Capitolul 20. Cruciadele

Capitolul 20. Cruciadele

 Andrew Miller

 

Vrăjmaşul a schimbat atunci tactica, după ce papa nu câştigase mai nimic prin lungile războaie cu imperiul şi prin insulta adusa bunului simţ elementar al omenirii prin obrăznicia nemaiîntâlnită. A fost nevoie să găsească mijloace mai plauzibile, mai înşelătoare şi aparent mai pioase. Rămânea în continuare o problemă ca puterea spirituală să capete ascendenţă asupra celei temporare.
Geniul rău al Romei, care prezida în consiliile ei, a sugerat un război cu scopul de a salva mormântul lui Hristos din mâinile necredincioşilor turci. Papa Urban a îmbrăţişat imediat ideea şi a devenit susţinătorul ei. Tot Vaticanul a fost de acord. Era evident că lungile expediţii în Palestina urmau să sece vlaga Europei, ca ea să fie epuizată şi tazaurele ei să fie golite. Nu era nici o preocupare pentru convertirea necredincioşilor la credinţa lui Hristos – adevărata misiune a creştinismului -, ci doar gândul de a slăbi puterea monarhilor temporari pentru ca pontifii să domnească asupra lor. Papalitatea se arăta în principiu necredincioasă. “Căsătoria să fie onorată în totul” spune Cuvântul lui Dumnezeu, dar Grigore a spus că aceea la preoţi este concubinaj şi un păcat care condamnă sufletul. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne însă neschimbat şi neschimbabil şi căsătoria este onorabilă în toţi, nu numai la unii, ci în toţi. Dumnezeu Insuşi, care a adus femeia la bărbat, a instituit aceasta, iar Hristos a confirmat-o şi, prin Duhul Sfânt, a proclamat-o “onorabilă în totul*”. “Predicaţi evanghelia la orice făptură” este misiunea pe care Mântuitorul şi Domnul le-a încredinţat-o alor săi, dar Urban a spus în schimb că necredincioşii trebuie măcelăriţi fără milă, că aceea este lucrarea pe care le-o cerea Dumnezeu. Buruienile să fie smulse din rădăcini şi aruncate în foc pentru a fi arse. Şi aceasta nu era tot. Puterea naţiunilor trebuia redusă pentru ca pontiful să triumfe asupra lor. Rezultatele vor arăta că aşa au fost planurile geniului rău al papalităţii.    
* n. tr.) “în totul” sau “în toţi” – expresia în traducerea engleză permite în egală măsură ambele interpretări
Locurile sfinte
Dintr-o perioadă timpurie, pelerinajele în Ţara sfântă au ajuns să fie o pasiune pentru cei mai evlavioşi şi superstiţioşi. Ieronim spune de mari mulţimi care veneau din toate ţările. Presupusa descoperire a adevăratului mormânt, dezgroparea adevăratei cruci şi magnifica biserică ridicată pe locul mormântului de către cuvioasa Elena şi fiul ei, Constantin, au trezit la toate clasele sociale un entuziasm pentru a vizita Ţara Sfântă. Din acel timp – aproximativ 326 după Hristos -, mulţimi din ce în ce mai mari de pelerinii au curs continuu până când Ierusalimul a fost cucerit de mahomedani, în anul 637, sub Califul Omar. Până atunci pelerinii fuseseră protejaţi şi ajutaţi, ei având de îndurat numai privaţiunile şi pericolele unei călătorii lungi, dar, sub guvernarea mahomedană, li se permitea să intre în cetatea sfântă numai plătind tribut califului pentru acel privilegiu. Odată ce s-a făcut acel aranjament, cei evlavioşi au început din nou să vină în turme din ce în ce mai numeroase pentru a se închina la sfântul mormânt.
Prin anul 1067, o nouă rasă de cuceritori a ajuns să stăpânească Palestina, aceştia dovedindu-se mai aspri decât sarazinii. Aceştia erau seleucizii, un trib de tătari cunoscut acum sub numele de turci. Ei veniseră iniţial din stepele Asiei centrale, îmbrăţişaseră religia mahomedană şi ajunseseră să fie nişte islamişti mai fanatici decât urmaşii arabi ai “profetului”. Zelul intolerant al acestor de curând convertiţi la islam se combina şi cu tirania şi caracterul inuman al barbarilor. Sub aceşti noi stăpâni ai Palestinei, situaţia locuitorilor creştini şi a pelerinilor s-a înrăutăţit mult. În loc să fie trataţi numai ca supuşi tributari, ei erau dispreţuiţi şi trataţi ca nişte sclavi, iar pelerinii erau expuşi la persecuţii severe.
Petru sihastrul
Creştinii europeni au fost, în mod normal, impresionaţi auzind de cruzimile şi insultele la care erau supuşi fraţii lor din est de către stăpânitorii necredincioşi ai Ţării Sfinte, ceea ce a făcut ca un război sfânt să pară a fi ceva drept.
În anul 1093, Petru, originar din Amiens, a vizitat Ierusalimul ca pelerin. Duhul lui a fost tulburat mult la vederea ocărilor suferite de creştini. Sângele războinic al francului a început să fiarbă la vederea suferinţelor şi umilinţelor suferite de fraţii săi. El a vorbit cu Simeon, patriarhul Ierusalimului, despre eliberarea lor, dar deznădăjduitul Siomeon nu a făcut decât să plângă situaţia lor fără speranţă, din vreme ce grecii, cei care în mod natural îi protejau pe creştinii din Siria, erau prea slabi pentru a-i ajuta. Atunci Petru i-a promis ajutorul latinilor. “Voi ridica marile naţiuni războinice ale Europei în sprijinul cauzei voastre,” a exclamat el crezând că angajamentul pe care şi-l lua era ratificat în ceruri. Pe când sta prosternat în templu el a auzit vocea Domnului Isus zicându-i: “Scoală-te, Petru, mergi şi fă cunoscute necazurile poporului meu; a sosit ceasul să fie eliberaţi slujitorii Mei şi să fie recâştigate locurile sfinte”. În acel timp, era un obicei al călugărilor care trăiau într-o izolare austeră, a căror imaginaţie era excitată, ca ei să creadă orice le venea în minte şi să aibă vise şi revelaţii care să le confirme orice ar fi crezut ei.
