Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei Andrew Miller

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

 Andrew Miller

Am urmărit cu mult interes înaintarea continuă şi puterea în creştere pe tot cuprinsul Europei, pe parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, a creştinismului în forma lui latină. Numele lui Isus s-a răspândit larg, şi Dumnezeu a putut folosi parfumul scump al acestui nume spre binecuvântare, în pofida formelor rigide ale Romei care l-au înconjurat peste tot. Dar toate aceste cuceriri ale evangheliei sub conducerea papei şi prin influenţa misionarilor au devenit cuceriri ale scaunului episcopal de la Roma. E greu să ne imaginăm cât de mult s-ar fi putut extinde dominaţia ei spirituală şi cât de mare ar fi fost puterea ei dacă ea nu ar fi întâmpinat o opoziţie formidabilă. Dumnezeu a îngăduit să se ridice un vrăjmaş, care nu numai că a oprit înaintarea romano-catolicismului, ci în mai multe rânduri l-a făcut până şi pe pontif să tremure pentru siguranţa lui în scaunul Sfântului Petru. Este vorba de Mahomed, impostorul din Arabia.
imam praying

Începutul secolului al şaptelea – epoca în care a apărut acest om remarcabil – era o perioadă deosebit de favorabilă pentru împlinirea marelui său obiectiv. Aproape toată lumea era nebună după idoli: în templul de la Mecca erau 360 de idoli, exact câte zile avea anul arab. Păgânismul cu marele lui număr de zei falşi ocupa încă largi zone pe pământ. Şi, vai! până şi creştinismul ajunsese idolatru, atât în biserica greacă cât şi în cea romană. În această perioadă a apărut Mahomed în lume ca un monoteist serios şi auster. El s-a simţit chemat să restaureze învăţătura fundamentală despre Unitatea divină, redându-i întâietatea în credinţa religioasă a omenirii. Dar ideile cu privire la încarnare, răscumpărare şi Răscumpărător şi de relaţie de comuniune cu Dumnezeu şi influenţele iubirii sfinte nu se găsesc deloc în sistemul profetului. Prăpastia imensă care-l desparte pe păcătos de Dumnezeu rămâne de netrecut în religia lui Mahomed. Dar, înainte de a spune ceva despre sistemul lui, vom arunca o privire rapidă asupra familiei şi tinereţii lui.
Familia şi tinereţea lui Mahomed
Potrivit tradiţiei arabe, el era dintr-o familie nobilă a coreiţilor. Acel trib, coreiţii, în vremea când s-a născut Mahomed (se consideră că aceasta a fost prin anul 569), era ca o ierarhie care exercita o supremaţie religioasă, ei fiind recunoscuţi ca păzitorii templului de la Kaaba, cu piatra sfântă de la Mecca. Tatăl lui a murit la scurt timp după naşterea lui, iar mama lui a murit când el era foarte tânăr, astfel că el a rămas orfan şi singur. Cum alţi membri ai familiei lui au murit şi ei, guvernarea oraşului Mecca şi cheile Kaaba au trecut la o altă ramură a familiei. Nu prea avem informaţii despre primii douăzeci şi cinci de ani din viaţa lui, decât că el a avut activităţi comerciale şi că a avut atât de mult succes şi s-a purtat atât de onorabil încât a primit titlul de Amin, sau cel credincios. La vârsta de douăzeci şi opt de ani s-a căsătorit cu o văduvă dintre rudele lui, care avea o mare avere. La doisprezece ani după căsătoria lui, când era în vârstă de patruzeci de ani, profetul a început să audă despre misiunea lui viitoare. Nenorocirile familiei lui şi recâştigarea demnităţii pe care o avusese mai înainte au fost primele lucruri care i-au venit în minte. Potrivit obiceiului compatrioţilor lui, în fiecare an el se retrăgea într-o grotă din munte şi petrecea un timp într-o singurătate religioasă. Potrivit cu relatările lui, când era în una din acele peşteri, el a primit prima comunicare din cer, sau, după cum considerăm noi, din adânc. Treptat el a ajuns să aibă convingerea că era chemat în mod special de Dumnezeu pentru a fi un instrument prin care să fie distrusă idolatria şi să fie propagată adevărata credinţă. Oracolele lui, pe care el mărturisea că le-a primit direct din cer prin îngerul Gabriel, sunt păstrate în Quran şi sunt considerate de credincioşii lui ca fiind cuvântul lui Dumnezeu.
Religia islamică
Noua religie a fost numită Islam, ceea ce înseamnă supunere sau resemnare faţă de voia lui Dumnezeu. Învăţătura lui poate fi rezumată prin propriul lui aforism: “Nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeul cel adevărat, iar Mahomed este profetul lui”. Cele şase puncte principale ale credinţei islamice sunt: 1. credinţa în Dumnezeu; 2. în îngerii Lui; 3. în scripturile Lui; 4. în profeţii Lui; 5. în înviere şi ziua judecăţii; 6. în predestinare. Şi partea practică a crezului profetului era la fel de justă, potrivit cu gândirea religioasă şi obiceiurile religioase ale vremii. Ea îmbrăţişează patru mari principii: 1. rugăciunile şi purificarea; 2. milostenia; 3. postul; 4. pelerinajul la Mecca, care este considerat atât de esenţial încât oricine murea fără a-l fi făcut putea la fel de bine să moară fiind iudeu sau creştin.
Singurul lucru nou şi de speriat în religia islamului era misiunea divină a lui Mahomed ca apostol şi profet al lui Dumnezeu. Dar dincolo de aparenţele frumoase este viclenia lui Satan. Asemenea principii religioase elementare nu par a face rău nimănui, dar înşeală pe mulţi, şi istoria arată că opiniile lui s-au schimbat pe măsură ce el a avut succes şi că el a devenit tot mai intolerant şi mai violent pe măsură ce a avut mai multă putere, până ce religia lui a devenit religia săbiei, a violului şi a senzualităţii. “El era un predicator blând,” spunea Milman, “până atunci când scotea sabia din teacă”. Odată scoasă sabia din teacă, el era tranşant în orice chestiune şi nu avea remuşcări. Odată vedem că principiul răsăritean al toleranţei religioase este mărturisit explicit: diversitatea religiilor este prezentată ca o rânduială, toţi bucurându-se de aceeaşi favoare a lui Dumnezeu. Dar, mai apoi, Quran-ul revizuieşte treptat aceste enunţuri blânde şi ajunge la limbajul unei superiorităţi jignitoare, exprimând o aversiune nedisimulată. Deşi Quran-ul are multe asemănări atât cu iudaismul cât şi cu creştinismul, s-ar zice că Mahomed nu cunoştea bine nici Vechiul şi nici Noul Testament, ci că mai curând şi-a extras materialul din legendele talmudice şi din nişte evanghelii false şi alte scrieri eretice, amestecate cu vechi tradiţii arabe.
