Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru: CEARTA, CUVINTELE JIGNITOARE, RÂSUL BATJOCORITOR. “Creştinul trebuie să se teamă şi de acele cuvinte care arată întâietatea lui asupra aproapelui şi care pot să fie dispreţuitoare pentru acela”


Nikolai E. Pestov, Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru:

Cuvintele „putrede”, batjocura, râsul şi disputele

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău (Efes. 4, 29).
Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Lc. 6, 25).
Orice judecată a aproapelui trebuie, desigur, să aibă şi cuvinte „putrede”. Însă, în afară de judecată, încă multe alte cuvinte se arată a fi „putrede”. Poţi să te cerţi în felurite chipuri cu aproapele. Sfinţii Varsanufie şi Ioan propun să se ţină, în astfel de cazuri, următoarea rânduială:
„În trei rânduri spune celuilalt (părerea ta) şi, dacă nu vrea să asculte, lasă-l pe el, căci a te certa e lucru rău. În orice situaţie, dacă ţi se propune să primeşti ajutor ori dacă doreşti să dai cuiva o mână de ajutor, spune-ţi părerea până în trei rânduri, iar dacă aproapele tău nu este de acord, încetează cu pace şi nu-l mai scârbi pe el. Aceasta este adevărata cale a lui Dumnezeu.”
Prin urmare, nicicând nu trebuie să-ţi îngădui să te cerţi cu aproapele. Disputa, în forma ei obişnuită, conduce la iritare, și de aceea este vătămătoare, lipsind sufletul de pace şi de prezenţa Duhului Sfânt întru el. Cu toate acestea, disputa este fără nici un rezultat dacă cel care se ceartă este pătruns de dorinţa de a se preţui pe sine, ca fiind el mai mare, şi de a nu afla adevărul. Sfinţii Părinţi nu doar că ne poruncesc să nu luăm parte la dispute, ci și să ne îndepărtăm de locul unde se întâmplă acestea.
De aceea, nu trebuie nicidecum să insistăm să-l convingem pe aproapele. Cel mai bun mod de a-l convinge pe aproapele de un oarecare adevăr este de a păstra faţă de el, în orice părere, o iubire deplină şi să avem osârdie de a ne ruga Domnului pentru luminarea minţii sale.
Ca să fugim de dispută şi de certuri cu aproapele, Părinții ne spun să nu ne îndreptăţim atunci când creştinul nu se simte vinovat.
Stareţul Varsanufie de la Optina spunea astfel fiului său duhovnicesc:
– Îndreptăţirea de sine nu este faptă creştinească. Nu trebuie să insişti întru aceasta.
– Și dacă, batiuşka, eu sunt cel care are dreptate?
– Totuna dreptatea ori nedreptatea! Taci atunci când te mustră, şi după aceea spune: „Iartă-mă, sunt vinovat…” Pentru ceea ce spui, Domnul, mai apoi, îţi va descoperi ţie că tu, într-adevăr, ai fost vinovat.”
Şi nu doar în dispute, ci în orice conversaţie să nu îngăduim supărarea. Supărarea vădită mărturiseşte despre faptul că în om nu se află Duhul lui Dumnezeu.
Supărarea este începutul mâniei şi vorbeşte despre stăpânirea duhului celui rău asupra sufletului. Apoi, din convorbirile într-o stare de iritare, nu te poţi aştepta decât la rău.
Sfinţii Părinţi ne propun să discutăm cu aproapele într-o deplină pace sufletească.
Preacuviosul Varsanufie cel Mare dă în acest sens următorul sfat:
„Când vorbeşti cu aproapele, socoteşte dacă vorbeşti cu el având smerenie, cumpătare şi seninătate, și atunci continuă discuţia; dacă însă lucrurile nu sunt astfel, păzește toate în gândul tău; dacă eşti tulburat, nu vorbi nimic, pentru că răul nu naşte binele. Rabdă însă până ce gândul tău se va linişti, şi atunci grăiește cu pace.”
Creştinul trebuie să se teamă şi de acele cuvinte care arată întâietatea lui asupra aproapelui şi care pot să fie dispreţuitoare pentru acela.
Trebuie să vorbim cu aproapele fără obiceiul de a răni şi a jigni, în glumă ori în râs.
În afară de nechibzuinţă şi de cuvinte pripite, noi trebuie, de asemenea, să ne temem să nu obidim pe cineva. Râsul, în general, nu este o stare a sufletului după Duhul Sfânt.
Râsul plin de judecată nu este în acord cu iubirea în această lume fără de Dumnezeu. Iar dacă lacrimile conduc pe creştin pe calea mântuirii, atunci este vădit că râsul îl conduce pe el în partea opusă.