Petru credea în misiunea lui, ceea ce făcea ca el să fie acela prin care şi alţii să fie făcuţi să creadă aceasta. El s-a grăbit să meargă la Roma. Papa Urban al-II-lea a fost contaminat de fervoarea lui şi a aprobat deplin ca el să predice eliberarea imediată a Ierusalimului. Călugărul, având atât aprobarea cerului cât şi cea a papei, a pornit în misiunea lui. După ce a traversat Italia, a trecut Alpii în Franţa. El este descris ca un om scund şi slab, cu un ten negricios, dar cu ochii în flăcări. El călărea pe un catâr având un crucifix în mână, cu capul descoperit şi picioarele goale, purtând o robă lungă şi încins la mijloc cu o frânghie şi având o manta de pustnic din material grosolan. El le predica celor suspuşi şi celor de jos, în biserici şi pe drumuri şi în pieţe. Elocvenţa lui brută trezea inima poporului pentru că el provenea dintre ei. El făcea apel la fiecare pasiune, la indignare şi la milă, la mândria războinicului şi la compasiunea creştinului, la iubirea de fraţi şi la ura faţă de necredincioşi, la pângărirea ţării care fusese sfinţită prin naşterea şi trăirea acolo a Răscumpărătorului. “De ce,” exclama el vehement, “să fie lăsaţi necredincioşii să mai rămână în stăpânirea unor asemenea teritorii creştine ca Muntele Măslinilor şi grădina Ghetsimani? De ce urmaşii nebotezaţi ai lui Mahomed, acei fii ai pierzării, să pângărească cu picioarele lor duşmane pământul sacru care a fost martor la atâtea miracole şi care are atât de multe relicve care arată puteri supraomeneşti? Oase de-ale martirilor, veşminte de-ale sfinţilor, cuie de la cruce, spini din cunună, toate sunt acolo numai gata să fie culese de preoţia sfântă care se va duce în expediţie. Terenul Sionului să fie curăţit prin vărsarea sângelui necredincioşilor măcelăriţi*”.
* White – Eighteen Christian Centuries, p. 246
Când nu mai găsea cuvinte sau nu mai avea suflu, atunci plângea, gemea, se bătea cu pumnii în piept şi ridica crucifixul ca şi cum Hristos Însuşi i-ar fi implorat să se alăture armatei lui Dumnezeu. Delirul nebuniei lui a avut un mare efect în toate clasele sociale şi în toate ţările. Bărbaţi, femei şi copii se îmbulzeau să se atingă de veşmintele lui şi până şi părul care cădea de la catârul lui era strâns ca relicvă de preţ. Nu peste mult timp s-a întors la papă, asigurându-l că peste tot apelurile lui fuseseră primite cu entuziasm, încât cu greu i-a putut opri pe cei care l-au auzit să pună imediat mâna pe arme şi să-l urmeze în Ţara Sfântă. Nu mai trebuia decât să se facă un plan, să fie conducători şi o organizaţie, iar papa s-a hotărât să se ocupe de acestea.
Papa Urban şi cruciadele
În martie 1095, Urban a convocat un consiliu la Placenţia pentru a se consulta în legătură cu războiul sfânt şi alte chestiuni importante. S-au prezentat două sute de episcopi, patru mii de clerici şi treizeci de mii de laici. Cum nu exista o clădire suficient de mare pentru a cuprinde toată mulţimea, sesiunile cele mai largi au avut loc pe un câmp de lângă oraş. În afară de proiectul pentru războiul sfânt, papa s-a folosit de ocazia favorabilă pentru a confirma şi a susţine principiile lui Grigore. La Placenţia au fost confirmate definitiv cele două caracteristici de bază ale doctrinei şi disciplinei bisericii romane, şi anume transsubstanţierea şi celibatul clerului*.
* Waddington, vol. 2, p. 102
În acelaşi an, în noiembrie, a fost convocat un alt consiliu la Clermont, în Auvergne. Citaţiile pentru acel consiliu au fost urgente, iar clerul a primit sarcina să-i ridice pe laici pentru cauza cruciadei. S-a strâns o mare adunare de arhiepiscopi, episcopi, stareţi, etc., iar oraşele şi satele din vecinătate s-au umplut de străini, mulţi fiind nevoiţi să se adăpostească în corturi. Sesiunea a durat zece zile. Au fost supuse canoanele obişnuite de condamnare a simoniei, etc. Urban s-a încumetat să meargă şi mai departe decât Grigore, interzicând nu numai practica investiturii laice, ci şi ca orice ecleziastic să jure credinţă vreunui stăpân laic, interdicţie care intenţiona să lichideze definitiv orice dependenţă a bisericii de puterea seculară. Astfel, vedem cum abilul papă a profitat de marea lui popularitate când mintea tuturor era captivată de subiectul cruciadei sfinte. Nu se putea găsi moment mai favorabil pentru înaintarea marelui obiectiv al ambiţiei papale: recunoaşterea supremaţiei papei asupra creştinătăţii latine şi ridicarea lui Urban deasupra papei rival – Clement şi deasupra suveranilor temporari care îl susţineau.
La cea de-a şasea sesiune a fost propusă cruciada. Urban s-a suit la un amvon înălţat în piaţă şi s-a adresat mulţimilor. Discursul său a fost lung şi impresionant. El a zăbovit asupra vechii glorii a Palestinei, unde fiecare petec de pământ fusese sfinţit prin prezenţa Mântuitorului, a Mamei Sale Fecioare şi a altor sfinţi. El a prezentat pe larg situaţia de atunci a locurilor sfinte – stăpânite de un popor fără teamă de Dumnezeu, de copiii roabei egiptene -, a prezentat umilinţele, violenţele şi tirania la care erau supuşi creştinii, cei răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. Şi nu a omis să vorbească despre asuprirea progresivă a creştinilor de către turci. “Alungă pe roabă şi pe fiul ei!” a strigat el. “Toţi oamenii credincioşi să ia arme. Mergeţi şi Dumnezeu va fi cu voi. Răscumpăraţi-vă păcatele – jaful, arderea şi vărsarea de sânge – prin ascultare. Faimoasa naţiune a francilor să-şi arate vitejia într-o cauză pentru care moartea asigură binecuvântarea. Socotiţi o bucurie să muriţi pentru Hristos acolo unde Hristos a murit pentru voi. Nu vă gândiţi la rude sau la casă pentru că îi datoraţi lui Dumnezeu o iubire şi mai mare. Pentru un creştin, orice loc este exil şi orice loc este casa şi ţara lui”. Nu a existat vreo pasiune pe care să nu o incite papa care-şi urmărea interesele lui. Adevăratul lui scop şi marele lui obiectiv era acela de a scăpa de baronii pe care nu-i putea controla şi de monarhii încăpăţânaţi angajându-i într-o expediţie ruinatoare într-o ţară depăratată, pentru ca, în absenţa lor, el să ţină în mâinile lui toate sforile şi să consolideze planurile mândre ale predecesorului şi învăţătorului său, Hildebrand.
În concluzie, papa cel blasfemiator oferea absoluţiune pentru toate păcatele – pentru crime, adultere, jafuri şi incendieri -, şi încă fără penitenţă, tuturor celor care ar lua armele pentru acea cauză sacră. El l-e promis viaţa eternă tuturor celor care ar fi urmat să sufere glorioasa tragedie a morţii în Ţara Sfântă sau în drum spre ea. Cruciatul urma să intre direct în paradis. Lupta dintre Cruce şi semilună trebuia să se decidă odată pentru totdeauna în Ţara Sfântă. Cât despre el însuşi, papa spunea că trebuia sa rămână acasă, pentru că îl reţinea grija faţă de biserică. Dacă împrejurările i-ar permite, i-ar urma şi el, dar, ca Moise, în timp ce israeliţii îi măcelăreau pe amaleciţi, el trebuia să fie continuu angajat în rugăciune fierbinte pentru victoria lor*.