Primii convertiţi ai lui Mahomed pentru noua lui religie au fost dintre prietenii şi rudele lui apropiate, dar lucrarea de convertire înainta încet şi cu greu. După treisprezece ani, el avea doar paisprezece oameni care îl urmau. Nemulţumit de rezultate, el a luat hotărârea de a declara public religia lui. Întâia a făcut apel la familia lui ca să-l recunoască drept profet al lui Dumnezeu, şi, fiind acceptat ca profet de familia lui, a aspirat apoi la poziţia de profet al tribului. Dar el a fost refuzat de coreiţi, care nu au acceptat pretenţiile lui, aşa că el şi cei care îl urmau au fost persecutaţi.
Intrarea triumfală a lui Mahomed în Medina
Până atunci s-a străduit să-şi răspândească opiniile numai prin persuasiune, dar oamenii erau foarte încăpăţânaţi şi superstiţioşi şi l-au ameninţat pe profet cu martiriul. El a fost deci obligat să fugă din oraşul lui natal, Mecca, centrul comercial şi religios al Arabiei, din care spera să facă centrul noului său imperiu spiritual. A fugit la Medina, unde a fost primit ca un prinţ. Unii dintre cei mai distinşi cetăţeni ai oraşului au îmbrăţişat cauza lui şi s-a format un fel de partid în favoarea lui. Anul 622 este privit ca marcând o mare epocă în viaţa profetului şi ca anul de început al cronologiei mahomedane. Atunci a căpătat forţă şi a primit o nouă revelaţie pentru propagarea credinţei. Şi s-a schimbat şi caracterul revelaţiilor cereşti, ele devenind mai crunte şi mai sângeroase. Gura i-a fost umplută, asemenea profeţilor lui Ahab, de un duh de minciună.
În câţiva ani, după lupte între cetăţile rivale şi între cei de religii opuse, puterea profetului a crescut atât de mult încât în anul 630 a cucerit Mecca. A curăţit Kaaba de cei 360 de idoli ai ei şi a ridicat acolo marele sanctuar al islamului. De atunci, Mecca a devenit centrul sistemului său; întreaga populaţie i-a jurat credinţă şi toate triburile Arabiei au ajuns sub stăpânirea lui şi să urmeze religia lui.
Mecca, capitala islamului
Mahomed domnea la Mecca. Din cel mai înalt minaret al moscheii era proclamată unitatea lui Dumnezeu, ca şi misiunea lui profetică. Idolii au fost făcuţi bucăţi, iar vechiul sistem al idolatriei a dispărut de teama armelor, dar şi datorită simplităţii noii credinţe. Următorul pas al politicii profetului a fost acela de a asigura unitatea religioasă absolută a Arabiei. Prin intermediul lui au dispărut vechile conflicte dintre triburi şi rase, şi toţi au devenit o armată religioasă unită împotriva necredincioşilor. Era un război declarat împotriva tuturor formelor de necredinţă, adică era în mod special un război împotriva creştinismului, şi erau hotărâţi să propage mahomedanismul prin puterea sabiei.
Mahomed ajunsese un suveran independent. Arabia eliberată de idoli a îmbrăţişat religia islamului. Dar, deşi profetul era atunci un prinţ al vremii şi un războinic de succes, el nu şi-a neglijat îndatoririle de preot, ci a condus mereu închinarea celor care-l urmau, a făcut rugăciuni publice şi a predicat la sărbătorile săptămânale ţinute în zilele de vineri. Şi-a arogat, în mod blasfemiator, funcţiile de profet, preot şi rege. Acest amestec şi această amăgire inspirate din infern sunt capodopera lui Satan, ele izvorând din ţinutul întunericului. Fanatismul adepţilor lui era stârnit prin perspectiva prăzilor şi a satisfacţiei oricărei pofte rele. Însuşirea ca pradă a oricărei femei capturate era recunoscută ca o lege a războiului şi ca o recompensă a vitejiei. Maximele cu care erau educaţi credincioşii lui erau de genul: “O picătură de sânge vărsată pentru cauza lui Dumnezeu sau o noapte sub arme valorează mai mult decât două luni de post şi rugăciune. Oricine cade în bătălie are păcatele iertate, şi, în ziua judecăţii, rănile lui vor străluci ca purpura şi vor mirosi ca moscul parfumat, iar membrele pe care le-au pierdut în luptă vor fi înlocuite cu aripi de îngeri şi heruvimi”. Strigătul de luptă al temerarului Khaled era: “Luptaţi, luptaţi, nu vă temeţi! Paradisul, paradisul este sub umbra săbiilor voastre! Iadul cu flăcările lui vine asupra celui care fuge din bătălie, iar paradisul îi este deschis celui care cade în luptă”. Astfel însufleţite, oştile musulmane erau entuziasmate, şi, însetate după prăzile învingătorului pe pământ şi de un paradis senzual dincolo, ei se aruncau în bătălie fără teamă.
Aşa au fost puse temeliile imperiului arab. Mahomed a chemat nu numai prinţişorii din regatele învecinate, ci şi cele două mari puteri ale lumii mai civilizate, regele Persiei şi Împăratul din est, să se supună supremaţiei sale religioase. Se spune că Heraclius a primit cu respect comunicarea, dar Chosroes, persanul, a rupt în bucăţi scrisoarea în mod dispreţuitor. Auzind de aceasta, profetul a exclamat: “Aşa îţi va rupe Dumnezeu regatul şi va respinge rugăciunile lui Chosroes”. Şi aşa s-a şi întâmplat: regatul Persiei a fost în scurt timp redus de către armatele mahomedane la câteva comunităţi răzleţe. Dar, deşi se lărgea cercul islamului, centrul lui trecea. După ce, cu lacrimi şi gemete, şi-a condus la mormânt fiul cel mai mare, profetul a întreprins pelerinajul lui de adio la Mecca şi a murit în anul 632, în vârstă de şaizeci şi patru de ani. Se zice că nu a avut nici un fel de remuşcări pe patul de moarte, dar sângele pe care l-a vărsat şi mulţimile pe care le-a amăgit îl vor urma la scaunul de judecată.