Creştinul trebuie să ia aminte la cuvintele Domnului: Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Lc. 6, 25).
Sfântul Isaac Sirul scrie:
„Nimic nu ne face atât de mult părtaşi acestei lumi ca cei care se dedau băuturii şi desfrâului şi nimic nu ne îndepărtează atât de mult de comoara înţelepciunii şi de cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu ca râsul şi îndrăzneala gândurilor.”
Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie:
„Fereşte-te de râs, căci râsul risipește bogăţia duhovnicească adunată: râsul îndepărtează harul Domnului, pierde gândul pomenirii morţii, duce la uitarea Înfricoşătoarei Judecăţi. Râsul este semn al firii copiilor, al inimii pline de dezmierdare, al sufletelor slabe şi lipsite de bărbăţie.”
Prin urmare, unul dintre cele mai mari chipuri ale judecăţii se arată a fi batjocura, când ea este unită cu păcatul judecării şi se întemeiază pe exaltarea mândriei şi pe absenţa nu doar a iubirii, ci, pur şi simplu, a respectului faţă de omul care este zidit după chipul lui Dumnezeu (v. Fac. 1, 27). Adeseori râsul faţă de cineva nu se deosebeşte de batjocură, aceasta fiind unul dintre chipurile cele mai grele ale judecăţii.
Pe lângă aceasta, părintele Aleksandr Elceaninov scrie:
„Râsul (nu zâmbetul) îl slăbeşte duhovniceşte pe om. Potrivit lui N., patima vorbirii de rău şi a luării în râs a altora adeseori ne îmbracă fariseic în toga indignării morale şi, începând de la bârfele «nevinovate», se ajunge până la clevetirea plină de otravă a prietenilor, care răneşte mai mult chiar decât năpădirea vrăjmaşilor. Iar tratarea oamenilor cu uşurătate, glumele mărunte pline de batjocură față de slăbiciunile şi de lipsurile aproapelui pot să se transforme într-o permanentă batjocură a făpturii lui Dumnezeu. Îngâmfarea, lipsa dragostei şi a păcii față de oameni, necinstirea Creatorului şi îndrăzneala de a judeca pe alţii sunt un izvor al acelei stări a sufletului aflat în orbire duhovnicească (păcatul lui Ham).”
Un exemplu al unei convorbiri cu aproapele poate fi luat de la Sfântul Siluan Athonitul. Schiarhimandritul Sofronie scrie astfel despre felul de a vorbi:
„El niciodată nu râdea, încât să se audă, nicicând nu vorbea cu dublu înţeles, nu batjocorea şi nici nu făcea haz de cineva. De obicei, faţa lui era serioasă şi liniştită, şi uneori se zărea un zâmbet abia perceptibil pe buzele sale, nedeschizându-şi buzele dacă nu pronunţa vreun cuvânt.”
Împreună cu aceasta, cum adaugă schiarhimandritul Sofronie,
„o calmă, liniştită și o foarte puternică şi adâncă dorinţă stăpânea sufletul – de a percepe buna mireasmă a Duhului lui Hristos, în care îi era dat să trăiască stareţului”.
Veselia şi glumele inofensive, care ajută să ne păstrăm îndrăzneala şi să ne ferim de deznădejde, trebuie să se diferenţieze de râs.
Aici este nevoie să ne amintim de povestirea despre Sfântul Antonie cel Mare, când acesta glumea cu ucenicii săi. Un sătean ce trecea prin apropiere s-a smintit de aceasta şi a gândit:
„Cum poate un asemenea mare nevoitor să-și îngăduie să glumească?” Preacuviosul a cunoscut cu duhul gândul lui şi, chemându-l la sine pe nume, i-a dat lui în mână un arc şi l-a pus să-l întindă. Săteanul a întins arcul. Preacuviosul i-a cerut să-l întindă şi mai mult. Săteanul i-a spus că dacă l-ar întinde şi mai mult arcul s-ar rupe. „Vezi, i-a spus Sfântul Antonie, nici omul nu poate să ducă mai mult decât puterile sale. Şi dacă nu aş glumi uneori cu ucenicii mei, ar cădea întru deznădejde şi nu ar mai avea îndrăzneala pe care o au acum.”
Cu toate acestea, la glume ne trebuie o deosebită luare-aminte, ca prin ele să nu obidim pe cineva.
„Feriţi-vă de glume şi de cuvinte fără luare-aminte!” –i-a spus unuia dintre fiii săi duhovniceşti stareţul Varsanufie de la Optina.
(din: Nikolai E. Pestov, Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru, Editura Sophia, 2017