* Robertson, vol. e, p. 630; Milman, vol. 3, p. 233; Waddington, vol. 2, p. 77
Discursul papei a fost întrerupt de uralele entuziaste ale întregii adunări. “E voia lui Dumnezeu! E voia lui Dumnezeu!” sunt cuvintele care au devenit strigătul de luptă al cruciaţilor, şi întreaga adunare s-a declarat a fi armata lui Dumnezeu. Nebunia contagioasă s-a răspândit cu o rapiditate de neconceput. “Probabil că niciodată,” spune cineva, “nu a avut un singur discurs al unui om rezultate atât de extraordinare şi atât de durabile ca acela al lui Urban al-II-lea la consiliul de la Clermont”. Un altul spune: “A fost primul suflu al fanatismului care a zdruncinat toate structurile societăţii din extremul occident până în inima Asiei timp de aproape două secole”.
După ce am exprimat clar şi cat se poate de concis cauzele cruciadelor, sau, mai curând, motivele papalităţii, nu ne mai rămâne decât să prezentăm datele şi câteva detalii pentru fiecare expediţie.
Prima cruciadă – anul 1096
Sărbătoarea Adormirii Sfintei Maria, 15 august 1096, a fost fixată ca data la care cruciaţii aveau să pornească în marş. Femeile şi-au îndemnat bărbaţii, fraţii şi fiii să ia crucea, iar aceia care refuzau ajungeau să fie dispreţuiţi de toţi. Au fost vândute tot felul de proprietăţi pentru a strânge bani, dar toţi voiau să vândă şi nimeni nu dorea să cumpere, ceea ce a făcut ca ele să fie vândute la preţuri foarte joase. Şi majoritatea celor care au cumpărat făceau parte din cler, astfel încât proprietăţile ţării au ajuns în mâinile clerului. Godfrey şi-a lăsat zălog castelul său Bouillon, din Ardeni, episcopului de Liege. Fabuloasa splendoare şi bogăţie a estului a fost pusă înaintea imaginaţiei lor, care era deja stimulată de legende romantice cu privire la Carol cel Mare şi pairii lui. În afară de entuziasmul religios care-i însufleţea pe toţi, mai existau o mulţime de alte motive diferite. Ţăranul avea ocazia de a părăsi viaţa lui oprimată pentru a purta arme şi a scăpa de corvezile impuse de stăpânul lui feudal. Tâlharul, piratul şi haiducul erau graţiaţi şi reabilitaţi în societate; datornicul scăpa de datoria lui. Şi toţi cei care luau crucea erau asiguraţi că moartea în războiul sfânt îi va face părtaşi gloriei şi fericirii martirilor. Şi atât de mare era entuziasmul produs de această epidemie papală, încât cu mult înainte de termenul stabilit pentru pornirea în expediţie, mulţimea nerăbdătoare nu s-a mai putut opri.
La începutul primăverii anului 1096, Petru, primul misionar al cruciadei, a pornit în marş spre est în fruntea unei oşti sălbatice şi pestriţe. Cam şaizeci de mii din poporul din Franţa şi Lorena s-au strâns ca o turmă în jurul pustnicului şi l-au presat să-i conducă la sfântul mormânt. Deşi nu avea aptitudinile necesare, el şi-a asumat rolul de general şi a condus marşul de-a lungul Rinului şi Dunării. Walter cel fără un ban, un soldat sărac dar viteaz, l-a urmat cu aproximativ cincisprezece mii de oameni. La puţin după Petru şi Walter a mai urmat şi un călugăr numit Gottschalk, însoţit de douăzeci de mii de săteni din Germania. În urma lor a venit un al patrulea roi de aproape două sute de mii dintre scursurile poporului, condus de contele Emecho. Mulţimile care s-au succedat numărau cu totul trei sute de mii de aşa-numiţi soldaţi ai crucii. Dar curând s-a văzut că ei erau însufleţiţi de alt duh, pentru că nici unul dintre ei nu cunoşteau crucea în vreun alt fel decât ca un simbol idolatru vizibil. Bătrâni şi neputincioşi, femei şi copii şi drojdia poporului, cei care nu aveau de lucru, au urmat tabăra cruciaţilor.
Nimic mai trist şi mai dezastruos ca purtarea şi soarta acelor mulţimi amăgite. Nevoile lor i-au obligat în scurt timp să se risipească. Erau fără ordine şi fără disciplină, iar cei mai mulţi dintre ei nu avea nici arme nici bani. Şi nu aveau idee la ce distanţă era Ierusalimul, nici ce dificultăţi aveau de întâmpinat pe drum. Unii erau atât de ignoranţi încât, la vederea primului oraş pe care nu-l cunoşteau au şi întrebat dacă acela era Ierusalimul. În loc de sobrietate şi ordine, marşul lor a fost marcat de ucidere, jaf, destrăbălare şi tot felul de fapte condamnabile. Paşnicii locuitori iudei din oraşele de pe Moselle, Rin, Main şi Dunăre prin care au trecut, au fost jefuiţi şi măcelăriţi ca fiind ucigaşii lui Hristos şi vrăjmaşi ai crucii. Populaţia Ungariei şi Bulgariei s-a ridicat împotriva lor din cauza obiceiurilor lor de a jefui, aşa că mulţi dintre ei au fost ucişi.
După repetate dezastre şi aventuri prosteşti, au ajuns la Constantinopole, dar Alexius, împăratul grec, a fost mai curând alarmat decât mulţumit de acei aliaţi, fapt pentru care i-a trecut peste Bosfor in grabă, spre pierzarea lor. La scurt timp după aceea a avut loc o mare bătălie sub zidurile Niceei – capitala turcă. Armata pustnicului a fost tăiată în bucăţi de Soliman, sultanul turc de Iconium. Walter cel fără un ban a fost ucis împreună cu cea mai mare parte a celor care l-au urmat, iar oasele lor au fost strânse pentru a forma o mare grămadă ca avertisment pentru tovarăşii lor cu privire la zădărnicia întreprinderii lor. Se estimează că în aceste expediţii prost conduse au pierit trei sute de mii de oameni, unii măresc cifra la jumătate de milion. Dintre cei care porniseră sub conducerea lui Petru şi a locotenenţilor săi, nu mai mult de douăzeci de mii au supravieţuit, iar aceia s-au străduit să ajungă acasă numai pentru a istorisi soarta tristă a tovarăşilor lor care muriseră doborâţi de săgeţile turcilor, ale ungurilor sau de lipsuri şi oboseală. Abia dacă vreunul din armata lui Petru va fi ajuns la hotarele Ţării Sfinte. Papa Urban a trăit pentru a vedea necazurile şi nenorocirile lucrării lui rele, dar a murit înainte de cucerirea Ierusalimului.
A doua ramură a primei cruciade
În timp ce mulţimea plebe săracă, lipsită şi amăgită, era tăiată în bucăţi, aristocraţia vestului a luat crucea şi s-a încurajat pregătindu-se să pornească în aceeaşi misiune sfântă. Va fi necesar să spunem ceva despre conducători, pentru a avea o idee cât de mult afectase acea epidemie toate clasele sociale.