Misiunea rea era îndeplinită: el organizase cea mai grozavă confederaţie pe care o cunoscuse lumea până atunci. În intervalul scurt de numai zece ani el sădise în est o religie care a prins rădăcini puternice, care, cu toate revoluţiile şi schimbările, după douăsprezece secole, tot mai are control asupra minţii şi conştiinţei a peste o sută de milioane de fiinţe omeneşti*.
* n.tr.) reamintim că autorul scria despre situaţia din secolul al XIX-lea
Succesorii lui Mahomed
După moartea profetului, succesorii, califii, lui au declarat război întregii omeniri. Cei mai mari dintre aceştia au fost: Abu Bakr cel înţelept, Omar cel credincios, Ali cel viteaz şi Khaled, sabia lui Dumnezeu. Aceştia erau cei mai vechi tovarăşi ai profetului şi rude ale lui. În câteva luni de la moartea lui, aceşti generali au fost urmaţi de mari mulţimi venite din deşert şi au acoperit câmpiile Asiei. Istoria acestor războaie, deşi a afectat mult înaintarea creştinismului, nu intră în sfera acestei scurte istorii. Dar, cum multe naţiuni şi mulţi din poporul Domnului au căzut victime ale acestei calamităţi, merită să ne oprim puţin asupra ei. Mulţi cred că lăcustele sarazine reprezintă o împlinire parţială a ceea ce spune Apocalipsa 9:1-12 .
Păgânii persecutori cum a fost Chosroes, necredinciosul şi sfidătorul rege al Persiei, dar şi creştinii mărturisitori fără viaţă, au fost pedepsiţi de Dumnezeu prin succesorii lui Mahomed, dar episcopii mândrii şi preoţii au fost în mod special obiectele răzbunării lor. “Nu distrugeţi pomii fructiferi, nici ogoarele fertile pe care le întâlniţi,” spuneau califii, “fiţi drepţi şi menajaţi sentimentele celor învinşi. Respectaţi toate persoanele religioase care trăiesc în sihăstrii sau mânăstiri şi cruţaţi-le clădirile. Dar, dacă veţi întâlni un alt soi de necredincioşi, care umblă raşi în creştetul capului şi aparţin sinagogii lui Satan, despicaţi-le capetele ca să nu vină la credinţa cea adevărată şi să se închine”. Astfel, mulţimile puternice au înaintat cu un entuziasm pe care nimic nu l-a putut stăvili. A căzut Siria şi Persia şi Egiptul şi multe alte ţări s-au predat în faţa puterii lor. Multe cetăţi, ca Ierusalimul, Boţra, Antiohia, Damascul, Alexandria, Cirena şi Cartagina, au căzut în mâinile lor. Au invadat şi India şi au asaltat Europa cucerind Spania şi înaintând până la Loara, unde au fost înfrânţi în anul 732 de Charles Martel şi au fost nevoiţi să se retragă. Vom mai nota doar modul în care i-au tratat ei pe cei învinşi de la Ierusalim.
În anul 637, Ierusalimul a căzut în mâinile califului Omar, care a construit o moschee pe terenul unde fusese templul. Întregul popor al acelei cetăţi vinovate a fost degradat fiind plasat de cuceritorii mândri într-o castă inferioară, care trebuia să-i onoreze pe musulmani şi să le acorde prioritate peste tot. Creştinismul a ajuns să fie redus la stadiul umilitor de religie tolerată; crucea nu mai putea fi expusă înafara bisericilor, clopotele au fost reduse la tăcere, iar creştinii trebuiau să-şi plângă morţii în tăcere. Musumanii credincioşi nu trebuiau să fie ofensaţi de vederea simbolurilor creştine, iar persoana unui musulman era considerată sacră, astfel încât era o crimă ca un creştin să-l lovească pe un musulman.
Aceasta era situaţia creştinilor care locuiau la Ierusalim după căderea cetăţii, în care su rămas continuu, acea stare nefiind deloc tulburată de vreo agresiune de-a creştinilor până la cruciade. Putem crede că nişte condiţii asemănătoare au fost impuse asupra tuturor creştinilor din Siria. Aşa a procedat Dumnezeu, în sfânta lui providenţă, faţă de multe naţiuni, atât din est cât şi din vest, care erau dens populate cu evrei şi creştini, condamnând milioane de oameni la servitute faţă de mahomedani, ceea ce contină până în zilele noastre*.
* V. Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 4-52; James White – Eighteen Christian Centuries, p. 143
Reflecţii asupra mahomedanismului şi romano-catolicismului
Odată ajunşi cu istoria noastră, atât cea civilă cât şi cea ecleziastcă, la sfârşitul secolului al optulea, ne putem opri pentru un moment pentru a reflecta la ceea ce am văzut, unde am ajuns şi ce putem aştepta. Am văzut înălţarea scaunului episcopal de la Roma în vest şi cum au ajuns la culme ambiţiile lui. Am văzur şi ridicarea în est a unei mari puteri adverse, inferioară creştinismului numai în ceea ce priveşte extinderea influenţei ei religioase şi sociale. Prima putere s-a înălţat treptat chiar în centrul creştinismului luminat; cea de-a doua a ţâşnit ieşind dintr-odată din anonimat în deşertul sălbatic. Ne putem întreba care este lecţia morală pe care o putem extrage privind caracterul şi rezultatele acestor două mari puteri? Ambele au fost îngăduite de Dumnezeu, şi, dacă este să judecăm drept, ele au fost îngăduite de El ca o judecată divină asupra apostaziei din creştinism şi asupra păgânilor pentru idolatria lor. De-o parte era strigătul de război înălţat împotriva tuturor celor care refuzau să primească credinţa sau să plătească tribut credincioşilor califilor şi armatelor lor, iar de cealaltă parte un şi mai neîndurător strigăt de război împotriva oricu refuza să creadă în Fecioară şi sfinţi, viziuni şi miracole, relicvelor şi icoanelor pe care Roma idolatră le impunea în intoleranţa ei. Bisericile din est au fost slăbite încă din zilele lui Origen de o filozofie Platonică în forma unei teologii metafizice, care a dus la disensiuni necontenite. În vest au fost evitate controversele, obiectivul fiind cucerirea puterii. De secole, Roma aspira la stăpânirea asupra creştinătăţii, de fapt, asupra lumii. Ambele biserici au fost judecate de Dumnezeu prin potopul crunt venit din Arabia. Totuşi mahomedanismul rămâne pedeapsa lui Dumnezeu în est, iar biserica romană pedeapsa în vest.
