Ce intelept a fost sa purceada la cladirea imparatiei, nu cu printi, ci cu pescari! Si ce bine de noi, care traim dupa doua mii de ani de la viata Sa pamanteasca, ca nu Si-a vazut in vremea vietii Sale pamantesti desavarsita incoronare a lucrului Sau, ca n-a cules atunci toate roadele muncii Sale ! Nu a vrut Hristos sa mute, ca un gigant, un copac urias indata pe pamant ci a vrut, ca un gospodar chibzuit sa ingroape samanta adanc in intunecimea pamantului si sa mearga linistit acasa. Si asa a si facut.
A ingropat Domnul samanta , nu doar in intunecimea unor simpli pescari, ci in chiar bezna iadului – si S-a dus in drumul Sau. Si copacul a crescut incet, foarte incet. Vanturi salbatice l-au zguduit cautand sa-l franga, dar nimic nu au izbandit. Dusmanii l-au retezat, dar radacina a dat noi si noi vlastare; cu cat mai mult a fost lovit, cu atat mai hotarat si mai drept a crescut. Armatele vrajmasului au sapat adanc, adanc, mai adanc decat in catacombe, cautand sa patrunda la radacina; dar cu cat au vrut s-o sminteasca din loc, cu atat ea s-a intarit si a scos mai puternice mladite. Deci pomul lui Hristos – sadit in felul lui Dumnezeu, nu al omului – infloreste si e verde si astazi, dupa trecerea a doua mii de ani, si da roade dulci oamenilor si ingerilor, si straluceste viu si preafrumos de parca de-abia generatia dinainte l-a plantat.
Daca Iisus Domnul ar fi lucrat in felul oamenilor, S-ar fi slavit, adevarat este, mult mai repede intre oameni, dar noi nu ne-am fi mantuit. Dar El nu umbla dupa slava de la oameni, nu umbla dupa sunetul fluierelor pastoresti care astazi iti canta, iar maine se arunca in foc. Nu slava cauta El la oameni, ci mantuirea lor. N-a venit intre oameni ca un cogeamite urias de la circ care-si arata muschii si iscusinta, ca sa culeaga aplauzele lui gura-casca, ci a venit ca un prieten si ca un doctor in bolnita noastra, ca sa ne cerceteze, sa stea de vorba cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, sa ne intrebe ce ne doare si sa ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la inceputul si pana la sfarsitul veacurilor, ca Domnul a lucrat in felul lui Dumnezeu, alegandu-Si apostolii, nu doisprezece printi mari, ci doisprezece pescari mici.
Iar Iisus, umbland pe langa marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare caci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind ca Ioan Botezatorul e in temnita, a plecat din Iudeea si a venit in Galileea, in tinutul cel dispretuit al lui Israel. Inaintevazand sangerosul sfarsit al marelui Sau inaintemergator si ostas, Hristos, parand ca se retrage dinaintea dusmanului, isi pregatea de fapt biruinta.

Fiind in Galileea, n-ar fi fost mai potrivit sa ramana in Nazaret unde petrecuse cea mai mare parte din viata-I pamanteasca ? Dar ce prooroc e iubit in tara lui ? In Nazaret mai fusese, si cei de acolo voisera sa-L arunce din varful muntelui (Luca 4,29). Intorcandu-se inca o data de catre rautatea omeneasca, Domnul S-a oprit in cele din urma langa marea Galileii, in hotarele lui Zabulon si Neftali, printre oamenii cei mai dispretuiti, printre cei aflati in intuneric si in umbra mortii (Isaia 9, 2). In acest mare intuneric avea sa semene samanta arborelui cel rodnic al Evangheliei.
Evanghelistul Ioan ne spune ca cel dintai venit la Domnul a fost . Andrei fusese intai ucenic al lui Ioan Botezatorul, dar cand Ioan L-a aratat pe Hristos drept Unul mai mare decat el, a lasat pe invatatorul cel mai dinainte si L-a urmat pe Hristos. Indata dupa aceea, Andrei l-a gasit pe Simon, fratele sau, si i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se talcuieste Hristos; si l-a adus la Iisus. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele „Petru”, „Piatra”, de la piatra cea tare a credintei (Ioan 1, 35-42). Sa fie o nepotrivire intre ce scrie Ioan Evanghelistul aici, si ce spune Matei in Evanghelia de astazi, anume ca Hristos i-a chemat pe acesti doi frati langa marea Galileii? Dupa Ioan, Andrei cel dintai a venit dupa Hristos, si apoi Petru, pe cand din Evanghelia de la Matei se pare ca Hristos i-a gasit si i-a chemat pe amandoi impreuna, iar Petru e pomenit inaintea lui Andrei. Cum se poate ? Nu, nu-i nici o contradictie.