Cel mai eminent era Godfrey de Bouillon, un descendent al lui Carol cel Mare, care este socotit cel dintâi atât la război cât şi la sfat. El îl însoţise pe William al Normandiei în invazia Angliei, apoi, în slujba lui Henric al-IV-lea, se spune că l-ar fi rănit mortal pe Rudolph, punând capăt războiului civil. Şi el a fost primul din armata lui Henric care s-a suit pe zidurile Romei. El este prezentat de cronicari ca un om remarcabil prin evlavia şi blândeţea lui în viaţa de zi cu zi, dar înţelept la sfat şi curajos ca un leu pe câmpul de luptă. El a fost însoţit de cei doi fraţi ai săi – Eustace şi Baldwin; Hugh, fratele regelui Franţei; de conţii Raymond de Toulouse, Robert de Flandra şi Stephane de Blois; şi de ducele Robert al Normandiei, fiul lui William Cuceritorul. Dar atât de mare şi atât de general era entuziasmul încât aproape toţi mai marii viteji ai Europei au fost inspiraţi cu curaj cavaleresc şi rivalităţi naţionale ca să se distingă în acest război sfânt.
Se spune că şase sute de mii de oameni şi-au părăsit casele în acelaşi timp, împreună cu numeroşi servitori, femei şi slujitori şi tot felul de lucrători. Dificultăţile de a aproviziona atât de mulţi oameni i-a determinat să-şi împartă forţele şi să înainteze spre Constantinopole pe căi diferite. Au hotărât să se întâlnească cu toţii acolo şi de acolo să înceapă operaţiunile împotriva turcilor. După un marş lung şi dureros, în care au pierit mii de oameni, supravieţuitorii au ajuns la capitala răsăriteană. Alexius, deşi ar fi fost mulţumit ca o forţă de dimensiuni medii din vest să-l ajute împotriva turcilor, care erau periculos de aproape de el, a fost uimit şi alarmat la vederea atâtor mari căpetenii şi armate numeroase. Pace la hotarelor lui fusese tulburată de jafurile mulţimii promiscue conduse de Petru sihastrul, dar el se temea de consecinţe mai grave în urma sosirii unor trupe atât de puternice conduse de Godfrey. Aflând de la ei că urma să mai vină curând o altă armata, el i-a trecut in graba peste Bosfor, ca ei să nu se reunească în imediata vecinătate a capitalei lui. Astfel, deşi nu fără a fi ameninţaţi, cruciaţii au trecut în Asia înainte de sărbătoarea Cincizecimii.
Asediul Niceei
Zelul şi indignarea pelerinilor au fost mult incitate la vederea piramidei de oase care marca locul unde căzuse Walter împreună cu tovarăşii lui. Niceea a fost asediată şi a căzut în cam cinci săptămâni, dar ei au fost tare dezamăgiţi de prada de acolo. Când au văzut că nu-şi mai puteau menţine poziţia, turcii i-au predat cetatea lui Alexius. Pe citadelă a fost ridicat stindardul imperial şi importanta cucerire a rămas păzită cu vigilenţă de perfizii greci. Murmurele căpeteniilor au fost inutile, şi, după câteva zile de odihnă, ei au mărşăluit către Frigia.
Marea bătălie de la Dorylium a avut loc la aproape două săptămâni după asediul Niceei. Soliman şi-a strâns hoardele de turci şi a urmărit ceea ce el numea “barbarii din vest”. El i-a atacat prin surprindere înainte ca ei să fi ajuns la Dorylium. Creştinii spun că avea o cavalerie în număr de peste trei sute de mii. Atât de grozav a fost începutul luptei şi atât de dens valul de săgeţi otrăvite încât cruciaţii au fost copleşiţi. Ei au fost atât de derutaţi încât, dacă nu ar fi fost vitejia şi conducerea lui Bohemnod, Tancred, Robert de Normandia, şi, în ultimă instanţă, ajutorul lui Godfrey şi Raymond, întreaga aramtă ar fi pierit. În cele din urmă, lunga bătălie s-a decis în favoarea cruciaţilor şi tabăra lui soliman a căzut în mâinile lor. Superstiţia afirmă că victoria a fost câştigată de luptători cereşti care au venit pentru a-i ajuta pe creştini.
Pe parcursul unui marş de cam opt sute de kilometri, armata a avut mult de suferit. Foametea, setea, căldura extremă, raritatea surselor de hrană şi greutăţile marşurilor au subţiat mult rândurile armatei. Sute de oameni mureau de sete într-o singură zi. Au murit aproape toţi caii. Şi, ca lucrurile să se încurce şi mai mult, au apărut dezbinări între conducători, mergând până la conflict deschis. Dar, în pofida dificultăţilor, marea masă de cruciaţi care a supravieţuit calamităţilor şi-a continuat drumul spre Ierusalim. Baldwin, fratele lui Godfrey, a reuşit să ia în stăpânire oraşul Edessa şi a întemeiat primul principat al latinilor dincolo de Eufrat.
Asediul Antiohiei
La 18 octombrie 1097, “războinicii crucii” au asediat Antiohia, cetatea în care ucenicii fuseseră pentru prima dată numiţi creştini, care a devenit la puţin timp după aceea centul lucrărilor misionare ale marelui apostol. Cât de diferite erau duhul, obiectivele şi mijloacele acelui aşa-zis succesor al apostolului, ale aceluia care îşi luase în mod blasfemiator titlul de locţiitor al lui Hristos, dar la a cărui uşă stă vina pentru vărsarea de sânge şi pentru cea mai mare amăgire a poporului! Pentru ca Izabela să-şi realizeze ambiţia de a domni încă, atât în biserică cât şi în stat, prietenii trebuie sacrificaţi ca şi vrăjmaşii. Dar se apropie grăbită ora când i se va cere socoteală pentru sânge şi va veni judecata potrivită pentru motivele şi faptele ei. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru mărturia care a pornit de la Antiohia în primul secol, care este la fel de clară acum ca şi atunci şi are tot atâta autoritate asupra conştiinţei chiar dacă zece mii de izvoare de corupţie pretind să fi ieşit din aceeaşi fântână. Trebuie să ţinem la învăţătura apostolului, nu la tradiţia părinţilor bisericii. În orice epocă, crezul creştinului trebuie să fie persoana lui Hristos pentru inimă, lucrarea lui Hristos pentru conştinţă şi cuvântul lui Dumnezeu pentru calea lui.
Asediul Antiohiei a durat opt luni şi privaţiunile suferite în acea perioadă sunt groaznice. Pentru un timp s-au putut bucura, chiar până la exces, de roadele pământului şi de o climă mai bună, dar a venit iarna şi a pus capăt lucrurilor plăcute. Ploile abundente le-au inundat tabăra, iar vânturile le-au dărâmat corturile. Au ajuns să domnească foametea şi molimele cu consecinţele lor. Au devorat cu lăcomie carnea cailor, a câinilor şi chair a inamicilor ucişi. La începutul asediului cruciaţii aveau şaptezeci de mii de cai, iar la sfârşitul lui numai două mii, dintre care abia câtiva erau apţi. În cele din urmă le-a venit un ajutor, fără de care ar fi pierit până la ultimul. Prin trădarea unui ofiţer sirian din cetate, care se bucura de favoarea emirului şi comanda trei turnuri, a fost deschisă o poartă. Armata a dat năvală atunci în cetate cu strigătul de luptă al cruciaţilor – “E voia lui Dumnezeu!” Şi Antiohia a ajuns din nou în mâinile creştinilor. Dar victoria nu era completă pentru că citadela a refuzat să se predea, şi la puţin timp după victoria aparentă s-a arătat o copleşitoare forţă a turcilor condusă de Kerboga, prinţul de Mosul. Timp de douăzeci şi cinci de zile, cruciaţii au fost din nou pe punctul de a fi complet distruşi, fiind prinşi între Kerboga şi garnizoana din fortăreaţă.