Monoteliţii. Iconoclasmul.
În timp ce arabii conduşi de Abu Bakr şi de Omar cotropeau ţările grecilor şi smulgeau provincie după provincie din imperiul lor, Împăratul se limita la a trimite armate pentru a-i respinge şi rămânea în capitală pentru a se preocupa cu dezbaterile în chestiuni teologice. De la încheierea cu succes a războaielor cu Persia, religia a devenit aproape unicul lucru de care se interesa. Două mari controverse tulburau pe atunci întreaga lume creştină. Prima dintre ele era controversa numită monotelită, care poate fi în general descrisă ca o înviere, într-o formă întrucâtva modificată, a vechii erezii monofizite sau eutihiene. Sub numele generic de monofiţi sunt cuprinse patru mari ramuri ale celor care s-au despărţit de biserica din est, şi anume: iacobiţii sirieni, copţii, abisinienii şi armenii. Originatorul acestei numeroase şi puternice comuniuni creştine era Eutihes, stareţul unei mânăstiri de călugări de la Constantinopole în secolul al cincilea. Monofiziţii neagă existenţa celor două firi ale lui Hristos, iar monoteliţii, pe de altă parte, neagă existenţa unei voinţe divine şi a unei voinţe omeneşti la Domnul binecuvântat. Împăratul Heraclius a făcut o încercare bine intenţionată de a-i reconcilia pe monofiziţi cu biserica greacă, dar fără succes. Dar, cum zarva controverselor rareori s-a mai auzit în bisericile din est şi o relatare detaliată a disputelor lor nu ar prezenta interes pentru cititorii noştri, le lăsăm pe paginile istoriei ecleziastice*.
* Pentru detalii complete cu privire la diferitele secte, vedeţi Marsden – Dictionary of Christian Churches and Sects şi Gardner Faiths of the World
Iconoclasmul sau furtuna distrugerii icoanelor merită însă să fie cercetată atent deoarece ea a afectat inima creştinătăţii ca nici o altă controversă până atunci şi constituie o epocă importantă în istoria scaunului episcopal de la Roma. Izabela s-a arătat în aceasta în toate caracteristicile ei adevărate, şi, de atunci încolo, caracterul ei a rămas profund imprimat asupra papalităţii. Papii care ocupau atunci scaunul Sf. Petru au apărat în mod deschis şi au justificat închinarea la chipuri. Acesta a fost în mod clar începutul papalităţii – maturitatea sistemului care Îl dezonorează pe Dumnezeu. S-au descoperit clar fundamantele papalităţii şi s-a văzut că speculaţiile şi idolatria sunt stâlpii pe care se sprijină stăpânirea ei arogantă.
Primul obiect vizibil al închinării creştine
Avem motive serioase să credem că, timp de mai bine de trei sute de ani de la prima vestire a evangheliei, nici imagini, nici icoane, nici alte obiecte vizibile pentru închinarea religioasă nu su fost admise în slujbele publice desfăşurate în biserici şi nu au fost nici adoptate în închinarea particulară. Probabil că până la zilele lui Constantin creştinii nu au gândit la aşa ceva şi putem considera aceasta ca primul rod al unirii bisericii cu statul. Până atunci marea mărturie a creştinilor era împotriva idolatriei păgânilor, şi pentru aceea ei au suferit moartea. Şi este remarcabil că împărăteasa Elena, mama lui Constantin a fost prima a cărei gândire creştină s-a degradat prin această superstiţie. Se spune că, în zelul ei pentru locuri religioase, ea ar fi descoperit şi dezgropat lemnul “adevăratei cruci”. Aceasta a fost suficient ca ocazie pentru ca vrăjmaşul să să-şi atingă scopul. S-a aprins predilecţia omului pentru obiecte văzute ale închinării şi flacăra s-a răspândit rapid, consecinţa naturală fiind idolatria care a urmat.
Similar, au fost descoperite obiecte de amintire legate de Fecioara Maria şi de apostolii inspiraţi. Cele mai sacre relicve care au fost ascunse timp de secole au fost descoperite prin viziuni. Atât de mare şi de reuşită a fost înşelăciunea cu care a venit vrăjmaşul încât toată biserica a căzut în cursă. Din vremea lui Constantin şi până la invazia arabă, închinarea la icoane şi statui şi relicve s-a răspândit din ce în ce mai mult. Veneraţia relicvelor era caracteristică în vest, iar a icoanelor în bisericile din est, dar din timpul lui Grigore cel Mare, sentimentele vestului au devenit mai favorabile imaginilor. Ca urmare a decăderii şi dispariţiei aproape complete a literaturii, atât în rândul clerului cât şi al laicilor, folosirea imaginilor a dat clerului o mare putere. Picturile, statuile şi reprezentările vizibile ale obiectelor sacre cel mai convenabil mod de a transmite învăţătura, de a încuraja închinarea şi a întări sentimentele religioase ale poporului. Cei mai intelectuali din cler s-au străduit să facă deosebirea dintre respectul acelor imagini ca mijloace pentru închinare şi nu ca obiecte ale închinării, dar închinarea poporului necultivat nu ţinea deloc cont de aceste subtilităţi. Apologeţii puteau face o desosbire subtilă între imagini ca obiecte faţă de care se cuvine respect şi imagini ca obiecte ale închinării, dar nu avem nici o îndoială că, pentru cei ignoranţi şi cu minte superstiţioasă, respectul şi închinarea înaintea unor imagini – fie că erau picturi sau statui – ducea, în mod invariabil, la idolatrie.
Înainte de sfârşitul secolului al şaselea, idolatria era bine înrădăcinată în biserica din est, iar în cursul secolului al şaptelea a cucerit treptat şi vestul, unde mai înainte căştigase ceva teren. Devenise ceva obişnuit ca omul să cadă la pământ înaintea unor imagini, să se roage la ele, să le sărute şi să le împodobească cu pietre şi cu metale preţioase, să pună mâna pe ele pentru un jurământ şi chiar să le folosească drept sponsori pentru botez.