Cuvântul Ortodox

NOUL MUCENIC, PREOTUL IOAN DIN SANTA CRUZ (19 mai), care a fost martirizat in America anului 1985

La vârsta de 20 de ani pleacă în America, iar mai târziu îşi întemeiază o familie. Este hirotonit preot şi timp de 10 ani lucrează cu râvnă apostolică în Alaska, unde slujeşte în mai multe sfinte locaşuri. Vine în Santa Cruz, la biserica Sfântului Prooroc Ilie, pe care o restaurează şi o sfinţeşte, devenind centrul de cateheză ortodoxă pentru toţi cei din această regiune, în care oamenii erau îndepărtaţi de Dumnezeu şi de Biserică.

Părintele Ioan era simplu în comportamentul său. Îşi iubea enoriaşii, iar uşa casei lui era mereu deschisă. Chiar şi noaptea, dacă îl căuta cineva era primit înăuntru. Propovăduia cu multă înflăcărare, Îl iubea pe Dumnezeu şi dorea ca toţi să-L iubească. Mergea prin parcuri şi vorbea cu oamenii care nu ştiau nimic despre Dumnezeu ori umblau pe căi rătăcite ori erau evrei.

În satul natal al părintelui Ioan din insula Andro, are loc o minune cu crinii albi şi bine mirositori, care sunt florile Maicii Domnului. Când crinii înfloresc, îi dezrădăcinează şi îi aşează în biserica Preasfintei, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mai târziu, după cum e şi firesc, frunzele şi florile se ofilesc şi cad, rămânând doar tulpina uscată. Sunt lăsaţi aşa în faţa icoanei, iar în postul Maicii Domnului, crinii încep să înmugurească şi să înflorească. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului crinii sunt deja înfloriţi. Acest lucru se repetă în fiecare an. Părintele Ioan, când a revenit pentru puţin timp în Andro, i-a cerut stareţului Dorotei câţiva crini uscaţi pe care i-a aşezat în biserica sa din Santa Cruz, la o icoană a Preasfintei, iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului, în chip minunat au înmugurit şi înflorit. Lumea a început să se întarească şi mai mult în credinţă şi să aibă mai multă evlavie la Preasfânta.