E limpede insa ca, asa cum arata , sunt descrise doua intamplari deosebite: una s-a petrecut in Iudeea pe cand Ioan Botezatorul nu fusese inca inchis, iar alta mai tarziu, in Galileea, cand Botezatorul era in temnita si Iisus statea in Capernaum, pe tarmul Marii Galileii. Ioan povesteste prima intalnire a lui Hristos cu Petru si cu Andrei, iar Matei pe cea de mai tarziu. Acest lucru se vede din faptul ca Matei zice: „Simon numit Petru”, ceea ce inseamna ca Simon isi si primise numele „Petru” de la Domnul. Intalnirea mai veche, prima dintre Petru si Hristos, avusese loc in Iudeea, cand Andrei l-a adus pe fratele sau la Hristos. Iata cum descrie Evanghelistul Ioan aceasta intalnire: si l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, ce se talcuieste: Petru (Ioan 1, 42). Cunoscand aceasta, Evanghelistul Matei descrie acum o intalnire intre fiii lui Iona si Domnul ce a avut loc dupa aceea, pentru care si spune: Simon numit Petru. Il pomeneste intai pe Petru deoarece acesta, cu firea lui insufletita, facea o impresie puternica. Oricine care citeste Evanghelia vede ca e vorba de doua intamplari deosebite. In vreme ce Matei infatiseaza chemarea hotaratoare a apostolilor: Veniti dupa Mine!, Ioan descrie alta intalnire a celor doi frati cu Hristos, din vremea cand inainte-mergatorul a spus: Iata Mielul lui Dumnezeu ! Se vede ca, dupa aceasta intalnire, ei s-au despartit de Hristos, si au venit mai tarziu in Galileea, unde i-a aflat Domnul indeletnicindu-se cu lucrul lor pescaresc.
Si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El. Hristos le cunostea inima; pescarii acestia credeau in Dumnezeu ca niste copii si ascultau poruncilor Lui. Nu erau obisnuiti sa aiba putere peste altii si sa porunceasca, ci sa munceasca si sa asculte. Inima le era plina de smerenie. Erau niste simpli pescari, dar sufletele lor insetau de adevar si dreptate. Iata-l pe Andrei, cel care si-a si lasat odata mrejele ca sa-l urmeze pe . Cand Ioan l-a aratat pe Hristos, Andrei l-a lasat pe Ioan si a mers dupa Hristos. Erau suflete arzatoare, care cautau dreptatea lui Dumnezeu si imparatia Lui. De aceea le-a spus Hristos atat de hotarat: Veniti dupa Mine !
Asa Se poarta Dumnezeu cu noi. Nu ne constrange sa mergem pe calea mantuirii, ci ne lasa sa alegem de bunavoie intre calea mantuirii si cea a pierzaniei. Dar cand Dumnezeu, cunoscatorul de inimii, S-a ingrijit de asezarea inimii nostre pe calea cea dreapta, ne atrage cu putere pe aceasta cale a mantuirii. Dar daca vede ca neam intors cu totul inima pe calea pierzarii si a raului, Dumnezeu ne lasa si ajunge stapan peste noi Satana. Asa a fost cu vanzatorul. Cand inima i s-a intors cu totul si cu totul spre rau si a ales calea intunecata a pierzaniei, Hristos n-a mai cautat sa-l abata ci, vazand ca in Iuda si intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fa curand (Ioan 13, 27). Nici pe Petru si pe Andrei, nici pe Iuda constrange Domnul, ci El vorbeste unor inimi care au si ales. Lui Petru ii spune: Veniti dupa Mine!, iar lui Iuda: Ceea ce faci, fa curand.
Va voi face pescari de oameni. Adica: intrucat pana acum ati scos peste din adancurile intunecate ale marii, de acum inainte vor prinde, cu Mine si cu Evanghelia mea, oameni din adancurile intunecate ale rautatii lumii acesteia. La chemarea lui Hristos, Petru si Andrei indata lasand mrejele mers dupa El. Vedeti cum inimile acestor doi frati au si ales binele? Ei n-au intrebat: „Dar de ce ne chemi? Din ce-o sa traim? Cine are sa-i hraneasca pe ai nostri?” Parca toata viata lor nu facusera decat sa astepte aceasta chemare ! Ca niste copii au lasat toata grija in seama lui Hristos. Au lasat totul si au raspuns chemarii Lui.
De acolo, mergand mai departe, a vazut alti doi frati, pe Iacov al lui Zevedeu si pe loan fratele lui, in corabie cu Zevedeu, tatal lor, dregandu-si mrejele si i-a chemat. Iar ei indata, lasand corabia si pe tatal lor, au mers dupa El. Iarasi doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane imparatesti, dar in pieptul lor bateau inimi imparatesti. Asa isi strange Domnul perle in intuneric. El alege pe cei marunti si neinvatati, ca sa rusineze printrinsii pe cei mari si intelepti. Alege pe saraci, ca sa rusineze pe bogati. Iacov si Ioan erau foarte saraci. Isi dregeau cu mainile lor mrejele rupte, impreuna cu tatal lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame si sete de Dumnezeu; inimile le erau intoarse spre bine. Si ei erau in asteptare. De aceea, indata ce i-a chemat Hristos, si-au lasat lucrul, corabia, navoadele si pe tatal lor, si au mers dupa El.