Leon încearcă desfiinţarea idolatriei – aproximativ anul 726
Împăratul Leon al treilea, supranumit Isauricus, un prinţ deosebit de capabil, a avut îndrăzneala de a se angaja, chiar înfruntând mari dificultăţi, în acţiunea de a curăţi biserica de idolii detestabili. Din vreme ce scrierile celor care au eşuat au fost distruse cu grijă, istoria nu poate decât să rămână tăcută când este vorba de motivele împăratului, dar noi suntem dispuşi să credem că noul crez şi succesul lui Mahomed l-au influenţat mult pe Leon. Înafară de aceasta, era un sentiment general printre creştinii din est că idolatria în creştere în biserică adusese asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu sub forma invaziei mahomedane. Creştinii erau mereu numiţi idolatri, atât de iudei cât şi de mahomedani. Este evident că marea controversă a izbucnit în aceste împrejurări.
Leon a venit pe tron în est în anul 717, şi, după ce a asigurat pacea imperiului în relaţiile cu adversarii externi, el s-a preocupat de chestiunile religioase. Zadarnic a căutat el să schimbe sau să amelioreze prin porunci imperiale religia supuşilor săi. Prin anul 726, el a emis un edict împotriva folosirii superstiţioase a imaginilor, dar nu pentru distrugerea lor. Nu putem presupune că Isaurian, când a făcut aceasta, a fost motivat de teama de Dumnezeul cel adevărat, ci mai curând că motivele lui erau pur egoiste. Fiind capul imperiului, şi, încă în mod oficial, cap şi al bisericii, prin edicetele lui a căutat să obţină simultan abolirea completă a idolatriei în imperiu şi stabilirea unei autocraţii ecleziastice, dar Leon îşi supraestimase mult puterea temporară în acele chestiuni spirituale. Trecuse vremea când edictele imperiale schimbau religia imperiului, iar el, spre marele lui necaz, nu cunoştea nici puterea mândră, obraznică şi dispreţuitoare a pontifilor, nici cât de ataşat era poporul de imaginile lor.
Primul edict doar interzicea închinarea la imagini şi poruncea ca ele să fie aşezate la o asemenea înălţime încât să nu poată fi atinse sau sărutate. Dar, imediat ce mâna împăratului neevlavios s-a îndreptat împotriva idolilor, s-a produs o mare tulburare peste tot. Interdicţia afecta toate clasele sociale, drept care printrei cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, printre preoţi şi pe ţărani, călugări şi soldaţi, clerici şi laici, bărbaţi, femei şi chiar copii, s-a produs o mare agitaţie. Edictul a avut ca efect imediat un război civil atât în est cât şi în vest. Călugării aveau o mare influenţă, aşa că ei au stabilit un pretendent la tron, au înarmat mulţimile şi au adus la Constantinopole o flotă prost echipată. Dar focul grecesc a respins acel asalt prost organizat, iar conducătorii au fost prinşi şi executaţi. Întărâtat de opoziţia cu care a fost întâmpinat edictul său, Leon a emis un al doilea edict şi mai strict, prin care a poruncit să fie distruse toate imaginile şi să fie văruiţi toţi pereţii pe care erau pictate asemenea imagini.
Publicarea celui de-al doilea edict
Deşi edictul era extrem de aspru, se spune că ofiţerii imperiali au depăşit limitele poruncilor. Cele mai sacre statui şi picturi au fost peste tot sparte fără milă, rupte în bucăţi sau arse în public sub privirile închinătorilor înfuriaţi. “Nesocotind pericolul de moarte,” spune Greenwood, “bărbaţi, femei şi chiar şi copii au sărit în apărarea obiectelor care le erau la fel de scumpe ca propria lor viaţă. Ei i-au atacat şi i-au omorât pe ofiţerii imperiali angajaţi în distrugerea lor, iar acei ofiţeri, sprijiniţi de trupe regulate, au ripostat cu o ferocitate la fel de mare, încât străzile metropolei au devenit scene de masacru cum se poate vedea numai în urma aprinderii patimilor religioase. Conducătorii revoltelor au fost, în cea mai mare parte, ucişi pe loc, închisorile s-au umplut până la refuz, şi mari mulţimi, după ce au suferit pedepse corporale, au fost duse în exil în colonii penal*”.
* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3, p. 474
Poporul a fost atunci întărâtat la mânie şi nici chiar prezenţa împăratului nu le-a impus respect. Un ofiţer imperial primise porunca să distrugă statuia Mântuitorului care era deasupra Porţii de Bronz a palatului imperial şi era cunoscută sub numele “Chezăşia”. Acea statuie era renumită pentru miracolele ei şi era venerată de popor. Mulţimi de femei s-au strâns în jurul locului şi l-au implorat pe soldat să cruţe statuia lor favorită, dar el s-a suit pe scară şi a lovit cu securea chipul pe care ele îl priviseră atât de des, şi despre care gândeau că le privea. Cerul nu a intervenit, cum s-ar fi aşteptat ele, dar femeile au apucat scara şi l-au aruncat la pământ pe ofiţerul neevlavios şi l-au făcut bucăţi. Împăratul a trimis gărzi înarmate pentru a suprima revolta, mulţimea s-a alăturat femeilor şi a avut loc un masacru groaznic. “Chezăşia” a fost dată jos, iar în locul ei a fost pusă o inscripţie prin care Împăratul îşi declara adversitatea faţă de imagini*.
* J.C. Robertson, vol. 2, p. 83; Milman, vol. 2, p. 156
Executarea poruncii imperiale a fost întâmpinată cu multă împotrivire peste tot, atât în capitală cât şi în provincii, iar entuziasmul popular era atât de mare încât nu a putut fi stins decât cu mari eforturi ale puterii civile şi militare. Patimile s-au aprins de ambele părţi, ceea ce a dus la cea mai îndrăzneaţă rebeliune şi la cea mai violentă persecuţie.
Papa respinge edictele lui Leon
Vestea despre prima agresiune a lui Leon împotriva imaginilor de la Constantinopole i-a umplut pe italieni de indignare şi mânie, iar când au venit ordinele pentru aplicarea prin forţă a decretului fatidic în provinciile italiene ale imperiului, toţi s-au ridicat cu arme, de la cel mai mare până la cel mai mic. Papa a refuzat să se supună ordinului şi l-a sfidat pe Împărat, iar tot poporul s-a jurat să-l apere cu preţul vieţii pe papă şi imaginile sfinte. Chestiunile politice complicate ale momentului nu i-au permis împăratului să impună prin forţă aplicarea edictului său în ţinuturile dominate de papă. Grigore i s-a adresat împăratului în cel mai trufaş mod cu putinţă, tonul răspunsului său la manifestul imperial respirând cea mai sfidătoare răzvrătire. Călugării, văzându-si periclitat meşteşugul – adică superstiţia de pe urma căreia ei se îmbogăţeau şi aveau influenţă – au predicat împotriva împăratului, prezentându-l ca pe un apostat părăsit de Dumnezeu. El era zugrăvit de acei sclavi ai idolatriei ca unul care îmbina toate ereziile care au întinat vreodată credinţa creştină şi au pus în pericol sufletele oamenilor. Pentru a expune duhul papalităţii, atât în apărarea superstiţiilor lor dragi, a idolatriei, cât şi în sfidarea puterii temporare, vom transcrie extrase din epistolele originale ale lui Grigore al doilea şi al treilea, lăsându-l pe cititor să examineze portretul.