Când toate inimile erau pe cale să se înmoaie şi predomina o indiferenţă generală, un călugăr abil numit Bartolomeu s-a prezentat la uşa consiliului şi a declarat că i se descoperise intr-un vis ceresc că sub altarul bisericii Sf. Petru vor găsi lancea cu care a fost străpuns pe cruce Mântuitorul. Au început să sape, dar după ce au săpat aproape patru metri nu au găsit ceea ce căutau. Seara, cu picioarele goale şi în haină de penitent, Bartolomeu s-a coborât în groapă şi în scurt timp a ieşit de acolo tras afară cu o lance. S-a auzit un zăngănit de oţel: era arma sfântă. La prima sclipire a lăncii sfinte, cruciaţii au trecut de la disperare la entuziasm. Preoţii şi călugării au intonat un psalm de luptă: “Scoală-te, Dumnezeule, şi să fie risipiţi vrăjmaşii Tăi!” Porţile Antiohiei au fost deschise şi războinicii fanatici au năvălit afară, lancea sfântă fiind purtată de legatul capelanului. Şarja a fost irezistibilă. Sarazinii au fugit în faţa atacului neaşteptat, lăsând în urmă o pradă imensă.
Bohemond a fost proclamat Prinţ al Antiohiei, cu condiţia ca el să-i însoţească la Ierusalim.
Asediul Ierusalimului
În loc să pornească imediat spre Ierusalim, când erau astfel încurajaţi şi întăriţi în urma victoriei şi când inamicii erau buimăciţi, ei au pierdut timpul bucurându-se de luxul din Siria cam zece luni, şi, când au venit ordinele să pornească în marş, anul următor, în mai, mai rămăsese numai o mică parte din puternica armată. Se presupune că trei sute de mii au ajuns la Antiohia, dar foametea, boala şi sabia le-au redus numărul la puţin peste patruzeci de mii. Rămăşiţele armatei s-au pus în mişcare în luna mai. Pe măsură ce se apropiau de obiectivul propus pentru lunga si periculoasa lor călătorie şi recunoşteau locurile sfinte, cum ar fi Tirul, Sidonul, Cezareea, Lida, Emaus şi Betleem, entuziasmul lor era fără margini, iar când au ajuns pe o înălţime de pe care puteau vedea cetatea sfântă, a izbucnit strigătul: “Ierusalimul! Ierusalimul! E voia lui Dumnezeu! E voia lui Dumnezeu!”. Toţi au căzut atunci în genunchi şi au sărutat pământul sfânt. Mintea lor s-a umplut de scene din istoria evangheliei şi au zăbovit încântaţi. Dar Ierusalimul era în mâinile necredincioşilor, iar ei nu aveau maşinile necesare pentru asalt.
Asediul a durat patruzeci de zile, care au fost însă zile de mari suferinţe pentru asediatori, mai ales din cauza setei grozave ca urmare a soarelui arzător din miezul verii în acea ţară. Pârâul Chedron secase, rezervoarele de apă fuseseră distruse sau otrăvite, şi necazul era aşa de mare încât erau pe punctul de a cădea în disperare. Dar, ca şi în situaţiile de mai înainte, le-a venit ajutorul. Au fost salvaţi de superstiţie. Godfrey a văzut pe Muntele Măslinilor un războinic al cerului făcându-i semn cu scutul lui strălucitor ca pentru un nou asalt. Cu o fervoare militară reînnoită, i-au atacat pe necredincioşi, şi, după o luptă aprigă, au ajuns stăpânii cetăţii sfinte. Istoricii, de comunn acord, spun că la 15 august 1099, într-o zi de vineri, la ora trei după amiază – adică în ziua şi la ora patimilor Mântuitorului -, Godfrey de Bouillon stătea victorios pe zidurile Ierusalimului. El a alergat în cetatea închinată însoţit de Tancred şi urmat de soldaţi care au măcelărit pe fiecare stradă.
“Cruciaţii,” spune Robertson, “cuprinşi de o mânie nebună la gândul nedreptăţilor comise împotriva fraţilor lor şi la rezistenţa înverşunată întâmpinată din partea celor asediaţi, nu i-au cruţat nici pe bătrâni, nici pe femei, nici pe copii. Au fost masacraţi şaptezeci de mii de mahomedani. Mulţi cărora căpeteniile le promiseseră viaţa au fost măcelăriţi de soldaţi. Porticul templului lui Solomon a ajuns plin de sânge până la genunchii calului, şi, în furia generală împotriva vrăjmaşilor lui Hristos, iudeii au fost arşi în sinagoga lor. Godfrey nu a participat deloc la aceste atrocităţi, dar a apărut la biserica sfântului mormânt imediat după victorie, îmbrăcat ca un pelerin, pentru a mulţumi că i se îngăduise să ajungă în cetatea sfântă. Urmând exemplul lui, mulţi şi-au întrerupt lucrările sălbatice pentru a vărsa lacrimi de penitenţă şi bucurie şi pentru a oferi la altar prada pe care o luaseră. Dar, printr-o revenire la sentimentele lor fireşti, au ajuns din nou într-o stare de excitare în care s-au întors la lucrarea sălbatică, astfel încât timp de trei zile în Ierusalim au curs râuri de sânge*”.
* Robertson – Church History, vol. 2, p. 641; White – Eighteen Christian Centuries
Ierusalimul în mâinile creştinilor
Ierusalimul, care fusese sub jugul mahomedanilor de la cucerirea de către Omar, în anul 637, a ajuns din nou în mâinile creştinilor, şi, la opt zile după memorabilul eveniment, căpeteniile victorioase au trecut la alegerea unui rege. Prin vocea armatei, exprimată liber şi în unanimitate, Godfrey de Bouillon a fost proclamat cel mai vrednic luptător al creştinătăţii şi rege al Ierusalimului. Dar smeritul şi evlaviosul pelerin, acceptând poziţia şi responsabilitatea, a refuzat să poarte numele şi însemnele de rege. Cum putea el să se numească rege şi să poarte o coroană de aur când Împăratul împăraţilor, Mântuitorul şi Domnul, purtase o coroană de spini? El s-a mulţumit cu titlul de Apărător şi Baron al Sfântului Mormânt.
Abia s-a aşezat Godfrey pe tron, că a trebuit să meargă din nou pe câmpul de luptă. O mare forţă de sarazini din Egipt venea în grabă pentru a răzbuna pierderea Ierusalimului. Cruciaţii au ieşit din nou victorioşi în ceea ce se numeşte bătălia de la Ashkelon. Cum poziţia lor în Ţara Sfântă ajunsese să fie considerată sigură, cea mai mare parte a armatei s-a pregătit să se întoarcă în Europa. După ce s-a suit pe dealul Calvaria, înconjurat de imnurile puternice ale clerului, stropind cu lacrimi pământul sfânt, scăldându-se în Iordan, purtând ramuri de palmier de la Ierihon şi nenumărate relicve, ei s-au îndreptat spre casă. Printre cei care s-au întors a fost Petru sihastrul, care şi-a petrecut restul vieţii într-o mânăstire întemeiată de el, la Huy, lângă Liege, până în 1115, când a murit.