Părintele Ioan avea un suflet sensibil şi frumos. Se emoţiona profund când citea din minunile Maicii Domnului şi din Vieţile Sfinţilor. A scris şi poezii religioase pline de sensibilitate şi evlavie. De mic copil mergea la mănăstirea Sfântului Ierarh Nicolae din Andro, pe care îl iubea nespus de mult. O icoană a Maicii Domnului din această mănăstire începuse sa izvorasca mir, fapt ce l-a determinat pe părintele Ioan să vorbească cu râvnă dumnezeiască despre minunile Maicii Domnului, iar mulţi oameni de diferite confesiuni au devenit ortodocşi.

Acest lucru a deranjat pe unele persoane, care au început să-l ameninţe la telefon şi prin scrisori, ca să înceteze a mai predica. Însă părintele Ioan devenise şi mai inflăcărat, zicând: „Cât ochii mei au apă Îl voi propăvădui pe Hristos şi Ortodoxia“. Îi sfătuia pe credincioşi să se ferească de capcanele antihristului şi de însemnele acestuiaAtunci, ameninţările telefonice la adresa vieţii lui deveniseră tot mai intense, dar părintele Ioan nu ţinea cont de nimic.

Pe 17 mai 1985, seara, i-a telefonat stareţului Dorotei şi i-a cerut informaţii despre minunile Preasfintei – Izvorâtoarea de mir, deoarece dorea să facă o predică pentru Duminică. În ziua următoare, părintele Ioan era singur acasă, împreună cu fiul său Fotie. Preoteasa era plecată împreuna cu fetiţa lor Maria. Băiatul ieşi pentru puţin afară cu prietenii săi, iar părintele Ioan se duse în biserică, ca să-şi termine predica. Copilul s-a întors acasă mai târziu şi a văzut că tatăl său lipseşte.Îngrijorat, băiatul s-a dus să-l caute la biserică. Acolo, a fost pus în faţa unei privelişti cumplite: tatăl său era măcelărit şi de nerecunoscut. Fusese lovit în cap cu ciocanul, iar trupul îi fusese măcelarit cu cuţitul. După cum a constatat poliţia, pentru că se zvârcolea, i-au luat crucea de la gât şi l-au spânzurat cu lanţul acesteia. Sângele i s-a scurs din răni pe podeaua Sfântului Altar. Ucigaşii au folosit sângele pentru a-şi scrie lozincile şi cifra 666 pe pereţii bisericii.Fericitul părinte a suferit martiriul în locul unde fusese fotografiat cu crucea în mână, parcă profeţind ceea ce avea să urmeze.

Înainte de moartea martirică a părintelui Ioan, au avut loc trei întâmplari minunate:

  1. Crinii înfloriţi ai Preasfintei, cu o săptămâna înainte de martiriu, s-au ofilit toţi deodată şi de atunci nu au mai înflorit niciodată.
  2. Icoana Maicii Domnului a lăcrimat, şi încă se pot vedea urme pe icoană.
  3. În cele trei Duminici dinaintea martiriului, pe durata Sfintei Liturghii, faţa părintelui Ioan i se lumina şi apoi i se întuneca. Acest lucru l-a observat băiatul său, dar tatăl lui i-a poruncit să nu dezvăluie la nimeni.

Poliţia a demarat cercetări pentru identificarea criminalilor şi au găsit trei persoane: un bărbat, o femeie şi fiul bărbatului. Erau satanişti. În timpul arestării, femeia şi bărbatul au murit, deoarece, după ce l-au ucis pe părintele Ioan, au băut venin de cobră, iar tânarul şi-a pierdut minţile, nemaiputându-se scoate nimic de la el.

Când stareţul Dorotei a aflat despre moartea martirică a părintelui Ioan, i-a cerut în scris preotesei, să-i trimită veşmintele preoteşti ale acestuia, cu care liturghisise în mănăstire la sărbătoarea Sfântului Dorotei, în 1981. Dar răspuns a primit după o lungă perioadă de timp.