Papa Grigore al-II-lea, i-a spus împăratului: “În timpul celor zece ani curaţi şi fericiţi, ne-am bucurat an de an de mângâierile scrisorilor voastre regale semnate cu cerneală purpurie de propria voastră mână, garanţii sacre ale ataşamentului vostru la crezul ortodox al părinţilor voştri. Ce schimbare deplorabilă! Ce scandal imens! Acum îi acuzaţi pe catolici de idolatrie, şi, prin această acuzaţie, daţi dovadă de neevlavie şi ignoranţă. Faţă de această ignoranţă suntem obligaţi să răspundem într-un stil dur şi cu argumente tari: primele elemente ale scrisorilor sacre sunt suficiente pentru a te face de ruşine, şi, dacă ar fi să intri într-o şcoală şi să te declari adversarul închinării noastre, copii cei curaţi şi evlavioşi îţi vor da în cap cu tăbliţele lor”.
După această salutare neloială şi ofensatoare, papa a încercat să apere închinarea la imagini în modul obişnuit. S-a străduit să-i demonstreze lui Leon marea diferenţă dintre imaginile creştine şi idolii din antichitate: cei din urmă erau reprezentări imaginative ale demonilor, iar cei dintâi erau asemănarea adevărată a lui Hristos, a mamei Sale şi a sfinţilor Săi. Apoi, pentru a justifica închinarea la ele, a apelat la decoraţiile din templul iudeilor: scaunul îndurării, heruvimii şi diferitele ornamente făcute de Beţalaleel spre gloria lui Dumnezeu. El afirma că numai idolii naţiunilor erau interzişi prin legea iudaică. El nega că catolicii se închină la lemn şi piatră, spunând că acele obiecte sunt numai amintiri menite să trezească sentimente evlavioase.
Avem un pasaj ce prezintă un interes deosebit sub aspect istoric, care vorbeşte despre zidirea lui spirituală când privea la picturile şi chipurile din biserici şi ne prezintă subiectele acelor picturi. “Portretul miraculos al lui Hristos trimis lui Abgarus, regele Edessei; picturile cu miracolele Domnului; mama fecioară cu pruncul Isus la sânul ei înconjurată de corul îngerilor; ultima cină; învierea lui Lazăr; miracolul prin care orbul a căpătat vedere; vindecarea paraliticului şi cea a leprosului; hrănirea mulţimilor în pustiu; transfigurarea; crucificarea, înmormântarea, învierea şi înălţarea lui Hristos; darul Duhului Sfânt; şi jertfirea lui Isaac*”.
* Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 160
Grigore a ajuns apoi la argumentele obişnuite în apărarea imaginilor şi i-a reproşat împăratului călcarea celor mai solemne angajamente, ajungând la tonul dispreţuitor exprimat prin cuvintele: “Ceri un consiliu: revocă edictele şi încetează distrugerea imaginilor, şi atunci nu va fi nevoie de consiliu. Ne ataci, tiranule, cu trupe carnale şi militare: neînnrmaţi şi goi, nu putem decât să-L implorăm pe Hristos, căpetenia oştilor cereşti, ca El să-ţi trimită un diavol pentru distrugerea trupului şi pentru salvarea sufletului tău. Declari cu o aroganţă nesăbuită că îţi vei trimite ordinele la Roma şi vei face bucăţi chipul Sf. Petru, iar Grigore, ca şi predecesorul lui, Martin, va fi dus în lanţuri şi în exil, la picioarele tronului imperial. Fie ca Dumnezeu să-mi permită să calc pe urmele sfântului Martin, dar soarta lui Constans trebuie să fie un avertisment pentru cei care persecută biserica. Însă este datoria noastră să trăim pentru a zidi poporul credincios şi pentru a-i fi un sprijin şi nu se cuvine să ne riscăm siguranţa în situaţia când va fi o luptă. Cum eşti incapabil să-ţi aperi supuşii romani, poate numai situarea la mare a cetăţii o expune prădăciunilor tale, dar numai să ne retragem până la prima fortăreaţă a lombarzilor, şi atunci ai putea la fel de bine să alergi după vânt. Nu ştii tu că papii sunt cei care crează unitatea şi mediatorii păcii dintre este şi vest? Ochii întregii naţiuni sunt asupra smereniei noastre şi ei ne respectă ca Dumnezeu pe pământ, ca pe apostolul Sf. Petru, a cărui imagine ameninţi să o distrugi”.
Încheierea scrisorii papei se referă în mod clar la noii lui aliaţi de dincolo de Alpi. Francii au ascultat cu bunăvoinţă recomandările papale ale lui Bonifaciu, apostolul Germaniei şi începuseră deja tratative secrete pentru a-şi asigura ajutorul lor. Am văzut în scrierile noastre anterioare rezultatele acestor negocieri. Ca urmare, papa îşi asigura corespondentul lui regal: “regatele îndepărtate din vest şi din interior îşi aduc omagiile lui Hristos şi viceregelui său şi acum ne pregătim să-l vizităm pe unul dintre cei mai puternici monarhi ai lor, care doreşte să primească din mâinile noastre sacramantul botezului. Barbarii s-au supus jugului evangheliei; numai tu ai rămas surd la vocea Păstorului. Aceşti barbari evlavioşi s-au aprins de mânie şi sunt setoşi să se răzbune pentru persecuţiile din est. Abandonează această întreprindere nesăbuită şi fatală, cugetă, tremură şi pocăieşte-te. Dacă persişti, atunci suntem nevinovaţi de sângele care se va vărsa în luptă, acesta să fie asupra capului tău*”.
* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3
Duhul de minciună în gura papalităţii
După citirea atentă a acestor vechi epistole este imposibil să credem că Grigore ar fi putut fi atât de ignorant încât să prezinte înaintea lui Leon atâtea argumente, care erau evident false, în favoarea închinării la imagini, ci suntem mai curând înclinaţi să credem că el ştia că argumentele lui erau false, dar conta pe ignoranţa împăratului. “Spui,” continua Grigore, “că ne este interzis să ne închinăm la imagini create de mâinile oamenilor, dar eşti neînvăţat şi ar fi trebuit să-i fi întrebat pe prelaţii tăi învăţaţi care este sensul adevărat al poruncii. Dacă nu ai fi încăpăţânat şi ai vrea să ştii, atunci ai fi aflat de la ei că faptele tale sunt direct contra mărturiei unanime a părinţilor şi învăţătorilor bisericii şi mai ales incompatibile cu autoritatea celor şase consilii generale”. Aceste argumente sunt de o falsitate atât de evidentă încât nu se poate să nu ne mirăm că a putut cineva să le scrie ca şi când ar fi adevărate, mai ales cea mai înaltă autoritate ecleziastică a creştinătăţii. Dar aceasta dovedeşte că, de la început, a fost un duh de minciună în gura papalităţii, cum fusese în gura profeţilor lui Baal ( 22:23 ). Până şi Greenwood spune: “În nici unul din consiliile generale nu apare vreun cuvânt despre imagini şi închinarea la imagini. Afirmaţia cu privire la mărturia unanimă a părinţilor este la fel de şchioapă. Cu excepţia lucrărilor lui Grigore cel Mare, în scrierile părinţilor din primele şase secole nu am întâlnit nici o menţiune privind închinarea la imagini*”.
* Greenwood, vol. 3, p. 476
Dar duhul mincinos merge şi mai departe, spunând că apariţia văzută a lu Hristos în carne a lăsat o asemenea impresie printre ucenici încât “imediat după ce L-au văzut, ei s-au grăbit să facă portrete ale Lui şi le-au purtat asupra lor, expunându-le lumii întregi, pentru ca, la vederea lor, oamenii să fie convertiţi de la închinarea către Satan la slujirea lui Hristos, – dar ca să li se închine nu cu o adorare absolută, ci numai cu o veneraţie relativă”. Tot aşa, papa îl asigura pe Leon că “au fost făcute portrete ale lui Iacov, fratele Domnului, ale lui Ştefan şi ale altor sfinţi deosebiţi. Şi acestea au fost trimise în toate locurile pe pământ pentru înaintarea cauzei evangheliei”.
Printr-o ciudată pervertire şi confuzie a relatărilor din Scriptură, papa l-a comparat pe împărat cu “neevlaviosul Uza”, care, “în mod nelegiuit a scos afară şarpele de bronz pe care-l făcuse Moise şi l-a fărâmat în bucăţi”. În aceasta putem considera că papa a fost ignorant şi că el cunoştea mai puţin Biblia decât cele şase consilii generale. El pare să fi încurcat istoria lui Uza, pe care Domnul l-a lovit pentru că întinsese mâna pentru a sprijini chivotul când s-au poticnit boii, cu aceea a împăratului Ezechia, care a făcut bucăţi şarpele de aramă tocmai pentru ca poporul să nu se mai închine la el (v. 1. Cronici 13:9 şi 18:4 ). el spunea: “Uza” – deşi, de fapt, era Ezechia – “ a fost fratele tău, la fel de încăpăţânat ca tine şi îndrăznind să fie violent împotriva preoţilor lui Dumnezeu”. Ne-am putea întreba ce i-ar spune acum copiii acelui papă care l-a încurcat pe Ezechia, cel bun, cu un rege rău şi a distrugerea şarpelui de bronz a dat-o drept faptă neevlavioasă? Ne-am putea la fel de bine aştepta ca ei să-i dea în cap lui Grigore cu tăbliţele lor. Dar am spus îndeajuns pentru a-i arăta cititorului spiritul caracterul papalităţii chiar de la începuturile ei. Ea a minţit în faţă şi a fost un sistem idolatru,deşi nenumăraţi sfinţi ai lui Dumnezeu au fost în acel sistem în cele mai întunecate perioade ale lui. Numele Mântuitorului Isus a fost continuu susţinut chiar în mijlocul celor mai mari absurdităţi şi idolatrii şi oricine crede în Numele Lui este, cu siguranţă, mântuit. Degetul credinţei care atinge marginea veşmintelor Lui, chiar dacă credinciosul este împins spre un tron al idolatrilor, deschide iszvoarele eterne ale tuturor virtuţilor vindecătoare şi orice izvor al bolii se încetează imediat. Atunci, indiferent ce ar face mulţimile sau tronul, El va privi în jur pentru a-l vedea pe acela care L-a atins prin credinţă şi îi va vorbi acelui suflet necăjit (Marcu 5:25-34 ).
Finalul iconoclasmului
Grigore nu a mai trăit mult după aceste epistole, iar în anul următor i-a urmat un al treilea papă cu acelaşi mune: Grigore al-III-lea, Şi el a fost la fel de zelos pentru cauza imaginilor şi s-a străduit ca ele să fie şi mai mult venerate de popor. La Roma el a dat cel mai mare exemplu de închinare la imagini. A fost convocat un consiliu solemn al tuturor episcopilor din teritoriile lombarde şi bizantine, în număr de nouăzeci şi trei. Adunarea a avut loc chiar în prezenţa relicvelor sfinte ale apostolului Petru şi la ea a participat tot clerul din cetate, consuli şi mult popor. A fost întocmit un decret care a fost adoptat şi semnat în unanimitate, de toţi cei prezenţi, care spunea: “Oricine, de acum înainte, va dispreţui vechile obiceiuri ale credinţei tuturor creştinilor, şi în special ale bisericii apostolice, va fi socotit nimicitor, defăimător sau blasfemiator al imaginilor Dumnezeului şi Domnului nostru Isus Hristos şi ale Mamei Sale, imaculata şi pururea Fecioara Maria, a apostolilor binecuvântaţi şi a tuturor celorlalţi sfinţi, şi va fi exceptat de la trupul şi sângele Domnului şi exclus din comuniunea bisericii universale*”.