Numai trei sute de cavaleri şi două mii de pedeştri i-au rămas lui Godfrey pentru a apăra Palestina. Dar tânărul regat avea să fie curând atacat de un nou inamic, unul pe care-l cunoaştem prea bine: nesăţiosul preot de la Roma. În numele papei a fost instalat Patriarhul Ierusalimului, care a pretins asemenea venituri şi proprietăţi pentru biserică încât statul a ajuns să fie sărăcit. Evlaviosul Godfrey s-a supus. Atât el cât şi Bohemond au primit investitura de la preot, astfel încât sceptrul Ierusalimului a ajuns în mâinile papei, sau, mai curând, a fost apucat de ambiţiosul papă. Obosit după toată truda lui şi simţind că şi-a împlinit lucrarea lui cea mai importantă, Godfrey nu a mai fost dispus să lupte împotriva preotului, aşa că i-a permis să-i uzurpe poziţia şi jurisdicţia, atât în chestiunile spirituale cât şi în cele seculare. Creştinii greci au fost persecutaţi de cei latini ca fiind schismatici, ceea ce a făcut să se lărgească ruptura dintre este şi vest.
După ce a stabilit franceza ca limbă oficială şi a pus bazele unui cod de legi, cunoscut după aceea sub numele “Codul de la Ierusalim”, deţinând funcţia puţin mai mult de un an, viteazul şi victoriosul Godfrey – adevăratul erou al cruciadei – a murit la 17 august 1100.
Cea de-a doua cruciadă – anul 1147
După ce am prezantat o relatare destul de detaliată a primei cruciade, nu cred că trebuie să facem mai mult decât să prezentăm câteva date şi aspecte specifice pentru următoarele şapte. Aceleaşi cauze iraţionale şi ne-scripturale, dar excitante şi aceleaşi rezultate dezastruoase s-au arătat în fiecare din aceste expediţii. Ele s-au prezentat ca tot atâtea copii nereuşite ale originalului.
Descendenţii imediaţi ai primilor cruciaţi sunt descrişi ca unii care s-au dedat la o viaţă uşuratică şi luxoasă în Siria, ajungând depravaţi şi efeminaţi. Pe de altă parte, mahomedanii şi-au revenit după groaza şi consternarea iniţială, şi-au strâns forţele şi i-au hărţuit continuu pe creştini cu războaie. În 1144, Zenghis, prinţul de Mosul, a devenit stăpânul Edessei. Locuitorii au fost măcelăriţi, oraşul a fost jefuit şi complet distrus. Bucuria mahomedanilor a fost fără margini. Ei ameninţau Antiohia, iar creştinilor le-a pierit curajul. Ei au implorat cu lacrimi ajutorul regilor creştini şi al armatelor Europei. Vrăjmaşii crucii înaintează, au strigat ei; mii de creştini au fost măcelăriţi şi nu va mai rămâne nici unul în viaţă în Ţara Sfântă dacă nu ne veniţi în ajutor cât mai repede.
Pontiful roman, Eugen al-III-lea, a răspuns favorabil acelor cereri şi a hotărât să stârnească o nouă cruciadă. Regii şi prinţii Europei au fost chemaţi prin  papă, prin scrisori, la războiul sfânt, iar cu predicarea cruciadei în acele ţări el l-a însărcinat, în mod înţelept, pe celebrul Bernard, stareţ de Clairvaux. Acesta era un om care avea o influenţă imensă, un caracter sfânt şi o mare reputaţie pentru lucrări miraculoase. Cu cea mai strălucită elocvanţă, el a zugrăvit suferinţele creştinilor din est, profanarea locurilor sfinte de către necredincioşi şi succesul sigur al armatelor Domnului. Ludovic al-VII-lea al Franţei, regina lui şi un mare număr de nobili de-ai lui au jurat şi s-au dedicat pentru războiul sfânt. Conrad al-III-lea, împăratul Germaniei, după ce pentru un timp a rezistat chemărilor Sf. Bernard, s-a declarat în final gata să asculte chemarea în slujba pentru Dumnezeu. Mulţi dintre oamenii de seamă din Germania au urmat exemplul pe împăratului luând crucea – cum era pe atunci expresia consacrată -, dar era o cruce care nu era însoţită nici de adevăr, nici de har, ci o grozavă amăgire a lui Satan şi o prostituare a simbolului sacru cu scopul de a orbi şi a ruina milioane de oameni.
Imediat ce aceşti monarhi au făct jurământul au şi început pregătirile. Au fost strânse trupe şi tot felul de provizii, şi, în 1147, armatele lor puternice, compuse în principal din francezi, germani şi italieni, numărând peste nouă sute de mii de oameni, s-au deplasat în două coloane spre Palestina. Înaintând, după cum gândeau ei şi îi asigura Bernard, cu aprobarea cerului, ei se aşteptau să dea lovitura finală puterii mahomedanilor şi să asigure stabilitatea regatului Ierusalimului şi pace pentru creştinii latini. Sub unele aspecte, cea de-a doua cruciadă diferea de prima. A fost rezultatul entuziasmului popular, a fost un mare moment european, sub conducerea a doi mari suverani europeni, urmaţi de nobilii lor, sprijiniţi de bogăţia şi influenţa naţiunilor, dar ei nu au avut mai mult succes decât Petru sihastrul. Ei au fost trădaţi în mod crunt de greci, care s-au temut mai mult de cruciaţi decât de mahomedani. Apropierea a o sută patruzeci de mii de cavaleri greu înarmaţi, însoţiţi de slujitorii lor şi de trupe cu arme uşoare, infanterie şi preoţi şi călugări, femei şi copii, cu totul aproape de un milion de oameni, i-a speriat pe greci până într-atât încât împăratul a trimis soli pentru a le cere să jure că nu plănuiesc să atace imperiul lor. Teama lor a luat forma ostilităţii atunci când cruciaţii au pătruns în teritoriile imperiale şi au apărut dificultăţi din toate părţile.
Istoria celei de-a doua cruciade în Ţara Sfântă este şi mai tristă, mai ruşinoasă şi mai dezastruoasă decât cea a primei cruciade. În 1149, Conrad şi Ludovic au condus înapoi în europa puţinii soldaţi care au supravieţuit. Ce se întâmplase cu restul? Oasele lor albeau drumurile din pustiul prin care au mers. Un milion de oameni a pierit în mai puţin de doi ani. S-au înălţat murmure puternice împotriva lui Bernard, din vreme ce el era preotul prin ale cărui predici, profeţii şi miracole fusese promovată cruciada. Dar vicleanul stareţ a convins poporul că el avea dreptate în ceea ce spunea, însă eşecul expediţiei a fost pedeapsa pentru păcatele cruciaţilor. Astfel, singurul efect al celei de-a doua cruciade a fost acela de a fi secătuit o bună parte din avuţia Europei şi din floarea armatelor ei, fără a ameliora cumva situaţia creştinilor din est.