Pe data de 4 Iulie 1986, seara, la mănăstirea Sf. Nicolae din Andro, s-a făcut slujbă de priveghere în cinstea Sf. Atanasie Atonitul, unde au venit mulţi oameni şi din Atena. Imediat după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, clopotele au început să bată singure într-un ritm de sărbătoare. Au încetat pentru puţin timp, şi iarăşi au bătut în acelaşi ritm armonios. Toţi cei din biserică, cuprinşi de frică şi de uimire au făcut paraclisul Sf. Nicolae, aşteptând să se întâmple vreo minune. În acea zi, Maria, fiica părintelui Ioan, a sosit în Andro cu veşmintele pe care i le ceruse stareţul Dorotei. Le-a dus la mănăstire unde au fost primite cu bucurie de către toţi credincioşii. Clopotele au bătut în mănastire exact în momentul în care vasul cu veşminte sosise în port.

Arătările fericitului Ioan după moartea sa sunt foarte multe. În ajunul sărbătorii Sf. Nicolae din 1986, stareţul Dorotei pregătea împreună cu câteva femei cele necesare pentru hram. La un moment dat, l-au văzut pe fericitul părinte Ioan, păşind prin grădina mănăstirii şi apropiindu-se de ei. S-au speriat şi au început să strige „papa Iani”. Atunci a dispărut din faţa lor. Imediat după aceasta, a venit poştaşul cu un colet din Elveţia, ce conţinea o icoană sculptată cu părintele Ioan, de la nişte credincioşi ruşi care îl cinsteau ca sfânt.Părintele Ioan a cerut ca icoana sa să fie răspândită tuturor creştinilor, ca să afle despre martiriul său şi despre activitatea sa misionară.

În Februarie 1987, stareţul Dorotei a mers în Elveţia pentru a face o operaţie. În timp ce vorbea cu credincioşii de acolo despre fericitul Ioan şi martiriul său, acesta li s-a arătat, i-a binecuvântat şi apoi s-a făcut nevăzut. Când a slujit în Andro împreună cu stareţul Dorotei, fericitul Ioan a dăruit epitrahilul său mănăstirii. Stareţul Dorotei, când s-a dus în Elveţia, a luat şi epitrahilul acesta cu el. Un fragment din acest epitrahil a răspândit mireasmă tuturor celor de faţă.

În America şi în Biserica Rusă din diaspora, fericitul Ioan se bucură de o mare cinstire din partea credincioşilor. Aici este publicată o cărticică cu slujba fericitului. Informaţiile legate de martiriul fericitului Ioan au fost furnizate stareţului Dorotei de către Maria, fiica fericitului Ioan.

Pomenirea fericitului părinte Ioan se face pe 19 Mai, în ajunul sărbătorii scoaterii şi mutării Moaştelor Sf. Ierarh Nicolae, pentru că de mic avea multa evlavie la acest sfânt.

Binecuvântarea fericitului Ioan să o avem cu toţi. Amin.

Traducere din limba elină: Sfânta Mănăstire Pantocrator

CUTREMUR ÎN BISERICA CATOLICĂ: 34 de episcopi chilieni au demisionat în urma unui scandal de pedofilie

Sursa
Conferinţa episcopală a anunţat vineri că cei 34 de episcopi chilieni veniţi la Roma şi-au înaintat demisia papei, în contextul unui scandal de pedofilie din ţara lor, relatează agenţiile AFP şi EFE.
„Noi, toţi episcopii prezenţi la Roma, ne-am pus posturile în mâinile Sfântului Părinte pentru a decide în deplină libertate soarta fiecăruia dintre noi”, se arată într-o declaraţie înaintată presei.
În total 34 de episcopi din Chile au fost convocaţi între 15 şi 17 mai pentru a se reuni cu papa Francisc, în urma unor grave erori şi omisiuni în gestionarea cazurilor de abuzuri, mai ales cele legate de cazul episcopului Juan Barros, acuzat că l-a acoperit pe preotul Fernando Karadima.