* Cathedra Petri, vol. 3, p. 480
Leon, indignat de îndrăzneala papei, i-a arestat pe mesagerii lui şi a hotărât să pregătească o flotă numeroasă şi o armată pentru a supune Italia. Dar flota greacă a întâmpinat o mare furtună în Adriatica şi a fost grav afectată, astfel încât Leon a fost obligat să amâne planurile de a impune executarea edictelor sale în provinciile Italiei. El şi-a mai acoperit pierderea confiscând veniturile papale din Sicilia, Calabria şi alte părţi dominate de papă şi transferând Grecia şi Iliria de la patriarhia Romei la cea a Constantinopolului. Dar, deşi s-a terminat cu ambii adversari, însă conflictul nu s-a încheiat. Atât Grigore cât şi Leon au murit în anul 741. Împăratului i-a urmat Constantin, a cărui domnie a avut durata neobişnuit de mare de treizeci şi patru de ani. Lui Grigore i-a urmat Zaharia, un om deosebit de abil şi profund pătruns de spiritul papalităţii. Până la sfârşitul domniei sale, Constantin a fost adversar neînduplecat al închinătorilor la imagini. El este învinuit de mari cruzimi împotriva călugărilor, dar, fără-ndoială, a fost provocat la maximum de comportamentul lor violent şi fanatic.
Irina, soţia fiului şi moştenitorului lui Constantin, o prinţesă ambiţioasă şi intrigantă, a apucat frâiele puterii la moartea soţului ei, guvernând în numele fiului ei, care avea numai zece ani. Pentru un timp ea a disimulat planurile ei de a restaura închinarea la imagini. Politica şi idolatria s-au sfătuit în inima ei. Ea era geloasă, abilă şi crudă. Istoria ei este una a urii lăuntrice şi trădării ascunse sub aparentă curtoazie. Dar noi ne vom ocupa numai de aspectele religioase ale domniei ei.
Al doilea consiliu de la Niceea
S-a luat hotărârea de a ţine un consiliu la Niceea – oraş sfinţit prin sesiunile primului mare consiliu al creştinătăţii – pentru a decide chestiunea închinării la imagini. Au fost prezenţi cam 350 de ecleziastici. Oamenii aleşi de ea au prezidat şi, fără nici o-ndoială, totul fusese aranjat anterior. Printre actele preliminarii ale consiliului s-a dezbătut în ce clasă de eretici să fie puşi iconoclaştii. Tarasius, preşedintele adunării, a afirmat că era ceva mai rău decât cea mai rea erezie, fiind o negare completă a lui Hristos. Toată desfăşurarea consiliului a fost caracterizată de acelaşi ton de condamnare a adversarilor închinării la imagini. După ce ei au consfinţit decretele primelor şase consilii şi anatemele împotriva ereticilor denunţaţi de ele, ei, “sub îndrumarea Duhului Sfânt,” potrivit cu declaraţia lor, au adoptat următorul canon:
“Împreună cu venerabila cruce, cea dătătoare de viaţă, vor fi ridicate şi venerate imagini sfinte, în mozaic sau picturi sau din alte materiale, acestea fiind în bisericile consacrate lui Dumnezeu, pe vasele şi veşmintele sfinte, pe pereţi şi pe pietre, în case şi pe drumuri. Aceste imagini, adică ale Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, a imaculatei mame a lui Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri şi ale tuturor oamenilor sfinţi, vor fi tratate ca memorialuri, se va aduce închinare înaintea lor şi vor fi sărutate, numai că nu li se va aduce acea adorare specială care este destinată numai Invizibilului şi Incomprehensibilului Dumnezeu. Toţi cei care vor încălca această regulă, care este afirmată ca o tradiţie imemorială a bisericii, şi vor încerca prin forţă sau prin viclenie să înlăture vreo imagine, daca sunt ecleziastici, vor fi destituiţi şi excomunicaţi, iar dacă sunt călugări sau laici, vor fi excomunicaţi”.
Consiliul nu s-a limitat numai la această declaraţie oficială solemnă, ci, într-un glas, au izbucnit într-o lungă aclamaţie: “Cu toţii credem şi cu toţii afirmăm şi recunoaştem că aceasta este credinţa apostolilor, că aceasta este credinţa bisericii, credinţa celor ortodocşi şi credinţa întregii lumi. Noi, cei care adorăm Trinitatea, ne închinăm înaintea imaginilor. Cine nu face la fel să fie anatema! Să fie anatema toţi cei care numesc idoli aceste imagini! Să fie anatema toţi cei care au legături cu cei care nu se închină înaintea imaginilor… Glorie eternă romanilor ortodocşi, lui Ioan din Damasc! Lui Grigore al Romei, glorie eternă! Glorie eternă tuturor predicatorilor adevărului!”
Elena şi Irina
Aşa s-a încheiat cea mai critică problemă care s-a ridicat de când creştinismul a devenit religia lumii romane. Prin cel de-al şaptelea consiliu general, idolatria a fost declarată oficial şi cu vehemenţă ca felul de închinare al marelui sistem papal şi au fost prinunţate anateme împotriva tuturor celor care ar îndrăzni să se abată de la aceasta. Au urmat persecuţii nemiloase împotriva celor numiţi separatişti. Dar, potrivit cu punctul nostru de vedere asupra caracterului Izabelei, este de reţinut că o femeie a fost prima care a introdus închinarea la imagini şi tot o femeie a fost aceea care a restaurat închinarea la imagini după ce ea a fost respinsă. Elena, mama lui Constantin cel Mare, a fost o femeie credincioasă ireproşabilă, dar a fost folosită de vrăjmaş pentru a introduce relicve şi memoriale sacre, care au schimbat creştinismul de la o închinare pur spirituală la acea formă de religie păgânizatoare, care s-a dezvoltat atât de rapid în secolele ce au urmat. Vicleana Irina a fost şi ea folosită de Satan pentru a restaura şi reaşeza închinarea la imagini. Din acea zi şi până azi, atât biserica greacă cât şi cele latine aderă la această formă de închinare şi susţine că imaginile şi picturile lor sunt sacre.
Rezultatele politice ale controversei iconoclastice au fost la fel de mari şi de importante. Roma s-a eliberat de legăturile ei cu estul, separându-se definitiv de Imperiul bizantin,iar creştinismul grec a devenit de atunci o religie separată, după cum şi imperiul a fost un stat separat. Vestul, primind un important ascendent în urma acestei revoluţii, şi-a creat în cele din urmă propriul lui imperiu, format prin alianţe cu regii francilor, şi a pus coroana imperiului occidental pe capul lui Carol cel Mare (Charlemagne), după cum am văzut deja.

 Capitolul 14>>înapoi

Înainte <<capitolul 16

2 gânduri despre „Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei Andrew Miller

  1. Pingback: Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa – ortodoxiadreaptacredinta

  2. Pingback: Capitolul 16. Firul de argint al harului – ortodoxiadreaptacredinta

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s