A treia cruciadă – anul 1189
În anul 1187, vestitul Saladin, sultanul Egiptului, a invadat Ţara Sfântă în fruntea unei mari armate. Obiectivul lui declarat era acela de a recuceri Ierusalimul. După ce a câştigat o mare victorie la Tiberiada, şi-a condus armata la zidurile Cetăţii Sfinte, a asediat-o şi l-a luat prizonier pe rege. Ierusalimul s-a predat lui Saladin la 3 octombrie. Crucea a fost dată jos, relicvele au fost risipite, locurile sfinte au fost profanate şi închinarea mahomedană a fost restaurată. Totuşi, purtarea lui Saladin, deşi era un cuceritor şi un mahomedam, nu a fost deloc cu acel spirit răzbunător care a fost o pată pe caracterul francilor conduşi de Godfrey. El a cruţat sfântul mormânt şi le-a permis creştinilor să-l viziteze pentru o anumită taxă. Generozitatea lui faţă de prizonieri este lăudata de toţi scriitorii. Mii de oameni au fost eliberaţi fără a li se cere răscumpărare şi mai multora li s-a dat libertatea să meargă în Europa pe cheltuiala lui. Creştinilor li s-a permis să rămână în casele lor cu condiţia să plătească tribut.
Ştirile despre noile nenorociri, în special despre cucerirea Ierusalimului, au produs cea mai mare indignare în creştinătate. S-a făcut din nou auzit strigătul de ajutor al creştinilor din est către fraţii lor din vest. Dar, la-nceput, cei din vest au fost cam tari de urechi pentru că trecuseră numai patruzeci de ani de la ultima expediţie şi Europa abia dacă uitase de nenorocirile ei şi mai recuperase după acea epuizare. Dar papa Clement al-III-lea a preluat cauza cu multă vigoare, iar cardinalii s-au jurat să umble călare “cât timp ţara în care călcase Domnul era călcată în picioare de vrăjmaş” pentru a predica cruciada ca nişte cerşetori. Interesul a crescut, deşi la-nceput oamenii au ezitat să se lanseze într-o astfel de întreprindere. Preoţii au perseverat, şi cei mai mari trei prinţi ai Europei au fost influenţaţi pentru a primi crucea din mâinile episcopului, iar supuşii lor au fost puşi să plătească taxa numită “zeciuiala pentru Saladin” pentru a acoperi cheltuielile de război.
În primăvara anului 1189, Frederic I al Germaniei, supranumit Barbarossa, a pornit cea de-a treia cruciadă împreună cu Philippe Auguste al Franţei şi Richard I al Angliei, supranumit Inimă-de-leu. Barbarossa, care era atunci în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, cu marea lui armată, a traversat Ungaria, Bulgaria şi Grecia, cum făcuseră pelerinii de mai înainte, şi au fost şi ei hărţuiţi de primii şi trădaţi de cei din urmă. Optzeci şi trei de mii de germani au traversat Helespontul, şi timp de câteva zile marşul lor prin Asia Mică a avut succes. Dar ghizii şi traducătorii pe care ii dăduseră grecii fuseseră mituiţi pentru a-i înşela, şi, după ce i-au atras în pustiu, s-au făcut nevăzuţi. Nu existau pieţe, aşa că le-au murit caii din lipsă de hrană, iar soldaţii le-au devorat carnea. Totuşi împăratul a mai pututm menţine disciplina, şi, chiar cu rândurile mult rărite, i-a atacat cu îndrăzneală şi i-a înfrânt pe turci, făcând un mare măcel, în timp ce fiul său asedia Iconium, obligându-l pe sultan să predea cetatea. Armata, cu proviziile împrospătate la Iconium, a înaintat cu speranţa că avea să-şi atingă rapid ţinta expediţiei, dar marele ei conducător a murit anul următor în apropiere de Tars, şi, cum Frederic cel tânăr a murit la scurt timp după aceea, mulţi dintre supravieţuitori au abandonat cruciada şi s-au întors în Europa. Şaizeci şi opt de mii de oameni din armata germană au pierit în mai puţin de doi ani.
Armatele englezilor şi francezilor au ajuns în Palestina în anul 1190 şi au luptat sub acelaşi stindard, dar, după cucerirea Acrei, Philippe s-a întors în Europa, lăsându-l pe Richard să continue războiul. Vitejia regelui cu “inimă de leu” a fost atât de mult lăudată, atât de istoricii englezi cât şi de cei mahomedani, încât nu considerăm că mai este nevoie să spunem decât că l-a înfrânt pe Saladin la Ashkelon, şi, după ce a încheiat o pace care le asigura unele privilegii pelerinilor la Ierusalim şi de-a lungul coastei, s-a întors în Anglia în 1194, deşi cu mari dificultăţi şi mari cheltuieli. Saladin a murit în 1195, în timp ce Richard era în drum spre casă. Se estimează că în expediţia care s-a încheiat astfel, au pierit peste o jumătate de milion dea creştini mărturisitori. Numai la asediul Acrei au murit o sută douăzeci de mii de creştini şi o sută optzeci de mii de mahomedani. Aşa au fost aşa-numitele războaie sfinte purtate în urma consiliilor de la Roma de inspiraţie infernală.
Celelalte cruciade – anii 1195 – 1270
Cea de-a patra cruciadă, care a început în anul 1195 sub conducerea împăratului Henric al-VI-lea, a fost mai curând una politică decât religioasă, având în vedere nu atât eliberarea Ţării Sfinte cât distrugerea imperiului grec. După câteva lupte izbutite, Henric a murit, iar germanii s-au hotărât să se întoarcă acasă. Papa Celestin al-III-lea, care îndemnase la acea expediţie i-a supravieţuit împăratului, murind în 1198.
Descrierea celei de-a cincea şi a celei de-a şasea cruciade ar implica multe repetiţii, dar cea de-a şaptea merită să fie descrisă în câteva cuvinte.
Ludovic al-XI-lea, regele Franţei, cunoscut în general cu numele Sf. Ludovic, credea că se însănătoşise după o boală grea pentru că cerul hotărâse ca el să recucerească ţara sfântă, şi nimic nu l-a putut convinge să nu-şi împlinească jurământul. După patru ani de pregătiri, el a navigat la Cipru în 1249, însoţit de regina lui, de cei trei fraţi ai săi şi de toţi cavalerii Franţei. După câteva succese şi cucerirea Damiettei, el a fost înfrânt şi luat prizonier împreună cu doi dintre fraţii săi. Contele de Salisbury, care îl însoţise, împreună cu toţi englezii care îl urmau, au pierit şi ei. Molima şi foametea îşi începuseră groaznica lucrare printre franci. Necazul a ajuns şi mai mare după ce flota a fost distrusă şi sarazinii, în mare număr, erau pe punctul de a veni asupra lor. În cele din urmă, regele şi-a cumpărat libertatea în schimbul unei mari sume şi s-a încheiat un armistiţiu pentru zece ani. După ce a vizitat în linişte câteva dintre locurile sfinte, regele s-a întors în Franţa, dar chiar prins în problemele guvernării în ţara lui, Ludovic nu a uitat niciodată jurământul lui de cruciat. A fost mereu urmărit de ideea că cerul îi încredinţase o misiune măreaţă.