Intelesul ascuns acesta este: pescari inseamna aceia care cauta binecuvantari duhovnicesti, mreaja inseamna sufletul, marea este lumea, corabia este trupul. Ca acesti pescari aruncau mreaja in mare inseamna ca ei cautau binecuvantari duhovnicesti, hrana a duhului, , cufundandu-si sufletele in adancimile lumii ca sa prinda in orice chip aceste binecuvantari. Dregandu-si mrejele inseamna stradania lor de a-si pastra sufletul intreg. Lasand mrejele, au mers dupa El inseamna ca ei au parasit sufletele lor vechi pacatoase, si au pornit sa fie innoiti de Hristos, sa primeasca un suflet nou si un duh nou. Si mai inseamna ca, de acum incolo, ei nu vor mai cauta sa prinda haruri duhovnicesti pe seama lor, ci Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu minte lor ci cu descoperirea lui Dumnezeu. Iar ceilalti doi lasand corabia si pe tatal lor inseamna ca si-au parasit trupurile pacatoase si pe tatal lor pamantesc ca sa se ingrijeasca de mantuirea sufletelor lor, sa intalneasca pe Tatal ceresc, infiati fiind de harul lui Dumnezeu.
Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatand in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor. Dupa ce a vietuit ascuns vreme de treizeci de ani, Mantuitorul incepe acum cu putere lucrul Sau dumnezeiesc. A strabatut Iisus toata Galileea. El talcuieste cele vechi, propovaduieste cele noi, si pe amandoua, si vechi si noi, le intareste prin minunile tamaduirilor. Legea a fost data prin Moise si prin profeti, si a fost adeverita prin multe minuni, pentru ca oamenii sa creada ca Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar invatatorii Legii, cei cu sufletele negre de pacate, au intunecat cu totul intelesul Legii. De aceea Legea veche era moarta, si era ca si cand n-ar fi fost niciodata. Iar Iisus Domnul Cel prea curat si fara de pata vine ca Singurul care intelege si poate sa talcuiasca aceasta Lege dintai. El ii arata intelesul, descuie duhul ei cel zavorat mintii pacatosilor. El este acum talmaciul Duhului, asa cum mai tarziu Duhul ii va fi talmaci Lui.
El nu leapada Legea veche a lui Dumnezeu. Cum sa o lepede Cel ce a dat-o ? Dar, pe temeiul intelesului adevarat si profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu da acum o Lege noua a mantuirii, propovaduind Evanghelia imparatiei. Legea veche este asemenea unui pamant bun si roditor lasat de izbeliste, napadit de spini si de buruieni aruncate de oameni, adica de invatatori rataciti. Deci ochii tuturor se intorc de la acest pamant parasit. Iar Domnul il ara si seamana samanta noua, iar oamenii se uita la El cu teama si uimire. Si precum Legea cea veche a fost intarita cu multe minuni dumnezeiesti, si Iisus Domnul, datatorul Legii, intareste Legea cea noua cu multe minuni. Iar minunile acestea nu sunt lucrate ca sa ia ochii cu stralucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor. Sunt minuni de tamaduire a trupului si a mintii, si a slabiciunii omenesti. Pentru ca Domnul a venit la noi nu ca un vrajitor, ci ca un prieten si ca un doctor al nostru.
Toti care flamanzim si insetam dupa dreptatea si si care pescuim zadarnic in marea acestei lumi, aruncandu-ne in ea sufletele ca niste mreje, sa auzim glasul Mantuitorului, pentru ca iata, si pe noi ne cheama asa cum i-a chemat odinioara pe pescarii de langa marea Galileii: Veniti dupa Mine ! Auzind acest glas, sa nu sovaim nici o clipa, ci indata sa lasam toate lucrurile noastre si iubirile noastre vechi, si sa mergem dupa El. El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecator. Toti ceilalti care stau departe de El, sunt fie nebuni fie sarlatani. Si nu ne cheama ca pe niste printi sau pastori, bogati sau saraci, invatati sau de carte nestiutori, ci ca pe niste bolnavi si slabanogiti ce suntem. Iar boala si neputinta noastra vin din pacat. De aceea sa cadem inaintea Domnului, si sa plangem cum plangeau bolnavii si nefericitii acelor zile: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul! O, Doamne, iarta multimea cea fara de numar a pacatelor mele, curateste-ma cu puterea Ta, hraneste-ma cu painea Ta, patrunde cu suflarea Ta cea vie camara inabusitoare a inimii mele, si ma voi vindeca, ma voi vindeca si voi fi viu!” Fie Domnul slavit intru taria sufletelor noastre si intru curatia trupurilor noastre, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sfantul Nicolae Velimirovici

Sursa