În cele din urmă, la 14 martie 1270, a pornit în cea de-a doua cruciadă a lui şi a opta cruciadă. Era atât de slab încât nu putea purta armură şi nici nu putea sta mult în şa. Dar de îndată ce a ajuns cu armatele lui pe coastele Africii, că toate viziunile lui însângerate au pierit. Trupele sultanului, clima, lipsa apei şi a hranei au şi început să-şi facă efectul. Armata lui a fost aproape complet distrusă, iar Ludovic însuşi, împreună cu fiul său, Tristan, s-au scufundat şi au murit în luna august. Supravieţuitorii s-au întors în Europa. Astfel s-au încheiat războaiele sfinte, obiectivul declarat al cruciadelor rămânând la fel de departe ca înainte de Petru sihastrul.
Cruciada copiilor – anul 1213
Între cruciada a cincea şi cea de-a şasea, cam prin anul 1213, excitaţia şi nebunia vremii  s-au manifestat printr-un copil. Un păstor numit Ştefan, de lângă Vendome, a mărturisit că fusese chemat de Mântuitorul, care-i apăruse într-o viziune, să predice crucea. Curând, prin revelaţiile lui minunate, el a strâns în jurul lui alţi copii, şi ei şi-au început călătoria, aşteptându-se să-i biruie pe necredincioşi cântând imnuri şi spunând rugăciuni. Au trecut prin oraşe şi sate purtând stindarde şi cruci şi cântând “Doamne, ajută-ne să recuperăm crucea Ta cea adevărată şi sfântă”. O mişcare asemănătoare a pornit, cam în acelaşi timp, şi din Germania. Se spune că numărul lor a crescut pe drum până ce au ajuns să fie cam nouăzeci de mii de băieţi cu vârste între zece şi doisprezece ani, gata să mărşeluiască spre Ţara Sfântă. Dar toată trupa s-a topit în scurt timp. Mulţi dintre nenorociţii copii au murit de foame şi epuizare, alţii au fost trădaţi de căpitanii de corăbii care le promiseseră să-i ducă pe ţărmurile Palestinei, dar se presupune că i-au vândut ca sclavi. Aşa a fost nebunia acelor vremuri, că, în loc să oprească o asemenea mişcare, papa a declarat că zelul manifestat de copii făcea de ruşine indolenţa celor mai în vârstă*.
* Robertson, vol. 3, p. 341
Reflecţii asupra cruciadelor
Există o multitudine de opinii diferite ale istoricilor cu privire la originea, caracterul şi efectele cruciadelor, dar toţi sunt de acord că ele au avut o mare influenţă asupra cursului istoriei, mai ales în Europa şi Asia. Prin providenţa lui Dumnezeu, care schimbă totul, ele au fost mijlocul prin care a fost schimbată întreaga structură a societăţii în acele ţări ca şi în altele. De la şerb până la suveran, toţi au trecut prin mari schimbări. Starea socială a vasalului şi a şerbului s-a îmbunătăţit, iar numărul şi puterea stăpânilor feudali a scăzut şi puterea suveranului a crescut. Prin aceleaşi mijloace, comerţul a crescut mult, iar baronii au sărăcit, mulţi dintre ei ipotecându-şi moşiile la cetăţeni bogaţi, ceea ce a făcut ca aceia să devină, în scurt timp, o a treia clasă socială – burghezia. Libertăţile Europei, atât cele civile cât şi cele religioase s-au născut în această a treia clasă.
Dar papalitatea a fot aceea care a avut cel mai mult de câştigat în urma cruciadelor, rezultatul lor imediat fiind o mare creştere a puterii şi influenţei papei, a clerului şi a instituţiilor monastice. Şi acesta era marele obiectiv al politicii papale, acela pentru care a luptat Hildebrand, întrezărindu-l de la distanţă, şi pe care Urban l-a folosit cu multă abilitate şi putere. Şi supremaţia pe care a obţinut-o prin mijloace aparent bune şi sfinte, dar care era de fapt extrem de subtile şi satanice. Teoria era aceasta: “Cruciatul era un soldat al bisericii, şi aceasta era prima lui obligaţie, care îl elibera de orice alte îndatoriri”. Nicicând nu a fost propusă omenirii vreo teorie mai nedreaptă care să măture şi să niveleze totul. Sub aparenşa evlaviei se ascundea o profundă viclenie.
Când Urban s-a aşezat în fruntea armatelor credinţei, în anul 1095, el şi-a asumat rolul de conducător al mişcărilor şi de dătător de binecuvântări şi consilier şi legiuitor infailibil. El predica nu că ar fi fost un război naţional al Italiei, Franţei sau Germaniei împotriva imperiului egiptului, ci un război sfânt al creştinilor împotriva mahomedanilor, că nici un creştin nu trebuia să meargă la război împotriva unui alt creştin, ci toţi trebuiau să se unească într-o alianţă sfântă împotriva vrăjmaşului lor comun – necredincioşii. Privilegiile promise tuturor soldaţilor lui Hristos, după cum se poate vedea din cuvântarea lui Urban erau iertarea sigură şi imediată a tuturor păcatelor, şi paradisul lui Dumnezeu dacă aveau să cadă în luptă sau dacă mureau în drum spre Ţara Sfântă, iar, în ceea ce priveşte viaţa pe pământ, papa declara că toate obligaţiile seculare, cetăţeneşti şi sociale erau dizolvate prin luarea crucii. Astfel erau desfăcute toate legăturile care menţin coeziunea socială, fiind înlocuite cu un nou principiu al ascultării, papa devenind stăpânitorul întregii omeniri*.
* Milman – Latin Christianity, vol. 3, p. 242
Cavalerii Templieri şi Ospitalieri
Înainte de a părăsi acest subiect vom nota că, în timpul acestor războaie ale creştinilor împotriva mahomedanilor, au fost întemeiate trei ordine religioase militare de renume: Cavalerii Templului de la Ierusalim, Cavalerii Ospitalieri şi Cavalerii Teutoni. Principalele îndatoriri ale acestor cavaleri, potrivit cu întemeietorii ordinelor, erau acelea de a-i proteja şi a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi şi răniţi dintre pelerini şi a apăra sub toate formele Ierusalimul şi Ţara Sfântă. În scurt timp, aceste ordine au devenit deosebit de populare şi mulţi nobili din Europa au luat crucea şi au mărturisit jurământul cavalerilor din Palestina. Superstiţia i-a îmbogăţit, şi, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, i-a şi corupt, iar bogăţia lor a stârnit lăcomia altora. După ce creştinii au pierdut teritoriile din Ţara Sfântă, aceşti cavaleri s-au risipit în mai multe ţări. Ordinul Templierilor a fost dizolvat prin Consiliul de la Vienne, în secolul al paisprezecelea, iar cel al teutonilor a fost dizolvat în secolul al şaptesprezecelea de autorităţile germane. Ospitalierii au obţinut de la Carol al-V-lea insula Malta şi sunt cunoscuţi acum sub numele de Cavaleri de Malta*.
* Haydn – Dictionary of Dates
 

ÎNAINTE 

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Grigore  
 Înapoi:Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

 Comori.Org
 

Un gând despre „Capitolul 20. Cruciadele

  1. Pingback: Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Grigore – ortodoxiadreaptacredinta

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s